Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































STRATEGIA GUVERNAMENTALA DE REFORMA A CADRULUI LEGISLATIV SI A STRUCTURILOR IMPLICATE IN PROTECTIA COPILULUI

sociologie












ALTE DOCUMENTE

SOCIOLOGIA - sTIINŢA SOCIETĂŢII. CONSTITUIREA SOCIOLOGIEI CA sTIINŢĂ
IN AMERICA SE INTĀMPLA LUCRURI DE NECREZUT....
3 Principiile fundamentale ale NLP
DEZVOLTAREA sI EFICACITATEA CARIEREI
Zi-mi cum dormi, si-ti spun cum esti
METODOLOGIA SOCIOLOGICA. METODE SI TEHNICI DE CERCETARE IN SOCIOLOGIE
HIV si drogurile
A te maturiza
ABC-ul vietii
Viata ar trebui inceputa cu moartea

STRATEGIA GUVERNAMENTALĂ DE REFORMĂ A CADRULUI LEGISLATIV sI A STRUCTURILOR IMPLICATE ĪN PROTECŢIA COPILULUI

Necesitatea unei bune coordonari a eforturilor de reformare a politicii publice cu privire la situatia copilului din Romānia devine dupa 1989 tot mai evidenta.



Experienta deceniilor trecu 16516h71q te a confirmat faptul ca "nevoile si drepturile copiilor trebuie sa constituie o prioritate īn cadrul tuturor actiunilor de dezvoltare. Schimbarea este posibila, iar drepturile copiilor au capacitatea de a aduna īn jurul lor toate fortele; politicile trebuie sa abordeze atāt factori imediati, care afecteaza sau exclud anumite grupuri de copii, cāt si cauzele mai vaste si mai profunde ale protectiei inadecvate si īncalcarii drepturilor copiilor. Este necesar sa se realizeze interventii cu tina clara pentru a se obtine rezultate rapide, acordāndu-se atentia cuvenita durabilitatii acestora, iar actiunile trebuie sa se sprijine tocmai pe rezistenta si forta copiilor īnsisi"[1].

Astfel, profilul politicii publice romānesti īn materie de protectia copilului nu este dat exclusiv de "constrāngeri bugetare". Elementele legate de reforma institutionala si manageriala īn domeniul protectiei copilului sunt esentiale pentru a defini noile modalitati de actiune publica dupa 1989.

Un factor pe care trebuie sa-l luam īn considerare atunci cānd analizam actiunea statului īn materie de protectia copilului este acela ca īntregul proces de reforma a protectiei copilului se īnscrie īn contextul general al reformei economice si sociale din Romānia. Din punct de vedere analitic, se poate considera ca reforma cuprinde doua mari cāmpuri de actiune: reforma juridica si reforma manageriala.

Reforma cadrului legislativ se refera la reasezarea sau inovatia din punct de vedere legal pentru a putea permite realizarea diverselor segmente de reforma, prevazute īn cadrul programelor de guvernare si strategiilor specifice diverselor domenii de politica publica.

Reforma manageriala se refera la constructia normativa, la stabilirea de reguli si proceduri de "a face", pregatirea functionarilor publici, care sa permita valorificarea eficienta a legislatiei.

Desi aceste doua componente ar trebui sa functioneze īn echilibru, nu īntotdeauna se īntāmpla si asa. Īntre afirmarea generoasa a unor principii care sa formeze politica publica si pāna la concretizarea lor īn dispozitive de lucru si strategii coerente de abordare a problemelor, distanta este mare.

Dupa 1990 au fost adoptate o serie de dispozitii care īncearca sa īmbunatateasca situatia sistemului de protectie a copilului prin aparitia unor instrumente de lucru mai eficiente si care sa asigure respectarea drepturilor copiilor. Se pot identifica īn cadrul procesului de reformare a protectiei copilului, doua mari perioade: una cuprinsa īntre 1990-1996 si cea de-a doua, fiind si cea mai semnificativa, īncepānd cu 1997 si pāna īn prezent.

VI.1. Reforma sistemului de protectie a copilului īntre 1990-1996

Perioada cuprinsa īntre anii 1990-1996 se caracterizeaza prin efortul de adecvare a cadrului juridic, dar si de interventie practica pentru īmbunatatirea sistemului de protectie a copilului.

Se constata astfel o evolutie a formelor de politica publica vizānd protectia copilului aflat īn dificultate. Dupa 1989, ca urmare a urgentei si gravitatii situatiei copiilor institutionalizati īn orfelinate, noile forme de actiune au fost implementate īn graba.

Ideologia specifica Romāniei comuniste a creionat modelul statului paternalist, care intervenea īn orice situatie, atāt la nivel global, cāt si la nivel individual. Astfel, Legea nr.3/1970 (abrogata īn prezent) reglementa masurile si institutiile abilitate īn ceea ce a reprezentat ocrotirea minorului, alaturi de Codul familiei care prevedea urmatoarele principii privind protectia copilului:

·        egalitatea īn tratament a copiilor, fara deosebire de faptul ca acestia provin din casatorie, din afara acesteia ori sunt adoptati;

·        exercitarea drepturilor si īndatoririlor parintesti numai īn interesul copilului;

·        egalitatea parintilor īn ceea ce priveste exercitarea drepturilor si īndeplinirea obligatiilor parintesti;

·        realizarea adoptiei numai īn interesul copilului adoptat.

Toate aceste norme au condus la o puternica centralizare a activitatilor de protectie a copilului, elimināndu-se si deresponsabilizāndu-se rolul familiei si al comunitatii din care copilul face parte. Pe acest fundal, Legea nr.3/1970 venea sa confirme tendinta de control absolut al statului īn problema protectiei copilului. Prin acest act normativ au fost favorizate pāna la generalizare formele de institutionalizare a copilului ca mod de ocrotire, excluzānd rolul comunitatii īn cresterea si educarea copilului, neglijāndu-se si activitatile de prevenire a abandonului si de sustinere a parintilor pentru a-si putea asuma responsabilitatile īn cresterea copiilor. Prin urmare, acest act normativ reglementa institutionalizarea copiilor ca principala forma de "ocrotire a minorilor"[2].

Constient de costurile economice si sociale ale vechiului sistem de protectie a copilului promovat de legea amintita, Guvernul Romāniei s-a hotarāt sa realizeze schimbari fundamentale īn acest domeniu.

Īncep sa fie practicate tot mai des formule mixte de protectie, parteneriate public-private, care-si propun sa realizeze o adaptare a principiilor si constrāngerilor economiei de piata la necesitatea dezvoltarii unor responsabilitati īn domeniu. Apar astfel noi modele de servicii  īn domeniul protectiei copilului: servicii pentru copiii strazii (fenomen aflat īn plina dezvoltare) si servicii care sa raspunda unor probleme precum: abandonul scolar, diverse forme de abuz, infectii HIV si SIDA, etc. .

Imediat dupa 1991, un rol important īn antrenarea statului īn transformarea sistemului de protectie a copilului a revenit organismelor neguvernamentale internationale, cāt si romānesti. Lipsa de experienta īn īncheierea unor parteneriate solide, precum si īn folosirea mecanismelor de comunicare si influentare a actiunii statului, au condus la necorelarea eforturilor de solutionare a problematicii copiilor aflati īn dificultate.

Actiunea organismelor neguvernamentale a fost īn principal caritabila, activitatile fiind īn majoritatea lor umanitare, de ajutorare materiala a institutiilor īn care se aflau copii. O data cu interventia institutiilor si organismelor internationale īn crearea si dezvoltarea de programe si proiecte privind īmbunatatirea sistemului de ocrotire a copilului, organismele neguvernamentale īncep sa se specializeze īn derularea unor proiecte pilot, pentru ca apoi sa ajunga prestatori de servicii pentru: copiii strazii, copiii din institutii, prevenirea abandonului si institutionalizarii, consiliere parentala, servicii pentru mama si copii.

Dupa cinci ani de tergiversari, problema copilului īn dificultate ajunge pe agenda publica. Beneficiarii acestei politici publice sunt īn continuare copiii institutionalizati, īn conditiile īn care se vorbeste despre o reforma a sistemului de protectie a copilului fara descentralizare si modificari institutionale.

Īn perioada '89-'97 statul s-a preocupat de modificarea partiala a cadrului normativ si administrativ de ocrotire a minorului. Lipsa unei strategii nationale īn materia protectiei copilului a facut dificila atāt activitatea structurilor administrative, cāt si a actorilor privati, precum organismele neguvernamentale implicate īn domeniu.

Cadrul legislativ se modifica urmare: aderarii prin Legea nr.18/1990, la Conventia Internationala privind Drepturile Copilului; aderarea Romāniei prin Legea nr.100/1992 la Conventia de la Haga referitoare la aspectele civile ale rapirii de copii si ulterior, aderarea la Conventia Europeana si ratificarea Conventiei asupra protectiei copilului si cooperarii īn materia adoptiei internationale, prin Legea nr.84/1994.

Totodata, pentru solutionarea problemei abandonului copiilor īn institutii, se adopta Legea nr.47/1993 privind declararea judecatoreasca a abandonului. Desi controversata, legea īsi gaseste aplicatie prin aceea ca, pentru un numar mare de copii abandonati, se poate apela la alte masuri decāt institutionalizarea.

Īn 1995 este elaborata prima strategie nationala īn domeniul protectiei copilului, adoptata prin Hotarārea de Guvern nr.972/1995. Planul national de actiune īn favoarea copilului prevedea elemente ce vizau sprijinirea familiei si prevenirea abandonului, precum si favorizarea unor alternative de tip familial īn ocrotirea copilului, modalitati de interventie cu privire la copiii strazii, implicarea īn prevenirea si interventia īn caz de abuz asupra copilului.

Se aminteste astfel, pentru prima data īn legislatia Romāniei de problema "copiilor strazii", considerati copii inadaptati. Initierea si dezvoltarea unor programe īn acest domeniu revin, īn egala masura: Ministerului Īnvatamāntului, Ministerului Sanatatii, Ministerului de Interne, Ministerului Tineretului si Sportului, cāt si autoritatilor administratiei publice locale.




Ca o caracterizare succinta a acestei perioade, putem spune ca, pāna la īnceputul anului 1997, sistemul de protectie a copilului aflat īn dificultate, instituit īn 1970 a ramas neschimbat, desi īncepānd cu 1990, o data cu ratificarea Conventiei O.N.U. privind Drepturile Copilului si prin includerea īn Constitutia Romāniei a principiului care garanteaza libera dezvoltare a personalitatii : "copiii se bucura de un regim special de protectie si asistenta īn realizarea drepturilor lor" (art.45, alin.1 vechea Constitutie a Romāniei).

"Sistemul de protectie a copilului care a functionat pāna īn 1997 era favorabil ocrotirii copilului īn institutii. Comisia pentru Ocrotirea Minorului (C.O.M.), instanta administrativa autorizata sa hotarasca adoptarea unei masuri de protectie a copilului, avea posibilitati limitate de decizie.

Vechea lege (nr.3/1970), nu prevedea nici o forma de sprijinire a familiei naturale pentru prevenirea institutionalizarii copilului. Studiile realizate de Reprezentanta UNICEF īn Romānia si Programul de Protectie a Copilului D.P.C.-EU/PHARE au scos īn evidenta ca saracia, asociata sau nu cu alte cauze de natura sociala, reprezinta unul din motivele pentru care familia solicita institutionalizarea copilului"[3].

  VI.2. Reforma īn domeniul protectiei copilului īntre 1997-2001

Aceasta perioada este marcata de urgenta reformei institutionale. Īn cadrul acestei etape, se pot identifica trei mari directii de politica publica:

1.      īmbunatatirea situatiei mostenite, īn principal prin schimbari calitative la nivelul serviciilor pentru copiii institutionalizati;

2.      gasirea unor forme mixte de parteneriat īntre institutiile prestatoare de ocrotire si structurile private;

3.      deinstitutionalizarea, ca obiectiv principal al reformei.

Revizuirea cadrului legislativ īn domeniul protectiei copilului, īn spiritul deplinei respectari a principiilor si prevederilor Conventiei O.N.U. cu privire la Drepturile Copilului, a reprezentat o prioritate īn dezvoltarea si implementarea unei strategii de reforma coerente īn acest domeniu.

"Anul 1997 a adus speranta ca regimul ocrotirii unor categorii de minori s-a īncheiat, prin adoptarea de catre Guvernul Romāniei īn sedinta din 31 martie 1998 a Strategiei Guvernului privind Protectia Copilului īn Dificultate, ce a constituit premisa realizarii si implementarii unui nou sistem, prin:

·        reforma cadrului juridic si administrativ de protectie a drepturilor copilului;

·        descentralizarea activitatii de protectie a drepturilor copilului;

·        restructurarea si diversificarea institutiilor de ocrotire a copilului aflat īn dificultate;

·        dezvoltarea alternativelor de tip familial īn ocrotirea rezidentiala;

·        prevenirea prenatala a abandonului;

·        cresterea rolului societatii civile īn activitatea de protectie a drepturilor copilului"[4].

Īn ianuarie 1997 a fost creat Departamentul pentru Protectia Copilului īn cadrul structurilor executive guvernamentale, īn urma reorganizarii Comisiei Nationale pentru Protectia Copilului.

Acest Departament a fost creat pentru a realiza reforma sistemului de protectie a copilului īn dificultate. Noul sistem de protectie a fost constitui pe urmatoarele principii:

1.      principiul īntāietatii interesului superior al copilului, care reprezinta ratiunea stabilirii oricarei masuri de protectie a acestuia;

2.      principiul nondiscriminarii, care permite oricarui copil, a carui dezvoltare, securitate sau integritate fizica sau morala sunt periclitate, sa beneficieze de masurile de protectie prevazute de lege;

3.      descentralizarea puterii de decizie si a responsabilitatilor īn acest domeniu la nivelul autoritatilor administratiei publice locale;

4.      favorizarea alternativelor de tip familial la ocrotirea de tip rezidential a copilului aflat īn dificultate;

5.      creare unui nou cadru normativ, bazat pe principii moderne, pentru organizarea activitatilor desfasurate de actori institutionali privati care actioneaza īn acest domeniu(fundatii si asociatii).

Īntr-o perioada scurta de timp si cu resurse limitate, Departamentul de Protectie a Copilului  a reusit sa introduca modificari importante ale cadrului legislativ, care fac posibila descentralizarea si sustin conceptele cuprinse īn Conventia O.N.U. cu privire la Drepturile Copilului, cāt si īn Recomandarea nr.1286 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei.

Strategia propusa de Departamentul pentru Protectia Copilului este axata, īn primul rānd, pe protectia copilului aflat īn dificultate, īntr-un demers centrat pe evolutia cadrului legislativ normativ, reducerea autoritatii si responsabilitatii administrative si financiare centrale si transferarea ei la nivel local, īntarirea capacitatilor factorilor institutionali la nivel local pentru a le da posibilitatea sa furnizeze servicii eficiente, promovarea de alternative la actualul sistem rezidential de īngrijire si crestere a rolului societatii civile īn domeniul protectiei copilului, prin implicarea comunitatii locale si a O.N.G.-urilor.

Implementarea acestei strategii, complexitatea activitatilor si serviciilor aparute au constituit motivatia principala de reorganizare a Departamentului pentru Protectia Copilului īn noiembrie 1998, facilitānd coordonarea eficienta a derularii īntregii activitati desfasurate īn domeniul protectiei copilului.

Ca o consecinta a noilor reglementari au fost create Comisiile pentru Protectia Copilului, organe de specialitate ale consiliilor judetene, prezidate de secretarul judetului, precum si servicii publice specializate pentru protectia drepturilor copilului sub autoritatea Comisiilor si actionānd ca organ executiv al acestora.




Comisia pentru Protectia Copilului este organul de specialitate al consiliului judetean, cu activitate decizionala īn materia protectiei copilului aflat īn dificultate si a protectiei copilului prin adoptie. Īn exercitarea atributiilor ce-i revin, Comisia reprezinta autoritatea consiliului judetean si coordoneaza activitatile īn domeniul autoritatii tutelare si al protectiei drepturilor copilului, inclusiv prin prevenirea situatiilor ce pun īn pericol securitatea si dezvoltarea copilului, desfasurata de comisiile locale din unitatile administrativ-teritoriale din judetele īn care functioneaza.

Prin Hotarārea Guvernului nr.205/1997 se īnfiinteaza īn subordinea consiliilor judetene sau consiliilor locale ale municipiului Bucuresti, servicii publice specializate pentru protectia copilului care poarta titulatura de Directii pentru Protectia Drepturilor Copilului si au personalitate juridica proprie, fiind institutii publice de interes judetean, respectiv local. "Aceste servicii au ca principale obligatii: de a identifica familii sau persoane carora sa le poata fi dat īn plasament sau īncredintare copilul, cu prioritate printre rudele copilului, sa le acorde asistenta si sprijin, sa ofere asistenta si sprijin parintilor copiilor dupa revenirea acestora īn mediul familial"[5].

Departamentul pentru Protectia Copilului a sustinut metodologic si financiar crearea unor structuri si a īncheiat cu consiliile judetene si cu Comisiile locale ale sectoarelor municipiului Bucuresti Conventii de colaborare cu privire la organizarea la nivel de judet, respectiv sector, a activitatii de protectie a drepturilor copilului. Realizarea acestui parteneriat (īn cadrul caruia este posibila si implicarea sectorului neguvernamental) se constituie ca o colaborare  eficienta īntre autoritatile statului si societatea civila pentru sustinerea reformei īn domeniul protectiei copilului.

Īn anul 1997 au fost emise si Ordonantele de Urgenta nr.25 si 26. Acestea reprezinta pilonul cadrului legislativ cu privire la adoptie si la protectia copilului aflat īn dificultate. Modificarile aduse īn principal de catre noua legislatie se refera la adoptarea si definirea terminologiei de "copil" īn locul celei de minor, precum si pe mutarea accentului de pe protectia copilului prin institutionalizare pe dezvoltarea masurilor alternative de plasament sau īncredintare, sprijinirea familiei naturale, adoptie nationala si internationala.

Asa cum se prevede īn Ordonanta de Urgenta nr.26/1997, copilul, adica persoana care nu a īmplinit īnca 18 ani si nu are capacitate deplina de exercitiu, īn situatia īn care īi este periclitata dezvoltarea sau integritatea fizica, se bucura de protectie si asistenta din partea colectivitatii locale din care face parte.

Statul garanteaza protejarea copiilor īmpotriva oricarei forme de violenta, inclusiv sexuala, vatamare ori abuz fizic sau mintal, de abandon sau neglijenta, exploatare, īn timpul cāt se afla īn īngrijirea parintilor, a reprezentantului legal sau a oricarei alte persoane.

Īn ceea ce priveste colaborarea statului cu organizatiile neguvernamentale se stipuleaza posibilitatea autorizarii/acreditarii activitatii acestora. Hotarārea Guvernamentala nr.217/1998 prevede conditiile de obtinere a atestatului, procedurile de atestare si statutul asistentului maternal, facilitāndu-se astfel dezvoltarea alternativelor de tip familial.

"Elementul legislativ cel mai important al acestei perioade de reformare a politicii cu privire la protectia copilului aflat īn dificultate, īl reprezinta Ordonanta de Urgenta nr.192/1999 privind īnfiintarea Agentiei Nationale pentru Protectia Drepturilor Copilului (A.N.P.D.C.). Aceasta ordonanta amplifica si ofera un plus de coerenta eforturilor statului cu privire la reforma din domeniu si impune modalitati moderne, europene de gestionare a problemelor copilului īn Romānia"[6].

A.N.P.D.C. īnlocuieste structura administrativa a Departamentului pentru Protectia Copilului. Agentia nou formata, are responsabilitatea implementarii reformei serviciilor si institutiilor īn domeniul protectiei copilului, īn conformitate cu programele guvernamentale si acordurile internationale īn domeniu, ratificate de catre Romānia.

Īn acest sens A.N.P.D.C. va asigura coerenta strategiei nationale de reforma īn domeniu si va avea functii de reglementare, administrare, reprezentare si control. Prin īnfiintarea acesteia sunt solutionate o serie de probleme structurale ale politicii statului cu privire la situatia copilului aflat īn dificultate.

 Un alt element important al prevederilor O.U.nr.192/1999 īl reprezinta redefinirea copilului ca obiect al politicii publice. Prin textul legislativ se elimina diferenta de statut īntre copiii cu handicap si cei fara handicap, īntre cei "normali" si cei "cu probleme speciale". Se pune astfel un accent clar pe drepturile copilului īn general si se accentueaza responsabilitatea autoritatii publice fata de respectarea acestor drepturi. Prin lege, respectarea drepturilor copilului depinde de calitatea prestatiilor institutiilor publice si private din domeniul protectiei copilului.

Aceeasi ordonanta prevede si sursele de finantare a activitatilor din domeniul protectiei copilului: contributii obligatorii din partea consiliilor locale municipale, orasenesti si comunale; sume alocate de Guvern direct bugetului agentiei; venituri proprii ale judetelor si sectoarelor municipiului Bucuresti; sume din fondul special de solidaritate pentru persoanele cu handicap; credite sau granturi externe din surse guvernamentale si neguvernamentale; donatii, sponsorizari si alte fonduri.

"Pāna īn 1999, ca reflex al situatiei mostenite dinainte de 1989 si aditionarii necorelate a unor elemente administrative noi, sistemul de protectie a copilului suferea de o accentuata fragmentare a institutiilor si serviciilor. Alaturi de Departamentul pentru Protectia Copilului, aveau responsabilitati administrative īn domeniu: Secretariatul de Stat pentru Persoane cu Handicap, Ministerul Sanatatii, Ministerul Educatiei Nationale, Ministerul de Interne. Prin aparitia A.N.P.D.C. are loc o coagulare si concentrare a efortului national de protectie a drepturilor copilului. Protectia copilului devine parte vizibila a agendei politice romānesti, concretizata īn programe de interes national cu privire la reforma institutiilor si serviciilor referitoare la īngrijirea, protectia si promovarea drepturilor tuturor copiilor"[7].

Doi ani mai tārziu, prin Ordonanta de Urgenta nr.12/2001 aprobata prin Legea nr.252/2001 a fost īnfiintata Agentia Nationala pentru Protectia Copilului si Adoptie (A.N.P.C.A.), ca unica structura centrala care asigura coordonarea metodologica a protectiei copilului, fiind responsabila pentru elaborarea, coordonarea si monitorizarea politicilor īn domeniul protectiei copilului.

Astazi, problema protectiei copilului aflat īn dificultate sau īn risc este gestionata de Guvernul Romāniei, prin intermediul A.N.P.C.A. .

                    Reforma institutiilor de ocrotire a copilului

Perioada parcursa din 1997 pāna īn prezent a reprezentat timpul reformei radicale īn domeniul protectiei drepturilor copilului īn tara noastra. Domeniul cu cele mai mari probleme necesitānd interventie imediata si īn care s-au produs cele mai importante transformari este cel al ocrotirii copilului īn sistem rezidential. Procesul de reforma īn acest domeniu reprezinta cea mai importanta descentralizare din administratia publica din 1989 si pāna astazi.

Astfel, anul 1997 a marcat descentralizarea serviciilor pentru copii. Īntr-o societate traditional centralizata īn care "Guvernul - prin intermediul ministerelor si al altor organe ale administratiei publice centrale, puternic reprezentate īn teritoriu - oferea īn mod direct cvasitotalitatea serviciilor din domeniul acoperit de Conventia cu privire la Drepturile Copilului, descentralizarea reala, la nivel judetean, a protectiei copilului a constituit o provocare majora. Inexistenta unor modele.anterior testate īn practica cu privire la o descentralizare de o asemenea anvergura a facut ca aceasta experienta, īn sine, sa se constituie īntr-un procedeu practic care, prin realizarile, dar mai ales prin problemele aparute īntr-o prima faza sa genereze īnvataminte importante pentru viitorul constructiei sistemului de servicii din tara noastra"[8].

Īn prezent s-a īncheiat procesul de transfer al institutiilor de tip rezidential pentru protectia copilului (leagane si case de copii) din subordinea Ministerului Sanatatii si a Ministerului Educatiei Nationale, īn cadrul serviciilor publice specializate la nivel judetean. De asemenea, s-au elaborat atāt instrumentele necesare unui management eficient al resurselor de la nivelul judetului, cāt si cele pentru īndeplinirea atributiilor ce revin institutiilor rezidentiale īn conformitate cu noua legislatie.

O data cu īncheierea procesului de transfer, prioritara a devenit restructurarea unor institutii si organizarea lor sub forma de centre de plasament, avānd drept principala atributie ocrotirea si īngrijirea copilului īntr-un mediu cāt mai apropiat de cel familial si diminuānd caracteristicile medicale sau instructiv-educative mult prea accentuate, care dominau īnainte de restructurare.

"Īn Romānia, institutiile rezidentiale pentru ocrotirea copilului(organizate conform Legii nr.3/1970, īn prezent abrogata), separate artificial pe criteriul vārstei (copilul de 0-3 ani era ocrotit īn leagane , iar cei de vārsta cuprinsa īntre 3-18 ani īn case de copii), au intrat din 1997 īn proces de restructurare, īn centre de plasament, ca prestatoare de servicii pentru copilul aflat īn dificultate, ale directiilor judetene pentru protectia copilului"[9].



Reforma institutiilor de ocrotire implica mari dificultati mai ales īn cazul unitatilor mari, cu peste 200 de copii, precum si īn cazul judetelor īn care directiile descentralizate ale Ministerului Sanatatii si Ministerului Educatiei Nationale nu sunt cooperante. Aceste dificultati au fost cauzate mai ales de faptul ca, desi copiii aveau aceleasi categorii de nevoi, subordonarea administrativa a leaganelor si caselor de copii era diferita (leaganul era subordonat Ministerului Sanatatii, īn timp ce casa de copii se afla īn subordinea Ministerului Educatiei Nationale).

De asemenea, existau dificultati īn monitorizarea si luarea unor masuri de protectie a copiilor abandonati īn unitati spitalicesti. Asa cum recunosc si specialistii, o problema majora legata de copiii din Romānia o constituie abandonul acestora de catre proprii parinti. Explicatia fenomenului nu este facila. Dincolo de o componenta istorica, legata mai mult sau mai putin direct de politica pronatalista agresiva a statului totalitar, aplicata pe parcursul cātorva decenii īnainte de 1989, cu consecinte directe asupra modului de percepere a responsabilitatilor individuale si de familie ale parintilor cu privire la soarta lor si a copiilor lor, nu poate fi ignorata componenta economico-sociala legata de cresterea accelerata a saraciei la nivelul unor categorii largi de populatie īn perioada de tranzitie de dupa 1989.

Dincolo de acestea, importante sunt realitatile care au fost generate de venirea pe lume a unor copii nedoriti. Consecintele, pe lānga abandonul copiilor, s-au manifestat īn cresterea mortalitatii si morbiditatii infantile, īn lipsa cvasigenerala de culturii sexuala legata de contraceptie si planificare familiala, precum si a numarului crescut de copii cu diferite dizabilitati.

Singurul raspuns pe care statul a stiut sa-l ofere existentei copiilor nedoriti a fost, timp īndelungat, unul de tip cvasiindustrial, prin plasarea pe termen lung sau nedefinit al acestor copii īn institutii rezidentiale, unele dintre acestea fiind de mari dimensiuni si plasate departe de constiinta publica, izolate de comunitate.

Tocmai īn aceasta directie s-au facut poate, cei mai importanti pasi īn procesul de reforma a sistemului de protectie a copilului. Initiate cu resurse relativ modeste si privite, uneori, cu scepticism si chiar cu suspiciune, serviciile de protectie alternative la īngrijirea rezidentiala, dezvoltate de organizatii neguvernamentale, uneori īn parteneriat cu autoritatile din anumite judete sau localitati au devenit īncepānd cu 1997 parte integranta a sistemului. Astfel, serviciile alternative, cuprind astazi, īn primul rānd, reteaua de asistenta maternala, casele de tip familial, precum si o serie de servicii menite sa previna abandonul copiilor de catre proprii parinti, cum ar fi, de exemplu: centre de zi de diferite tipuri sau multitudinea de servicii de consiliere destinate copiilor si parintilor lor. S-a reusit īn acest sens, īn ultimii ani sa se reduca numarul copiilor institutionalizati.

Recunoscāndu-se necesitatea existentei viitoare a unor institutii rezidentiale de ocrotire a copiilor, īn special īn cazul unor copii cu nevoi speciale sau cu tulburari de comportament, s-au facut pasi importanti īn restructurarea acestora, astfel īncāt serviciile oferite sa fie mult individualizate, corespunzatoare nevoilor personale ale fiecarui copil. Totodata se actioneaza īn vederea reducerii dimensiunilor acestor institutii sau modularii lor pentru constituirea unui mediu cāt mai apropriat de cel familial, se urmareste stabilirea unor legaturi īntre copiii din aceste institutii si comunitate, dar si reducerea si controlul strict al perioadelor īn care acesti copii sunt clientii institutiilor rezidentiale, īnainte de a fi integrati īn familiile lor naturale sau de a li se oferi alte tipuri de protectie, corespunzatoare principiilor general acceptate de catre Conventia O.N.U. cu privire la Drepturile Copilului.

Īn paralel cu restructurarea acestor servicii, a fost initiata si diversificarea serviciilor pentru protectia copilului, cu scopul respectarii dreptului copilului de a fi crescut de familia sa de origine. Serviciile nou create: centre maternale, centre de īngrijire de zi, centre de īngrijire si recuperare pentru copiii cu handicap, asigura o participare activa a societatii civile la protectia copilului, avānd un profund accent comunitar si aliniindu-se la strategia sectoriala de aderare a Romāniei la structurile europene.

"Īn toamna anului 1998 a debutat Proiectul de reforma a sistemului de protectie a copilului pentru 1999-2001"[10], desfasurat de Guvernul Romāniei - Departamentul pentru Protectia Copilului īn parteneriat cu autoritatile administratiei publice locale si cu participarea unor organisme internationale: Banca Mondiala, UNICEF, EU/PHARE, Guvernul spaniol si cel elvetian, Fundatia SERA, FDS, USAID, proiect ce are ca obiectiv major promovarea si respectarea drepturilor copilului prin restructurarea si dezvoltarea sistemului de servicii din acest domeniu.



           [1] "O lume demna pentru copii", UNICEF, Ed. MarLink, Bucuresti,2003, p.21

          [2] Mihaela Lambru, Cristian Rosu īn "Un deceniu de tranzitie -Situatia copilului si a familiei īn Romānia" , UNICEF,  Ed. ExtremeGroup, Bucuresti 2000, p.144

[3] Niculina Tolstobrach īn " Asistenta sociala īn Marea Britanie si Romānia - studiu comparativ", Ed. ExtremeGroup, Bucuresti 2000, p.94

[4] Niculina Tolstobrach, op.cit., p.100

[5] Mihaela Lambru, Cristian Rosu, op. cit., p.146

[6]  Mihaela Lambru , Cristian Rosu, op.cit., p.146

[7] Mihaela Lambru, Cristian Rosu, op.cit., p.149

[8] "Al doilea raport periodic - Romānia si Conventia O.N.U. cu privire la Drepturile Copilului", Guvernul Romāniei, Ed. MarLink, Bucuresti  2003, p. II

[9] Niculina Tolstobrach, op. cit., p.95

[10] "Al doilea raport periodic."pp.3-4












Document Info


Accesari: 3546
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )