Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































RELATIILE DINTRE SISTEME

sociologie












ALTE DOCUMENTE

Abuzul de droguri
Poliţistul de proximitate - prietenul meu
A fi solidar: o realitate sau o vorba de parada?
PROBLEMELE SOCIALE ALE EPOCII REFORMELOR, 1848-1864
Texte de dragoste
Fascinatia jocului la copii
MESAJE DE DRAGOSTE
Sfaturi ca dragostea ta sa fie puternica
PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI. LOCUL SOCIOLOGIEI IN ANSAMBLUL STIINTELOR SOCIO-UMANE
PRECURSORI, IZVOARE, ELEMENTE DE SOCIOLOGIE SI GANDIRE SOCIOLOGICA IN FILOSOFIA SOCIALA SI FILOSOFIA ISTORIEI DIN ANTICHITATE PANA IN MOMENTUL CONSTIT

RELATIILE DINTRE SISTEME

Pana acum ne-am concentrat atentia asupra analizei sistemului social, a dinamicii sale interne si a relatiilor sale cu mediul. O asemenea perspectiva nu este insa suficienta. Societatea reprezinta un conglomerat de sisteme care stau in relatii fie ierarhice (sub si supra-ordonare), fie de vecinatate, de cooperare sau concurenta. Multe dintre fenomenele sociale sunt efecte ale interactiunii sistemelor. Exista din acest punct de vedere o deplasare a interesului in sociologie in ultimul timp: de la analiza sistemului social spre analiza relatiilor dintre sisteme.




SISTEME SI SUPRASISTEME

Capitolele anterioare au avut ca obiect sistemele finaliste. Nu toate sistemele sociale au insa proprietatea de a fi orientate finalist. Se invoca tot mai mult si un alt tip de sistem social, pe care Boudon (1979) il denumeste "sistem de interdependenta". Pentru ratiuni care vor deveni imediat clare, in acest capitol un asemenea sistem va fi desemnat prin termenul de suprasistem.

Sistemele finaliste se constituie "de sus in jos": pornind de la finalitatile globale, ele isi construiesc organizarea interna, elementele componente. In consecinta, sistemele finaliste sunt compuse din subsisteme. Intregul, sistemul are preeminenta asupra partilor.

Suprasistemul este rezultatul interactiunii unei multimi de sisteme. In cazul sau, doar elementele componente (sistemele) au finalitati proprii. Starea sa reprezinta nu materializarea unei orientari finaliste globale, ci rezultanta echilibrarilor, compunerilor, agregarilor actiunii sistemelor componente. Am optat pentru termenul de "suprasistem" pentru a indica faptul ca acesta nu este un sistem cu finalitati proprii, ci este un sistem de sisteme. In cazul sau, spre deosebire de sistemul finalist, elementele au preeminenta asupra intregului. Suprasistemele au o logica diferita de logica sistemelor finaliste. Ele se constituie nu "de sus in jos", de la finalitati spre structura, ci de "jos in sus", de la sistemele componente care actioneaza in sensul realizarii finalitatilor lor proprii si care genereaza stari structurale rezultate, echilibruri. Actiunile cumulate ale elementelor componente creeaza interactiuni, efecte de compozitie emergente care, la randul lor, modifica situatia in care actioneaza fiecare sistem component.

R. Boudon (1979) ne ofera un exemplu foarte simplu de suprasistem. Presupunem un cinematograf cu doua case de bilete. La orele de varf se vor forma doua cozi aproximativ egale. Casele de bilete, cu cozile si indivizii care le compun, formeaza un sistem caracterizat printr-o stare de echilibru: lungimea cozilor tinde sa fie egala. Aceasta stare de echilibru nu este realizata in virtutea unei finalitati a sistemului, ci ca o rezultanta neintentionata a comportamentului indivizilor. Nu exista o finalitate generala de egalizare a cozilor. Fiecare persoana, doritoare de bilete, este orientata spre minimalizarea timpului de asteptare. In consecinta, ea se va orienta spre coada care este mai scurta; datorita acestui fapt, lungimea celor doua cozi va tinde sa se egalizeze.

Suprasistemele pot fi compuse din persoane, ca in cazul celor doua cozi aflate in echilibru sau din sisteme sociale care au finalitati pregnante. Economia de tip capitalist poate fi privita ca un suprasistem compus din intreprinderi private. Lumea contemporana reprezinta nu un sistem, dominat de finalitati proprii globale, ci un suprasistem compus dintr-o multime de state, care fiecare dintre ele avand finalitati specifice mult mai pregnante decat obiectivele lor comune.

Suprasistemul poate, in anumite conditii, sa dezvolte si el unele finalitati proprii, globale. Dar acestea sunt mereu secundare, derivate, finalitatile sistemelor componente fiind primare, fundamentale. Dupa cum remarca R. Boudon (1979) aceste finalitati ale suprasistemelor reprezinta tot o reactie a sistemelor componente orientata spre controlul efectelor emergente ale interactiunii lor. Pentru a promova sau descuraja efectele emergente ale interactiunii lor, sistemele elaboreaza norme, reguli; se cristalizeaza finalitati globale si activitati orientate spre realizarea acestora. Suprasistemul va promova acele stari globale si, in consecinta, acele comportamente individuale ale sistemelor componente care duc la efecte agregative pozitive si va bloca pe acelea care duc la efecte negative. Coada la bilete este un suprasistem. El se caracterizeaza printr-o serie de norme care reglementeaza comportamentul fiecarei persoane: fiecare trebuie sa astepte la randul sau, sa nu incerce sa o ia inaintea celorlalti. Fiecare persoana, orientata spre minimizarea asteptarii sale, ar fi tentata, daca poate, sa o ia inaintea celorlalte persoane care asteapta. Un asemenea comportament este insa de natura a genera conflicte, tensiuni, incertitudine si insatisfactie pentru celelalte persoane. Pentru a evita acest efect agregativ negativ, fiecare persoana va fi interesata sa sustina norma generala a respectarii randului. Aceasta norma nu exprima o finalitate primara a suprasistemului, ci este impusa acestuia de sistemele componente, de persoanele care vor sa stea linistite la coada, evitand conflictele si tensiunile. Egalizarea cozilor, starea de echilibru a suprasistemului, nu apare insa nici in acest caz ca o finalitate a acestuia. Nu exista o regula care sa oblige pe cineva sa se aseze la coada cea mai scurta pentru a se realiza starea de egalitate.

In relatiile dintre ele, statele, pentru a evita conflicte globale distructive pentru toate partile, sunt tot mai interesate in promovarea unor reguli generale: securitate colectiva, eliminarea pericolului unui razboi nuclear, incetarea cursei inarmarilor si convertirea efortului militar in efort de dezvoltare social-economica, scaderea decalajelor economice intre state etc. Este evident, din insasi aceasta enumerare, ca finalitatile de acest tip ale lumii ca suprasistem sunt subordonate finalitatilor sistemelor componente (statelor).

Analiza dinamicii suprasistemelor deschide o perspectiva noua asupra intelegerii sistemelor insele din care primele sunt compuse. Un asemenea unghi de vedere 333j93d ni-l ofera I. Badescu (1984). Pornind de la teoria lui I. Wallerstein (1979) asupra economiei capitaliste mondiale (in termenii propusi aici, un suprasistem) si a dinamicii "centru / periferie", I. Badescu ofera o imagine stimulativa a particularitatilor evolutiei social-economice si, in mod special, culturale ale Romaniei, in contextul jocului fortelor europene si mondiale.

Putem distinge doua tipuri de suprasisteme, constituind adesea faze ale evolutiei acestora: un suprasistem lipsit de orice finalitate, rezultat pur al interactiunii sistemelor componente su un suprasistem care dezvolta o serie de finalitati proprii, sustinute de sistemele componente, sub forma de norme, reguli, valori, actiuni specifice care promoveaza aceste finalitati. Aparitia unor organisme internationale care au ca obiectiv promovarea unor finalitati la care toate statele adera reprezinta intrarea intr-o noua faza de evolutie a lumii: de la suprasistem de state nationale, aflat intr-un echilibru mereu instabil, ca rezultat al jocului puterii economice, politice si militare, spre un suprasistem tot mai mult reglementat de norme care exprima interesul comun.

In acest punct se poate opera o distinctie mai clara intre sistem si suprasistem. Dupa cum s-a vazut, si suprasistemul poate dezvolta finalitati proprii. In masura in care insa finalitatile sistemelor componente sunt preeminente, prioritate in raport cu finalitatile globale, el ramane un suprasistem. Suprasistemul se poate transforma in sistem doar in masura in care finalitatile sale globale devin mai importante in raport cu finalitatile sistemelor componente, subordonandu-le pe acestea din urma, transformandu-le in subsisteme ale sale.

Disputa dintre holism si individualism metodologic se constituie tocmai in problema relatiei sistem / suprasistem. Problema aflata in disputa poate fi formulata in termenii urmatori: sistemele sociale pot fi considerate a fi sisteme finaliste (pozitia holista) sau suprasisteme (pozitia individualismului metodologic)? In ultima instanta, ne putem intreba: care este realitatea ultima, fundamentala, individul uman sau societatea?

Holismul presupune ca societatea este un sistem finalist primar. Tot ceea ce contine ea, inclusiv indivizii umani, reprezinta subsisteme ale sale constituite si modelate in conformitate cu logica sa globala. Din acest motiv, pentru analiza societatii globale este utilizat modelul functional de sistem: un sistem orientat spre finalitati proprii, care se constituie "de sus in jos". Functionalismul clasic, atat in sociologie, cat si in antropologia sociala si culturala (Malinowski, Radcliffe-Brown, Parsons), se caracterizeaza printr-o asemenea optiune. Holismul afirma primatul societatii, ca sistem, asupra tuturor elementelor sale componente. Sistemul este activ, constitutiv, reglativ; elementele sunt constituite, reglate. Tot ceea ce se intampla intr-o societate are semnificatii pentru functionarea acesteia, fiind, in consecinta, reglat in spiritul logicii ei. La limita, avem imaginea unui sistem complet organizat care isi constituie, modeleaza si modifica elementele sale componente in raport cu logica sa globala. Societatea poate fi gandita in analogie cu sistemele tehnice in care fiecare element component este "proiectat" in asa fel incat sa aiba un rol bine determinat in functionarea intregului. Analogia dintre societate si organismul biologic include aceeasi viziune. Paradigma societatii ca sistem de roluri, atat de populara in sociologie la un moment dat, se fundeaza pe o optiune holista. Nu este intamplator ca gasim adesea utilizata metafora "piesei": societatea este o "piesa", indivizii fiind distribuiti in diferite roluri ale acesteia, conflictul global al piesei fiind insa primar in raport cu rolurile particulare ale personajelor.

Holist poate fi analizata nu numai societatea in ansamblul ei, dar si diferitele subsisteme ale acesteia. O intreprindere poate fi considerata ca un sistem finalist care se autoorganizeaza in asa fel incat sa maximizeze realizarea finalitatilor sale. Teoria actuala a organizatiilor este fundata in cea mai mare parte a ei in mod clar pe optiunea holista.

Individualismul metodologic porneste de la presupozitia inversa a holismului si anume ca singurul sistem orientat efectiv si complet de finalitati proprii este individul uman. Societatea nu reprezinta decat rezultanta actiunilor individuale. Ea este deci un suprasistem, in terminologia propusa aici, iar nu un sistem orientat finalist. Individualismul metodologic are si el o lunga istorie. O optiune clara de acest tip poate fi gasita la J.S. Mill care, in celebra sa lucrare A System of Logic afirma ca legile fenomenelor sociale nu pot fi decat legi ale naturii umane individuale. "Pusi impreuna, spune Mill, oamenii nu se convertesc intr-un alt tip de substanta, cu proprietati diferite" (citat dupa S. Lukas, 1979). G.C. Homans (1980), unul dintre cei mai activi promotori ai individualismului metodologic, reia ideea atunci cand argumenteaza ca propozitiile generale (legile) ale sociologiei vor trebui sa fie individualiste, iar nu holiste. Sociologia trebuie sa porneasca de la legile generale pe care le ofera psihologia si sa deduca din acestea proprietatile interactiunii dintre persoane. O pozitie individualist metodologica amplu elaborata o gasim la R. Boudon (1979). Punctul sau de vedere este ca fenomenele sociale trebuie privite ca efecte de agregare, emergente ale actiunilor indivizilor umani. Individul este atomul logic al analizei sociologice. Din punct de vedere teoretic, legile care guverneaza fenomenele sociale pot fi deduse din legile comportamentului individual. Din punct de vedere metodologic, analiza trebuie pornita mereu de la individul uman - nivelul de organizare cel mai pregnant, cu finalitatile cele mai puternice. Logica societatii trebuie sa fie privita ca derivand si fiind mereu subordonata logicii actiunii individuale.

Polemica lui Durkheim cu Spencer asupra cauzelor diviziunii muncii (E. Durkheim, 1926) este ilustrativa pentru diferenta dintre strategia holista si cea individualist metodologica. Punctul de vedere a lui Spencer, sprijinit intr-o oarecare masura pe lucrarile economistilor clasici englezi (A. Smith), este tipic holist. Schematic, el este urmatorul: diviziunea muncii duce la o crestere a productivitatii si deci a bogatiei; cresterea bogatiei duce la o crestere a fericirii colectivitatii; fiind, in ultima instanta, orientata spre cresterea fericirii membrilor sai, societatea va adopta si stimula diviziunea muncii. Dupa cum se poate observa, explicatia propusa de Spencer este holista si functionala. Diviziunea este un instrument de crestere a fericirii colectivitatii si este adoptat de catre aceasta din acest motiv. Punctul de vedere al lui Durkheim este tipic pentru individualismul metodologic. Doua obiectii sunt formulate de catre sociologul francez. In primul rand, este discutabil ca fericirea colectivitatii a crescut ca urmare a dezvoltarii sistemului industrial, a promovarii diviziunii muncii. Mai degraba, avem motive sa credem contrariul. In al doilea rand, o asemenea motivatie - cresterea fericirii colectivitatii - reprezinta un factor prea difuz pentru a devenii o forta efectiva, capabila sa puna in miscare efortul colectiv. Explicatia alternativa propusa de Durkheim este cauzal-individualista. Cauza diviziunii muncii este "densitatea morala". Cresterea volumului populatiei genereaza nu numai o densitate demografica sporita, dar si una sociala. Concurenta dintre membrii colectivitatii sporeste. Cresterea densitatii morale reprezinta insa o conditie care afecteaza masiv realizarea finalitatilor individuale. Indivizii, orientati catre castig, gasesc tot mai dificila realizarea acestei finalitati in conditiile concurentei in crestere. O solutia la aceasta problema individuala este diviziunea muncii, specializarea. In loc ca doi producatori sa concureze cu acelasi produs, ei isi vor diviza munca, fiecare specializandu-se in realizarea unui produs, subprodus sau functii mai specializate. Dezvoltarea industriei moderne, bazata pe o tot mai adanca diviziune a muncii, nu este efectul unei orientari globale a colectivitatii spre un tip de organizare mai bun, care sa maximizeze finalitatile globale (perspectiva holista), ci rezultatul neintentionat al orientarii multimii indivizilor spre maximizarea profitului individual si care dezvolta acele activitati tot mai specializate in care concurenta este mai redusa.

Cele doua optiuni - holismul si individualismul metodologic - au fiecare in parte justificari solide, dar si limite atunci cand sunt prezentate fiecare ca unica perspectiva de analiza sociologica. Holismul se intemeiaza pe observatia ca toate sistemele sociale sunt sau tind sa se dezvolte ca sisteme cu finalitati proprii, sa se autoorganizeze. Suprasistemele sociale tind sa se transforme in sisteme cu finalitati proprii, a caror logica globala se suprapune, interfereaza si modifica logica sistemelor componente. Putine sunt cazurile in care suprasistemele sociale raman simple efecte emergente ale agregarii actiunilor sistemelor componente. Absolutizarea punctului de vedere holist genereaza insa si el o multime de dificultati. In primul rand, el presupune existenta unui nivel de organizare ca punct absolut de pornire a intregii organizari sociale. Colectivitatile arhaice pareau a fi un asemenea nivel. Nu intamplator holismul s-a dezvoltat in antropologia sociala si culturala, interesata prioritar in analiza unor asemenea societati. Pentru societatile moderne insa presupozitia unui asemenea nivel absolut este nejustificata. Care ar putea fi el? Statul-natiune, umanitatea in ansamblul ei, satul sau orasul, familia? Nici unul dintre aceste niveluri de organizare nu intruneste conditiile unui punct absolut de pornire al organizarii sociale. Statul-natiune este, in momentul actual, nivelul de organizare sociala cel mai pregnant. Exista insa situatii in care statul-natiune se dovedeste a fi mai mult un suprasistem, in care partile componente - grupurile, clasele sociale, persoanele - manifesta o autonomie mai pronuntata, orientandu-si activitatea nu dupa finalitatile globale, ci dupa cele proprii. In al doilea rand, ideea ca individul uman este complet subordonat, modelat si modificat de catre societate, ca finalitatile globale ale colectivitatii sunt prioritare in mod absolut in raport cu finalitatile membrilor sai este, de asemenea, discutabila. Modelele sociale in care individul devine o simpla rotita a unui angrenaj gigant, fiind modelat complet de logica acestuia, apar mai mult drept caricaturi, cazuri de evolutie sociala patologica, decat aproximari rezonabile ale starii reale si normale a societatii actuale. Este cazul, de exemplu, a societatii "unidimensionale" a lui H. Marcuse (1977).

Am putea considera ca holismul reprezinta o presupozitie metodologica corecta in orice analiza care ia in considerare un sistem finalist si care isi concentreaza atentia asupra mecanismelor si tendintelor sale de autoorganizare. Individualismul metodologic, propunand explicarea constituirii sistemelor sociale de "jos in sus", de la persoane si de la finalitatile lor individuale, exploreaza o alta logica. S-ar putea considera ca in societate avem doua procese simultane care se intretaie, se sustin si / sau intra in conflict. Pe de o parte, din interactiunea persoanelor, dar si a altor sisteme sociale mai complexe (intreprinderi, de exemplu) apar fenomene de agregare, emergente carora sociologii care opteaza pentru individualismul metodologic le acorda o atentie deosebita. Pe de alta parte, sistemele componente ale suprasistemului initiaza la nivelul acestuia o serie de activitati orientate spre promovarea efectelor emergente pozitive si excluderea sau diminuarea celor negative. Tocmai din acest proces insa suprasistemul tinde sa se transforme intr-un sistem cu finalitati proprii, sustinute de indivizii participanti. Societatea, in consecinta, nu poate fi privita doar ca un suprasistem, un fel de "jungla" in care indivizii concureaza intre ei in vederea realizarii finalitatilor lor individuale. Fenomenele sociale nu sunt exclusiv efecte de agregare, neintentionate. Societatea se caracterizeaza prin puternice tendinte de organizare. Interesele individuale se cumuleaza dand interese mai generale. Iar acestea stau la baza unor activitati colective, cu finalitati supraindividuale, in raport cu care fiecare individ isi subordoneaza partial interesele sale, recunoscand in primele conditia necesara a satisfacerii celor din urma. O data constituite, sistemele sociale isi dezvolta propria lor logica, cautand sa modeleze intr-un sens convenabil atitudinile si comportamentele membrilor sai.

Daca analizam cu atentie cele doua pozitii enuntate aici - holismul si individualismul metodologic - vom observa ca fiecare se bazeaza pe presupozitii, corecte in esenta lor, dar exclusiviste. In ierarhia complexa de sisteme, subsisteme si suprasisteme din care viata sociala este compusa, exista, in viziunea celor doua pozitii, doar un singur nivel care are o autonomie deplina, cu o logica proprie, in raport cu care toate celelalte niveluri de organizare sunt derivate (suprasisteme sau subsisteme): individul uman sau colectivitatea.



Punctul de vedere promovat in aceasta lucrare nu este cel al unei organizari sociale care porneste de la un nivel absolut, ci acel al unei organizari complexe ierarhizate, circulara si oscilatorie. Societatea este un sistem care se constituie simultan atat "de jos in sus", cat si "de sus in jos". Ea nu este nici un sistem global puternic integrat si ierarhizat, in care componentele sale sunt simple subsisteme, ca in viziunea holista, dar nici o simpla rezultanta a actiunilor indivizilor umani, un suprasistem, ca in viziunea individualismului metodologic. Societatea trebuie privita ca o ierarhizare de sisteme circulara, cu doua intrari: individul si colectivitatea. Colectivitatea, la randul ei, are mai multe niveluri: incepand cu familia, ceata sau tribul din societatile arhaice, cetatea, statul-natiune si sfarsind cu umanitatea. Fiecare nivel are, in functie de conditii, importanta sa determinata. In anumite conditii, familia poate fi nivelul cel mai pregnant, cel mai autonom. In alte conditii, cetatea sau statul-natiune. In istoria umanitatii de pana acum exista mereu o anumita identificare a indivizilor cu colectivitatea (la diferitele ei niveluri), dar si o tensiune intre cei doi termeni, tendinte de autonomizare a individului fata de colectivitate, mai pronuntata sau mai atenuata in functie de o multime de conditii.

Pentru a completa modelul nostru, este necesar sa consideram societatea ca o ierarhie oscilatorie de sisteme. Indivizii, orientati de finalitati proprii, genereaza, prin activitatea lor, suprasisteme (familii, grupuri sociale, comunitati) care, autoorganizandu-se si sporindu-si autonomia, tind sa se transforme in sisteme cu finalitati proprii, modeland in spiritul lor orientarea indivizilor din care sunt compuse, tinzand sa-i transforme pe acestia in subsisteme. Indivizii insisi oscileaza intre orientarea spre propriile lor finalitati si interiorizarea si identificarea cu finalitatile globale ale colectivitatii, in timp ce colectivitatea oscileaza si ea intre accentuarea unor finalitati supraindividuale si considerarea cumulata a finalitatilor membrilor sai. De aici o concluzie care este dupa parerea mea cruciala pentru orice cercetare sociologica: un sistem social trebuie considerat a fi intr-o stare de oscilatie intre sistem si suprasistem. In unele conditii va predomina orientarea sa spre sistem, cu accentuarea finalitatilor sale globale, in alte conditii, dinamica sa va fi dominata de finalitatile membrilor sai, fapt care ii confera profilul de suprasistem. Decurge de aici o importanta consecinta metodologica: in analiza oricarui sistem social este necesar a se evidentia cele doua tendinte structurale: cea de sistem si cea de suprasistem, specificandu-se totodata tendinta dominanta. Dupa cum se poate observa, ideea oscilarii sistem / suprasistem reprezinta un caz particular al principiului pluralitatii structurale, enuntat in capitolul anterior.

O asemenea abordare a vietii sociale o gasim clar schitata in teoria lui Marx. Acesta este, pe de o parte, autorul unei viguroase critici a holismului si a presupozitiilor sale fundamentale. Colectivitatile de pana acum, cu exceptia celor arhaice, sunt neomogene, diferentiate in clase si grupuri sociale cu interese distincte, mergand pana la conflict. In aceste conditii, interesele generale sunt fie iluzorii (interesele particulare ale clasei dominante prezentate ca interese generale), fie marginale (referitoare la aspecte secundare ale vietii colective). Analiza fenomenelor sociale trebuie pornita de la indivizii umani reali, cu configuratia lor individuala, biologica, dar si sociala. Acestia formeaza, in functie de interesele generate de pozitia lor in sistemul productiei materiale, grupuri si clase sociale, tinzand sa actioneze impreuna pentru a promova interesele lor particulare comune (K. Marx, F. Engels, 1958). Spre deosebire de individualismul metodologic, Marx considera insa ca societatea este compusa din niveluri de agregare si integrare diferite, cu oscilatii continue intre accentuarea intereselor individuale sau a celor generale.

Se poate spune, in concluzie, ca societatea trebuie considerata ca o pluralitate de sisteme care se integreaza reciproc, se modifica si se subordoneaza reciproc. Nici un nivel de organizare nu este absolut; toate sunt relative.

Teoriile intreprinderii tind sa se fundeze in cele mai multe cazuri pe o perspectiva holista. Intreprinderea este privita ca un sistem, iar nu ca un suprasistem, fiind preocupata de maximizarea finalitatilor sale globale, de perfectionarea organizarii sale, de integrarea mai eficace a membrilor sai. O asemenea abordare este justificata doar in parte. Daca vrem sa avem imaginea completa a intreprinderii, trebuie sa o privim insa si in calitatea ei de suprasistem. Teoria lui Marx ne ofera o asemenea perspectiva. El argumenteaza necesitatea considerarii intereselor distincte ale claselor angajate in activitatea productiva - burghezia si proletariatul - pentru intelegerea dinamicii intreprinderii capitaliste. Intreprinderea trebuie privita ca un suprasistem compus din persoane angajate intr-un proces complex de competitie pentru statut social, putere, prestigiu, beneficii. Sunt situatii in care deciziile organizationale sunt luate in functie de finalitatile intreprinderii: dar sunt situatii in care, dimpotriva, ele sunt dominate de ratiuni "ascunse", "tacite", izvorate din lupta pentru pozitie si putere a indivizilor si grupurilor. In acest din urma caz, intreprinderea apare mai mult ca un suprasistem, indivizii cu finalitatile lor fiind fortele dinamice. Pentru ilustrarea necesitatii considerarii si a acestei perspective in explicarea dinamicii interne a intreprinderii sa recurgem la cateva exemple.

Departamentalizarea pare sa fie o patologie endemica a organizatiilor. Ea consta in faptul ca subsistemele (departamentele) - organizatiilor tind sa se autonomizeze intr-atat incat obiectivele lor sectoriale sunt puse mai presus decat obiectivele globale ale organizatiei. Pentru aceasta pot fi formulate doua tipuri mari de explicatii, in perspectiva considerarii intreprinderii ca sistem sau ca suprasistem; ambele probabil corecte, completandu-se reciproc. Explicatia holista: subsistemul, neavand viziunea obiectivului de ansamblu, acesta fiind mai indepartat, mai putin definit operational pentru el, se va centra pe subobiectivul care ii este delegat, pana la a-l opune obiectivului general. Explicatia individualismului metodologic: membrii subsistemului (departamentului) sunt recompensati in functie de realizarea subobiectivului delegat lor, iar nu de realizarea obiectivului global. Din acest motiv ei vor tinde sa puna mai presus interesele subsistemului decat cele ale sistemului. Fiecare subsistem va tinde sa lupte pentru o pozitie mai buna in cadrul sistemului, nu pentru a contribui mai eficace la realizarea finalitatilor globale ale acestuia, ci pentru a maximiza beneficiile membrilor sai. "Spiritul de corp" reprezinta, in aceasta perspectiva, promovarea intereselor comune ale membrilor unui subsistem, in contextul si cu instrumentele organizatiei. Militarii, de exemplu, pot fi tentati sa militeze pentru cresterea importantei armatei in cadrul colectivitatii nu numai sau doar pentru ca ei sunt mai avizati in ceea ce priveste importanta pentru colectivitate a organizarii unei armate eficiente sau pentru ca, in mod firesc, tind sa supraestimeze obiectivul partial spre care sunt orientati in cadrul intereselor globale ale colectivitatii, dar si pentru ca interesele lor particulare sunt mai strans dependente de importanta acordata subsistemului militar, decat de bunastarea generala a colectivitatii.

Dupa cum se poate observa, cele doua tipuri de explicatii implica solutii diferite: daca departamentalizarea reprezinta efectul centrarii excesive pe subobiective (perspectiva holista), solutia o reprezinta accentuarea obiectivului global, intelegerea subobiectivului in contextul acestuia; daca dimpotriva cauza rezida in relatia mai stransa dintre subobiectiv si interesele particulare ale membrilor subsistemului (individualism metodologic), solutia va fi cautarea unei modalitati de legare a intereselor particulare de realizarea obiectivelor globale, iar nu numai de cea a subobiectivelor.

J. Galbraith (1982) ofera un alt exemplu de preeminenta a finalitatilor unui grup socio-profesional in dinamica intreprinderii americane actuale. Orientarea intreprinderii americane, argumenteaza economistul american, este determinata, in primul rand, nu de interesul general al colectivitatii, nici de cel al beneficiarilor directi ai produselor intreprinderii (clientii) sau de cel al posesorilor de capital, cum se intampla in intreprinderea capitalista clasica, ci de interesele "tehnostructurii". Astfel, tendintele de extindere ale intreprinderii americane actuale se explica in mare parte nu prin ratiuni de rentabilitate, ci prin finalitatea nemarturisita de a se crea noi posibilitati de promovare pentru cei din conducerea tehnic-administrativa.

Sistemul politic nu poate fi inteles doar ca un subsistem al colectivitatii, orientat spre organizarea si conducerea intregii vieti sociale, in spiritul intereselor globale. Marx a demonstrat ca el reprezinta mai degraba arena luptei claselor si grupurilor sociale pentru controlul puterii. Nu se poate ignora de asemenea lupta dintre indivizi pentru putere. Sistemul alegerilor prezidentiale din S.U.A. este un caz de acest gen foarte sugestiv. Pentru a intelege comportamentul presedintelui la sfarsitul primului lui mandat trebuie luat in considerare, pe langa rolul sau social de presedinte, si dorinta lui, ca persoana, de a fi reales. Comportamentul unui imparat nu poate fi explicat integral doar prin pozitia sa de exponent al unei clase sociale si nici prin rolul sau in sistemul de conducere. Crizele de autoritate si dorinta de acumulare si exercitare a unei puteri absolute pot fi intr-o masura semnificativa expresia si a unor tendinte individuale.

In fine, o ultima problema este necesar a fi examinata in privinta relatiei dintre perspectiva holista si cea metodologic individualista: este sau nu rezultatul analizei sociologice invariant in raport cu cele doua abordari? Cu alte cuvinte, considerarea unei realitati sociale ca sistem sau ca suprasistem duce, in ultima instanta, la concluzii similare? Problema este reala, punandu-se in practica explicativa. Un raspuns clar il gasim la Hegel sub forma faimoasei "siretenii a istoriei". Aceasta solutie afirma o coincidenta tendentiala intre cele doua tipuri de logica: logica holista a sistemului si logica suprasistemului. Indivizii, sugereaza Hegel, calauziti de interesele lor particulare, fara o intelegere a logicii de ansamblu a dinamicii colective, vor produce pana la urma prin actiunea lor efecte macroscopice in concordanta cu aceasta logica. Logica globala se manifesta prin actiunea indivizilor care se orienteaza in mod constient doar spre propriile lor interese. O asemenea solutie o gasim tacit destul de frecvent si in sociologia actuala. Sa ne gandim la orientarea productiei prin mecanismul pietei. In mod obisnuit gasim exprimata ideea ca, desi fiecare producator este orientat spre maximizarea profitului sau, prin jocul cererii si ofertei, intreaga productie sociala este eficace orientata spre satisfacerea necesitatilor colectivitatii.

Pentru a limpezi cele doua raspunsuri alternative la aceasta intrebare, sa luam ca exemplu un proces social major al societatii contemporane: evolutia organizarii tehnologice a muncii, a diviziunii muncii in ultima instanta. Solutia invariantei rezultatelor analizei in raport cu perspectiva adoptata s-ar formula astfel: presupunem doua colectivitati care evolueaza in aceleasi conditii de mediu si tehnologice, dar una dupa un model holist - pornind de la interesele si necesitatile colectivitatii isi planifica o dezvoltare tehnologica adecvata acestora - iar cealalta, dupa modelul individualismului metodologic - producatorii individuali, pentru a-si maximiza profiturile, cauta sa inoveze, sa dezvolte continuu tehnologia; ambele colectivitati vor trece prin aceleasi faze tehnologice, vor prezenta acelasi pattern al evolutiei tehnologice? Teoria lui Marx sugereaza un raspuns negativ. Cele doua tipuri de colectivitati nu vor prezenta acelasi pattern de evolutie. Organizarea tehnologica a productiei si evolutia ei este influentata nu numai de logica interioara a tehnologiei insasi, dar si de structura societatii globale in care are loc. O serie de cercetari recente aduc argumente mai concrete in favoarea acestei idei. Ele scot in evidenta faptul ca unele modalitati de organizare a productiei exprima logica contextului social particular: nu ratiunea maximizarii eficientei muncii, ci logica luptei de clasa. St. Marglin argumenteaza ca la inceputurile revolutiei industriale, capitalistii erau motivati mai mult de dorinta de a controla pe muncitori, decat de a creste productivitatea muncii lor. Analiza istorica pe care sociologul american o intreprinde sugereaza faptul ca in acel moment tehnologic era posibila o organizare a muncii care sa mentina si chiar sa amplifice calificarea muncitorilor, complexitatea muncii lor, in acelasi timp cu o crestere a productivitatii; patronul a optat insa pentru o organizare tehnologica care sa simplifice munca, sa scada nevoia de forta de munca calificata, sa sporeasca specializarea si diviziunea muncii, nu pentru a creste productivitatea, ci, in primul rand, pentru a spori controlul asupra muncitorilor (W. Form, 1980). Pe aceeasi linie K. Stone, analizand conditiile schimbarii tehnologiei in industria metalurgica occidentala de la sfarsitul secolului trecut, argumenteaza ca justificarea ei nu trebuie cautata in logica cresterii eficientei, ci in cea a luptei dintre patronat si muncitori. Vechea organizare a muncii presupunea muncitori cu o inalta calificare profesionala care, prin insusi acest fapt, aveau o pozitie puternica in negocierile cu patronatul. Noul sistem de organizare tehnologica, introdus imediat dupa o perioada de mari confruntari intre muncitori si patronat, inlocuia muncitorii inalt calificati cu o masa de muncitori slab sau necalificati, usor substituibili, a caror putere politica era mai redusa din aceasta cauza (W. Form, 1980).

Specialistii care promoveaza o reorganizare a procesului productiv pe principiile muncii imbogatite sugereaza implicit sau explicit ca sistemul taylorist de organizare a muncii, bazat pe principiul muncii simplificate si care a dus la o diviziune extrema a muncii, nu reprezinta o etapa necesara in logica evolutiei tehnologiei. Ea a fost impusa mai degraba de logica unui anumit tip de organizare sociala. L.E. Davis (1971) argumenteaza, de pilda, ca succesul taylorismului in America inceputului de secol trebuie explicat prin necesitati sociale, iar nu tehnologice: integrarea rapida, intr-un proces de productie modern, a unei mase mari de imigranti nedisciplinati, extrem de inegali din punctul de vedere al pregatirii profesionale, cu o mare mobilitate geografica, orientati accentuat spre castig. Dimpotriva, datorita modificarilor din conditiile social-economice si culturale de viata din societatile dezvoltate actuale, sistemul productiv se afla sub o presiune crescanda de a oferi muncii interesante, complexe, care presupun calificare ridicata. Promovarea principiului muncii imbogatite nu are ratiuni in procesul evolutiei tehnologice, ci in impactul exigentelor colectivitatii asupra acestuia. Devine tot mai evident ca procesul tehnic nu este uniliniar, ci multiliniar. In functie de parametii sociali in care se desfasoara, el se poate realiza pe cai alternative (C. Zamfir, 1985).

SISTEME SI SUBSISTEME

Sistemele sociale (definite in contextul acestei lucrari ca sisteme finaliste) nu sunt, de regula, compuse din elemente simple. Ele prezinta imaginea unor ierarhii complexe de subsisteme si de sub-subsisteme. Societatea este compusa din mari subsisteme ca: economie, sistem politic, juridic, arta, stiinta, invatamant, asistenta sanitara, familie. Fiecare dintre aceste subsisteme reprezinta la randul sau un sistem, cu logica sa, cu finalitatile sale proprii, fiind compus din alte subsisteme. Fiecare intreprindere are sectii, servicii etc. Diviziunea sistem / subsistem merge pana la ultimul subsistem, "atomul" vietii sociale - comportamentul uman elementar. Ceea ce in schema functionala figura ca relatie dintre sistem si elementele sale reprezinta in fapt o relatie intre un sistem si subsistemele sale, o relatie de supraordonare si sub-ordonare. Relatiile dintre un sistem si subsistemele sale prezinta, in calitate de tip de relatie intre sisteme, anumite particularitati. In schema functionala analizata pe larg in capitolele anterioare, accentul a cazut pe rolul sistemului in constituirea si modelarea elementelor (subsistemelor) sale. Asupra acestui aspect nu este cazul sa mai insistam in cele ce urmeaza. Este necesar insa sa aducem o serie de completari referitoare la autonomia relativa a subsistemelor si la contributia lor activa in relatia cu sistemul din care fac parte ca elemente functionale.

Subsistemele au initiativa functionala. Functia de autoorganizare a sistemelor sociale, lucru valabil in mod special in cazul societatii globale, nu este concentrata exclusiv intr-un punct al acestora, intr-un sistem de conducere, ci este destul de larg difuzata in masa sistemului. Subsistemul politic are un rol esential in organizarea si coordonarea tuturor activitatilor sociale, dar nu este singura initiativa activa din acest punct de vedere. Subsistemele prezinta relativa lor autonomie in a organiza contributia functionala pe care o aduc in cadrul sistemului. In relatia dintre sistem si subsistem exista o dubla tendinta. Pe de o parte, sistemul incearca sa formuleze cat mai clar cu putinta cerintele sale functionale, concretizandu-le sub forma unor exigente specificate si chiar a unor obiective a caror realizare este delegata subsistemelor. Este ceea ce in teoria organizatiilor este cunoscut sub denumirea de delegare a obiectivelor. Conducerea unei intreprinderi deleaga, de exemplu, departamentului de productie realizarea unui produs specificat; celui comercial, comercializarea acestuia. Pe de alta parte, sistemul poate delega subsistemelor sale o functie vag sau abstract definita - delegarea functiilor. Subsistemele sunt in mare parte responsabile de modul in care definesc functiile de indeplinit in ansamblul sistemului si, desigur, de realizarea efectiva a acestor functii. Definind functiile de realizat, ele definesc intr-o anumita masura, in mod activ, sistemul insusi. Scoala primeste de la societate o functie doar abstract definita: pregatirea tinerilor, profesionala, moral-cetateneasca, stiintific-culturala. Revine scolii sarcina de a defini mai precis aceasta functie, concretizand-o in obiective specificate - ce fel de cunostinte, ce fel de deprinderi, ce valori sa fie transmise. Si, dincolo de definirea teoretica a functiilor, esentiala este realizarea lor efectiva care poate fi, si de regula este, sensibil diferita de cea dintai. Directia unei intreprinderi poate cere departamentului sau de cercetare rezolvarea unei probleme specificate (delegarea unui obiectiv) sau ii poate cere sa defineasca directiile generale de cercetare (delegarea functiei). Primind un set de obiective sau functii de realizat, subsistemele au o larga autonomie in organizarea lor, variabila in raport cu o multime de conditii. In ambele cazuri, estimarea eficientei cu care subsistemele isi indeplinesc functiile ce le revin reprezinta aspectul cheie al relatiei dintre sistem si subsistem. Procesul de autoorganizare a sistemelor sociale, relatiile dintre sistem si subsistemele sale sunt probleme inca putin studiate in sociologie.




Subsistemele au initiativa structurala. Pornind de la principiul pluralitatii structurale, ajungem la ideea ca asupra unui subsistem se exercita cerinte functionale contradictorii, provenite din variatele structuri alternative aflate in concurenta. Sa luam ca exemplu stiintele sociale, un subsistem tot mai important al societatii actuale. Intr-o societate capitalista ele sunt supuse unor multiple cerinte, contradictorii: structurile opresive vor presa in sensul transformarii stiintelor sociale in instrumente ale manipularii (a se vedea in acest context critica radicala a sociologiei occidentale declansata din 1968 incoace); pe de alta parte, structurile democratice aflate in concurenta cu cele opresive vor presa in sens opus - stiintele sociale sa devina o importanta sursa de cunostinte obiective, critice. Exista insa si o presiune structurala inversa de la subsistem la sistem. Subsistemele nu actioneaza asupra sistemului din care fac parte doar prin contributia lor functionala, dar preseaza in sensul transferului structurilor lor interne asupra sistemului din care fac parte.

Stiinta, de exemplu, tinde sa se caracterizeze prin structuri democratice de organizare. Prin functionarea sa, ea va tinde sa transfere aceste structuri asupra intregii societati, sa exercite o presiune mai generala spre democratie. De aici si incompatibilitatea structurala dintre subsistemul stiintei si structurile dictatoriale, opresive de organizare sociala, asa cum argumenteaza Shils in analiza sa asupra sistemelor politice din tarile lumii a treia (E. Shils, 1968). Armata, dimpotriva, difuzeaza structuri mai degraba autoritare (a se vedea regimurile militare). Mai mult, fiecare subsistem preseaza in sensul accentuarii structurii sistemului in care el detine un rol important. Biserica va exercita asupra societatii o presiune structurala mai generala, in sensul unei organizari sociale in care religia sa joace un rol dominant, in timp ce stiinta preseaza spre o organizare sociala care sa utilizeze in mod prioritar instrumentele si rezultatele stiintei.

Subsistemele manifesta finalitati proprii. Subsistemele nu trebuie privite ca fiind orientate exclusiv spre cerintele functionale ale sistemelor din care fac parte. Ele au propria lor logica, cerintele lor specifice de mentinere, functionare si dezvoltare (finalitati interne) - intr-un cuvant, autonomia lor functionala. Ele sunt active in cadrul sistemului din care fac parte nu numai pentru a promova contributia lor functionala globala, dar si pentru a promova propriile lor finalitati, chiar daca acestea nu sunt concordante cu structurile si finalitatile dominante ale sistemului. Sistemul juridic militeaza pentru autonomia sa care ii asigura corectitudinea functionarii, lucru de care alte subsisteme ale societatii ar putea sa nu fie constiente, manifestand chiar o atitudine ostila. O structura opresiva a societatii este orientata in sensul restrangerii autonomiei sistemului juridic, prin limitarea drastica a corectitudinii functionarii sale. Subsistemul artistic va milita pentru conservarea libertatii de creatie, aparandu-se de amestecul potential din afara care ar incerca sa utilizeze arta in scopuri exterioare, anulandu-i astfel valoarea si functia ei specifica. Logica unui subsistem poate sa nu fie conforma, integral sau partial, cu logica sistemului din care face parte. Subsistemul militar poate presa, in anumite conditii, pentru obtinerea de resurse importante, necesare dezvoltarii sale, chiar spre o politica agresiva care i-ar favoriza promovarea propriilor sale finalitati. Sunt ilustrative, in acest sens, disputele asupra influentei Pentagonului asupra politicii externe americane.

In anii '60 s-a declansat in S.U.A. o larga dezbatere politica in legatura cu justificarea efortului financiar imens presupus de programele spatiale. Criticii acestor programe au adus obiectii de tipul: este oare mai important sa trimiti un om pe luna in urmatorii 10 - 15 ani sau sa investesti aceste sume in lichidarea saraciei, in descoperirea tratamentului cancerului sau in imbunatatirea conditiilor de locuit? Ca o reactie de aparare impotriva acestor critici, NASA a desfasurat un efort propagandistic apreciabil pentru a convinge opinia publica ca programele spatiale nu reprezinta un lux extravagant, ci au consecinte utile multiple asupra societatii americane. In acest efort propagandistic s-a inscris si lansarea unor programe de dezvoltare de indicatori sociali care urmau sa evidentieze efectele pozitive multiple ale eforturilor spatiale asupra intregii societati americane (R. Bauer, ed., 1966). Este un caz tipic de tentativa a unui subsistem de a-si promova propriile sale finalitati la nivelul sistemului din care face parte.

Sistemul de recompense si pedepse este un mecanism care are ca rezultat cresterea autonomiei subsistemelor si amplificarea finalitatilor lor proprii. Pentru a stimula performantele subsistemelor, sistemele utilizeaza diferite stimulente pentru membrii acestora: beneficii si penalizari. Devine interesul personal al membrilor subsistemului ca acesta sa castige in importanta in cadrul sistemului. Acest mecanism poate explica intr-o buna masura dezvoltarea unei autonomii disfunctionale a subsistemelor: apararea de controlul sistemului, umflarea lor artificiala dincolo de functia efectiva pe care o indeplinesc in cadrul sistemului mai general, promovarea finalitatilor proprii. Apare si la nivelul subsistemelor o oscilatie specifica intre orientarea de subsistem si orientarea de sistem, intre centrarea pe functia indeplinita in cadrul sistemului si centrarea pe propriile sale finalitati.

RELATII DE VECINATATE: ACOMODARE, DOMINARE, COOPERARE, CONCURENTA

Intre sisteme nu exista numai relatii de sub- si supraordonare ("pe verticala", ierarhice), dar si relatii de vecinatate ("pe orizontala"). Se pot desprinde doua mari tipuri de relatii de vecinatate intre sistemele sociale: relatii de acomodare / dominare si relatii de cooperare / concurenta.

Relatii de acomodare / dominare. In functionarea lor, sistemele sociale, inclusiv in situatia in care sunt subsisteme ale aceluiasi sistem, intra in contacte laterale sau de vecinatate. Ele interactioneaza, se influenteaza reciproc, pozitiv sau negativ, dezvolta cerinte reciproce. Scoala, de exemplu, poate educa la tineri o mentalitate stiintifica, disfunctionala pentru sistemul religios. Din acest motiv, biserica, daca este intr-o pozitie favorabila, va incerca sa preseze "lateral" asupra scolii pentru ca aceasta sa adopte o atitudine neutra fata de religie sau chiar de a ingloba religia in sistemul sau educational alaturi de stiinta. Este, de exemplu, cazul presiunilor actuale exercitate in S.U.A. asupra scolii de a include "creationismul" ca o teorie care sa fie predata in cadrul cursurilor de biologie in locul darwinismului sau alaturi de el, ca o teorie alternativa, egal indreptatita.

Influentele reciproce pot fi nu numai negative, disfunctionale, dar si pozitive, functionale. Persoanele pot exercita presiuni asupra intreprinderii pentru ca aceasta sa dezvolte activitati orientate spre satisfacerea necesitatilor individuale (functii sociale): procurarea de bilete de odihna si tratament, bilete la spectacole, organizarea de crese si gradinite, perfectionarea scolara si profesionala, posibilitati mai mari de castig, oferirea de munci interesante, pe masura calificarii, promovarea unui climat de munca uman pozitiv, destins. Se pot desprinde urmatoarele mari tipuri de mecanisme prin care se realizeaza influentele laterale intre sisteme:

Impunerea de norme. Fiecare sistem cauta sa-si impuna cerintele sale functionale laterale sub forma de norme acceptate de catre sistemele invecinate: norme juridice, morale, politice. Este cazul normelor care asigura protectia mediului natural, a habitatului (inclusiv estetica acestuia), protectia persoanei umane de riscuri de accidentare, de imbolnavire, respectarea demnitatii umane.

Sanctiuni. Sistemele utilizeaza adesea sanctiuni (acordarea de beneficii sau penalizari) pentru sistemele invecinate, pentru a stimula, astfel, procese dezirabile si a descuraja pe cele indezirabile. Familia poate exercita, astfel, influente asupra membrilor sai determinandu-i sa-si limiteze participarea la activitati sociale din afara ei cu exceptia celor strict necesare, sa incurajeze sau sa descurajeze perfectionarea profesionala si performantele profesionale. Daca o intreprindere are nevoie de munca suplimentara, poate sa incurajeze familia sa fie permisiva din acest punct de vedere, utilizand un sistem de beneficii suplimentare.

Asimilarea ca finalitati proprii. Un sistem poate sa-si insuseasca, pe langa finalitatile sale constructive, si finalitati laterale. Este cazul functiilor sociale pe care intreprinderile actuale tind sa si le asume tot mai mult sau orientarea acestora spre "umanizarea muncii", spre cresterea calitatii umane a muncii. Familia poate sa-si insuseasca ca o finalitate a sa stimularea unei atitudini responsabile fata de munca a membrilor sai, participarea lor activa la viata colectivitatii.

Ca rezultat al influentelor reciproce laterale, are loc un proces de acomodare a sistemelor sociale. Pe langa acomodare, exista insa si tendinte de dominare. Un subsistem devine dominant fie in conditiile in care sistemul mai general din care face parte considera ca el prezinta o importanta speciala, de functionarea acestuia depinzand intr-o masura decisiva functionarea sa globala, fie datorita puterii subsistemului insusi care il poate impune fata de celelalte subsisteme, chiar impotriva intereselor generale.

Dominarea poate sa se realizeze prin distribuirea resurselor. Unele subsisteme pot primi / obtine o cantitate mai mare de resurse, dezvoltandu-se mai rapid, altele pot primi o cantitate redusa de resurse, mentinandu-se, in consecinta, intr-o stare cronica de subdezvoltare. Cercetarea stiintifica orientata spre scopuri militare o poate domina pe cea orientata in scopuri civile prin faptul ca obtine fonduri masive, atrage cercetatorii cei mai buni, stimuleaza investigarea acelor teme care sunt prioritare pentru ea.

Dominarea se poate realiza insa si direct, prin impunerea de catre un subsistem sau sistem al logicii sale celorlalte subsisteme sau sisteme, diminuand, corespunzator, capacitatea acestora de autoorganizare si functionare eficienta.

Starea de urgenta este un exemplu de dominare. O colectivitate, amenintata de un pericol distructiv (dusman extern, conflicte interne grave, catastrofe naturale) va accentua importanta subsistemului de aparare corespunzator. Acesta va primi cea mai mare parte a resurselor disponibile, va subordona toate celelalte subsisteme. Stiinta, invatamantul, productia isi vor mobiliza, la randul lor, resursele spre a sprijini subsistemul de aparare; isi vor impune limitari pentru a nu-l afecta negativ pe acesta.

Intr-o perioada revolutionara, activitatea politica devine dominanta. Lupta pentru putere devine problema cruciala, subordonand toate celelalte sfere ale vietii sociale.

In anumite conditii, religia a deveni un subsistem dominant subordonand logicii sale toate celelalte subsisteme - stiinta, invatamant, politica si chiar economie.

Interferentele dintre sisteme provoaca adesea fenomene sociale complexe, producand patologii cronice ale unor sisteme. Desigur, dominarea nu poate fi decat in mod exceptional completa. Exista anumite limite dincolo de care sistemul dominant se poate descompune complet sau eficienta sa scade sub limita tolerabila, sistemul global trebuind sa intervina si sa impuna anumite restrictii dominarii.

Rudenia si societatea moderna. Sistemul traditional de rudenie se caracterizeaza printr-o ridicata solidaritate, prin exigenta sprijinului reciproc. El prezinta, in consecinta, o anumita incompatibilitate cu sistemul industrial modern, bazat pe rationalitate, competenta, performanta individuala recompensata social, corectitudine in relatiile dintre persoane. Aceasta incompatibilitate poate genera perturbari reciproce. In unele conditii, sistemul industrial modern si-a impus logica, subminand treptat solidaritatea relatiilor de rudenie si preferentialitatea implicata de acestea sau reducand-o la sfere neutre. In alte conditii sau, cel putin in anumite etape, sistemul relatiilor de rudenie a presat puternic asupra sistemului industrial modern, modificandu-i intr-o anumita masura logica functionarii, inducand preferinte proprii, acolo unde ar fi trebuit sa functioneze criterii obiective, impersonale, derivate din exigentele eficientei.

Relatiile de vecinatate, cu influentele lor reciproce, reprezinta o sursa majora de conflict intre sisteme. In mod special, conflictul se declanseaza in cazurile de incompatibilitate: stiinta / religie, socialism / capitalism, opresiune / democratie. Marx a descris un caz special de conflict de acest tip: exploatarea unei colectivitati de catre o alta colectivitate. Si aceste relatii dintre colectivitati sunt cazuri de dominare a unui sistem de catre un altul.

Relatii de concurenta / cooperare. In afara relatiilor de influenta reciproca laterala, sistemele sociale intra si in relatii de concurenta pentru diferitele resurse sau de cooperare pentru realizarea unor finalitati comune.

Competitia intre sistemele sociale pentru resurse necesare ridica pentru sociologie un grup de probleme distincte. Intre principalele subsisteme ale societatii - economie, stiinta, cultura, asistenta sanitara, invatamant - exista, pe langa alte tipuri de relatii, si relatii de concurenta pentru obtinerea resurselor economice. In conditiile unui numar de locuri limitat in invatamantul superior, exista concurenta intre absolventii de liceu. Pozitiile de conducere din intreprinderi, ca orice lucru dezirabil dar limitat, genereaza si ele o concurenta specifica pentru ocuparea lor. Concurenta dintre producatori pentru vanzarea produselor lor este un alt exemplu. Competitia pentru resurse poate imbraca forme dintre cele mai diferite: incepand cu sisteme de norme institutionalizate, general acceptate, continuand cu negocierea si sfarsind cu conflictul, cu lupta violenta.

Relatiile si mecanismele cooperarii sistemelor in realizarea unor finalitati comune devin nu mai putin un subiect de interes acut pentru sociologie. Cooperarea presupune existenta unor finalitati comune, fara a exclude insa si existenta unor finalitati divergente care implica la randul lor elemente de concurenta, competitie, negociere sau conflict. Cooperarea poate fi economica, sociala, politica, stiintifica, culturala. Ea poate fi intre intreprinderi, intre clase si grupuri sociale, intre indivizi, intre state.

Competitia pentru resurse si cooperarea pentru realizarea finalitatilor comune reprezinta sfere problematice care vor atrage cu siguranta interesul sociologiei in urmatorii ani. Putine cunostinte sistematice au fost acumulate pana in momentul de fata. Exista deja cristalizate o serie de teorii partiale, de analize care nu se articuleaza insa intr-o abordare sistematica si complexa.



Pentru descrierea relatiilor de competitie si conflict s-a constituit in ultimele decenii o teorie generala, abstracta - teoria jocurilor. Ea incearca sa formalizeze situatia abstracta de competitie in diferite ipostaze. Este cazul, de exemplu, al "jocurilor cu suma nula" in care castigul unei parti corespunde pierderilor celorlalte parti, suma castigurilor si a pierderilor fiind in consecinta zero; sau a "jocurilor cu suma nenula", in care toti partenerii pot castiga sau pierde, in functie de strategia adoptata, suma castigurilor si a pierderilor fiind diferita deci de zero. Sociologia investeste un interes special in teoria generala a jocurilor, care poate deveni un instrument extrem de util pentru analiza relatiilor dintre sistemele sociale. In momentul actual, teoria matematica a jocurilor este insa legata de o serie de simplificari care au facut posibila constituirea si dezvoltarea sa, dar care o fac inaplicabila la situatiile standard din sociologie (K.E. Friend si J.L. Laing, 1980).

Pentru a ilustra atat potentele teoriei jocurilor, cat si problemele complexe pe care analiza relatiilor de cooperare / conflict le ridica, sa analizam celebra dilema a prizonierului si o aplicare a ei in relatia dintre sisteme sociale.

Doi prizonieri, care au comis impreuna o crima, sunt tinuti la inchisoare fara posibilitatea de a comunica. Judecatorul le propune urmatorul targ: cinci ani de inchisoare pentru fiecare, daca marturisesc amandoi; doi ani la fiecare, daca nici unul nu marturiseste; achitarea celui care marturiseste si 10 ani pentru cel care nu marturiseste. Structura jocului este deci urmatoarea (Tabel 7.1).

Al doilea prizonier

Marturiseste

Nu marturiseste

Primul

Marturiseste

5,5

0,10

prizonier

Nu marturiseste

10,0

2,2

Tabel 7. 1 - Dilema prizonierului

Prima cifra reprezinta pedeapsa primului prizonier in situatia descrisa in prima casuta; a doua cifra, pedeapsa celui de al doilea prizonier. Din structura jocului astfel definita, este clar ca cea mai avantajoasa situatie pentru ambii prizonieri este sa nu marturiseasca nici unul si sa ia fiecare cat doi ani de inchisoare. Paradoxul este insa ca cei doi vor fi tentati nu sa adopte aceasta strategie, ci sa marturiseasca ambii, luand fiecare cate cinci ani de inchisoare. Strategia adoptata, fiind mai proasta, pare a fi irationala. In fapt ea este rezultatul optiunii celei mai rationale pe care fiecare dintre prizonieri o poate lua in mod separat. Fiind izolat de celalalt, fiecare judeca in felul urmator: daca nu marturiseste, poate lua doi ani de inchisoare, daca nici celalalt nu o face; daca insa celalalt marturiseste, atunci va lua 10 ani; daca marturiseste, poate lua maximum cinci ani sau poate fi chiar achitat daca celalalt nu a marturisit. Este evident ca a marturisi este pentru fiecare in parte strategia cea mai putin riscanta si deci cea mai rationala. Dar ceea ce este rational pentru fiecare in parte, conjugat da rezultatul cel mai prost posibil pentru ambii.

Exista multe situatii de conflict social de tipul dilemei prizonierului care fac ca partile sa obtina rezultatele cele mai proaste, fiecare optand pentru strategia cea mai sigura. Sa aplicam dilema prizonierului la situatia marilor puteri nucleare. Daca ambele puteri nucleare s-ar dezarma, sa presupunem ca fiecare ar castiga in valoare de +20 unitati de utilitate (eliminarea amenintarii atomice, canalizarea resurselor eliberate in scopuri pasnice, destindere internationala). Daca ambele continua cursa inarmarilor, pierd, sa presupunem - 30 de unitati utilitate. Daca una accepta dezarmarea, fiind "trasa pe sfoara" de cealalta, in timp ce aceasta din urma se inarmeaza in continuare, ea va pierde enorm (-100), cealalta obtinand insa unele avantaje modeste (+5). In conditiile in care cele doua mari puteri sufera de o dificultate similara cu cea a prizonierilor - lipsa de incredere reciproca care paralizeaza comunicarea si intelegerea - vor cadea inevitabil in paradoxul acestora. Fiecare va alege strategia cea mai avantajoasa pentru ea, in acest caz, cea mai putin riscanta: va continua inarmarea, pierzand cel mult -20 si putand castiga chiar +5, cand cealalta parte recurge unilateral la dezarmare sau ramane in urma in mod sensibil. Cursa inarmarilor va continua, in consecinta, pierzand ambele parti, in loc de a castiga.

A doua putere

Inarmare

Dezarmare

Prima

Inarmare

-30, -30

+5, -100

putere

Dezarmare

-100, +5

+20, +20

Tabel 7.2 - Cursa inarmarilor in dilema prizonierului

Singura iesire din dilema prizonierului este, dupa cum remarca R. Boudon (1979), inlocuirea logicii confruntarii cu logica cooperarii.

*

Analiza relatiilor dintre sistemele sociale pare sa reprezinte o directie majora a dezvoltarii sociologiei actuale. Ea nu poate insa avea loc decat pe baza intelegerii dinamicii interne a sistemelor. In aceasta lucrare s-a accentuat in mod special analiza sistemului nu numai pentru faptul ca ea este o preconditie esentiala a intelegerii relatiilor dintre sisteme, dar si pentru faptul ca in legatura cu ea exista acumularile cele mai importante.













Document Info


Accesari: 2822
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )