Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































Sociologia interactionista

sociologie












ALTE DOCUMENTE

Adolescentul european modern
Manual de supravietuire 1
SCALA S.A.C.
Comentarii pe marginea Barometrului Relatiilor Interetnice
Transilvania, descriere generala
MINCIUNA SI INSELACIUNEA
EMPIRISMUL SOCIOLOGIC: ASPECTE METODOLOGICE SI DOCTRINARE
GRUPUL MIC
Relatii publice in ONG
Obiectul antropologiei

Sociologia interactionista

Interactionismul este un curent sociologic cu o vasta traditie, elaborat in cadrul Scolii de la Chicago imediat dupa infiintarea in 1892 a departamentului de sociologie la universitatea din acest oras, prin contributia lui Albion Small (Ungureanu si Costea, 1985, 282). In cronologia curentului interactionist pot fi identificate doua mari etape de dezvoltare, in functie de ajustarile care au fost aduse fundamentelor sale teoretice:




1. Initiatorii interactionismului, C.H. Cooley, J. Dewey, W.I. Thomas, G.H. Mead, R.E. Park, sunt preocupati de analiza evolutiei sociale din perspectiva psihosociala si de proiectarea reformelor sociale.

2. Renasterea interactionismului se datoreaza lui H. Blumer, reprezentant al celei de-a doua Scoli de la Chicago, care introduce in 1937 denumirea de "interactionism simbolic"[1]. Blumer reia psihologia sociala a lui Mead si unele principii formulate de Thomas si Park pentru a prezenta interactionismul ca interactionism simbolic.

In opozitie cu functionalismul care domina atunci sociologia americana, interactionistii si-au centrat analizele lor pe interactiuni (actiunile reciproce dintre indivizi), pe studiul motivatiilor actorilor.

1. Obiectul sociologiei din perspectiva interactionismului

Fenomenele sociale pot fi studiate de sociologi din doua perspective, daca ne referim la gradul lor de generalitate: la nivel macrosociologic, asa cum a studiat de pilda Weber interdependenta dintre actorii care actioneaza unii asupra altora fara sa se cunoasca, si la nivel microsociologic, in care actorii sociali se afla in interactiune directa (fata-in-fata). Acesta este punctul de vedere al interactionismului, curent sociologic care este interesat mai ales de aspectele simbolice ale relatiilor de interactiune sociala. Prin urmare, obiectul de studiu al sociologiei il reprezinta relatiile reciproce dintre indivizi (interactiunile) si semnele acestor schimburi (simbolurile).

Sociologia trebuie sa studieze relatiile reciproce dintre indivizi

Pentru a demonstra ca sociologul trebuie sa studieze relatiile reciproce dintre indivizi, interactionistii critica initial sociologia dominanta in epoca pentru a construi ulterior o noua maniera de a analiza socialul. Ei resping mai intai conceptia culturalista si functionalista asupra individului, estimand ca este una comuna. Sociologii interactionisti refuza intr-adevar sa acorde prioritare culturii sau sistemului in raport cu individul si reproseaza acestor curente de gandire o viziune falsa asupra unui individ "hiper-socializat".

Plecand de la ipoteza conform careia indivizii sunt subiecti constienti, interactionistii propun sa se explice socialul prin actiunile individuale. Investigarea interactionist-simbolica a realitatii sociale admite trei principii:

.         Oamenii se raporteaza la lumea sociala pe baza semnificatiilor pe care aceasta le are pentru ei;

.         Semnificatiile se constituie si se dezvolta in procesul interactiunii sociale;

.         Interpretarile date semnificatiilor variaza in functie de situatiile concrete in care oamenii
sunt implicati (Blumer, 1969).

Astfel, actiunea se intemeiaza plecand de la semnificatie (sens), iar aceasta din urma apare ca urmare a interactiunilor interpersonale situationale gratie unei realitati intersubiective ce se intemeiaza pe simbolurile impartasite. Dar cel de-al treilea principiu caracterizeaza cel mai bine abordarea interactionista, caci acest proces de interpretare creeaza un sens nou pentru fiecare individ transformand fara incetare semnificatiile obiectelor. Aceasta capacitate reflexiva constituie, pentru subiect, baza constructiei interactioniste: individul isi controleaza actiunile actionand asupra lui insusi si asupra celorlati in functie de circumstante si de context.

Actiunea are un sens (o semnificatie) pentru indivizi, iar interactiunile il amplifica astfel incat nu trebuie cautat alt sens decat cel pe care l-a dat individul insusi. Munca sociologului consta deci in a reproduce discursul indivizilor. In felul acesta, interactionistii se rup de traditia sociologica, Durkheim fiind unul dintre reprezentantii sai, care considera ca actiunea indivizilor corespunde unei logici care le este exterioara si pe care sociologul trebuie sa o puna in valoare.

Actiunea unui individ si sensul pe care i-l acorda depind de relatiile sale cu ceilalti. Astfel, un medic actioneaza vizavi de pacientii sai in functie de asteptarile acestora. Avand un pacient anxios, el va incerca sa-l minta pentru a-l linisti si a-l ajuta sa-si stapaneasca maladia. Dar banuind gravitatea bolii sale, bolnavul ar putea sa nu mai aiba incredere in el; de asemenea, medicul nu-i va dezvalui decat un adevar partial in legatura cu starea sa de sanatate. Prin urmare, actorii sociali sunt in mod constant in interactiune.

Interactionistii incearca sa depaseasca opozitia dintre individ si societate

Interactiunea este relatia sociala de baza. Viata sociala se rezuma la o multidudine de analize a comportamentului celorlalti, a actiunilor si, finalmente, a influentelor reciproce. Normele si rolurile sociale nu sunt fapte stiintifice care se impun indivizilor, ci constructii care apar, se pierd sau se transforma in decursul multiplelor interactiuni. Adesea, comportamentele sunt stereotipe si par sa se supuna regulilor sociale, insa, pentru a supravietui, aceste reguli au nevoie sa fie confirmate de catre indivizi. In cursul relatiilor lor, actorii creeaza, confirma si transforma regulile sociale.

Indivizii, la randul lor, sunt in egala masura fructul multiplelor actiuni reciproce care formeaza urzeala vietii sociale. Un sociolog al Scolii de la Chicago, G.H. Mead, aratase deja ca socializarea copilului presupunea participarea sa activa la acest proces. Interactionistii au in vedere aceasta reflectie si estimeaza ca niciodata personalitatea unui individ nu este data o data pentru totdeauna. Ea este confruntata sau modificata de fiecare din relatiile pe care le intretine acest individ cu ceilalti.

Interactionistii au cautat sa depaseasca opozitie dintre societate si individ aratand ca personalitatea unui individ se formeaza in contactul cu ceilalti. Ceea ce le-a permis sa reinnoiasca analiza conformitatii si a deviantei.

2. Originile sociologiei interactioniste la Chicago

2.1. C.H. Cooley: sinele oglinda si grupul primar

Perspectiva interactionista se dezvolta timid la inceputul secolului XX in Statele Unite avand ca obiectiv de cercetare relatiile microsociale. Astfel, de pe o pozitie opusa determinismului biologic si al celui social, Charles H. Cooley (1864-1929, Human Nature and Social Order - 1902 si Social Organization - 1909) dezvolta noi categorii sociologice: natura umana, ordinea sociala, individul ca "eu", societatea si comunitatea sociale, importanta grupului social, aspectele sociologice ale libertatii umane, structura sociala si legile dezvoltarii sociale.

Pentru Cooley, societatea si individul formeaza un tot indisociabil. Legatura organica si conexiunea indisolubila intre sine si societate reprezinta contributia cruciala pe care el a adus-o psihologiei sociale si sociologiei. In viziunea sa, orice studiu sociologic trebuie sa plece de la doua premise: interdependentele si grupul ca intreg. De aceea, considera societatea un intreg ale carui elemente sunt organic integrate intr-un sistem al interdependentelor. Pe de alta parte, aceste legaturi care formeaza natura imediata a societatii exista datorita ideilor pe care le au indivizii unii fata de altii. Astfel, o influenta nefasta poate fi atribuita chiar unui mediu bun datorita modului in care mediul este perceput de cei ce traiesc in el. Prin urmare, lumea noastra, in toata obiectivitatea ei, este o lume subiectiva supusa unui proces de expansiune, aflandu-se deopotriva si sub amenintarea unui proces de dezagregare. In acest dinamism, grupurile primare se afla la baza organizatiei sociale.

Conceptele centrale ale sistemului sociologic al lui Cooley sunt: "organizare sociala", "sinele -oglinda", "grup primar" (Badescu, 1996, 321).

Teoria sinelui-oglinda

Cooley a elaborat o teorie a interactiunii umane bazata pe "sinele-oglinda" (looking-glass-self), sustinand ca Eu-l unei persoane se dezvolta doar prin contacte si schimburi cu alti oameni[2]. In felul acesta, leaga sinele de viata comuna si de interactiunea cu ceilalti. La Cooley, sinele nu este la inceput individual si apoi devine social, ci el se naste in timpul comunicarii. Individul nu poate fi izolat de celelalte Eu-ri, intrucat nu exista niciun sens al lui EU fara NOI, fara o reflectare a lui "tu", "el" sau "ei".




In incercarea de a ilustra caracterul reflectat al sinelui, Cooley l-a comparat cu o oglinda. Exista, in principal, trei elemente ale conceptului de sine:

1) imaginarea modului in care eu apar in ochii celuilalt;

2) imaginarea judecatii (evaluarii) sale cu privire la cum ii aparem lui;

3) reactia la aceasta imagine, sentimentul de sine care rezulta (de mandrie sau de umilire).

Sentimentul de sine este un fenomen foarte complex care isi are centrul in ceea ce suntem, dar care nu poate exista in afara unei realitati intermentale. In consecinta, inainte de a deveni constient de sine, individul devine constient de ceilalti. Pentru Cooley, rolul decisiv in procesul ce da nastere sinelui si identitatii personale revine grupurilor primare.

Grupul primar

Cooley are o contributie majora in analiza relatiilor microsociale ce consta mai ales in distinctia dintre grupurile primare si grupurile secundare (un termen pe care Cooley nu l-a folosit de fapt niciodata). Grupurile primare reunesc indivizi apropiati, legati trainic intre ei prin valori comune si printr-o diviziune foarte neta a rolurilor. Grupurile secundare se intemeiaza pe relatii mai formale si mai indepartate, asa cum se intampla de exemplu intr-o intreprindere sau in orice alta organizatie (partid, organizatie sindicala).

In interiorul grupurilor primare se leaga cele mai stranse relatii intre individ si societate. Sociologul american a creat aceasta notiune atat pentru a explica "natura umana' cat si "organizarea sociala' . Ca urmare a interactiunilor fata in fata (numite si relatii primare), se dezvolta un sentiment prin care individul se identifica emotional cu o unitate mai larga, cu grupul, adica cu toti cei care au sentimentul de "noi" (noi romanii, noi americanii). "Noi" reprezinta un grup in care fiecare se identifica nu cu unul sau altul dintre ceilalti, ci cu unitatea lor, cu intregul compus din coexistenta fata in fata a tuturor celorlalti. Grupul primar este un microcosmos al societatii. Pe de alta parte, grupul este primar si pentru ca prin intermediul lui individul isi dezvolta primele contacte cu societatea mai larga.

Familia, grupul de joaca al copiilor, vecinatatea, comunitatea varstnicilor sunt grupuri primare universale intrucat apartin tuturor timpurilor si tuturor stadiilor de dezvoltare. In aceste grupuri, omul a abandonat tendinta individualista de a maximiza propriile sale avantaje si este permanent legat de tovarasii sai prin legaturi de simpatie si de afectiune.

Asocierea copiilor intr-un grup de joaca, de exemplu, este un fenomen universal si nu este o trasatura doar a copiilor englezi sau americani. De asemenea, vecinatatea a jucat un rol foarte important in viata intima, primara a oamenilor inca din perioada cand si-au construit primele asezari si pana la aparitia oraselor industriale moderne. Din pacate, principalul proces al vietii moderne este dezagregarea "intimitatii grupului de vecinatate" provocata de largirea sferei contactelor. Acest proces diminueaza progresiv comunitatea economica si spirituala cu vecinii nostrii. O alta consecinta nefasta ar putea-o constitui chiar instrainarea celor care traiesc in aceeasi casa.

Se poate spune despre Cooley ca isi focalizeaza cercetarea pe acele grupuri umane care sunt considerate a fi elementul primar care asigura legatura dintre om si societate, pe de o parte, si care integreaza individul in structura sociala, pe de alta parte. Pentru Cooley, trasaturile omului matur pot fi cultivate si dezvoltate doar in cadrul interactiunilor puternice care au loc in cadrul grupurilor primare. De aceea, acest grup este celula in care dezvoltarea naturii specific umane are loc.

2.2. G.H. Mead: sinele ca produs al interactiunii

Emergenta cadrului teoretic al interactionismului simbolic decurge dintr-o ruptura paradigmatica efectuata de George Herbert Mead (1863-1932) in psihologia sociala, care pune pe primul loc interactiunea. Intr-adevar, Mead se desprinde de paradigmele psihologice dominante in epoca, behaviorismul si psihanaliza, pentru a dezvolta o abordare inter-relationala si constructiva a sensului.

G.H. Mead a influentat in mod decisiv traditia sociologiei interactioniste americane urmarind construirea si dezvoltarea sinelui individual in societate. In lucrarea Mind, Self and Society (1934), G. H. Mead si-a concentrat interesul asupra socializarii individului prin interactiunea cu celalalt sau, altfel spus, asupra formarii sinelui prin schimbul cu comunitatea. Sinele este ceva supus dezvoltarii; el nu exista de la nastere, ci se naste in procesul experientei sociale. Caracteristica definitorie a sinelui consta in faptul ca el poate fi (se poate manifesta) ca "un obiect pentru sine insusi". Individul devine obiect pentru sine insusi numai in masura in care isi insuseste atitudinile altora fata de sine in raport cu un mediu social in care sunt deopotriva implicati. In acest proces interactiv si comunicational reflexiv se naste sinele. Aparitia sinelui este legata de utilizarea limbajului (care permite provocarea in subiect a acelorasi atitudini pe care el - subiectul - le provoaca in ceilalti). Sinele se dovedeste a fi o structura sociala care se naste in cadrul experientei sociale. Fara comunicare (si limbaj), care fac posibila comunicarea cu sine (conversatia interioara si vorbirea semnificativa), aparitia sinelui este imposibila. Iar comunicarea este imposibila in afara interactiunii. Aceasta din urma devine astfel sediul comunicarii si matrice a sinelui.

Prin urmare, teza pe care o sustine Mead poate fi sintetizata astfel: sinele este esentialmente o structura sociala care se naste din interactiunile cotidiene. El se dezvolta la un individ dat ca urmare a relatiilor pe care acesta din urma le intretine cu totalitatea proceselor sociale si cu indivizii care sunt angajati in acestea.

Un concept cheie: Altul generalizat

Dupa Mead, sinele se dezvolta gratie capacitatii specific umane de a detine si de a intelege o mare diversitate de atitudini si de roluri. De aceea, dezvoltarea sinelui este descrisa de Mead ca un proces de trecere de la asumarea unor roluri (atitudini) izolate dupa modelul oferit de Altul semnificativ, la asumarea unor roluri (atitudini) organizate, prin interiorizarea unui Altul generalizat. Acest concept se refera la posibilitatea ca sinele sa adopte rolul celuilalt si sa faca din el o componenta a propriului sau comportament. De exemplu, activitatile ludice ilustreaza modul in care copilul interiorizeaza atitudinile celorlalti (Stanciulescu, 1996, 35). In felul acesta, Mead explica maniera in care procesul social afecteaza comportamentele indivizilor.

Intr-o prima etapa, cea a jocului liber, copilul dobandeste constiinta persoanei sale si a raporturilor cu anturajul sau jucand roluri diverse si combinate si punandu-se alternativ in locul celorlalti. Un copil se joaca de-a mama, de-a tata, de-a invatatorul, de-a politistul: adica el intra in diverse roluri (se adreseaza siesi ca un parinte, un profesor, un invatator). Copilul isi asuma astfel rolurile (comportamentele recurente) unor adulti, pe care insa nu le imita ci le recreeaza continuu. Iar aceasta joaca este baza invatarii. Joaca este, deci, prima obiectivare a sinelui, adica prima forma prin care un individ devine obiect pentru sine insusi.

In a doua etapa, cea a jocului reglementat prin reguli speciale, copilul este pus in situatia de a-si asuma un rol ce impune cunoasterea si acceptarea rolurilor tuturor celorlalti. Spre deosebire de joaca initiala, intr-un joc organizat in care sunt implicati mai multi, copilul trebuie sa fie pregatit sa intre in rolul fiecaruia (ca intr-un joc de baschet, de exemplu). Pentru a-si juca rolul, el trebuie sa stie ce urmeaza sa faca oricare dintre toti ceilalti. Raspunsurile altora sunt organizate sub forma "regulilor jocului" (adica acele raspunsuri pe care o anumita atitudine le solicita). Pentru ca acest ansamblu de reguli trebuie respectat in mod obligatoriu, rolurile tuturor partenerilor se constituie intr-o unitate si nu pot functiona decat ca atare. Aceasta noua unitate reprezinta un nivel mai inalt al organizarii interioare a persoanei, superior rolurilor jucate intr-o joaca. Colectivitatea organizata (echipa de fotbal, familia sau clasa scolara), care desfasoara o actiune ce presupune cooperarea si in care partenerii au de jucat roluri complementare, formeaza un Altul generalizat. Iar atitudinea "altuia generalizat" este atitudinea intregii colectivitati. Constituirea "sinelui complet" nu implica numai preluarea atitudinii celorlati fata de subiect ori fata de ei insisi, ci si interiorizarea atitudinii cu privire la diferite aspecte ale activitatii sociale comune.

Altul generalizat este deci o atitudine generala a grupurilor, institutiilor si societatilor umane organizate ca intreg, pe care membrii apartenenti o pot adopta intrucat apare ca atitudine generala a tuturor celorlati membrii. Altul generalizat este forma prin care procesul social influenteaza conduita indivizilor: prin aceasta forma, colectivitatea intra in fluxul gandirii sociale ca factor determinant. Iar colectivitatea se materializeaza sub forma claselor sociale de apartenenta: fie sub-grupuri concrete - partide, corporatii, fie sub-grupuri abstracte - debitori. Conceptul Altul generalizat reprezinta, pentru Mead, figura ideala care reuneste ansamblul valorilor si normelor de comportare inglobate in comunitate si care vor servi drept ghid actiunii eului. In felul acesta, experienta de grup este interiorizata, iar individul socializat.

Mead dovedeste ca dezvoltarea copilului urmeaza aceasta schema. El dobandeste progresiv capacitatea de a juca rolul celuilalt si de a-si analiza comportarea din acest punct de vedere. Copilul poate astfel deprinde folosirea rationala si completa a comunicarii cu celalalt. Altfel spus, schimbul este in acelasi timp un proces de interiorizare a normelor si un mod de auto-ordonare a comunicarii.




Structura sinelui

Relatia dintre joaca si joc organizat este importanta intrucat indica relatia dintre non-determinare (spontaneitatea copilului cand se joaca) si determinare (asumarea unor reguli ale jocului pe care trebuie sa le respecti pe toata durata lui). Aceasta distinctie sta la baza diferentierii pe care o face Mead in legatura cu cele doua componente ale sinelui: "eu" (I) sau sinele personal si "mine" (Me) sau sinele social. Daca Me reprezinta aspectul social al comportamentului, dobandit prin interiorizarea atitudinilor grupului, I reprezinta dimensiunea originala a acestuia, reactia personala a organismului la atitudinile grupului. Acestei componente a personalitatii (I) i se datoreaza schimbarea sociala, generata de reactiile de opozitie ale individului la o situatie data.

Valorificand interactionismul "behaviorist" promovat de Cooley, G.H. Mead propune o noua teorie psihosociologica, aplicabila comportamentelor sociale si bazata pe observatie si experiment. De asemenea, in cadrul acestei teorii interactioniste, Mead concepe societatea ca o realitate spirituala "obiectivata" (Ungureanu si Costea, 1985, 284), ale carei institutii sociale sunt exterioare individului si relativ constrangatoare fata de el.

2.3. W.I. Thomas: definirea situatiei

Perceput in acelati timp ca sociolog si psihosociolog, William Isaac Thomas (1863-1947) s-a remarcat atat ca anchetator cat si ca teoretician, straduindu-se sa construiasca modele teoretice intemeiate pe realitatile observate. Autor, impreuna cu Florian Znaniecki, a unui impozant studiu asupra imigratiei poloneze, el este in egala masura cunoscut pentru formularea "teoremei lui Thomas".

In studiile sale, Thomas a acordat o importanta primordiala subiectivitatii umane. Interactiunea sociala dintre indivizi are loc in conditii sociale aflate intr-o dinamica permanenta. Spatiul social cunoaste aceasta redimensionare permanenta datorita optiunilor valorice individuale. Intrucat individul este principala componenta creatoare de social la nivelul intregii societati, el este abordat de Thomas din perspectiva unor tipuri umane (filistinul, boemul, individul creator), concepute ca individualitati generice. Aceste tipuri corespund unui set de patru impulsuri fundamentale: curiozitate/teama, impuls creator spre noi experinte/impuls spre conservare [Thomas, Znaniecki, 1927, apud Ungureanu, Costea, 1985, 287]. De fapt, Thomas nu reduce explicatia intregii societati la identificarea unor factori sau mobiluri psihice ale activitatii umane. Dimpotriva, el si-a elaborat conceptia sociologica ca o alternativa atat la psihologia behaviorista, cat si fata de psihologia "inconstientului" si a instinctelor umane.

De la conceptul de situatie la "teorema lui Thomas"

Din perspectiva sociologului american, orice activitate umana este sociala datorita faptului ca ea se desfasoara intotdeauna intr-o "situatie". Prin situatie, W.I. Thomas intelege un ansamblu de valori si atitudini tipice fata de aceste valori cu care individul se confrunta in cadrul unui activitati. Prin urmare, orice situatie implica atat valori obiective (de natura economica religioasa sau intelectuala), cat si atitudinile preexistente ale individului fata de aceste valori. De aceea, "definirea situatiei" nu este un act uman pur subiectiv, ci un proces de alegere intre numeroase variante de actiune. Aceasta alegere si criteriile care stau la baza ei constiuie realitatea sociala care trebuie sa faca obiectul sociologiei.

Thomas afirma necesitatea stabilirii punctului de vedere al actorilor sociali pentru a intelege realitatea sociala. Situatia este deci maniera in care indivizii inteleg, nu o situatie data ci, o situatie definita, adica "o situatie asa cum este ea definita". Prin urmare, orice situatie sociala este o situatie deja definita si orice comportament depinde de aceasta definitie a situatiei in care este plasat un individ sau un grup. Oamenii apar unii altora nu asa cum sunt, ci asa cum sunt definiti[3]. O definitie enuntata sfarseste prin a deveni adevarata.

Conceptul de situatie va fi inlocuit de Robert Merton, care va vorbi de teorema lui Thomas: "Cand oamenii considera o situatie ca reala, ea devine reala prin consecintele ei". Merton a aplicat teorema lui Thomas (asimiland-o mai intai unei teorii de rang mediu de generalitate) pentru a explica grevele, falimentul bancar, delincventa, discriminarea rasiala sau esecul mobilitatii sociale. Merton a inlocuit analiza lui Thomas aratand ca definirea situatiei are drept consecinta ajungerea la o predictie creatoare: este suficient sa se creada ca situatia este reala pentru ca ea sa devina[4], dovedind astfel puterea unei definitii sociale.

Elementul principal al sociologiei lui lui Thomas a fost plasarea actorului social in centrul analizei si acordarea unui loc important, primordial subiectului. Iar postulatul pe care l-a formulat a fost analizat mai ales in legatura cu situatiile anormale, ceea ce individualizeaza contributia lui Thomas in cadrul interactionismului.

2.4. Robert Ezra Park: ecologia umana[5]

Pasionat de fenomenul dezvoltarii oraselor, Robert Ezra Park (1864-1944) utilizeaza in acest domeniu toate resursele unei discipline regenerata din punctul de vedere al aplicarii practice[6]. Astfel, sociologia dezvoltata de Park a evoluat mai degraba spre "abordarea ecologista" din cadrul Scolii de la Chicago, potrivit careia comunitatile umane reprezinta cazuri speciale de adaptare la mediul aflat intr-o continua schimbare. "Ecologia umana" promovata de R.E. Park si colaboratorii sai (E.W. Burgess, L. Wirth, R.D. Mckenzie, E. Faris) se bazeaza pe o conceptie determinista despre societate, mai precis pe o conceptie psihologist-interactionista.

Considerata precursoarea sociologiei urbane, ecologia umana pleaca de la premisa ca reconstructia institutionala a societatii trebuie sa fie devansata de o reconstructie morala a intregului mental colectiv. Reformarea sociala este posibila doar intr-un spatiu social - orasul - din care au fost eliminate sursele de disfunctionalitate ca urmare a adaptarii omului la mediul sau. Insa asemeni luptei pentru existenta a organismelor vii, locuitorii orasului se afla intr-o lupta permanenta pentru redistribuirea pozitiilor dintr-un spatiu social limitat. Dupa modelul echilibrului din mediul inconjurator, echilibrul unei comunitati umane presupune o mixtura intre fortele regnului animal si cele ale regnului tehnic. Comunitatea urbana este un "complex ecologic" alcatuit din patru variabile - populatia, mediul, tehnologia si organizarea sociala - intre care exista numeroase interrelationari. Ceea ce dovedeste ca orasul nu este o constructie artificiala, ci este implicat in procesele vitale ale oamenilor care-l compun.

Plecand de la o teorie spatiala - orasul -, si punand in practica preceptele sale metodologice, Park publica in 1925 sinteza cercetarilor sale urbane realizate impreuna cu Ernest Burgess in The City. Cei doi cercetatori considera orasul ca un "laborator de cercetare asupra comportamentului colectiv". El este un fel de organism viu ale carui spatii se diferentiaza dupa intensitatea luptelor dintre grupurile care locuiesc in el si in functie de vigoarea socializarii indivizilor dezradacinati[7] care s-au stabilit acolo.

Desi este un spatiu de concurenta si comunicare, iar uneori produce rationalitate si planificare, orasul provoaca in acelasi timp dezorganizare. Eterogenitatea cartierelor si mobilitatea rezidentiala a indivizilor determina instabilitatea echilibrului urban, fiind in acelasi timp o sursa de discriminare, delincventa si marginalizare. Definit de asemenea in opozitie cu societatile locale traditionale, orasul vazut de Robert Park genereaza relatii interumane complexe, dar nepersonalizate. In consecinta, orasul poate fi considerat un mod de viata "exploziv" caracterizat prin impersonalitatea si superficialitatea contactelor, cresterea individualismului ce implica o diferentiere sociala pronuntata si excluderea contactelor primare.

Preocupat de ordinea morala, Park abordeaza orasul ca tip de comunitate umana mai ales din perspectiva structurii morale (pe care o identifica cu natura umana). Structura morala este, in realitate, fundamentul pe care se sprijina structura sociala si structura fizica a orasului. Amplificarea nevoilor umane, antrenata de cresterea gradului de civilizatie a societatii moderne, a determinat o diversificare a intereselor individuale si de grup. In acest context, crizele sociale generate de mobilitatea psihologica pot fi preintampinate mai ales printr-o cercetare sociologica, ale carei rezultate contribuie la instaurarea "ordinii sociale".

3. Renasterea interactionismului

Mostenitori ai lui G.H. Mead si ai primei Scoli din Chicago, sociologii care au reinsufletit tema interactiunii isi concentreaza atentia asupra relatiilor sociale si a modului de producere a identitatii individului in contactul cu celalalt. Mostenirea teoretica a lui Mead se va integra in traditia sociologica a celei de-a doua Scoli de la Chicago[8] gratie discipolilor acestuia, precum Herbert Blumer si multi altii, care imbina cadrul conceptual meadian cu metodele observatiei directe, dezvoltand o micro-sociologie interactionista ce se opune paradigmelor dominante in sociologie: functionalismul si culturalismul. Caracteristica comuna a acestei duble miscari este refuzul categoric al determinismului biologic si social raportat la individ.



Consolidarea curentului interactionist s-a datorat mai ales formularii de catre Herbert Blumer a celor trei principii, scurte dar complete, ce definesc interactionismul simbolic.

3.1. Herbert Blumer: prima formulare a interactionismului simbolic

Traditia interactionista din sociologia americana va fi reluata de Herbert Blumer (1900-1987), care reconstruieste teoria lui Mead, ca o alternativa la conceptia structural-functionalista, in care problema centrala este cea a interactiunii sociale. In plus, sociologul american a fost primul (1937) care a vorbit de "interactionism simbolic", atat ca punct de vedere cat si ca teorie (Symbolic interactionism. Perspective and method, 1969). Ca o alternativa la alte trei abordari in sudiul comportamentului uman: teoria instinctelor, teoria stimuli-raspuns si teoria culturii, Blumer a propus interactionismul, cadru in care si-a formulat preceptele legate de viata sociala. Prin termenul de interactionism simbolic, Blumer vrea astfel sa afirme intaietatea constructiei sensului in interiorul interactiunilor sociale. Fata de traditia behaviorista, dominanta in epoca, Blumer crede ca actorii isi construiesc actiunile in functie de interpretarile pe care le dau situatiilor in care sunt inserati. Prin urmare, indivizii nu se supun in mod pasiv factorilor macrosociologici. Organizarea societatii nu face decat sa structureze situatiile sociale. Si plecand de la propriile interpretari a acestor situatii, actorii actioneaza.

De la G. Mead, Blumer retine ideea ca indivizii actioneaza in functie de semnificatiile pe care le construiesc. Aceste semnificatii sunt schimbatoare o data cu trecerea timpului si se constituie, pe de alta parte, in procesul de interactiune cu alti actori sociali. Din acest punct de vedere, indivizii nu sunt pacientii faptelor sociale ci dimpotriva, le produc fara incetare (Lallement, 1998, 219). Actorii interpreteaza situatiile cu care se intalnesc si in felul acesta isi construiesc actiunea, dar fara ca aceasta sa dobandeasca un caracter extrem de rational. Confruntandu-se apoi cu o situatie similara, ei o inteleg in virtutea interactiunii prealabile. Doar in acest mod viata de grup si actiunea colectiva pot avea sens.

Blumer a sesizat pericolul de a reduce natura sociala a omului la reactiile acestuia fata de stimulii sociali. Natura simbolica a interactiunii, asupra careia insista Blumer, si mai ales interpretarea semnificatiilor obiectelor interactiunii, au menirea de a fundamenta sociologia fara un apel sistematic la psihologie (Ungureanu si Costea, 1985, 295). Pentru Herbert Blumer, obiectul principal al sociologiei il constituie, fara indoiala, punctele de vedere si reprezentatiile actorilor din lumea sociala. Din punct de vedere metodologic, Blumer refuza valoarea anchetelor prin chestionar sau statisticile intrucat indeparteaza cercetatorul de lumea pe care vrea sa o studieze, in schimb, prin observatie participativa pot fi redate experienta imediata a actorilor ca si punctul lor de vedere, care prin interactiune atribuie sens obiectelor, situatiilor si simbolurilor.

In toate aceste cazuri, se observa ca interactionistii, in studiile lor, se straduiau sa apere o pozitie destul de clar anti-determinista. Interactionismul in general, si interactionismul simbolic in special, nu-si propun sa elaboreze doar o teorie partiala a societatii, una care sa evidentieze aspectele subiectiv-interpretative ale acesteia, ci o teorie sociologica in care aceste aspecte sunt prezentate ca fiind centrale, determinante.



[1] Aceasta denumire este folosita adeseori in perioada mai recenta pentru a caracteriza intreaga orientare a interactionismului, ceea ce cateodata poate genera confuzii.

[2] Cooley afirma ca bebelusii incep sa-si dezvolte conceptul de sine pe masura ce interpreteaza maniera in care ceilalti reactioneaza in legatura cu ei. De exemplu, ei vor repeta actiunea care a fost valorizata, dar vor incepe sa duca lipsa sigurantei sau se simt anxiosi daca n-au parte de efect retroactiv (feed-back) sau primesc un efect retroactiv negativ.

[3] Daca negrii sunt priviti ce neloiali, neproductivi, spargatori de greva etc., ei vor fi evitati de angajatori si astfel vor dispune de mai putine sanse decat albii de a ocupa un loc de munca datorita acestei "definiri sociale". Si imigrantii, considerati instabili, neperformanti, cu inteligenta limitata etc., vor suferi consecintele "definirii sociale".

[4] Merton da ca exemplu clientii unei banci care cred ca banca lor va da faliment. De frica unui faliment anuntat, actionarii bancii isi retrag activele. In consecinta, banca da faliment.

[5] Ecologia este stiinta biologica care studiaza interactiunile dintre organisme si mediul ambiant. Ecologia umana este astazi o ramura a ecologiei generale care studiaza relatiile dintre oameni (ca indivizi), dintre populatiile umane si mediul ambiant (el insusi transformat de activitatile umane). Ecologia urbana studiaza modul de adaptare a colectivitatilor umane umane (din zona urbana) la mediul in care traiesc (Zamfir si Vlasceanu, 1993, 196).

[6] Park inventeaza o noua metodologie in stiintele sociale. Le propune ucenicilor in sociologie sa parcurga doua etape: descoperirea lumii exterioare - isi invita studentii sa iasa din biblioteci pentru a studia "datele de mana intai", urmata de analizarea acestora. Park pune capat conflictului care opunea in acea perioada sociologii universitari de practicienii de teren. Primii revendica un anumit statut pentru stiinta lor, prin care o indeparteaza de realitate dar ii consolideaza obiectivitatea. Ultimii, preocupati de protectia sociala, afirma necesitatea anchetelor empirice de teren. Aceste studii, sustinute si de clasa conducatoare, sunt justificate de dointa de a evita conflictele sociale si de a administra mai bine miscarea migratorie. In consecinta, Park preia ancheta sociala intr-o forma mai stiintifica, creand o "ecologie urbana" al carui cadru conceptual ofera o structura mai buna anchetelor de teren.

[7] Este vorba de imigrantii de etnii diferite care, sositi in valuri succesive, au ocupat acest spatiu social.

[8] Scoala de la Chicago revine la viata la sfarsitul anilor '40, iar cercetatorii din aceasta a doua generatie se consacra mai ales studiului institutiilor si a mediilor profesionale.












Document Info


Accesari: 12178
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )