Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload


















































RATIONALITATEA SOCIALA - CA PROBLEMA A SOCIOLOGIEI

sociologie












ALTE DOCUMENTE

Poliţistul de proximitate - prietenul meu
8 trucuri pentru tine si el
CHINUL LIPSEI DE NICOTINA
Amanuntele relatiilor dintre el si ea
ERIKSON si cele 8 stagii ale vietii
Cuvinte pentru surzi
Istorie Sociala (puncte principale)
Persuasiunea la nivel de masa
Notiuni introductive etica
TEORII EXPLICATIVE CU PRIVIRE LA CUPLU SI FAMILIE

RATIONALITATEA SOCIALA - CA PROBLEMA A SOCIOLOGIEI






Dincolo de diversificarile doctrinar metodologice care le asigura identitatea epistemologica in ordine istorica, orientarile si curentele sociologice ce se aseamana, intre ele, prin efortul euristic de solutionare a aceluiasi univers problematic: spatiul social global in calitatea sa de "matrice de generescenta" a "conditiei umane".

Considerate preponderent entropic, preocuparile tehnico-metodologice si praxiologice au polarizat in raport cu descoperirea surselor de "rationalitate" ale spatiului social si promovarea unor coordonate de evolutie care sa-I confere parametri de rationalitate compatibili cu asteptarile individuale si comunitare, specifice fiecarei etape de evolutie a societatii umane. Cum, insa, istoric vorbind, sociologia si-a definit relativ recent obiectul epistemic, problema rationalitatii sociale are vechi state de servicii in perimetrul reflexiei filosofice unde a fost abordata in maniera speculativa. Fie si in acest mod, rationalitatea, inclusiv rationalitatea sociala, a cumulat unele achizitii conceptuale care nu pot fi ignorate, mai ales ca unele se dovedesc benefice completarii aspectelor socilogice ale rationalitatii sociale.

Din aceasta cauza nu ne dispensam de aportul explicativ al "tipurilor" de rationalitate acreditate deja, in literatura de specialitate.

Etimologic , cuvantul ratiune provine de la "ratio", participiul lui reor (a crede, a gandi) si pare a fi semnificat, inaintea e 626e47g pocii clasice, mai ales calcul si raport, sens cu care a circulat in Antichitate prin echivalentul grecesc "logos", in scopul desemnarii inteligibilitatii lumii. Ulterior, cu referire la metodologia cunoasterii, termenul de rationalitate s-a impus indeosebi prin Rene Descartes care asi ramas referential sub numele orientarii care-I poarta numele: cartezianismul. In orizontul acestuia, pledoaria pentru "ideile clare si distincte" a evoluat spre "aplicarea matematicii la datele experientei" - ca principala caracteristica a rationalismului modern care, prin Leibniz aspira sa ofere fundamente filosofice in scopul legitimarii cunoasterii matematice , ca singura posibila in "rationalizarea" intregii cunoasteri umane.

O prima distinctie, care va marca "destinul epistemic" al rationalitatii, a operat-o I. Kant intre ratiunea teoretica al carei potential explicativ vizeaza domeniul naturii , si ratiunea practica, prin care are loc instituireaa umanului ca expresie a moralei libertatii. Cunoasterea analitica, expresie a etapei moderne a sriintelor naturii, isi datoreaza aparitia tot rationalismului modern.

Incercand o sinteza intre logosul grec si rationalismul modern, G.W.F. Hegel este intemeietorul categoriei de ratiune dialectica in lucrarea "Fenomenologia spiritului", prin care ratiunea cumuleaza nu numai prerogativele inteligibilitatii, ci chiar pe acelea de constructie a realului: "ceea ce este real, este si rational". In acest sens, pe baza altor premise ontologice A. Comte a sustinut posibilitatea producerii de catre om a rationalitatii lumii in care traieste. Prin intermediul stiintei, omul poate cunoaste aria de manifestare a rationalitatii si ii poate corija formele de manifestare prin reorganizarea societatii pe principiile stiintei. Rationalitatea, nu este o proprietate intrinseca a naturii, gandirii sau societatii, ci un rezultat al "proiectiei intereselor noastre ca specie , un atribut al prstatiilor umane".

Rationalitatea "globala" si cea "locala" (Husserl, Hartman) a permis clarificarea faptului ca "rationalitatea nu se redfuce la logicitatea sistemelor conceptuale ci implica si considerabile valente axiologice". Georg Klaus, incercand o definire cat mai putin controversabila a rationalitatii, propune drept criteriu una din performantele sistemului: atingerea si mentinerea stabilitatii. Rationalitate face, de fapt, trecerea "ratiunii" de la perspectiva eminamente teoretico-filosofica la cea sociologica. Referential, in ordine istorica, ramane Max Weber care, plecand de la geneza si structura actiunii umane, a stabilit patru forme de manifestare a rationalitatii:

a) zweckrational = rational in raport cu un scop, prin care se intelege utilizarea datelor impersonale ale mediului pentru atingerea unor scopuri personale (zweckrationales Handlen). In esenta, aceasta vizeaza folosirea adecvata a mijloacelor. Aici intervine o rationalitate "formala" care include calcularea mijloacelor pentru scopuri date, si o rationalitate "materiala" prin care se intelege definirea, ca atare, a scopurilor. Rationalizarea actiunii practice se realizeaza prin: "adecvarea mijloecelor in functie de consecintele lor preliminate, asumarea normativa a unei valori in virtutea convingerii" (p.98). Aceasta defineste aria de manifestare a "rationalitatii instrumentale";

b) wertrational = rational in raport cu o valoare care poate fi: etica, estetica, religioasa etc.

c) orientarea afectuala (A. Marga) a actiunii sociale prin vibratia afectiva, prin emotii sau sentimentele care motiveaza implicarea in spatiul social;

d) traditional = determinarea actiunii sociale pe baza modelelor de comportament legitimat de obisnuinta.

Spre deosebire de aceste patru feluri de determinare a actiunii sociale din "Conceptele sociologice de baza" (1921), "Knies si problema rationalitatii" (1903 -1906) Max Weber releva o "bidimensionalitatea" a actiunii umane:

1) zweckrationales (pline de scop) si prin aceasta libera (freis) inscrisa in "matricea normativa" a determinarii sociale, ceea ce-i confera rationalitate.

2) in aceasta perspectiva "irationala" este nu actiunea fara sens (Sinn), ci aceea care are alte semnificatii decat cele asociate sensului insusi.

O prima clasificare a tipurilor de rationalitate o datoram lui Giambattista Vico care a definit trei tipuri de ratiuni:

1) ratiunea divina - care opereaza practic prin revelatie;

2) ratiunea de stat - subordonata imperativului "pastrarii neamului omenesc" si cunoscuta indeosebi de cei care guverneaza;

3) ratiunea naturala - care arata ca "ceea ce este drept pentru toti sau majoritatea oamenilor, trebuie sa constituie regula vietii sociale.acesta fiind principiul "stiintei noi" .

Literatura de specialitate prezinta ca valoare de patrimoniu urmatoarele tipuri de rationalitate:

a) rationalitatea in raport cu un scop care este perceputa practic sub forma rationalitatii instrumentale si a rationalitatii strategice: se evalueaza "prin eficienta";

b) rationalitatea comunicativa - se manifesta sub forma rationalitatii axiologice;

c) rationalitatea autoexpresiva: o serie a rationalititii comunicative si se evalueaua prin "criticabilitatea veracitatii operei" (Erwin Goffman);

d) rationalitatea conceptuala - defineste procesul de crestere a gradului de concizie si pertinenta semantica a conceptelor;

e) rationalitatea logica - vizeaza consistenta logica;

f) rationalitatea epistemologica - se refera asupra optimului dintre empiric si teoretic in spatiul cunoasterii stiintifice si al legitimarii stiintifice a cunoasterii, in general;

g) rationalitatea ontologica - are in vedere relevarea consistentei interne a viziunii despre lume asociate metodologiei de cercetare, precum si compatibilitatea dintre aceasta si exigentele cunoasterii stiintifice;

h) rationalitatea valorica - are in vedere nu numai definirea incarcaturii valorice a scopului, ci capacitatea indivizilor in atingerea efectiva a scopurilor. "Matematicienii si logicienii exceleaza in rationalitatea conceptuala, logica si metodologica. Oamenii de stiinta se presupune ca raman credinciosi rationalitatii metodologice, epistemologice si ontologice. Tehnologii, managerii si oamenii de actiune accentueaza mai curand rationalitatea valorica si practica. Cei mai multi dintre noi, insa, nu tinem cu consecventa la una din celesapte rationalitati si putini sunt cei care - daca exista - sa pretuiasca toate cele sapte; cei care fac acest lucru vor fi numiti "rationalisti totali" ; (Mario Bunge: Seven Desiderats for Rationality).

c) actiunea emancipativa: operationalizeaza cunostinte critice.

Daca tipul a) serveste in acest scop, de cunostinte analitic-experimentale, tipul b) face uz de cunostinte istorico-hermeneutice; "emanciparea progresiva" este dimensiunea fundamentala a actiunii sociale orientata de valorile reprezentative pentru transformarile in curs care caracterizeaza societatea moderna.

Convins fiind ca nu filosofia sociala, ci sociologia ar putea fi in masura sa rezolve problema rationalizarii sociale, M. Crozier si-a castigat un loc distinct in istoria sociologiei prin maniera originala in care a studiat logica consensului in spatiul social organizat. In conceptia sa "emanciparea" actiunii sociale este posibila prin "rationalizarea progresiva a spatiului social", dar cel putin pe moment, practicul este sensibil diferit de rigoarea teoretica a principiilor. Mai mult, teoria politica a societatii moderne (oocidentale) desi coerenta din punctul de vedere al logicii sale interne si fondata pe o logica a consensului, isi releva in practica multe aspecte irationale.

Un exemplu tipic, propus de M Crozier pentru a demonstra "esecul rationalitatii sociale de tip american, il constitiue "rationalitatea pragmatica"potrivit careia "adevarul"vietii sociale trebuie "controlat" in functie de interesele nemijlocite ale actorilor implicati in actiunea sociala. Or, aceasta conditionare, specifica rationalitatii sistemice (in special de tip functionalist), demonstreaza o confuzie intre ordinea sociala si legitimarea ideologica a ei: coerenta argumentelor ideologice respecta prescriptiile premiselor teoretice si mai putin articularea reala a componentelor societatii globale".

Rationalitatea sociala poate fi realizata practic, dar prin alte mijloace decat cele exprimate in orizontull ideologiei. Viata reala confirma o permanenta interferenta intre logica consensului si logica dezordinii.

"In logica consensului, cu cat oamenii se intalnesc mai mult, cu atat se "aranjeaza" mai bine intre ei; fac compromisuri, invata sa se inteleaga unii pe altii si isi reglementeaza astfel conflictele; in logica dezordinii, cu cat oamenii se intalnesc mai mult, cu atat mai mult se detesta, emit pretentii mai mari, protesteaza si se supun" . Competitia efectiva dintre grupurile de interese reflecta existenta unui "pluralism al realitatilor" care trebuie, ca atare, prezentata in teoria si practica sociologica. Rationalitatea sistemului se constituie prin echilibrul dinamic dintre rationalitati "limitate".

In acest sens, sociologia este, la randul ei, o teorie a rationalitatii "imperfecte" sau "strategice", nu "teorie abstracta a unei presupuse realitati unitare". Plecand de la aceasta realitate, M Crozier isi restrange sfera consideratiilor asupra organizatiilor sociale a caror rationalitate o prezinta ca "functie in sistemul puterii".

Studierea organizatiilor permite, astfel, o abordare si a schimbarii, problema fie tratata confuz, fie ignorata de sociologia "rationalitatii sociale clasice" preocupata cu precadere de conservarea structurilor in perimetrul "imperativelor functionale". Totusi, chiar si transformarea radicala a structurilor sociale, pentru M Crozier nu reprezinta decat "un proces de invatare colectiva, care permite instituirea de noi constructii ale actiunii colective, care creeaza si exprima, la randul lor, o noua structura a campurilor sociale" .

Daca la nivel micro "pluralismul" rationalitatii isi gaseste o confirmare greu controversabila, la nivel macrosocial, modelul dihotomic al rationalitatii - a priori / a posteriori - propus de C.E. Lindblom, este considerat de M. Crozier complet artificial si schematic, deoarece reduce complexitatea realitatii sociale la niste abstractiuni defective de realitate. Practica sociala, in speta cea organizatorica, opereaza nu cu aceste dimensiuni polare, ci cu un model "intermediar" care distribuie cu multa flexibilitate ponderea "controlurilor sociale" in functie de solicitarile integrative ale mediului si de natura sarcinii care motiveaza actiunea sociala. Printre alte ipoteze si teorii ale rationalitatii, de care M Crozier se disociaza polemic, mai amintim:

a) modelul lui A. Hirschman potrivit caruia "oamenii si decidentii nu stiu niciodata precis ceea ce vor" deoarece structura optiunilor valorice nu poate fi congruenta cu structura dinamica a unei realitati in permanenta transformare. De aceea ccea ce se recunoaste a fi "scop al actiunii" este, de cele mai multe ori, un rezultat al recompunerii, retroactive, a mai multor fragmente de obiective reformulate pe parcursul "experientei": scopurile se descopera in cursul actiunii, nu se pot predetermina teoretic, intrucat orice teoretizare reprezinta o tentativa de restrangere a complexitatii sociale la "capacitatea semantica" si la "potentialul explicativ" al conceptelor. Toate acestea releva faptul ca in societate actioneaza o "mana ascunsa" alaturi de "mana invizibila" invocata de A. Smith.

b) ipoteza care sta la baza schitei de model propus de March consta in definirea dezvoltarii ca proces de diversificare permanenta a registrului scopurilor. Scopurile, fiind un rezultat al creatiei individuale si comunitare, se afirma ca resurse de inovatie sociala. Rationalitatea spatiuluisocial ar consta, in aceasta perspectiva, in lansarea oamenilor in cat mai multe si mai diversificate experiente pentru a le da posibilitatea sa contribuie la largirea gamei de scopuri posibile;

c) modelul rationalitatii limitate propus de H.Simon se bazeaza pe premisa ca "omul nu este un animal care urmareste optimizarea, ci unul care cauta satisfactia". In acest context, o "rationalitate globala" este nu numai o utopie, ci si chiar un fals deziderat: omul nu trebuie sa-si propuna noi constrangeri, ci sa caute sa restranga atat numarul de constrangeri minime, cat si aria de manifestare a constrangerilor indispensabile dimensiunii organizationale a spatiului social.

Asigurarea confortului psihologic trebuie sa primeze in spatiul social, nu "imperativele" unei rationalitati impersonale si supraindividuale.

Disociindu-se de unele aspecte ale modelelor rezumate anterior, M.Crozier le foloseste novator integrandu-le constructiv intr-un model propriu numit model al rationalitatii conflictale. Acest model se intemeiaza pe premisa rationalitatii deciziilor ca sursa primara de rationalizare a spatiului social. Astfel, prin deciziile sale, omul isi singularizeaza locul sau in ontologia sociala in care se manifesta ca principal creator de ordine intr-un domeniu eminamente entropic. Practica decizionala a confirmat, deja, faptul ca in orice decizie, secventa cea mai importanta o constituie"formularea problemei"; de aici decurge faptul ca, in plan social, continutul rationalitatii depinde in mare masura de "calitatile personale ale decidentilor". Acest adevar ne indreptateste sa afirmam ca nu exista o singura "rationalitate", ci "rationalitati multiple" specifice fiecarui actor si fiecarei "microculturi" in care s-a format si dezvoltat fiecare actor.

Cum "microculturile" din care provin "actorii" sunt diferite, sau chiar opuse, "rationalitatile actorilor" antreneaza urmatoarea situatie dilematica: ori actorii iau decizii si atunci "rationalitatile lor" intra in conflict, ori evita luarea deciziilor si genereaza riscul supravietuirii organizatiei. Restrangandu-si consideratiile, in exclusivitate asupra organizatiilor, M.Crozier sustine ca rationalitatile divergente, in practica, "negociaza" aspectele care le diferentiaza pentru a ajunge la un "compromis" in formularea problemei. Acest "compromis" asigura echilibrul dinamic al segmentului organizat al spatiului social.

In cadrul procesului de negociere se constituie "structurile care opereaza la intersectia diferitelor jocuri ale deciziei. In cea mai mare parte, lupta rationalitatilor se da in definirea problemelor. Integrarea acestor rationalitati pare a se face mai degraba prin schimbarea structurii, decat prin negociere deschisa" . Rationalitatea conflictuala se dovedeste a fi, in ultima instanta un tip "intermediar" de rationalitate intre structura sociala "standard" a societatii globale si rationalitatile "locale" ale organizatiilor.

Caracteristica principala a tipului standard de structura sociala constituie lupta permanenta dintre "grupurile strategice" si "grupurile conservatoare": daca primele exploateaza oportunitatile posibile inovarii actiunii sociale, cel e din urma sunt preocupate de mentinerea avantajelor ce decurg din oportunitatile de care dispun, deja. "Rationalitatea conflictuala" se constituie prin competitia "exponentilor" acestor categorii de "grupuri", avand ca scop integrarea in "tipul" standard de structura; schimbarea structurii, la M. Crozier are sensul de schimbare a elitei organizationale.

Studiind "visul rationalitatii americane" , pe care o considera un "standard al democratiei", ajunge la concluzia ca rationalitatea defineste, in esenta, un proces neintrerupt de a dobandi "mereu mai multa organizare"; organizarea nefiind incompatibila cu democratia intrucat democratia nu se poate dispensa de ideea unei autoritati care polarizeaza in raport cu sine celelalte segmente ale spatiului social. Faptul ca "dezordinea" sociala din societatea americana a torpilat sistematic orice proiect de "rationalizare globala" a spatiului social, demonstreaza ca "autoritatea" si "democratia" pot exista infirmand ipoteza posibilitatii de realizare a unei "rationalitati absolute" de tip sistematic.

Caracteristica principala a societatilor moderne o constituie faptul ca intre ele "nu exista rationalitate absoluta, ci numai rationalitati partiale, contingente, legate de circumstante."

Statutul actual al organizarii democratice a spatiului social releva faptul ca rationalitatea sociala, in prezent, este dublu conditionata:

a) conditia necesara o reprezinta democratia, iar

b) conditia suficienta este asigurata de autoritate.

Cat priveste dimensiunea praxiologica a acestei "rationalitati moderne", ea dovedeste un izomorfism intre palierele micro si macro ale socialului: la ambele niveluri se stabilesc raporturi formale intre un "grup supraorganizational" si "masa organizatiei". Grupul supraorganizational (indiferent ca este Statul, grupul strategic sau cel conservator) cumuleaza prerogativele initierii si stapanirii "regulilor jocului organizational".

Rationalitatea sociala se dovedeste a fi, in ultima instanta, o rationalizare a "jocurilor" organizationale ce se desfasoara la nivelul tuturor organizatiilor din spatiul social. Intrucat "fiecare organizatie isi are reguli proprii" pentru "jocul" organizational care o particularizeaza in societatea globala, "negocierea" intre rationalitatile fiecareia este un proces fundamental pentru sensul evolutiei sociale. Obiectul de studiu este tocmai continutul acestui proces, si nu rezultatul acestui proces, deoarece sociologul nu este un simplu "grefier" al societatii, ci un participant activ la corijarea traseelor de patologie sociala ale societatii moderne in care "birocratizarea" structurilor "reprezinta un rau necesar". Problema este nu aceea a eliminarii totale a "birocratiei" ci a reducerii acesteia la un minimum necesar care face posibila organizarea eficienta a comunitatilor sociale si a grupurilor de interese existente in societatea umana in prezent.

Suspectata de obedienta fata de puterea institutionala , datorita pledoariei pentru "ordine" si "integrare", sociologia sistematica, atasata principal unei ipotetice "rationalitati absolute", a fost supusa unei virulente polemici din partea adversarilor "sistemismului". Acestia au inaugurat o orientare care nu are inca, o platforma doctrinara. Cunoscuta deja, sub numele de "criticism", aceasta orientare este, uneori, considerata ca sursa de inovare metodologica si de initiere a procesului schimbarii de paradigma pentru viitorul sociologiei ca stiinta.

O solutie de mediere intre "sistemism" si "criticism" a fost inserata in circuitul stiintific de catre E.Dahlstrom, care pleaca de la premisa ca "o societate rationala trebuie sa indeplineasca anumite cerinte, pornind de la faptul ca, totdeauna, controlul sistemului (elitei) este responsabil fata de periferie (nonelita), ca oamenii participa democratic in sistem si ca alocarea valorilor satisface nevoile oamenilor" . Inspirata din analogia dintre planificare si rationalitatea sociala, conceptia lui E. Dahlstrom se vrea o forma de protest fata de instrumentalizarea socilogiei din doctrinele sistemice. Modelul rationalitatii aferent acestora se bazeaza pe premisa stabilirii nevoilor oamenilor de la "neutru" unde se fixeaza scopurile actiunii sociale, stiintelor sociale, implicit sociologiei, revenindu-le identificarea mijloacelor operative de realizare efectiva a scopurilor.

Domeniul de impliacre pentru stiintele sociale l-ar constitui, astfel, rationalizarea instrumentala. Aceasta rationalizare instrumentala a contribuit, insa, la "sectorizarea" rationalitatii spatiului social global, antrenand o amplificare a procentului de irationalitate inerent societatii moderne. De aceea, pentru viitor, este preferabil sa fie orientat efortul de investigare al stiintelor sociale catre rationalitatea substantiala.

In particular, sociologia trebuie sa cumuleze in mod legitim, prerogativele formularii scopurilor sociale colective prin definirea clara a rationalitatii nevoilor care se reflecta in scopurile propuse. Pentru a se ridica la inaltimea acestor exigente, este imperios necesara o noua abordare a rationalitatii, care sa surmonteze atat limitele medelului tehnologico-birocratic, cat si modelul liberal autonom.

Aceasta noua abordare se impune datorita faptului ca cele doua modele amintite anterior reprezinta doua extreme: primul centralizeaza pana la monopolizarecunoasterea sociala, cel din urma disperseaza procesele dezarticuland actiunea sociala care devine, astfel, ineficienta.

Aceasta noua conceptie asuprarationalitatii sociale propusa de E. Dahlstrom este cunoscuta sub numele de model al actiunii democratice. Intrucat acest model este inspirat din social-democratia tarilor scandinave (si tocmai de aceea "pigmentat" ideologic), continutul sau nu este lipsit de unele accente politologice sau chiar de politica curenta. Semnalandu-le, o facem in primul rand pentru a ne afirma deschis intentia de a retine in exclusivitate aspectele sociologice ale acestui model.

Rezumativ, modelul actiunii democratice articuleaza urmatoarele niveluri de analiza:

a) cunoasterea sociala prin "explorarea practica" a intregului univers problematic al vietii sociale;

b) elevarea nivelului de intelegere al "maselor" prin plasarea lor in contexte participative care sa le mareasca posibilitatea de cunoastere a proceselor care definesc societatea moderna;

c) legitimarea actiunii sociale numai prin intemeierea deciziilor pe baza rezultatelor cercetarii stiintifice a spatiului social global;



d) colaborarea organelor legislative cu instantele specializate in cercetarea stiintifica a fenomenalitatii socialein scopul organizarii "cercetarii-actiune" care poate inlocui practica decizionala actualain care cei ce iau decizii sunt, de cele mai multe ori, foarte departe de "pulsul" real al problemelor pe care incearca sa le rezolve;

e) trecerea stiintelor sociale de la faza de "justificare" a realitatii sociale, sau de inregistrare pasiva a datelor de tip "sociografic" la o faza "criticista", prin promovarea unor puncte de vedere rezolutive in raport cu problemele studiate;

f) renuntarea la prejudecata conform careia numai "elitele" ar putea sa rezolve eficient si competent problemele de fond ale societatii si antrenarea tuturor "actorilor" in toate etapele "cunoasterii sociale" a problemelor, respectiv in stabilirea strategiilor de actiune rezolutiva. "Teza ca poporul este forta creatoare a istoriei poate sa devina adevarata si in aria producerii cunoasterii sociale, si aceasta poate fi semnificatia centrala a modelului actiunii democratice" .

Prin "cunoastere sociala" E. Dahlstrom defineste procesul de intelegere a genezei socialului si a sensului evolutiei societatii umane, aspecte prin care "elitele" au organizat spatiul social din punctul de vedere al intereselor de grup. O adevarata "democratizare" a spatiului social comporta nu numai o largire progresiva a ariei de "cuprindere" a elitelor, ci si un acces al tuturor membrilor la "cunoasterea sociala", respectiv o aducere a "vointei colective" a maselor in spatiul deciziei. Cum decizia eficienta presupune cunoasterea temeinica a tuturor aspectelor in numele carora se exercita, "cunoasterea sociala" este considerata de E. Dahlstrom ca parte componenta a "democratizirii" progresive prin largirea ariei de cuprindere a cunoasterii atat a "produselor" cunoasterii sociale, cat si a "procesului" de cunoastere. Logica socialului apare, in aceasta perspectiva, ca o logica a actiunii si participarii democratice a oamenilor la stabilirea scopurilor colective pe baza evaluarii nevoilor lor individuale.

In acest context, rationalitatea sociala defineste tocmai procesul de "autocunoastere si autodezvoltare a colectivitatilor umane" dezvaluindu-se a fi o parte a miscarii istorice reale, nu o "schema" sau un "model" abstract menit a "ordona" o realitate haotica si aflata sub zodia spontanului.

In prezent, ca rezultat al diviziunii sociale a muncii, societatea prezinta o diviziune structurala institutionalizata la nivelul unei "fragmentari institutionale" corespunzatoare. Refacerea unitatii organice a spatiului social este sarcina "socilogiei militante" care trebuie sa imprime "militantism" eficient tuturor stiintelor sociale in scopul reducerii conflictelor de interese pe care le genereaza actuala "faramitare institutionala".

Reconstructia rationalitatii sociale, fiind o necesitate obiectiva pentru practica sociala nemijlocita, nu poate incepe decat cu proiectarea unor programe socio-culturale compatibile cu tendintele de fond ale miscarii istorice ireversibile. Rationalitatea sociala nu este, deci, un rezultat al actiunii exogene, ci defineste procesul insusi de articulare endogena a vectorilor de actiune ai tuturor "actorilor" grpati in structurile sociale legitimate institutional.

Reprosand tuturor tentativelor de definire a "rationalitatii sociale", cunoscute pana acum, fie partialitatea, fie inconsistenta premiselor, J. Elster se disociaza critic de orice analogie a rationalitatii sociale cu alte tipuri de rationalitate. In particular, cu modelul organicist, integrat in demersul sociologic de catre rationalitatea functionala, J.Elster polemizeaza deschis pentru a-si contura mai precis originalitatea punctului sau de vedere. Astfel, daca sociologia functionalista, plecand de la preluarea mecanica a rationalitatii "perfecte" existente in spatiul biologic, a ajuns la postularea aceleiasi rationalitati in spatiul social, realitatea rarta ca "nu exista nici un mecanism social corespunzator selectiei naturale care ne-ar permite sa inferam ca functiile latente ale unei structuri mentin in mod tipic structura prin relatii de feed-back" .

Aceasta diferenta devine evidenta daca analizam "mediul inconjurator": in cazul organismelor biologice mediul este considerat constant, spre deosebire de cel specific omului care nu poate fi constant deoarece este in permanenta modificat sub impactul actiunii generate de interesele sale individuale si comunitare, institutionalizate sau nu.

Rationalitatea biologica defineste cresterea performantelor indivizilor, sau a speciilor intregi, in adaptarea la un mediu considerat constant (biotopul); de aceea ea este o rationalitate "parametrica". Acest tip de rationalitate este "locala", nu globala.

Rationalitatea sociala, avand ca obiectiv o crestere globala a performantelor si desfasurandu-se intr-un mediu dinamic nu mai poate fi perfecta; ea este, inevitabil, imperfecta. Ea ar putea deveni "perfecta" in situatia in care oamenii ar dispune in mod egal de toata informatia de care dispune sistemul social si ar actiona pe baza unor principii si metodologii impartasite si acceptate de toti actorii.

O astfel de "situatie actionala" s-ar putea crea numai prin centralizarea si distribuirea egala a informatiei disponibile la nivelul tuturor actorilor. Or, acest lucru este posibil numai in comunitatile traditionale si cele mai restranse numeric si structural. Societatilor moderne le este caracteristica "rationalitatea imperfecta" potrivit careia actorii si structurile sunt parti componente ale mediului social aflat intr-un echilibru dinamic.

Urmarind o "maximizare globala" si pe termen lung a performantelor, ea se dovedeste a fi o rationalitate strategica a carei teorie urmeaza a fi elaborata cu aportul conjugat al sociologieisi al celorlalte stiinte social-umaniste. Cu titlul de contributie personala la aceasta "teorie a rationalitatii strategice", J. Elster lanseaza in circuitul specific doua concepte: cel de "autoobligatie" si cel de "automanipulare". Autoobligatia reprezinta o cale privilegiata de a rezolva problema slabiciunii vointei; ea este tehnica principala pentru realizarea rationalitatii (imperfecte) prin mijloace indirecte .

Premisa de la care pleaca J. Elster este urmatoarea: o actiune sociala, proiectata rational la nivel global, nu poate fi urmata numai de ratiunea individuala deoarece interesul epistemic este numai una din componentele motivatiei participarii actorilor. O crestere a performantelor participarii "performante" implica si aportul vointei, sentimentelor si credintelor care fortifica energetic participarea individuala si colectiva la actiune. Cum prezenta factorilor afectvi ridica riscul manipularii "maselor", pentru atenuarea acestui risc este necesara "automanipularea" ca principala parghie de depasire a impedimentului amintit.

Un alt segment al rationalizarii imperfecte il constituie, in conceptia lui J. Elster, utilizarea unor "strategii stereotipe" de actiune. De ce sunt ele necesare?

Pentru ca, in mod practic actorii aleg cai optime de actiune intre mai multe alternative posibile, iar timpul afectat acestor alegeri ridica costurile globale ale actiunii, reducandu-I gradul de competitivitate.

Recurgerea la o "credinta (irationala) intr-o valoare determinata" cu rol de arhetip scurteaza timpul alegerilor, "rationalizeaza" actiunea prin articularea mutuala a asteptarilor actorilor, dar confera rationalitatii un caracter imperfect. Totusi, pe moment, aceasta rationalitate imperfecta reprezinta maximul posibil care poate fi obtinut in eforturile omului de a-si construi un mediu social si uman in conditii mai bune pentru dezvoltarea plenara a personalitatii sale. O caracterizare deplina a ceea ce inseamna sa fii uman ar trebui sa includa cel putin trei trasaturi: omul poate fi rational in sensul sacrificarii deliberate a gratificatiei prezente pentrucea viitoare; el nu este deseori rational, ci manifesta mai curand slabiciunea vointei. Chiar atunci cand nu este rational, stie aceasta si se poate autoobliga sa se apere impotriva irationalitatii. Aceasta rationalitate de grad secund sau rationalitate imperfecta tine cont atat de ratiune, cat si de pasiune. Ceea ce se pierde, poate, este sensul aventurii . In acest context, ceea ce se dorea a fi o teorie globala, se releva a fi, mai degraba. O "tehnica de ghidare si evaluare a actiunii marcate de inconsistenta in timp a preferintelor".

Ca pledoarie pentru integrarea subiectivitatii umane in realitatea proteica a lumii moderne, tehnica rationalitatii imperfecte constituie un element deloc neglijabil in resurectia problematicii rationalitatii sociale ca obiect al reflexiei calificate si al practicii novatoare caracteristice "expertilor" in stiintele social-umaniste contemporane.

"Rezistenta epistemologica" pe care o manifesta rationalitatea sociala este, in esenta, trasatura definitorie a realitatii sociale: un echilibru dinamic ca garantie a continuarii procesului dezvoltarii.



BIBLIOGRAFIE

Studiu de autor


RATIONALITATEA SOCIALA


-descriptiva - consta in a stabili ceea ce intelege o comunitate de dimensiuni oarecare prin rationalitate ;

-normativa - consta in a prelua si generaliza un concept al rationalitatii dintr-un domeniu amintit pentru toate domeniile ;

-deductiva - consta in derivarea unei determinari a rationalitatii dintr-o propozitie mai generala .

-stiinta moderna care "desfarmeca" natura din momentul in care vede in ea doar un sistem de legi ;

-morala care se intemeiaza pe recunoasterea libertatii subiective a indivizilor ;

-arta moderna arta in care forma si ontinutul sunt determinate de "intensitatea absoluta" .


-in plan economic : economie bazata pe "intreprinderea capitalista"

-in plan politico-administrativ : organizare avand ca nucleu statul bazat pe un sistem de impozite centralizat si permynentizat , care dispune de forta militara , care monopolizeaza aplicarea dreptului si aplicarea legitima a fortei

-in plan cultural : "stiinta moderna , constand in cunostinte empirice , avand capacitatea de prognoza , care sprijina stapanirea instrumentala a evenimentelor empirice . Daca se poate spune la un mod general ca rationalitatea inseamna fie stapanirea diversitatii empirice , prin concepte de diferite grade de generalitate , fie atingerea unui scop prin calcularea mijloacelor adecvate , atunci se poate admite ca in societatea moderna , al doilea sens a devenit caracteristic.

-"actiunea rationala in raport cu un scop " (e actiunea celui care cantareste atat mijloacele fata de scopuri , cat si scopurile fata de consecinte , ca si diferitele scopuri posibile , unul in raport cu altul) ;

-"actiunea rationala in raport cu o valoare" (e actiunea celui care actioneaza in serviciul convingerii sale , fara a lua in considerare urmarile previzibile ale acesteia) .



Rationalitatea stiintei

in "Logical Foundation of Probability" (1951) a fundamentat rationalitatea stiintei in corectitudinea unor reguli pe care le-a identificat cu regulile inductiei . Inductia confera rationalitate stiintei , care o foloseste dar nu se reduce la ea (metodologismul).


-metodologie riguroasa ;

-controlul intersubiectiv si repetabilitatea principala a cunostintelor ;

-metoda deschisa , bazata pe excluderea orcarui alt motiv , exceptand cel al cautarii cooperative a adevarului ;

-intemeiere prin recunoasterea superioritatii celui mai bun argument .

-se pot construi stiinte sociale dupa modelul naturalist (psihologia experimentala , sociologia) ;

-un pluralism metodologic a ramas nedepasit in practica de cercetare a societatii , de exemplu .

Rationalitate si Comunicare

-nu putem vorbi de rationalitatea unei cunostinte sau actiuni care sa fie "privata" ; o cunostinta sau actiune ratiopnala isi pastreaza calificarea in fata a cel putin doua subiecte ;

-interactiunile umane se bazeaza pe intersubiectivitatea comunicativa in cadrul unui grup sau comunitati ;

-in conditiile unei vieti sociale din ce in ce mai complexa , nu ne mai putem sprijini delimitarea a ceea ce e rational de ceea ce e irational , pe repere precum stiintele , traditia , autoritatea ; doar comunicarea sociala poate constitui un astfel de reper .


Comunicarea si rationalitatea ei

a adus obiectii kantismului , indicand consecintele lui inacceptabile : Kant nu poate evita reducerea preceptelor morale la simple postulate , lipsite de perspectiva realizabilitatii practice . Mead propune substituirea kantianuluio subiect transcendental cu comunitatea indivizilor ce cationeaza si comunica , indivizi care , departe de a se stinge in multimea amorfa , sunt nu numai conditionati de comunitate , ci si conditie a acesteia . Mead considera constiinta ca o parte a "actiunii sociale" . In psihologia sociala nu construim comportamentul grupului social luand in seama comportamentul fiintelor individuale ce compun acest grup . Plecam mai curand de la un intreg social , o complexa activitate de grup , inauntrul careia noi analizam comportamentul fiecarui individ izolat . Grupul social este conceput de Mead ca un grup structurat , care integreaza actiunile indivizilor ce-l compun ; el este caracterizat de interactiuni care sunt mijlocite comunicativ .De aceea , cercetarea comunicarii este calea pentru a identifica mecanismul integrarii in grupul social .


telos-ul ei imanent , care este "intelegerea". Conditiile atingerii intelegerii nu sunt numai conditii de limbaj .

intelegere discursiva . Delimitarea formei mai inalte a comunicarii , care este discursul , satisface mai bine decat distinctiile teoriilor empirice ale comunicarii nevoile unei teorii a rationalitatii care depaseste restrictiile spre o identificare a rationalitatii cu adecvarea la lumea data in experienta , ce se stabileste prin intemeiere in cadrul unui proces comunicativ deschis . Discursul este cadrul intemeierii ce asigura rationalitatea propozitiilor , ctiunilor so obiectivarilor lor , presupunand o situatie de vorbire ideala in care domneste exclusiv coercitia propriu-zis fara coercitie a celui mai bun argument , care permite verificarea metodica obiectiva a sustinerilor si solutionarea motivata rational a problemelor practice.

Habermas cerceteaza comunicarea plecand de la o baza sociologica : comunicarea satisface in societate nevoia de "coordonare a sectiunilor" . "Intelegerea implicita de comunicare" este insasi mecanismul de coordonare a actiunilor . "Actiunea comunicativa" a vorbitorilor e mereu plasata in "contexte situative" care sunt la randul lor , parti din lumea traita a vietii participantilor la comunicare . Din acest moment teoria "actiunii comunicative" se prelungeste organic intr-o teorie a societatii . Societatea e deci o comunitate in sensul ca indivizii ce o compun preiau comportamentul altuia in formarea propriului comportament ca o conditie a posibilitatilor vietii sociale .


Rationalitate si identitate

Bibliografie:

A. Marga - Rationalitate , comunicare , argumentare , Ed . Dacia , 1991



Date bibliografice:

Jurgen Habermas s- a nascut in 1928 la Dussenldaf. Pana in 1954 (dupa absolvirea din 1949) invata filozofie, istorie, economie si psihologie la Universitatile din Gottingen si Bonn. Intre 1955 si 1959 este asistentul lui Th. Adorna. Invocam perioada 1961 - 1964 cand preda filozofie la Heidelberg. Revine in 1981 in Frankfurt unde din 1983 este profesor de sociologie.

La sfarsitul anilor '60 Habermas recunoaste ca actiunea sociala nu poate fi explicata numai prin modelul actional al muncii, deoerece intr- un model teleologico - rational nu se poate explica interactiunea, sau altfel spus nu se poate explica derularea comunicatiei intersubiective. Sustinea ca interactiunea dintre persoane si obiecte apar numai prin actiunea comunicativa dintre o persoana si alte persoane.

Munca este o actiune rationala teleologica. Poate sa fie indreptataspre realizare de scop sau poate sa fie o alegere rationala sau amandoua.

Interactiunea este o actiune comunicativa dintre mai multe persoane si este orientat de simboluri. In functie de aceste doua tipuri de actiune diferentiaza in doua subsisteme pe societatea luata in sens larg. Societatea apare ca o dihotomie. Specificul societatilor inalt dezvoltate o vede in faptul ca subsistemul actiunii rationale - teleologice a muncii intra atat an sfera politicului cat si in sfera interactionala. In sfera politicului devin mijloace de legitimizare a puterii laolalta cu stiinta si tehnica. Astfel stiinta si tehnica posed functii legimititazoare din momentul devenirii lor in mijloace de productie eficiente. Prin ethosul neutru al actiunii rationale de scop sau finalitate se masoara succesul adaptarii si integrarii. Ex: skinheadi? neadaptati pentru ca au valori nationale. El a incercat o apropiere a structural functionalismului cu sociologia moderna a conoasterii prin evidentierea a doua categorii de baza una avand o istorie eminamente anglo - saxona, cealalta insa provenind dintre filozofia germana: sistemul si universul vietii. Aceste doua categorii sunt de fapt colectoare teoretice a actiunilor de tip comunicativ si de munca. Din punctul de vedere a sistemului a luiParsons,sociologia este angrenata in studierea activitatii de fixare si atingere de finalitati a sectorului economic si politico - administrativ. Universul vietii a gandirii germane nu face altceva decat analize schemelor de integrare, de socializare. Asadar cand functionalismul se ocupa de sistem neglijeaza conditiile integrarii, socializarii inchegate tocmai in universul vietii. Dar tot asa si cand sociologia moderna a cunoasterii se concentreaza asupra structurii normativo - simbolice neglijeaza ceea ce este peste astea - sistemul. Insa la cercetarea sistemelor sociale aceste doua planuri trebuie tratate contextual si coerent. Asta este solutia lui Jurgen Habermais inca din 1973.Logica sistemului poate sa fie in contradictie cu logica universului vietii.



Drumul parcurs de universul vietii de la "distrugerea" miturilor, secularizarea religiei pana la filozofii, ideologii si formarea identitatilor particulare de grup era totdeauna compatibil cu modurile de functionare a sistemului. Astazi insa, dupa anii '70 prin cresterea fortelor de productie a dus la schimbari in structura de interactii a universului vietii, iar aceste schimbari impiedica realizarea optima a functiunilor sistemului (ex: anomia, soc ecologic, tulburari colective de personalitate). Insa daca sistemul lasa in sfera publica valorile si scopurile proprii de dezvoltare, acestea sunt nimicite (ex: problema centralelor nucleare). Daca nu lasa aceste scopuri in sfera publica a comunicarii in universul vietii atunci sistemul pierde din legitimitate. Este o dilema foarte grava. Problema este de fapt ca sistemul politic trebuie sa formuleze imperative rationale nu numai pentru sistemul economic ci trebuie sa introduca in sfera publica a catorva exigente functionale, care odata intrate se transforma in motive si motivatii de invatare si actiune conform maximelor sistemului. Dar relatia sistemului cu sfera publica a devenit conflictuala, deoarece politicul ca un subsistem al "sistemului" nu este "nebun" ca sa distruga ? economica doar pentru satisfacerea nevoilor dealtfel democratic legitime ale universului vietii. In schimb insa, sistemul conform ratiunii economice sugruma universul vietii. Lumea vietii este colonizata de rabdare. Solutia la aceasta dilema ar putea reprezenta dupa Habermas un nou tip de rationalitate, care sa inlocuiasca rationalitatea de tip sistem. Acest nou tip de rationalitate o cheama: comunicarea orientat spre reconciliere sociala.

Dupa parerea lui Habermas cercetarea structurii specifice a lumii vietii cat si tipul de actiune comunicativa specific lui este obiectuul sociologiei.

Accepta diferentierea functionala propusa de Weber, Parsons, Luhman, dar faptul diferentierii explica prin lumina lumii vietii. Explica ca si Marx patologiile lumii vietii prin efectele nedorite ale diferentierii functionale. Ratiunea comunicarii ca o actiune sociala, are la Weber o definire de intentie de actiune, adica premargatoare actiunii. Dupa Habermas exista doua tipuri de actiue comunicativa: actiunea strategica si actiunea orientata spre reconciliere sociala. Primul este o actiune instrumentala, daca se urmareste - prin folosirea tehnicilor de actiune - o eficienta sporita. Toate actiunile ce nu sunt legate de de o finalitate sau un succes sunt actiuni comunicative. Ce inseamna orientarea spre reconciliere sociala? Este "procesul de negociere a asocierii subiectilor capabile de comunicare si actiune" . Aceasta intelegere are scopul consensului, consensul realizat prin cooperare, intelegere, compromis. Aceasta intelegere este prezenta in limbajul uman. Baza normativa dorita de noua teorie sociala se afla in limbaj, in reciprocitatea intelegerii derivate din comunicare.

Prin actiunea comunicativa se intelege nu cand in centrul actiunii sunt interese personale sau nevoi individuale, ci cand actiunea este coordonata de acturi de reconciliere, de intelegere.

a) actiunea teleologica,care urmareste realizarea unei finalitati si alegerea cea mai adecvata (eficienta) dintre alternative;

b) actiunea normativa unde exista in cadrul grupurilor valori comune si membrii grupului se orienteaza dupa ele;

c) actiunea comunicativa: este vorba de interactiunea a doua subiecte cel putin, care sunt abile de comunicare verbala. Au de gand gasirea acorduluian armonizarea actiunilor lor. Aici conceptul central este interpretatia.

In cazul actiunii teleologice avem presupus o singura lume obiectiva. Aceste actiuni sunt validate prin enunturi cu caracter faptic de continut propozitional (adevarat sau fals). Important este ca reusita depinde si de alti, care sunt amabili de cooperare numai in cazul cand acesta coincide cu intervalele lor egocentrice.

2) justetea normativa   (valabil - nevalabil);

3) credibilitate subiectiva (credibil - incredibil).


cand cineva vrea sa inteleaga faptele;

cand cineva vrea sa inteleaga un context normativ;

cand cineva vrea sa inteleaga o raportare subiectiva


schema


Cultura   Societate Personalitate

repr. Culturala

pierdere de sens

retragerea legitimitatii

criya de orientare sau educatie

integrare sociala

nerelevante identitatilor colective

anomie

alienare

socializare

discontinuitate in traditii

retragerea motivelor

patologii psihice

Cultura

Societate

Personalitate

repr. culturala

traditii,

tezaurul

cunostintelor

culturale

cunostinte

innoite cu

caracter

legitimizator

reinnoirea

cunostintelor

educativo -

formative

integrare sociala

imunizarea

unui   grup

de orientari

de valoare

activitatii recunoscute

coordonarea

intersubiectiv

reproductia

pathernurilor

de apartenenta

sociala

socializare

insusire

de cultura

interiorizarea

valorilor

formarea

identitatilor





Andre Lalande: Vocabulaire technique et critique de la philosophie, PUF, Paris, 1962

Marga Andrei: Rationalitate, comunicare, argumentare, Editura Dacia, Cluj, 1991

G. Vico: Op. cit., p. 465

Jurgen Habermas: Theorie und Praxis, Frankfurt am Main, Suhrkamp Verlag, 1974, p. 8-19

Jurgen Habermas: Op.cit.p.48

Jurgen Habermas: Op.cit., p.78

Jurgen Habermas: Technik und Wissenschaft als "Ideologie", Frankfurt am Main, Suhrkamp, Verlag,

1969, p. 71

M.Crozier: Le M al American, Paris, Fayard, 1980, p.122

M.Crozier; E. Friedberg: L'Acteur et la Systeme. Les contraintes de l actions colectives, Paris, Seuil,

1980, p.30

M.Crozier: Op.cit.,p.316


M.Crozier: Le M al American, Paris, Fayard, 1980, p. 122

M.Crozier: Op.cit.,p.73

E. Dahlstrom: Developmental Direction and Societal Rationality. The Organization of Social

Knowledge Creation, in "Acta sociologica" vol. 19, nr.1, 1976, p.8

E. Dahlstrom: Op.cit., p. 21

J.Elster: Ulysses and the Sirens, Studies rationality and irrationality, Cambridge, Paris, Cambridge

Univ. Press, Editions de la Maison des Sciences de l'Homme, 1979, p.2

J.Elster: Op.cit., p.39

J.Elster: Op.cit., p.111












Document Info


Accesari: 2498
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright Contact (SCRIGROUP Int. 2020 )