Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































SPECIFICUL TEORETICO-METODOLOGIC AL SOCIOLOGIEI FENOMENOLOGICE

sociologie












ALTE DOCUMENTE

Impreuna
Galaxia stelelor- echipa mea!
Cuvinte pentru surzi
AFORISME DEPRE MUNCA
Relatia cu un barbat divortat
Cultura in abordarea antropologiei. Cultura si societate. Cultura si civilizatie
E. DURKHEIM. IDEEA CORPORATISTA. E. DURKHEIM. IDEEA CORPORATISTA
Cum salutam
STRATIFICARE SI MOBILITATE SOCIALA

SPECIFICUL TEORETICO-METODOLOGIC AL SOCIOLOGIEI FENOMENOLOGICE



Sociologia fenomenologica s-a afirmat in circuitul stiintific de profil incepand cu deceniul al treilea al secolului al XX-lea prin aportul austriacului Alfred Schutz.

Ca sursa de inspiratie a perspectivei fenomenologice in sociologie, exegetii autorizati indica sociologia interpretativa (M. Weder, sociologia umanista, istorista, comprehensiv 838b17i a, subiectiva, creatoare, antipozitivista, interactionista) si conceptia lui Ed. Husserl asupra fenomenologiei, orientare pe care acesta a impus-o in gandirea moderna. Intrucat ponderea in sociologia fenomenomenologica o detine particularizarea gandirii husserliene la specificul cunoasterii sociale, consideram necesara prefatarea problematicii noastre cu cateva consideratii referitoare la fenomenologie ca metoda de filosofare.

Cunoscuta sub numele de 'reductie fenomenologica', ea defineste stilul de filosofare creat de Edmund Husserl114 in cadrele teoretice generale ale fenomenologiei intemeiate de Fichte si Hegel la care avea sensul de itinerariu spiritual prin care are loc ridicarea de la certitudinea senzoriala la 'stiinta absoluta'. Fenomenologia spiritului, de exemplu la G.F.W. Hegel, reprezinta evolutia constiintei prin raporturile dialectice dintre obiect si subiect in procesul obiectivitatii.

Plecand de la unele consideratii etimologice115 E.Husserl a lansat deviza 'sa ne intoarcem la lucruri' pentru pentru a le 'chestiona' in semnificatiile lor originale, fenomenul fiind esenta data aprioric intr-n domeniu independent si de subiect si de obiect. In acest sens, reductia fenomenologica se realizeaza prin 'punerea in paranteza' a tuturor cunostintelor stiintifice si filosofice (Epoche) prin aceasta lumea incetand sa mai fie doar obiect de cunoastere, lucrurile aparandu-ne independent de elementele culturale in care ele sunt imbracate.

Aceasta 'punere intre paranteze' este necesara deoarece cea mai mare parte a activitatii umane se constituie din procese de identificare, clasificare si evaluare a lucrurilor din mediul inconjurator, denumite cu termenul generic de 'cunoastere'. La nivelul cunoasterii comune, cunoasterea este legitimata de socializare prin care oamenii percep si isi interpreteaza propria lume, constientizeaza sensul lui 'a fi in lume'. Diferita de existenta biologica, aceasta existenta ' in lume' a individului legimimata prin socializare, vizeaza faptul ca individul isi insuseste lucrurile ca fiind 'naturale' sau 'luate ca atare'. Echipamentul cultural, achizitionat prin socializare si sedimentat in modele de comportament, este absolut necesar existentei noastre sociale, dar prezinta riscul departarii de 'esenta lucrurilor reale' prin elaborarile culturale pe care ni le insusim. Omul, fiind o fiinta constienta (nu vegetativa), care isi cauta rosturile in Univers, trebuie sa isi chestioneze riguros propria cultura mostenita. Principala modalitate de a chestiona orice cultura este de a 'o pune in paranteze' si de a o explora apoi, prin intemediul stiintei intrucat doar stiinta poate oferi drumul cunoasterii lumii 'din afara', 'dinlauntrul' omului si prin aceasta modul autentic de 'a fi in lume'.

De aceea, cea cea mai buna a 'intoarcerii la lucruri' o constituie aceea a unei 'filosofii ca o stiinta riguroasa'.

Ca metoda filosofica, precizeaza un exeget 116, este modalitatea sistematica prin care lucrurile devin 'lucruri percepute de mine', adica 'fenomene'. Fenomenele nu se confunda cu lucrurile pur si simplu percepute, intrucat perceperea a ceva de catre ego cuprinde si elemente care sunt doar 'aprezentate', adica nepercepute direct si constituie 'orizontul intern al fenomenelor' (daca ele apartin aceluiasi lucru) sau 'orizontul extern' (daca aspectele apartin altor lucruri la care fenomenul respectiv se poate referi). atat orizontul intern, cat si cel extern sunt componente ale fenomenelor, dar prin aceasta si ale contiintei eului, pentru ca principala caracteristica a constiintei este intentionalitatea ei, constiinta fiind totdeauna 'constiinta de ceva'.

Continutul inten'ionalitatii constintei defineste noemata, iar dinamica noematei formeaza noesisul, adic stilul specific al constiintei, modul in care ea 'intentioneaza'. Modificarile pe care le pot suferi atat noema, cat si noesisul privesc diferenta dintre perceptia originara a ceva si toate experientele derivate ale subiectului.Modificarile noetice vizeaza problema evidentei prin care Husserl intelege 'posibilitatea referirii experientelor derivate la o experienta originara' si care asigura posibilitatea distinctiei a ceea ce tocmai s-a intamplat (retention) si ceea ce s-a intamplat mai inainte (recollection), intre protentie si retentie. Pe aceste coordonate putem distingem:

a) 'insusirea' unui lucru; b) cunoasterea 'politetica', adica parcurgerea unor etape, procedee si demonstratii pana la 'insusirea' lui; c) cunoasterea nomotetica, adica 'insusirea lucrului fara a mai repeta demonstratia (exemplu acceptam ca apa fierbe la 90).

Apreciata pentru incercarea de a depasi apreorismul si formalismul de factura kantiana, precum si a empirismului pozitivist, fenomenologia si reductia fenomenologica a marcat contributii valoroase si in logica (E. Husserl), in teoria valorilor si antropologiei filosofice (M. Scheler); in estetica (R. Ingarden, M. Dufrenne). Ca etapa importanta in gandirea europeana a secolului noastru, fenomenologia lui E. Husserl sta la baza operei unor ganditori ca: M. Heidegger, E. Fink, M. Merleau-Ponty, P. Ricoreur s.a..

In ciuda implicatiilor ei subiective, teoria intentionalitatii a contribuit la depasirea viziunii mecaniciste a constiintei ca sfera inchisa, entitate abstracta si la definirea ei ca deschidere, ca proces de adecvare continua la obiect (dict.fil.p.265).

Ca mod specific de practicare a filosofiei, reductia fenomenologica sustine, deci, ca reflexia filosofica poate ajunge prin "interogari si reductii succesive la subiectivitatea transcedentala, ca loc de origine al oricarei conferiri de sens"117, intrucat, luand ca punct de plecare varietatea experientelor umane se ridica treptat la nivelul constiintei care, prin actele ei intentionale, confera sensuri existentei. Relevarea structurilor semnificative in care este implicat omul prin atele intentionale ale constiintei va genera directii noi de dezvoltare a filosofiei si a altor stiinte social-umaniste.

In particular, prin aplicarea reductiei fenomenologice la viata sociala, A. Schutz a elaborat o fenomenologie a vietii sociale118 care constituie baza tuturor dezvoltarilor din sociologia fenomenologica pana in cel mai imediat prezent.

Premisa sociologiei fenomenologice o constituie necesitatea intoarcerii "la semnificatia subiectiva a activitatilor sociale cotidiene". Aceasta exigenta metodologica deriva din situatia cu totul speciala a sociologului care, in calitate de cercetator face parte din universul problematic al propriei cercetari. Pentru a ajunge la rezultate valide in munca sa stiintifica trebuie, tocmai do aceea, sa faca abstractie de echipamentul cultural pe care si l-a insusit prin socializare, punandu-l intre paranteze'. Chiar si in aceasta ipostaza, sociologul nu poate ajunge in adevarata subiectivitate a actorilor sociali deoarece si acestia, prin socializare, si-au alterat subiectivitatea, personalitatea lor fiind un rezultat cumulat, de influente promovate prin modele de comportament considerate representative la nivelul societatii globale.

De aceea, o adevarata cunoastere sociologica "de gradul al doilea' rezulta prin interpretarea modalitatilor de raportare a actorilor la spatiul social. Aceste modalitati sunt numite "tipificatii' si reprezinta imaginea subiectiva, la nivelul simtului comun, a lumii obiective. Plecand de la aceste tipificatii sociologul construieste "cursuri ale actiunii' nereale, adica o imagine obiectiva a lumii real-percepute.

Ca "acord uman intersubiectiv' aceasta imagine face din spatiul social o ontologie regionala calitativ distincta fata de alte "ontologii regionale' ale Existentei.

In limitele acestei ontologii regionale actiunea sociala se finalizeaza prin crearea "tipologiilor regionale' ca "structuri intersubiective ale lumilor istorice ale vietii' care delimiteaza ceea ce efectiv este "social'.

Genetic, socialul presupune succesiunea urrnatoarelor secvente: structurile intersubiective ale "lumii eului' descopera in fiecare componenta a realitatii obiective un alter ego ca proiectic universala a unui ego transcedental. Calitatile diferite ale acestor componente permit construirea aperceptiva a tipologiei lor regionale in limitele semnificatiei pe care o au fata de asteptarile eterogene ale actorilor implicati in actiunea sociala. Actiunea sociala, la randul sau, se obiectiveaza in procese sociale la nivelul carora se gasesc tipificatiile actorilor articulate in sisteme culturale coerente. Totalitatea acestora defineste tipologia regionala a "lumii istorice a vietii' care este receptata si reflectata in lumea eului pe parcursul procesului de socializare.

Socializarea constitute principala modalitate prin care ego stabileste ce este social din ceea ce percepe si intercepteaza prin sistemele culturale insusite prin socializare. In acest sens, criteriul socialului il constitute coerenta tipologiilor regionale cuprinse in sistemele culturale prin care ego descopera adevaratul substrat fenomenal al tipificatiilor.

In acest mod, prin socializare, ego isi interiorizeaza tipologiile regionale care confera coerenta si sens existentei cotidiene. Socializarea indivizilor este deci un rezultat al intersubiectivitatii cotidiene a agentilor care impartasesc modele culturale echivalente.

Sociabilitatea presupunand comunicarea intersubiectiva, aceasta necesita la randul sau o teorie a comunicarii pe baza careia sa devina posibila interpretarea cu sens a continutului comunicarii. Ca o anumita componenta a ontologiei regionale sa poata fl comunicata, trebuie ca printr-o "activitate intententionala speciala' sa se transforme in semn (partea imediat perceputa).

Aprezentarile sunt "structuri tematice' prin intermediul carora eul identifica relatiile potentiale ale faptului perceput cu alte fapte sau lucruri adiacente.

Actiunea se releva a fi, in esenta, consecinta unei experiente proiectate a eului. In genere, toate actiunile au o semnificatie actuaIa. Actiunile generate de experienta cotidiana a actorului au si o semnificatie reflexiva. intrucat ele pot fi interpretate prin experienta intersubiectiva a eului insusita in procesul de socializare.




Numai cele cu semnificatie reflexiva sunt actiuni sociale sI au drept caracteristica "faptul ca in proiect este reprezentat un alter-ego sau un alter-ego tipic"119.

Cele cu semnificatie numai actuala sunt actiuni non-sociale.

Conceptele de baza ale sociologiei fenomenologice propuse de A. Schutz sunt:

a) contextul intelegerii vizeaza decodificarea semnificatiei raportului dintre politic si nomotetic la nivelul actorului: "Spunem ca experientele noastre semnificative E1, E2, E3 . En se afla intr-un context semnificativ, daca aceste experiente se constituie ele insele, prin actele articulate politetic, intr-o sinteza mai inalta si daca aceasta sinteza intr-un mod nomotetic, apare ca unitate constituita"120.

b) simuItaneitatea defineste calitatea experientelor personate de a avea durata lor proprie si de a se reflecta, mutual, ca "realitate absoluta" in constiinta flecarui actor participant la actiunea sociala de tipul "fata in fata";

c) cvasisimultaneitatea vizeaza arta de semnificatii aferente unei relatii indirecte dintre actor si multitudinea tipificatiilor din spatiul social global;

d) actul: desemneaza orice activitate umana, nespecificata, in care se obiectiveaza o alegere umana;

e) actul uman: produsul actiunii sociale, ca activitate proiectata;

f) proiectantul: actorul social care isi anticipeaza sistemul operational necesar realizarii practice a scopurilor, cu incarcatura valorica si amplitudine sociala, dar conform "duratei' interne a experientei actorului.

Aceste concepte sunt, in sociologia fenonenologica, instrumente utilizate pentru analiza sociologica a activitatilor umane cotidiene; prin aceasta deosebindu-se de celelalte orientari in care conceptele reprezinta instrumente indispensabile in elaborarea diagnozei.

Intrucat in viziunea fenomenologica sociologia nu se reduce la interpretare, ci ambitioneaza sa fie o "stiinta practica', sociologia fenomenologica are si o foarte insemnata dimensiune metodologica. In acest sens cei mai importanti reprezentanti121 propun urmatoarele repere metodologice valabile atat pentru cercetarea fundamentala, cat si pentru finalitatea practica a sociologiei:

1) Conceptualizarea datelor cercetarii concrete trebuie sa se faca tinandu-se seama de diferenta dintre faptele sociale si cele sociologice. Primele apartin actorului sI au la baza interesele in functie de care acesta decupeaza, in spatiul social, structuri de relevanta si de semnificatie proprii fiecarui actor. Datorita acestei raportari pragmatice a actorului la realitate, tipificatiile acestuia sunt imagini profund marcate de subiectivitate, reflectand partial adecvat esenta proceselor sociale. De aceea, tipificatiile nu pot fi suficiente pentru o cunoastere stiintifica autentica. Ele sunt necesare insa intrucat delimiteaza, in spatiul social global, faptele sociale.

Faptele sociologice au la baza "interesele de cunoastere' ale sociologului care,

plecand de la tipificatii, construieste concepte valide din punct de vedere epistemologic. In acest sens, prima regula a metodologiei sociologice fenomenologice defineste exigenta semantizarii conceptelor sociologice plecand nu de la premise teoretico-doctrinare, ci de la tipificatiile cu care actorul opereaza in situatii reale de viata. In acest sens, constructia categoriilor sociologice incepe prin generalizarea primara a semnificatiei actiunii sociale concrete, asa cum se desfasoara efectiv in viata cotidiana.

Aceste generalizari primare permit o explicatie incipienta a situatiei, deoarece pentru sociologia fenomelologica actiunea actorulul nu poate fi decat sociala din rnoment ce se desfasoara totdeauna intr-o situatie.

In acest context, explicatia sociologica nu trebuie sa ambitioneze la identificarea unor ipotetice legitati generale ale fenomenelor sociale, ci sa se rezume la intelegerea, in termeni sociologici, a evidentelor aferente fenomenului studiat.

Fiind constructii de ordinul al II-lea in raport cu morfologia realului, conceptele sociologice au semnificatie obiectiva numai prin raportare si prin corelatie cu evidentele fenomenelor primare luate in studiu.

2) Semnificatiile fiecarei situatii fiind o creatie sociala a actorilor, in cercetarea sociologica trebuie plecat de la "sistemul de semnificatii proprii grupului".

Dand curs acestei rigori metodologice, ipotezele de lucru devin compatibile cu natura situatiei studiate si permit predictii valide. De exernplu: daca cercetarea se orienteaza asupra aspectelor economice, ipoteza nu poate lua alt punct de plecare decat aria de manifestare a intereselor economice, nu pe cele etnice sau afective.

Acuratetea semnificatiilor asigura pertinenta rezultatelor si relevanta pentru 'regiunea ontologica" in care s-a efectuat cercetarea.

3) Sociologia este o stiinta practica, dar nu aplicativa in sensul tehnic al cuvatului. Continutul sau fiind alcatuit dintr-o cunoastere interpretativa, diferita de cunoasterea din viata cotidiana a individului, ea nu poate fi folosita nemijlocit la rezolvarea problemelor pe care le implica practica sociala. Sociologia nu poate fi folosita ca reteta ci ca "platform teoretica" in orientarea eficienta a actiunii practivce si a evaluarii concrete si corecte a acesteia.

4) Ca profesionisti care cumuleaza prerogativele expertizarii proceselor majore ale spatiului social, sociologii nu pot face decat recomandari de genul "daca atunci", in concordanta cu implicatia logica pe care sprijina ipoteza de cercetare. atuncr', In general, diagnoza este un proces interpretativ de genul: "daca urmariti scopul X, atunci aceste constatari ale mele sunt relevante pentru ca dvs. sa puteti alege una dintre actiunile posibile".

5) Rezultatele cercetarii sociologice nu pot functiona ca repere normative pentru regiunea ontologica investigata, cui trebuie luata ca o diagnoza a calitatii fuctionale la momentul respectiv. Pe un plan mai general, sociologia, ca instanta epistemica, nu poate fi considerata ca ghid moral absolut. In acest sens, unii exegeti subliniaza "predispozitia fenomenologiei de a neglija istoria si timpul istoric"122. In sociologia fenomenologica intelegerea se fundamenteaza pe punerea intre paranteze a tipificatiilor considerate adevarate "lucruri", "fapte sociale" in sens durkheimist.

A. Schutz admite existenta unei unitati metodologice a stiintelor empirice si a unei "logici unitare', care ar permite echivalentele epistemologice dintre stiintele naturii si stiintele social-umaniste. Totusi, spre deosebire de positivism care preia "mecanic" metodele si conceptele stiintelor naturii pentu a se departa definitiv de speculatia filosofica, sociologia fenomenologica vede tocmai in filosofie posibilitatea sintezei viitoare a cunoasterii si metodologiei cercetarii stiintifice a societatii.

"Obiectul' cercetarii sociologiei fenomenologice nu il constituie persoanele umane, ci cunoasterea comuna pe care oamenii o au despre ei si despre societatea in care traiesc. Mai precis, printr-o serie de constructe empirice oamenii au pre-selectat si pre-interpretat aceasta lume, pe care au trait-o (which they experience) ca realitate a vietilor lor zilnice. Tocmai aceste obiecte gandite ale lor sunt cele care le determina comportamentul, motivadu-l. Obiectele gandite pe care le-a construit cercetatorul social pentru a intelege aceasta realitate sociala trebuie bazate pe obiectele gandite pe care le-a construit gandirea comuna a oamenilor, traind viata lor zilnica in cadrul lumii sociale. Ca atare, constructele stiintelor sociale sunt, ca sa spunem asa, constructe de gradul doi, respectiv constructe despre constructele desfasurate de "actori' pe scena sociala, al caror comportament trebuie sa-l observe cercetatorul social si sa il explice in concordanta cu regulile procedurale ale stiinsei sale'123.

Sistemul categorial al sociologiei fenomenologice, utilizat de A. Schutz preponderent din perspectiva sectorul problematic al vietii individului, a fost dezvoltat de P.Berger si Th. Luckmann cu referire la: geneza structurii sociale, a sistemului institutional, a integrarii sociale si rutinelo vietii cotidiene, respectiv zona neproblematica a spatiului social global.

Obiectul de studiu al sociologiei, in conceptia acestora, il constituie "realitatea vietii cotidiene" ca fenomenalitate nemijlocita a socialului. Definita ca "suma totala a tipificatiilor si modelelor recurente ale interactiunilor stabilite pe calea lor"124, realitatea sociala isi afirma consistenta functionala prin intermediul structurii sociale, considerata problema fundamentala a sociologiei fenomenologice in conceptia lui P. Berger si Th. Luckmann.

Realitatea sociala, asa cum a fost definita mai sus, se caracterizeaza prin:

a) exterioritate - intrucat se constituie ca un produs al exteriorizarii activititilor umane circumscrise unei ordini istorice concrete. Cu studiul aspectelor complexe ale acestei exteriorizari se ocupa etologia sociala.

b) obiectivitatea reflecta faptul ca exteriorizarile individuale ca "tipificatii' devin, treptat, un ansamblu impersonal de scheme de actiune. Aceste scheme impersonale de actiune sunt, in fapt, rezultatul obiectivarii colective a intentionalitatii actorilor. Forma cea mai inalta a obiectivarii o constituie institutionalizarea, etapa in care structura sociala devine pereceptibila ca structura institutionala prin intermediul careia se asigura coerenta spatiului social global.

c) coercitia defineste acceptarea de catre individ a limitarilor impuse de cadrul




institutional existent, deoarece recunoaste in el "tipificatiile' generatiilor anterioare materializate in mecanisme de control social.

Normele sociale, imanente mecanismelor de control, pot fi: 1) de sedimentare, daca avem in vedere acumularea, prin experienta, a modelelor de comportarnent tipice in situatii tipice; 2) traditionale, cand normele retin doar tipificatiile transmise din generatie in generatie, fara a fi inserate iin raza de actiune sociala a institutiilor; 3) de stilizare - rezultate din impunerea aspectelor exemplare ale traditiei in urma stilizarii ei, la nivelul exigentelor progresului si al miscarii istorice.

Ca forme ale tipificatiilor sociale, acestea structureaza normele sub forma culturii normative a grupurilor asigurand, astfel, existenta relationala a individului si a vietii sociale. Raza lor de functionalitate se inregistreaza la nivelul rolurilor prin care devine posibila integrarea sociala. Rolurile realizeaza, in esenta, o mediere culturala intre intentionalitatea individuala si asteptarile normative ale spatiului social, prin aceasta dovedindu-se a fi principala sursa a ordinii institutionale. Ordinea institutionala sta la baza ordinii sociale pe care individul o accepta ca legitima si fata de ale carei norme isi subordoneaza intreaga subiectivitate.

d) normativitatea - dubla origine, natural-sociala a individului include o dimensiune "biogramatica" prin care evolutia persoanei se conformeaza "biogramei speciilor' (ontogenia biologica) si o ontogenie istorica prin care constructia personalitatii isi releva dependenta fata de intersubiectivitate. In aceasta perspectiva, spatiul social apare ca o arie existentiala in perrnanenta expansiune sub impactul conjugat al universului faptelor materiale si al universului simbolic.

Raportarea autentic umana Ia spatiul social presupune acceptarea solicitarilor integrative ale celor doua universuri - valoric complementare -, iar continutul sau defineste socializarea; finalul acesteia il constituie integrarea sociala.

Integrarea, in viziunea sociologiei fenomenologice, este conceputa ca un proces de permanenta reevaluare a evenimentelor in functie de dinamica optiunilor valorice si de dimensiunea temporala. Ponderea celor doua variabile se reflecta in niveluri diferite ale integrarii, cel mai important fiind nivelul "integrarii totale' prin intermediul careia "se creaza o ordine in istorie, asezadu-se toate evenimentele intr-o ordine coerenta, care include trecutul, prezentul si viitorul, adica o memorie colectiva125. Prin memorie colectiva se intelege, in acest context, transcrierea in concepte sociologice a tuturor componentelor realitatii vietii cotidiene, iar cei care cumuleza, in mod legitim, aceste prerogative sunt intelectualii. Rolul lor nu este acela de a schimba lumea, ci doar sa contribuie la explicarea ei, in felul acesta "sacralizad-o'. Cand toate componentele realitatii au fost definite si articulate intr-o explicatie coerenta, in faza respectiva de dezvoltare societatea trece printr-o "situatie paradigmatica', adica beneficiaza de un univers simbolic, in masura sa o particularizeze.

Diversitatea intereselor individuale si de grup, antrenand o interpretare diferita a aceluiasi univers simbolic, explica geneza si functionalitatea ideologilor care justifica situatia paradigmatica respectiva.

Reflectand interese concurente, ideologiile, la randul lor, se afirma ca optiuni valorice alternative aflate In permanenta competitie.

Pe toata perioada "situatiei paradigmatice' echilibrul dinamic al societatii este asigurat prin recunoasterea unei ideologii ca "dominante', care isi mentine suprematia prin forme simbolice de influentare a sensului actiunii sociale in care sunt integrati indivizii (actorii). Cele mai importante forme simbolice de conservare a rangului de prestigiu al ideologiei dominante, sunt:

a) stiintele, teologia, mitologia prin care controlurile sociale, inerente acestora, actioneaza ca parghii morale in sensul mentinerii situatiei prezente;

b) legitimarea institutionala a universului simbolic sub diferite forme. Terapia sociala, de exemplu, este forma cea mai eficienta de mentinere a deviantilor (reali sau potentiali) in raza de semnificatie a tuturor definitiilor, deja legitimate institutional, ale realitatii. Anihilarea este o forma de legitimarte care se foloseste, de obicei, cand terapia sociala nu mai poate rezolva sau tine sub control situatia. In practica, anihilarea vizeaza fie epurarea tuturor manifestarilor incompatibile cu universul simbolic existent, fie atenuarea continutului lor deviant pana la limita in care acesta poate fi inserat in cadrele de legitimitate ale valorilor promovate oficial. Schimbarea este acceptata, astfel, ca schimbare in interiorul situatiei paradigmatice, nu ca transformare structurala a acesteia, intrucat eliminarea deviantilor se face printr-o "reprimare simbolica" la capatul careia consensus ii constientizeaza individului faptul ca traieste, efectiv, intr-un pluralism democratic. Acest consens este impus obiectiv de totalitatea organizata si legitimata a definitiilor realitatii sociale a vietii cotidiene.

Revolta individului, intr-un segment sau altul al spatului social, il aduce pe acesta in situata de a negocia definitia situatiei concrete in care se gaseste. Aceasta negociere este posibila deoarece toate definitiile realitatii au fost concepute ca negociabile; de accea orice tensiune latenta sau manifesta este rezolvabila prin largirea permanenta a universului simbolic, fara a-l inlocui sau a-l transforma.

Schimbarea universului simbolic, ca necesitate obiectiva de a tine ritmul schimbarilor efective, intervenite in societate, este o schimbare formala. Sociologia nu trebuie sa intervina in aceasta schimbare, ci numai sa ii explice resorturile, aria de manifestare si sensul schimbarii, Nu tine de competenta sociologului sa califice daca aceasta realitate este buna sau rea; el trebuie doar sa ii explice geneza, formele de manifestare si valorile representative care ii inrauresc evolutia pentru a-i oferi actorului sanse mai mari de reusita atunci cand "negociaza" situatia de viata concreta in care se gaseste.

Faza postindustriala a societatii moderne amplifica situtiile de negociere, intrucat diviziunea muncii l-a inglobat pe individ in corpuri profesionale supraindividuale, pe care Th. Luckmann le numeste clase. In interiorul acestora individul si-a pierdut identitatea deoarece solicitarile integrative, specifice profesiei, il obliga sa-si asume o "identitate prefabricata' in functie de anumite asteptari de randament ale unei participari performante.

Sferele institutionale rationalizate (economia, cultura, tehnologia, politica) ii impun actorului un conformism absolut de rol, iar sferele institutionalizate nerationale (familie, vecinatate, grup de prieteni, club) conduc spre o "subdefinire a identitatii'. Toate acestea demonstreaza in mod inevitabil o segmentare a universului simbolic si a sferelor institutionale, respectiv a "tipologiilor regionale'. In acest context se amplifica nesiguranta de status, contribuind la o accentuata perisabilitate a identitatii personale care, prin subiectivizare progresiva ajunge sa se regaseasca pe sine numai in raza de legitimitate a institutiilor "secundare': sef de familii, organizator de petreceri etc. Aceasta acceptare a universului simbolic existent prin retragerea in sfera privata a existentei se datoreaza si unei relative resemnari a individului in fata socializarii "anticipative" pe care o realizeaza mass-media prin vehicularea modelelor de comportament, performante, in care individul isi regaseste aspiratiile de succes, nu coordonatele propriei identati.

Rationalizarea spatiului social sub impactul noilor tehnologii si a tehnicilor manageriale moderne a contribuit numai la cresterea randamentului material al sistemului social global, nu la promovarea unei structuri sociale rationale. Structura specifica societatii "postindustriale" inceteaza de a mai media intr-o maniera consistenta intre cosmosul sacru si constiinta subiectiva126, deoarece prin alienare, individul nu mai recunoaste in structure sociala "suma totala a tipificatiilor" sale, ci a tipificatiilor unor prescriptii de randament supraindividuale.

Tehnologiile nefiind croite dupa puterea de adaptare a oamenilor contribuie la "de-socializarea' individului aflat la baza unei posibile crize a ordinii sociale. Aceasta criza isi mareste arealul de manifestare in societatea moderna si datorita segmentarii universului simbolic de catre rationalizarea eminamente functionala a institutiilor primare tot mai mult orientate spre atingerea propriilor cote de performanta si mai putin de cresterea oportunitatilor de afirmare a personalitatii creatoare.

In esenta, "ratiunile' care orienteaza functionarea societatilor moderne sunt departe de a fi identificate cu o structura sociala rationala care sa permita afirmarea pIenara a individului: acesta traieste drama de a intelege complexitatea reala a lumii contemporane, in care, insa, nu se poate integra decat simplificandu-i identitatea prin profesionalizare, proces prin care isi asuma o "identitate prefabricata'. Conformarea la prescriptiile de status facandu-se in functic de trasaturile de personalitate, competitia se mentine, totusi, ca o competitie pentru obtinerea pozitiilor sociale, intrucat societatea moderna este o societate a status-rolurilor.

In acest sens, E. Goffman127 pledeaza pentru restructurarea societatii pe baza "dramaturgiei sociale' care ar putea releva mai bine nevoia de moralitate a lumii modeme si a stiintei sociale in ansamblul sau. Reprezentarile colective vehiculate in raza de existenta a individului sunt doar niste conventii pe care actorul le accepta nu ca pe niste scopuri, ci ca mijioace ale adaptarii la o situatie pasagera (working consens). Moralitatea, ca dimensiune nefenomenala a actiunii sociale, faciliteaza o adaptare eficienta la o realitate in permanenta schimbare si o intelegere a raportului dintre aparenta si esenta identitatii persoanei in spatiul social global.

Ca orientare care polarizeaza atentia deopotriva a exegetilor, cat si a practicienilor, sociologia fenomenologica poate fi considerata o importanta contributie Ia recuperarea, cu instrumentul conceptual propriu sociologiei, a subiectivitatii in calitatea sa de fapt de stiinta.

Dincolo de ceea ce i s-ar putea reprosa ca limite, ramane efortul de a dezvalui una din multiplele dimensiuni ale personalitatii umane, atat de proteice si caleidoscopice intr-un spatiu social marcat de o dinamica fara precedent, cum este cel al societatii contemporane.

BLBLIOGRAFIE

1.            A. Schutz: The Phenomenology of the Social World, London, Heinemann, 1981;



2.            G. Rizer: Toward an integrated sociological paradigm, Allyn and Bacon, 1981;

3.            Th.Luckmann: Life, World and Social Realities, London, Heinemann,1981;

4. T. B. Bootomore; R. Nisbet (eds): A History of Sociological Analysis, London, Heinemann, 1979;

5. K. W. Wolff: Phenomenology and Sociology, in T. B. Bottmore and R Nisbet: A History of Sociological Analysis, 1979;

6.            P. Nerger, H.Keiner: Sociology Reinterpreted. An Essay on Method and Vocation, Lonfon, Penguin, Books, 1972;

7.            L. A. Coser: Two methods in search of a substance, in 'American Sociological

Review' nr. 6, vol. 40,1975;

8.            Th. Luckmann: Personal identity as an evolutionary and historical problem, in Humann Ethnology. Claims and limits of a new discipline, Cambridge - Paris, Cambridge University Pres, Editions de la Maisons des Sciences de I'HOMME, 1979;

9.            E. Goffman: On Cooling the Mark Out: Some Aspects of Adaptation to Failure, in M. F. Nimkoff (ed Reading in General Sociology, Boston, Houghton Mifflin Company, 1964;

10.         E. Goffman: The Presentation on Self in Everday Life, London, Penguin Books, 1972;

11.         A. Schutz: Concept and theory formation in the social science, in K. Thompson, J. Tunstall (eds), Sociological perspectives, London, Penguin Books, 1971;



114 E. Husserl: Ideea de fenomenologie (1907); Filosofia ca }tiin]@ riguroas@ (1911); Idei directoare pentru o fenomenologie pur@ }i o filosofie fenomenologic@ (1913)

115 Phainomenon: (gr.) ceea ce apare

116 I. Ungureanu, ti, 1985

117 E. Husserl: Idees directrices pour une phenomenologie (trad.), Kelkel, 1957

118 A. Schultz: The Fenomenology of the Social World, London, Heinemann, 1970

119 Th. Luckmann: Life - World and Social Realities, London, Heinemann, 1983, p.76

120 A. Schutz: The phenomenology of Social World, London, Heinemann, 1972, p.80

121 P. Berger, H. Kellner; Sociology Reinterpreted. An Essay on Methond and Vocation, London, Penguin Books, 1972, p.43 - 59.

122 K. M. Wolff: Phenomenology and Sociology, in T. B. Bottomore and R. Nisbet (eds): A History of Sociological Analysis, London, Heinemann, 1979

123 K. Thomson, J. Ttunstalle (eds): Sociological Perspectives, London, Penguin, Books, 1971, p.495.

124 P. Berger, Th. Luckmann: La realta come construzione sociale, Bologna, Il Mulino, 1969, .56

125 P. Berger, Th. Luckmann: op. cit., p. 155

126 Th. Luckmann, op. cit. p.129

127 E. Hofmann; The Presentation of Self in Everday Life, London, Penguin, Books, 1972












Document Info


Accesari: 2570
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )