Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































Sociologia cunoasterii

sociologie












ALTE DOCUMENTE

VEZI CĂ ACEST ELEMENT NU ESTE NUMAI UNUL DE MENTALITATE, CI UNUL FUNCTIONAL, DE PROTECŢIE
IN AMERICA SE INTĀMPLA LUCRURI DE NECREZUT....
ANTHONY GIDDENS - CE ESTE SOCIOLOGIA?
DESPRE DROGURI
25 de sfaturi pentru o relatie de succes
Sugestii de norme privind organizarea grupului de lucru
TEHNICI DE UTILIZARE A CREATIVITĂŢII GRUPULUI
Iubirea
MODELUL STADIAL AL DEZVOLTARII MORALE
A iubi este

Sociologia cunoasterii

Fara īndoiala ca filozofiile istoriciste ale lui Hegel si Marx sīnt produse caracteristice ale epocii lor - o epoca de schimbari sociale. Asemeni filozofiilor lui Heraclit si Platon si asemeni celor ale lui Comte si MilI, Lamarck si Darwin. ele sīnt filozofii ale schimbarii si reprezinta marturii ale impresiei covīrsitoare si neīndoielnic īntrucītva īnfricosatoare produse de un mediu social īn schimbare īn spiritele celor care traiau 515g68f īn acest mediu. Platon a reactionat la aceasta situatie īncereīnd sa opreasca orice schimbare. Filozofii sociali moderni par sa reactioneze foarte diferit. īntrucīt ei accepta schimbarea, ba chiar o saluta: totusi, aceasta dragoste a lor pentru schimbare mi se pare usor ambivalenta. Pentru ca. desi au aban­donat orice speranta de a opri schimbarea, ca istoricisli ei īncearca sa o prezica si. astfel, s-o aduca sub un control rational: ceea ce, cu siguranta, seamana cu o īncercare de a o īmblīnzi. Se pare. astfel, ca pentru un istoricist, schimbarea n-a īncetat cu totul sa inspire teama.



īn epoca noastra de schimbari si mai rapide īntīlnim chiar dorinta nu numai de a prezice schimbarea, ci de a o tine sub control

132

PRELUNGIRILE

printr-o ampla planificare centralizata. Aceste viziuni holiste (pe care le-am criticat īn cartea mea Mizeria istoricismului) reprezinta oarecum un compromis īntre teoria platoniciana si cea marxista. Dorinta lui Platon de a opri schimbarea, combinata cu doctrina marxista a inevitabilitatii schimbarii, genereaza, ca pe un fel de "sinteza" hegeliana, cerinta ca schimbarea, de vreme ce nu poate fi oprita cu totul, sa fie cel putin "planificata" si sa fie controlata de caī'c stat, a carui putere urmeaza a fi mult amplificata.

O astfel de atitudine pare a fi, la prima vedere, un gen de rationalism; ea se leaga strīns de visul lui Marx privind "imperiul libertatii"', īn care omul va fi pentru pfima data stapīnul propriului sau destin. īn fapt īnsa, ea se afla īn strīnsa alianta cu o doctrina hoiarīt opusa rationalismului (si īn special ideii unitatii rationale a omenirii; vezi capitolul 24), doctrina ce se potriveste bine cu tendintele irationaliste si mistice din epoca noastra. Am īn vedere doctrina marxista conform careia opiniile noastre, inclusiv cele morale si stiintifice, sīnt determinate de interesul de clasa si, mai general, de situatia sociala si istorica din epoca īn care traim. Sub numele de "sociologia cunoasterii" sau de "sociologism", aceasta doctrina a fost dezvoltata īn vremea din urma (īndeosebi de M. Schclcr si K. Mannheim1) ca o teorie privind determinarea sociala a cunoasterii stiintifice.

Sociologia cunoasterii sustine ca gīndirea stiintifica, si īn mod deosebit gīndirea din domeniile social si politic, nu se desfasoara īn v'J, ci īntr-o atmosfera socialmente conditionata. Ea este puternic influentata de elemente inconstiente sau subconstiente. Aceste elemente ramīn ascunse ochiului scrutator al gīnditorului deoarece ele formeaza, oarecum, īnsusi locul īn care el vietuieste, habitatul sau social. Acest habitat social al gīnditorului determina un īntreg sistem de opinii si teorii care lui īi apar neīndoielnic adevarate sau evidente. Acestea i se īnfatiseaza ca si cum ar fi logic si banal adevarate, asa cum este, bunaoara, propozitia "toate mesele sīnt mese". Din acest motiv el nici nu este macar constient ca a facut vreo supozitie. Dar faptul ca face supozitii iese īn evidenta daca īl comparam cu un gīnditor ce traieste īntr-un habitat social mult diferit; caci si acesta din urma porneste de la un sistem de supozitii aparent necontroversabile, dar de la unul foarte diferit; uneori atīt de diferit. īneīt īntre cele doua sisteme s-ar putea sa nu existe nici o punte de legatura si nici o posibilitate de compromis. Fiecare din

CAPITOLUL 23:  SOCIOLOGIA CUNOAsTERII                 233

aceste sisteme de supozitii, socialmente determinate si diferite īntre ele, este numit de sociologii cunoasterii o ideologie totala.

Sociologia cunoasterii poate fi considerata drept o versiune hegeliana a teoriei kantiene a cunoasterii. Fiindca se situeaza īn pre­lungirea criticii kantiene a ceea ce am putea numi teoria "pasivista" a cunoasterii. īnteleg prin aceasta din urma teoria empiristilor de pīna la Hume si a lui Hume īnsusi, teorie care sustine, īn linii mari, ca cunostintele patrund īn noi prin simturi si ca erorile se datoreaza interventiei noastre īn materialul oferit de simturi sau asociatiilor ce se formeaza īnauntrul lui; cea mai buna cale de evitare a erorilor este sa ramīi totalmente pasiv si receptiv. īmpotriva acestei teorii receptaculare a cunoasterii (pe care eu o numesc de obicei "teoria intelectului-receptacol"), Kant2 a sustinut ca cunoasterea nu este o colectie de cadouri primite prin simturi si depozitate īn intelect ca īntr-un muzeu, ci este īn foarte mare masura rezultatul propriei noastre activitati mentale; ca daca vrem sa dobīndim cunoastere, trebuie sa ne angajam noi īnsine īn modul cel mai activ īn cautare, comparare, unificare, generalizare. Avem aici o teorie a cunoasterii pe care o putem numi "activista". īn legatura cu ea, Kant a aban­donat idealul de nesustinut al unei stiinte libere de orice fel de presupozitii. (īn capitolul urmator vom arata ca acest ideal este chiar contradictoriu.) El a aratat foarte clar ca nu se poate sa pornim de la nimic si ca obiectivul cunoasterii nu-l putem aborda decīt echipati cu un sistem de presupozitii pe care le acceptam fara sa le fi testat prin metodele empirice ale stiintei; un asemenea sistem poate fi numit "aparat categorial"3. Kant era convins ca putem descoperi acest aparat categorial unic si neschimbator, ce reprezinta oarecum cadrul necesarmente invariabil al zestrei noastre intelectuale, adica "ratiunea" umana. Hegel a respins aceasta parte a teoriei kantiene, dat fiind ca, īn opozitie cu Kant, nu credea īn unitatea omenirii. El sustinea ca echipamentul intelectual al omului este īn permanenta schimbare si ca face parte din mostenirea lui sociala: īn consecinta, dezvoltarea ratiunii omului coincide īn mod necesar cu dezvoltarea istorica a societatii sale, adica a natiunii careia īi apartine. Aceasta teorie a lui Hegel, si īndeosebi doctrina sa ca orice cunoastere si , orice adevar sīnt "relative" īn sensul ca sīnt determinate de istorie, este uneori numita "istorism" (care, dupa cum am mentionat īn capi toiul precedent, īnseamna altceva decīt "istoricism"). Sociologia cunoasterii sau "sociologismul" este, evident, strīns īnrudit sau

234

PRELUNGIRILE

aproape identic cu ea, singura deosebire fiind aceea ca primul, sub influenta lui Marx, subliniaza ca dezvoltarea istorica nu produce Un "spirit national" uniform, cum sustinea Hegel, ci mai multe "ideologii totale", uneori opuse, īnauntrul aceleiasi natiuni, īn functie de clasa sociala, patura sociala sau habitatul social al celor care le sustin.

Dar asemanarea cu Hegel nu se opreste aici. Spuneam adineauri ca potrivit sociologiei cunoasterii, īntre ideologii total diferite nu este posibila nici o punte intelectuala sau compromis intelectual. Acest scepticism radical nu se vrea īnsa, de fapt, atīt de serios cum pare la prima vedere. Exista o cale de a-l evita, si ea este analoaga metodei lui Hegel de depasire a conflictelor existente īnaintea lui īn istoria filozofiei. Hegel, un spirit planīnd īn echilibru deasupra vīrtejului filozofiilor dezbinate, le reducea pe acestea toate la simple componente ale sintezei supreme īntruchipate de propriul sau sistem. īntr-un mod similar, sociologii cunoasterii sustin ca "inte­ligenta echilibrata" a unei intelectualitati lax ancorate īn traditiile sociale poate fi īn stare sa evite capcanele ideologiilor totale: ca poate fi chiar capabila sa patrunda cu privirea si sa demaste diversele ideologii totale, cu motivele ascunse si cu alte determinante care le inspira. Sociologia cunoasterii crede, asadar, ca inteligenta echili­brata poate atinge gradul suprem de obiectivitate analizīnd diversele ideologii ascunse si modul lor de ancorare īn subconstient. Drumul spre adevarata cunoastere pare sa constea īn dezvaluirea presu­pozitiilor inconstiente, īntr-un fel de psihoterapie sau. daca ma pot exprima asa, sociolempie. Numai cine a fost socioanalizat sau s-a socioanalizat el īnsusi, izbutind sa se elibereze de complexul siw social, adica de ideologia sa sociala, poate accede la sinteza suprema a cunoasterii obiective.

Vorbind, īntr-unui din capitolele anterioare, de "marxismul vulgar", am mentionat o tendinta ce poate fi observata la un grup de filozofii moderne - tendinta de dezvaluire a motivelor ascunse ce stau īn spatele actiunilor noastre. Sociologia cunoasterii apartine acestui grup, īmpreuna cu psihanaliza si cu anumite filozofii ce denunta "lipsa de sens" a tezelor sustinute de oponentii lor4. Popu­laritatea acestor conceptii se datoreste, cred, usurintei cu care pot fi aplicate si satisfactiei pe care o procura celor oe strabat cu privirea prin lucruri si prin absurditatile celor neluminati. O atare placere ar fi anodina, daca toate aceste idei n-ar fi de natura sa distruga baza intelectuala a oricarei discutii, instaurīnd ceea ce eu am numit odata



CAPITOLUL 23:  SOCIOLOGIA CUNOAsTERII                 235

un "dogmatism consolidat" (fenomen foarte asemanator unei "ideo­logii totale"). Hegelianismul realizeaza acest lucru prin aceea ca declara contradictiile admisibile si chiar fertile. īnsa. daca contra­dictiile nu trebuie evitate, atunci devin imposibile orice critica si orice discutie, deoarece critica consta īntotdeauna īn evidentierea unor contradictii, fie īnauntrul teoriei supuse criticii, fie īntre ca si anumite fapte de experienta. Cu psihanaliza situatia e similara: psihanalistul poate oricīnd sa eschiveze orice obiectie, aratīnd ca ea se datoreaza unor refulari ale criticului. Cīt despre filozofii semnificatiei, ei se pot multumi sa arate ca ceea ce sustin oponentii lor este lipsit de sens, si aceasta afirmatie a lor va fi īntotdeauna adevarata, dat fiind ca "lipsa de sens" poate fi definita īn asa fel, īneīt orice discutie despre ea sa fie prin definitie lipsita de sens6. īntr-un mod asemanator marxistii obisnuiesc sa explice dezacordul unui oponent prin pozitia lui de clasa, iar sociologii cunoasterii, prin ideologia lui totala. Asemenea metode sīnt lesne de mīnuit si totodata constituie un bun divertisment pentru cei ce le practica. Este īnsa clar ca ele distrug baza oricarei discutii rationale si īn cele din urma duc īn mod inevitabil la antirationalism si misticism.

īn ciuda acestor pericole, nu vad de ce mi-as rapi cu totul placerea de a mīnui si eu putin respectivele metode. Caci īntocmai cum psihanaliza se aplica cel mai bine tocmai psihanalistilor7, socioanalistii se ofera aproape irezistibil ca un material propice pentru aplicarea propriilor lor metode. Caci caracterizarea data de ei unei intelectualitati doar lax ancorate īn traditie nu se potriveste oare de minune propriului lor grup social? si nu este oare la fel de clar ca, presupunīnd corecta teoria ideologiilor totale, orice asemenea ideologie ar cuprinde ca pe o parte a sa credinta ca propriul ei grup social nu sufera de nici o deformare si ca de fapt el reprezinta acel corp de alesi care este singurul capabil de obiec­tivitate? si atunci, nu este oare de asteptat - tot īn ipoteza ca teoria respectiva este adevarata - ca cei ce o īmpartasesc sa se autoamageasca īn mod inconstient introducīnd īn teorie un amen­dament menit sa īntemeieze obiectivitatea propriilor lor vederi? Mai putem, īn acest caz, sa luam īn serios pretentia lor de a fi ajuns, prin autoanaliza sociologica, la un grad mai īnalt de obiec­tivitate? si pretentia lor ca socioanaliza poate realiza eliberarea de tiparele unei ideologii totale? Am putea chiar īntreba daca teoria īn īntregul ei nu este cumva doar expresia interesului de clasa al

236

PRELUNGIRILE

acestui grup particular; al unei intelectualitati lax ancorate īn traditie, desi destul de ferm pentru a vorbi hegeliana ca pe limba lor materna.

Cīt de putin au izbutit sociologii cunoasterii cu socioterapia lor, adica cu eradicarea propriei lor ideologii totale, va reiesi cu deosebita claritate daca vom examina relatia dintre ei si Hegel. Pentru ca acesti oameni nu-si dau defel seama ca nu fac decīt sa-l repete pe acest filozof; dimpotriva, ei īsi īnchipuie nu numai ca l-au depasit, dar si ca au izbutit sa-l radiografieze, sa-l socioanalizeze; si ca acum pot sa-l priveasca nu dinauntrul unui habitat social, ci cu obiectivitate, de la o īnaltime superioara. Acest esec palpabil al autoanalizei lor este destul de graitor.

Dar, lasīnd gluma la o parte, ramīn de facut obiectii mai serioase. Sociologia cunoasterii este nu numai autodistructiva si nu este numai un foarte generos obiect de socioanaliza, ci vadeste si o uluitoare incapacitate de a īntelege tocmai principalul ei obiect, aspectele sociale ale cunoasterii sau, mai corect spus, ale metodei stiintifice. Ea priveste stiinta sau cunoasterea ca pe un proces ce are loc īn mintea sau "constiinta" omului de stiinta individual, sau eventual ca produsul unui asemenea proces. Dintr-o asemenea pers­pectiva, ceea ce numim obiectivitate stiintifica devine, īntr-adevar, ceva cu totul de neīnteles sau chiar imposibil; si aceasta nu doar īn stiintele sociale sau politice, unde interesele de clasa si alte motive ascunse pot sa joace un rol, ci īn aceeasi masura si īn stiintele naturii. Oricine este cīt de cīt informat īn ce priveste istoria stiintelor naturii stie cu cīta īndīrjire s-au purtat aici numeroase dispute. Nici un fel de partinire politica nu poate influenta mai puternic teoriile politice decīt partinirea de care au dat dovada unii reprezentanti ai stiintelor naturii īn favoarea progeniturii lor intelectuale. Daca obiectivitatea stiintifica s-ar īntemeia, cum presupune īn mod naiv teoria sociologica a cunoasterii, pe impartialitatea si obiectivitatea omului de stiinta individual, ar trebui sa ne luam gīndul de la ea. īntr-adevar, trebuie sa fim, īntr-un fel, mai sceptici chiar decīt este sociologia cunoasterii; caci īn mod neīndoielnic fiecare din noi sta sub apasarea propriului sistem de prejudecati (sau al propriei "ideo­logii totale", daca preferati acest termen); fiecare din noi considera numeroase lucruri drept evidente, le accepta īn mod necritic, ba chiar cu convingerea naiva si suficienta ca īn privinta lor critica e total superflua; nici oamenii de stiinta nu fac exceptie de la aceasta

CAPITOLUL 23:  SOCIOLOGIA CUNOAsTERII

237

regula, chiar daca, eventual, s-au descotorosit īn mod superficial de unele din prejudecatile pe care le-au avut īn domeniul lor particular. Ei īnsa nu s-au eliberat de aceste prejudecati prin socioanaliza sau prin vreo alta metoda similara; n-au facut-o īncercīnd sa se ridice pe un plan mai īnalt, de pe care sa poata īntelege, socioanaliza si elimina aberatiile lor ideologice. Pentru ca nu prin dobīndirea unui spirit mai "obiectiv" pot sa atinga ceea ce numim "obiectivitate stiintifica". Nu! Ceea ce desemnam īn mod obisnuit prin acest termen se sprijina pe cu totul alte temeiuri8. Este o chestiune de metoda stiintifica. si, īn mod destul de ironic, obiectivitatea este strīns legata de aspectul social al metodei stiintifice, de faptul ca stiinta si obiectivitatea stiintifica nu rezulta (si nu pot sa rezulte) din straduintele unui om individual de a fi "obiectiv", ci doar din coopera­rea amical-ostila a numerosi oameni de stiinta. Despre obiectivitatea stiintifica se poate spune ca nu este altceva decīt intersubiectivitatea metodei stiintifice. Acest aspect social al stiintei este īnsa aproape cu totul neglijat de cei ce-si zic sociologi ai cunoasterii.

Doua aspecte ale metodei stiintelor naturii prezinta importanta īn acest context. īmpreuna ele formeaza ceea ce am putea numi "caracterul public al metodei stiintifice". īn primul rīnd este ceva ce aproximeaza libertatea criticii. Un om de stiinta poate sa avanseze teoria sa pe deplin convins ca este inatacabila. Aceasta nu-i va impresiona īnsa pe colegii si pe competitorii sai din domeniu; mai degraba va fi o sfidare pentru ei, care stiu ca atitudinea stiin­tifica īnseamna critica neīngradita si nici macar autoritatile nu pot sa-i retina prea mult de la aceasta. īn al doilea rīnd, oamenii de stiinta se straduiesc sa elimine neīntelegerile de natura verbala dintre ei. (As reaminti cititorului ca eu vorbesc despre stiintele naturii, dar ceea ce spun s-ar putea extinde si asupra unei parti din stiinta economica moderna.) Ei cauta cu toata seriozitatea sa vorbeasca una si aceeasi limba, chiar daca folosesc limbi materne diferite. īn stiintele naturii aceasta conditie se realizeaza prin recunoasterea experientei drept arbitru impartial īn controversele dintre specialisti. Vorbind de "experienta", am īn vedere experienta cu caracter "public", cum sīnt observatiile si experimentele, prin contrast cu ceea ce se cheama experienta estetica sau religioasa, care are un caracter mai "personal"; o experienta este "publica" daca poate fi repetata de oricine īsi da osteneala necesara pentru aceasta. Pentru a evita neīntelegerile pur verbale, oamenii de stiinta




238

PRELUNGIRILE

cauta sa-si exprime teoriile īntr-o forma ce permite ca acestea sa fie testate, adica infirmate (sau, dimpotriva, coroborate) de o asemenea experienta.

īn aceasta rezida obiectivitatea stiintifica. Oricine a īnvatat tehnica de īntelegere si de testare a teoriilor stiintifice poate sa repete experimentul si sa judece singur. īn pofida acestui fapt, se vor gasi totdeauna unii care ajung la judecati ce sīnt partinitoare sau chiar excentrice. Astfel de cazuri nu pot fi īmpiedicate sa apara si ele nu perturba grav functionarea diverselor institutii sociale care au fost concepute īn vederea promovarii obiectivitatii si criticii stiintifice: de exemplu, a laboratoarelor, a periodicelor stiintifice, a congreselor. Acest aspect al metodei stiintifice arata ce se poate realiza prin intermediul unor institutii create spre a face posibil controlul public si prin intermediul exprimarii deschise a opiniei publice, chiar cīnd aceasta este limitata la un cerc de specialisti. Numai puterea politica, atunci cīnd este folosita pentru īnabusirea criticii sau cīnd nu acorda protectie acesteia, poate deregla func­tionarea acestor institutii, de care depinde īn cele din urma īntreg progresul stiintific, tehnologic si politic.

Pentru o si mai buna elucidare a acestui aspect, din pacate īnca neglijat, al metodei stiintifice, vom zabovi putin asupra ideii ca este recomandabil ca stiinta sa fie caracterizata prin metodele si nu prin rezultatele ei.

Sa presupunem mai īntīi ca un iluminat redacteaza o carte īn vis sau eventual prin scriere automata. Sa mai presupunem, apoi, ca dupa mai multi ani, ca rezultat al unor descoperiri stiintifice noi si revolutionare, un mare savant (care n-a vazut niciodata cartea ilumi­natului) scrie una exact la fel. Sau, modificīnd putin formularea, sa presupunem ca vizionarul a "vazut" o carte stiintifica īntr-un moment cīnd o asemenea carte nu putea fi scrisa de un om de stiinta din pricina ca multe descoperiri relevante nu fusesera īnca facute pīna la acea data. īntreb acum: este recomandabil sa spunem ca vizionarul a produs o carte stiintifica? Putem presupune ca daca ar fi fost supusa la vremea respectiva judecatii unor oameni de stiinta competenti, acestia ar fi caracterizat-o ca fiind īn parte neinteligibila si īn parte fantezista; va trebui deci sa spunem despre cartea ilumi­natului ca la data cīnd a fost scrisa nu era o lucrare stiintifica, īntrucīt nu era rezultatul metodei stiintifice. Despre un asemenea rezultat, care, desi concordant cu anumite rezultate stiintifice, nu este pro­dusul metodei stiintifice, voi spune ca tine de "stiinta revelata".

CAPITOLUL 23:  SOCIOLOGIA CUNOAsTERII

239

Pentru a aplica aceste consideratii la problema caracterului public al metodei stiintifice, sa presupunem ca Robinson Crusoe a reusit sa construiasca pe insula sa laboratoare de fizica si de chimie, observatoare astronomice etc. si sa scrie un mare numar de studii stiintifice sprijinite temeinic pe observatie si experiment. Sa presu­punem chiar ca a dispus de un timp nelimitat si ca a izbutit sa elaboreze si sa formuleze sisteme stiintifice ce coincid perfect cu rezultatele acceptate īn prezent de oamenii nostri de stiinta. Refe­ritor la caracterul acestei stiinte crusoniene, unii oameni vor fi īnclinati, la prima vedere, sa spuna ca este stiinta reala si nu "stiinta revelata". si fara īndoiala ca ea seamana mult mai īndeaproape cu stiinta decīt cartea stiintifica revelata a vizionarului, pentru ca Robinson Crusoe a aplicat multe elemente ce tin de metoda stiin­tifica. si cu toate acestea, eu sustin ca aceasta stiinta crusoniana este de tipul celei "revelate": ca din ea lipseste un element al metodei stiintifice, iar faptul ca Robinson Crusoe a ajuns la rezul­tatele noastre este aproape la fel de accidental si de miraculos cum ar fi fost si īn cazul vizionarului. Pentru ca n-a fost nimeni īn afara de el ca sa-i puna la īncercare rezultatele; nimeni īn afara de el ca sa īndrepte acele prejudecati care sīnt consecinta inevitabila a istoriei sale mentale specifice: nimeni care sa-l ajute sa scape de acea stranie orbire fata de posibilitatile inerente ale propriilor noastre rezultate, orbire datorata faptului ca cea mai mare parte din ele au fost obtinute prin abordari comparativ irelevante. Cit despre studiile sale stiintifice, numai īncereīnd sa explice munca sa cuiva care nu a facut-o ar putea el sa dobīndeasca acea disciplina a comu­nicarii clare si argumentate care este si ea parte integranta a metodei stiintifice. Exista un aspect - relativ neimportant - sub care carac­terul "revelat" al stiintei crusoniene este deosebit de evident: am īn vedere descoperirea de catre Crusoe a propriei sale "ecuatii personale" (caci trebuie sa presupunem ca el a facut aceasta desco­perire), a timpului de reactie personal caracteristic ce afecteaza observatiile sale astronomice. Este, desigur, posibil ca el sa fi desco­perit, sa zicem, variatii īn timpul sau de reactie si ca a ajuns, astfel. sa-l ia īn calcul. Daca vom compara īnsa acest mod de descoperire a timpului de reactie cu modul īn care acesta a fost descoperit īn stiinta "publica" - si anume prin nepotrivirile dintre rezultatele diferitilor observatori - atunci caracterul "revelat" al stiintei lui Robinson Crusoe devine evident.

240

PRELUNGIRILE

Rezumīnd aceste consideratii, putem spune ca ceea ce numim "obiectivitate stiintifica" nu este un produs al impartialitatii omului de stiinta individual, ci un produs al caracterului social sau public al metodei stiintifice; iar impartialitatea omului de stiinta individual, atīta cīta exista, nu este sursa, ci rezultatul acestei obiectivitati, orga­nizate social sau institutional, a stiintei.

Kantienii si hegelienii gresesc deopotriva9 considerīnd ca presupozitiile noastre (pentru ca sīnt, īn mod neīndoielnic, instru­mente indispensabile de care ne servim īn "construirea" experien­telor) nu pot fi schimbate printr-o decizie a noastra si nici infirijiate de experienta; ca stau mai presus de metodele stiintifice de testare a teoriilor, īntrucīt constituie presupozitiile de baza ale oricarei gīndiri. Dar aceasta este o exagerare, provenita dintr-o gresita īnte­legere a relatiilor dintre teorie si experienta īn stiinta. Una din cele mai mari cuceriri ale epocii noastre a fost obtinuta atunci cīnd Einstein a aratat ca, īn lumina experientei, putem pune sub semnul īntrebarii si putem revizui chiar si presupozitiile noastre privitoare la spatiu si la timp, idei socotite pīna atunci a constitui presupozitii necesare ale oricarei stiinte si ca apartinīnd "aparatului categorial" al acesteia. Vedem astfel ca, īn lumina metodei stiintifice, atacul sceptic asupra stiintei lansat de sociologia cunoasterii esueaza. Metoda empirica se dovedeste pe deplin capabila sa-si poarte singura de grija.

Ea nu realizeaza īnsa acest lucru prin eradicarea o data pentru totdeauna a tuturor prejudecatilor; acestea nu pot fi eliminate decīt una cīte una. Exemplul clasic pentru ilustrarea acestei idei ni-l ofera din nou descoperirea de catre Einstein a prejudecatilor noastre referitoare la timp. Einstein nu si-a propus anume sa denunte niste prejudecati; si nici macar sa critice conceptiile noastre despre spatiu si timp. Problema sa a fost o problema concreta de fizica, reelaborarea unei teorii ce se prabusise din pricina diferitelor experimente care īn lumina acestei teorii pareau a se contrazice īntre ele. Einstein īmpreuna cu majoritatea fizi­cienilor a īnteles ca aceasta īnsemna ca teoria este falsa. si a descoperit ca daca modificam īn ea un element ce pīna atunci fusese socotit de toata lumea evident si din acest motiv ramasese neremarcat, dificultatea putea fi īnlaturata. Cu alte cuvinte, el n-a facut decīt sa aplice metodele criticii stiintifice si ale inventarii si eliminarii teoriilor, ale īncercarii si erorii. Aceasta metoda nu



CAPITOLUL 23:  SOCIOLOGIA CUNOAsTERII                 241

duce īnsa la abandonarea tuturor prejudecatilor; dimpotriva, faptul ca am avut o prejudecata īl putem descoperi numai dupa ce ne-am eliberat de ea.

Trebuie īnsa neīndoielnic admis ca, īn fiecare moment dat, teoriile noastre stiintifice vor depinde nu numai de experimentele etc. facute pīna īn acel moment, ci si de anumite prejudecati consi­derate lucruri de la sine īntelese si din acest motiv neconstientizate (desi aplicarea anumitor metode logice ne poate ajuta sa le detectam). Oricum, putem spune īn privinta acestei cruste ca stiinta este capabila sa īnvete si sa lepede bucati din ea. Procesul poate sa ramīna vesnic neīncheiat, dar nu exista nici o bariera fixa īn fata careia sa trebuiasca sa se opreasca. Orice presupozitie poate fi, īn principiu, criticata. Iar obiectivitatea stiintifica rezida īn faptul ca oricine e liber sa critice.

Rezultatele stiintifice sīnt "relative" (daca e sa folosim, īn genere, acest termen) numai īn sensul ca sīnt rezultate ale unui anumit stadiu al dezvoltarii stiintifice, susceptibile de a fi depasite īn cursul progresului stiintific. Aceasta nu īnseamna īnsa ca adevarul e "relativ". Daca o asertiune e adevarata, ea este adevarata pentru totdeauna.10 Ci īnseamna doar ca majoritatea rezultatelor stiintifice au caracter de ipoteze, adica de enunturi pentru care probele sīnt neconcludente si care, de aceea, sīnt oricīnd susceptibile de revi­zuire. Aceste consideratii (pe care le-am dezvoltat mai pe larg īn alta parte"), desi nu sīnt necesare pentru o critica a sociologilor, ar putea fi eventual de folos pentru o mai buna īntelegere a teoriilor lor. si - pentru a reveni la miezul criticii mele - ele arunca oarecare lumina asupra rolului important pe care cooperarea, intersubiecti-vitatea si caracterul public al metodei īl joaca īn critica stiintifica si īn progresul stiintei.

E adevarat ca stiintele sociale n-au realizat īnca pe deplin acest caracter public al metodei. Faptul se datoreaza īn parte influentei intelectuale nocive a lui Aristotel si Hegel, iar īn parte, probabil, neutilizarii instrumentelor sociale ale obiectivitatii stiintifice. Astfel, ele sīnt īn fapt "ideologii totale" sau. pentru a exprima altfel aceeasi idee, unii repezentanti ai stiintelor sociale nu sīnt capabili, nici macar dornici, sa vorbeasca o limba comuna. Motivul nu este īnsa interesul de clasa, iar remediul nu-l constituie vreo sinteza diabetica hegeliana si nici autoanaliza. Singura cale deschisa stiintelor sociale este sa dea uitarii toate duelurile verbale si sa se aplece asupra

242

PRELUNGIRILE

problemelor practice ale epocii noastre cu ajutorul metodelor teoretice care sīnt funciarmente aceleasi īn toate stiintele. Am īn vedere metodele īncercarii si erorii, ale inventarii de ipoteze ce pot fi practic testate si ale supunerii lor la teste practice. Este nevoie de o tehnologie sociala ale carei rezultate sa poata fi testate prin ingi­nerie sociala gracluala.

Tratamentul sugerat aici pentru stiintele sociale este diametral opus celui sugerat de sociologia cunoasterii. Sociologismul crede ca dificultatile metodologice ale acestor stiinte nu se datoreaza carac­terului lor nepractic, ci mai degraba faptului ca īn domeniul cunoasterii sociale si politice exista o prea strīnsa īmpletire īntre problemele practice si cele teoretice. Astfel, īntr-o lucrare de referinta consacrata sociologiei cunoasterii12 putem citi urmatoarele: "Specificitatea cunoasterii politice, ca opusa cunoasterii «exacte», rezida īn faptul ca īn cea dintīi cunoasterea si vointa, sau elementul rational si sfera irationala se īmpletesc īn mod esential si insepa­rabil." La aceasta putem sa replicam ca. īntr-un anumit sens. "cunoasterea" si "vointa" sīnt īntotdeauna inseparabile: si ca faptul acesta nu duce neaparat la īncurcaturi periculoase. Nici un om de stiinta nu poate sa cunoasca fara a depune un efort, fara a mani­festa un interes: iar efortul sau cuprinde de obicei si o anumita doza de interes egoist. Inginerul studiaza lucrurile īn principal dintr-un punct de vedere practic. La fel si fermierul. Practica nu este dusmanul cunoasterii teoretice, ci stimulentul ei cel mai pretios. Desi o anumita detasare poate fi prezenta la omul de stiinta, sīnt multe exemple ce arata ca un asemenea dezinteres nu este totdeauna important pentru omul de stiinta. Este īnsa important ca el sa pastreze contactul cu realitatea, cu practica, pentru ca cei care pierd acest contact vor plati prin degenerare īn scolastica. Nu īncercarea de a separa cunoasterea de "vointa", ci aplicarea practica a cunostintelor noastre este deci mijlocul prin care putem elimina irationalismul din stiinta sociala.

Prin opozitie cu acest punct de vedere, sociologia cunoasterii spera sa reformeze stiintele sociale facīndu-i pe reprezentantii acestora sa constientizeze fortele sociale si ideologiile de care sīnt asaltati. Principala dificultate īn legatura cu prejudecatile rezida īnsa īn faptul ca nu exista o asemenea cale directa de a ne elibera de ele. īntr-adevar, cum putem sa ne dam seama ca am facut un progres īn īncercarea de  a ne elibera de prejudecati? Nu  ne arata oare

CAPITOLUL 23:  SOCIOLOGIA CUNOAsTERII                 243

experienta, la fiecare pas, ca aceia care sīnt cei mai convinsi ca s-au eliberat de prejudecatile lor sīnt de fapt cei mai īnrobiti prejudecatilor? Este total gresita ideea ca vreun studiu sociologic, psihologic, antropologic sau de orice alta natura al prejudecatilor ne poate ajuta sa scapam de ele; pentru ca multi dintre cei ce se īndelet­nicesc cu astfel de studii sīnt plini de prejudecati; iar autoanaliza nu numai ca nu ne ajuta sa depasim determinarea subconstienta a ideilor noastre, ci de multe ori se soldeaza cu o autoamagire si mai subtila. Astfel, īn aceeasi lucrare de sociologie a cunoasterii13 putem citi urmatoarele referiri la propriile ei activitati: "Exista o tendinta creseīnda de a constientiza factorii de care am fost pīna acum dominati īn mod inconstient... Cei care se tem ca o cunoastere mai profunda a factorilor determinanti ar putea sa ne paralizeze deciziile si sa ne primejduiasca «libertatea» ar trebui sa fie linistiti. Caci numai acela este cu adevarat determinat care nu cunoaste cei mai esentiali factori determinanti, ci actioneaza īn chip imediat sub presiunea unor determinante ce-i sīnt necunoscute," Aici avem, evident, o simpla reluare a unei idei favorite a lui Hegel. pe care Engels a repetat-o cu naivitate atunci cīnd a scris14: ..Libertatea este cunoasterea necesitatii." Idee ce reprezinta o prejudecata reactionara. Oare cei ce actioneaza sub presiunea unor determinante bine cunoscute, cum este. bunaoara, o tiranie politica, ajung sa fie liberi prin cunoasterea lor? Numai Hegel putea sa īndruge asemenea povesti. Dar faptul ca sociologia cunoasterii pastreaza aceasta preju­decata particulara arata destul de clar ca nu este posibila nici o procedura expeditiva prin care sa ne eliberam de ideologiile noastre. (Cine se contamineaza de hegelianism, hegelian ramīne.) Autoa­naliza nu se poate substitui acelor actiuni practice care sīnt necesare pentru statornicirea institutiilor democratice, fara de care nu pot fi garantate libertatea gīndirii critice si progresul stiintei.













Document Info


Accesari: 3272
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )