Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza






ANTROPOLOGIE FILOSOFICA










ALTE DOCUMENTE

A.D. XENOPOL
Viata lui Aristotel
FILOZOFIILE ORIENTALE
Consideratii asupra ipotezelor negative ale dialogului "Parmenide"
despre vietile si doctrinele filozofilor
DARWIN sI ORIGINEA ORDINII
Aristotel
Despre libertate
Voltaire patrie razboi
12 metode de a cunoaste direct tainele plantelor


CAPITOLUL I

ANTROPOLOGIE FILOSOFICA

I.1. OMUL

A.     CONDITIA UMANA. CE ESTE OMUL?

Blaise Pascal, Rene Descartes, Henri Bergson, Lucian Blaga, Giovani Pico della Mirandola.

B.     TIPURI DE UMANISM.

  1. Omul in societate: Aristotel, Jean Jaques Rousseau;
  2. Omul scop/ mijloc: Immanuel Kant, Friederich Nietzsche;
  3. Drepturile omului.

I.1. OMUL

A.     CONDITIA UMANA. CE ESTE OMUL?

Problema centrala a filosofiei o constituie intelegerea si expli 323x233d carea fiintei umane. Maxima

socratica ( Cunoaste-te pe tine insuti!) si cele patru intrebari kantiene, care circumscriu domeniul filosofiei, indica faptul ca reflectia asupra umanului constituie nucleul demersului filosofic si sustin centralitatea antropologiei in raport cu alte teme.

Fara sa indeplineasca o conditie de exhaustivitate, religia si stiintele particulare vizeaza omul unilateral, fara sa releve sensul existentei umane, iar filosofia vizeaza noi trasaturi ale esentei umane, prin interogatiile asupra naturii omului cautand sa afle care raspunsuri rezista unei probe critice relativ la cunoasterea conditiei umane.

Conditia de comprehensiune asupra naturii umanului presupune conjugarea unor pozitii conturate in istoria filosofiei. Astfel, Descartes considera ca trasatura esentiala a omului o reprezinta cugetarea, pentru Bergson omul este o fiinta care fabrica obiecte artificiale, pentru Blaga creatia culturala constituie distinctia ontologica a omului, iar Pico della Mirandola sustine ca omul nu are trasaturi definitorii.

Karl Jaspers afirma ca " Demnitatea omului este de a fi reprezentantul nedefinitului", demnitate pe care Kant o afirma in formula omului ca scop in sine, insistand asupra faptului ca antropologia trebuie sa tina cont de perfectibilitatea umana, ceea ce implica ideea pascaliana a tragismului conditiei umane.

1*. Blaise PASCAL - "Cugetari" : omul este o trestie cugetatoare.

" Ce himera mai este si acest om? . depozitar al adevarului; ingramadire de incertitudine si eroare; marire si lepadatura a universului. [ .] Omul este asa de mare, incat maretia lui reiese si din aceea ca el se stie nenorocit. [.] astfel, toate nenorocirile omului dovedesc maretia sa. Sunt niste nenorociri de mare senior, de rege deposedat.

Omul nu este decat. o trestie cugetatoare. [.] Insa in cazul in care universul l-ar strivi, omul ar fi inca mai nobil decat ceea ce-l ucide; pentru ca el stie ca moare; iar avantajul pe care universul il are asupra lui, acset univers nu-l cunoaste.

I.1.A.1*.

1.      BLAISE PASCAL: 1623 - 1662, rationalism postcartezian, jansenism;

2.      "Cugetari"

3.      [ maretia omului ]

Superioritatea ontologica a fiintarii umane se fundamenteaza pe contradictiile constitutive naturii umane.

4.      om, jansenism, ratiune, statut ontologic contradictoriu;

5.     

-        omul are in univers un statut ontologic contradictoriu (tragismul conditiei umane );

-        constientizarea contradictiilor ( trestie cugetatoare ) constitutive naturii umane il superiorizeaza pe om;

-        maretia omului consta in recunoasterea propriilor limite in raport cu infinitatea oarba a universului incapabil de a se cunoaste.

6. Kierkegaard, Augustin, Descartes.

Adept al jansenismului de la Port-Royal, Blaise Pascal (1623/1662) marcheaza epoca sa prin natura si aria preocuparilor sale. Considerat cel mai important antropolog crestin al secolului al XVII-lea, Pascal asociaza sentimentul orgoliului ratiunii cu cel al nimicniciei, provocat de infinitatea universului.

Conceput ca proiect al unei apologii a crestinismului, textul "Cugetarilor" constituie o interogatie pasionala asupra conditiei umane, afirmand statutul ontologic contradictoriu al omului in univers: in pofida imposibilitatii de a atinge absolutul, prin constiinta sa omul se superiorizeaza infinitatii oarbe a universului incapabil de a se cunoaste.

Situarea in intervalul ontologic limitat de neant si infinit face din om o fiinta contradictorie: este tot in raport ci neantul, dar este nimic in raport cu infinitul. Omul posseda facultatea de a rationa, ceea ce-l face maret, dar judecata sa este limitata, ceea ce-l face sa se simta nenorocit. Aceasta nenorocire este insa dovada maretiei sale, o nenorocire de de rege deposedat care are constiinta propriului destin tragic. Metafora trestiei cugetatoare sugereaza ideea alcatuirii simultane de trup si suflet: omul este un corp fragil al universului, dar este si spirit destinat sa cunoasca adevarul, chiar daca nu-l va gasi pe deplin.

Pascal considera omul o mare enigma, pe care gandirea nu o poate descifra. Filosofii care s-au raportat la om l-au privit unilateral, remarcand fie maretia, fie nenorocirea sa. Fiinta mizerabila, incapabil de adevar absolut, omul se superiorizeaza prin raportare constienta la infinitatea oarba a universului. Concluzia lui Pascal este legata de necesitatea recunoasterii maretiei conditiei umane, deoarece partajul mizeriei si grandorii, constitutiv naturii umane, are ca unic remediu credinta.

Reflectia pascaliana implica fundamentarea umanului pe propriile limite, astfel incat conditia umana este pusa sub semnul tragicului. Convertit in angoasa existentiala, rationamentul pascalian are ca dominanta superioritatea ontologica a fiintarii umane.

Ca si Descartes, Pascal afirma statutul principial al constiintei, dar afirma augustinian primatul credintei si iubirea ca esenta a umanului. Dincolo de Kierkegaard, care avea sa reitereze legaturile pascaliene dintre viata, credinta si ratiune, existentialismul se revendica de la Pascal.

2*. Rene Descartes - "Meditatii metafizice" : fiinta cugetatoare.

" Dar ce sunt, prin urmare? Un lucru ce cugeta. [.] unul ce se indoieste, intelege, afirma, neaga, vroieste, nu vroieste, totdeodata imagineaza si simte; [.] din simplul fapt ca stiu de existenta mea si . absolut nimic altceva nu apartine firii sau esentei mele . inchei pe drept ca esenta mea consta in aceea doar ca sunt fiinta cugetatoare. [.] pe de o parte, am o idee distincta si clara a mea insumi ca fiinta cugetatoare doar, neintinsa, iar pe de alta parte, o idee distincta a corpului ca lucru intins doar, cugetator [.]

Dar nimic nu ma invata mai lamurit natura decat ca am un trup, caruia I-e neplacut atunci cand simte durere . prin urmare, nu trebuie sa ma indoiesc ca se afla ceva adevarat aici."

I.1.A.2*.

1.      RENE DESCARTES: 1596 - 1650; rationalism.

2.      "Meditatii metafizice", 1641.

3.      [ omul e o fiinta cugetatoare ]

Esenta umanului o reprezinta ratiunea.

4.      om, ratiune, substanta (cogitans, extensa), corp/suflet, ego

5.     

-         caracteristica definitorie a omului o reprezinta ratiunea ( cugetarea );

-         constiinta corporalitatii se realizeaza tot prin cugetare (reductionism ontologic);

-         res extensa exista independent de res cogitans.

6.      Kant, Locke, Bergson.

Aspirand la realizarea unei mathesis universalis, Rene Descartes (1596/1650) marcheaza epoca

moderna prin centrarea existentei pe fiinta umana si afirma primatul ratiunii ca esenta a umanului. In "Meditationes de prima philosophie" (1641) realizeaza o cercetare metafizica a fundamentelor cunoasterii pornind de la presupozitia parmenidiana a identitatii dintre existenta si gandire, astfel incat existenta umana este redusa la dimensiunea ei epistemologica.

Conceptia rationalista a lui Descartes trateaza problema antropologica prin abordarea relatiei corp/suflet si, pornind de la ideea clara si distincta a existentei egoului transcendental, impune ratiunea ca esenta a umanului. Conform acestei conceptii, printr-un reductionism ontologic, Descartes afirma ca fiintei umane ii este proprie cugetarea, astfel incat corporalitatea este mai intai gandita, fara sa excluda existenta substantei intinse.

Atribuind spiritului gandirea, sensibilitatea si vointa, Descartes grupeaza facultatile subiectului sub denumirea generica de "cugetare", astfel incat fiintei umane ii este proprie cugetarea.

Constiinta propriului corp se realizeaza tot prin cugetare, astfel incat existenta nu are nevoie si de o parte corporala. Prin acest reductionism ontologic intinderea este redusa la principalul atribut al spiritului, deci este o intindere gandita.

Dualismul substantialist cartezian se afirma in demonstrarea existentei lucrurilor materiale. Relatia corp/suflet nu poate fi similara celei dintre corabie si corabier, senzatiile proband existenta altei cauze. Corpul are propriile nevoi a caror cauza nu poate fi ratiunea, ceea ce dovedeste ca exista ceva exterior, substanta intinsa, care actioneaza asupra spiritului prin intermediul corpului.

Ceea ce trebuie retinut din rigurozitatea demersului cartezian este centrarea filosofiei pe fiinta umana, prin orientarea antiscolastica a rationalismului sau Descartes realizand o reductie fenomenologica prin care atinge certitudinea apodictica a egoului transcendental.

Raspunsul cartezian la problema antropologica a influentat decisiv gandirea filosofica, criticismul kantian urmand linia inaugurata de Descartes, chiar daca J. Locke contesta ineismul si sursa rationala a adevarului. In sec al XX-lea K. Popper contesta faptul ca ceea ce apare clar si distinct ar fi chiar adevarul, dar Husserl dezvolta modelul solipsist cartezian afirmand omul ca proiect intentional al constiintei.

3*. Henri Bergson - "Evolutia creatoare": homo faber.

" Animalele pe care, din puncrul de vedere al inteligentei, le clasificam omediat dupa om . stiu sa foloseasca ocazional un instrument artificial. [.] Fara indoiala, pretutindeni unde exista inferenta exista si inteligenta; iar inferenta consta in prelucrarea experientei trecute in sensul celei prezente este deja inceputul inventiei. Inventia se desavarseste atunci cand se materializeaza intr-un obiect fabricat. [.]

In privinta inteligentei omenesti, inca nu s-a accentuat indeajuns de mult asupra faptului ca inventia mecanica a constituit punctul ei de plecare, ca si astazi viata noastra sociala graviteaza in jurul fabricarii si utilizarii instrumentelor artificiale [.]

Ea ( inventia - n.n. ) va servi la definirea unei epoci. [.] daca - spre a ne defini ca specie - ne-am ghida dupa ceea ce preistoria si istoria ne arata ca reprezinta caracteristica stabila a omului si a inteligentei, nu ne vom spune Homo Sapiens, ci Homo Faber. In fond, inteligenta . este capacitatea de a fabrica obiecte artificiale, in particular unelte de facut unelte, si de a varia la infinit fabricarea lor."

I.1.A.3*.

1.      HENRI BERGSON:1859 - 1941; intuitionism

2.      "Evolutia creatoare", 1907

3.      [homo faber]

Omul este fiinta care fabrica obiecte artificiale.

4.      Om, inteligenta, intuitie, obiecte artificiale, inventie, inferenta, social, ratiune practica

5.     

-         inteligenta este legata de capacitatea inventiva;

-         fabricarea uneltelor se instituie ca factor explicativ al vietii sociale;

-         dimensiunea practica o implineste pe cea teoretica.

6.      Blaga

Filosof al calitatii, Henri Bergson (1859/ 1941) isi dezvolta filosofia pe baza unor cupluri de concepte ( elan vital / materie, intuitie / inteligenta ), argumentatia lui facand parte din incercarea de redefinire a fundamentelor rationalitatii pentru a surprinde finalitatea ontologica a inteligentei.

Reflectia lui Bergson porneste de la o filosofie a eului psihologic si se aprofundeaza prin "Evolutia creatoare" (1907) intr-o intuitie a vietii. Intuitionismul bergsonian nu mai leaga esenta umanului de dimensiunea teoretica si defineste omul ca fauritor de obiecte artificiale, iar viata sociala este legata de producerea si folosirea uneltelor, astfel incat homo faber il implineste pe homo sapiens.

Alaturi de instinct, ca mod al elanului vital, inteligenta este unul dintre conceptele centrale ale filosofiei lui Bergson. Acest mod se manifesta ca un tip special de actiune asupra materiei si face distinctia intre om si animal intr-o ierarhie a fiintelor instituita dupa criteriul inteligentei.

Posibilitatea omului de a face inferente constituie doar inceputul inventiei, inteligenta fiind legata de capacitatea de a fabrica obiecte artificiale, pe care omul le poate varia la infinit. Aceasta variere se instituie in factor explicativ al vietii sociale si culturale, schimbarile societatii fiind directionate de inventiile tehnicii.

Concluzia lui Bergson este legata de necesitatea regandirii esentei umane inspre dimensiunea ei practica. Omul trebuie inteles ca homo faber, nu ca homo sapiens, esenta umanului fiind legata de crearea si folosirea uneltelor. Relatia dintre cele doua tipuri umane nu este una de excluziune, caci homo faber il implineste pe homo sapiens, ratiunea practica o implineste pe cea teoretica.

De fapt, Bergson defineste omul prin capacitatea sa de a cunoaste elanul vital si de aceea critica blagiana a definitiei de homo faber nu este pe deplin indreptatita.

4*. Lucian Blaga - " Geneza metaforei si sensul culturii": existenta intru mister si pentru revelare.

" In cadrul "naturii" omul este desigur un simplu animal inzestrat unilateral cu cea mai mare inteligenta [.] Sub unghi biologic-naturalist, problema diferentelor dintre om si animal nu-si poate gasi solutia ampla ce o comporta. [.] Sa vedem ce perspective despica in aceasta privinta filosofia expusa in ciclul nostru de lucrari. Cert, animalul, ca individ in care palpaie o constiinta, exista intr-un fel vizibil legat de "imediat". [.] inteligenta umana nu prezinta probabil decat insusiri de mai accentuata complexitate: vasazica, o deosebire graduala. Animalul e insa cu desavarsire strain de "existenta intru mister si pentru revelare" si de dimensiunea si complicatiile vietii ce rezulta din acest mod de existenta. Existenta intru mister si pentru revelare este un mod eminamente uman. [.] Daca animalul produce uneori, fie unelte, fie lacasuri, fie organizatii, actele sale nu izvorasc din existenta constienta intru mister si revelare. Aceste acte nu sunt "creatoare"; ele se degajeaza stereotip din grija de securitate a animalului si, mai ales, a speciei, in lumea sa. [.]

Omul e capturat de un destin creator.; omul e in stare pentru acest destin sa renunte . la avantajele echilibrului si la bucuriile securitatii. Ceea ce se intampla sa produca animalul . compenseaza neajunsurile mediului si . n-au nici caracter metaforic-revelatoriu, nici aspecte stilistice; ele nu sunt "creatii" . si nu cer sa fie judecate dupa norme imanente lor; cum e cazul creatiilor de cultura ale omului."

I.1.A.4*.

1.      LUCIAN BLAGA: 1859 - 1961

2.      "Geneza metaforei si sensul culturii", 1937

3.      [ existenta intru mister si pentru revelare]

Caracteristica definitorie a omului o reprezinta creatia culturala.

4.      Om, animal, mister, creatie, revelare, metafora, inconstient, stil, cultura.

5.     

-        omul este calitativ diferit de animal;

-        animalul traieste intru imediat si pentru securitate, iar omul - prin creatie - traieste intru mister si pentru revelare;

-        creatia constituie distinctia ontologica a omului si are caracter metaforic si stilistic.

Filosofia lui Lucian Blaga (1895/1961) este o reflectie inspirata si originala asupra conditiei

umane, omul cucerindu-si plenitudinea ontologica printr-un effort de revelare a misterului, in pofida cenzurii transcendente impusa de Marele Anonim.

"Geneza metaforei si sensul culturii" (1937) aduce completari la teoria stilului si pune in discutie metafora ca dimensiune fundamentala a oricarei creatii culturale. Metafora revelatorie izvoraste din modul specific uman de a exista in orizontul misterului si ofera o fundamentare categorial-abisala a teoriei stilului.

Blaga defineste omul ca "existenta intru mister si pentru revelare", existenta a carei specificitate o reprezinta creatia culturala ca fenomen specific uman. Conform acestei conceptii, traind intru mister si pentru revelare, omul este cu totul altceva decat animalul, care traieste intru imediat si pentru securitate. In sistemul filosofic blagian definitia omului se distanteaza de definitiile pozitiviste care insistau pe latura cantitativa a fiintei umane. Pentru Blaga, omul nu este mai mult decat animalul, ci este altceva. Animalul traieste obligat de instinct la dependenta de nevoile immediate si de gasirea securitatii, fara ca palpairea lui de constiinta sa fie suficienta pentru a descifra misterele lumii.

Imediatului animal I se opune misterul, ca infinita mijlocire intre individ si lume, care se multiplica pe masura ce omul inainteaza in cunoastere. Blaga considera ca omul traieste atat in orizontul lumii concrete, cat si in orizontul misterului, care ii este propriu. Existenta omului este mijlocita prin creatie, in explicarea careia Blaga apeleaza la ipoteza inconstientului, o realitate cosmotica dotata cu structuri categoriale proprii care alcatuiesc matricea stilistica a unei culturi. Omul are acces la mistere gratie destinului sau creator, fiind singurul in masura sa creeze de la unelte si constructii pana la institutii si opere de arta, iar ceea ce le uneste este caracterul lor metaforic revelatoriu.

Filosofia lui Blaga a marcat profund intreaga filosofie romaneasca postbelica si constituie un reper fundamental al culturii romane. Un punct de vedere opus poate fi considerat cel al lui Pico della Mirandola, conform caruia omul nu are o trasatura definitorie.

5*. Giovani PICO della MIRANDOLA - "Despre demnitatea omului": demnitatea umana.

" Dar, dupa terminarea lucrarii, fauritorul dorea sa existe cineva care sa cerceteze cu atentie intelesul unei atat de mari infaptuiri, sa-I indrageasca frumusetea, sa-I admire maretia. Din aceasta cauza, dupa ce toate celelalte lucruri au fost duse la capat . s-a gandit in sfarsit sa creeze omul.

Dar, printre arhetipuri nu mai avea vreunul dupa care sa plasmuiasca un nou neam; [.] si nici printre locuri nu mai avea vreunul in care sa sada acest contemplator al Universului. [.] In sfarsit, preabunul creator a hotarat ca acela caruia nu mai putea sa-I dea nimic propriu, sa aiba ceva comun, dar cu toate astea sa fie deosebit de fiecare in parte. Asadar, a conceput omul ca pe o lucrare cu un aspect care nu-l diferentiaza si, asezandu-l in centrul Universului, I-a vorbit astfel: " O, Adame! nu ti-am dat nici un loc sigur, nici o infatisare proprie, nici vreo favoare deosebita, pentru ca acel loc, acea infatisare, acele ingaduinte pe care tu insuti le vei dori, tocmai pe acelea sa le dobandesti si sa le stapanesti dupa vointa si hotararea ta. Natura configurata in celelalte fiinte este silita sa existe limitele legilor prestabilite de mine. Tu, neingradit de nici un fel de oprelisti, iti vei hotari natura prin propria-ti vointa in a carei putere te-am asezat. Te-am pus in centrul lumii [.] pentru ca singur sa te infatisezi in forma pe care tu insuti o preferi. [.] Vei putea sa decazi .; vei putea, prin hotararea spiritului tau, sa renasti in cele de sus, ce sunt divine." "

I.1.A.5*.

1.      GIOVANI PICO della MIRANDOLA : 1463 - 1494; umanism, neoplatonism florentin.

2.      " Despre demnitatea umana"

3.      [ demnitatea omului]

Demnitatea omului e data de lipsa trasaturilor definitorii

4.      om, Dumnezeu, libertate, fericire, demnitate, arhetip, vointa, gen ontologic.

5.

-         activitatea demiurgica este arhetipala;

-         in ierarhia existentelor omul detine un loc central, fiind liber sa-si aleaga locul propriu;

-         posibilitatea transgresiunii spre divin sau teluric tine doar de vointa omului.

Daca Descartes, Bergson si Blaga admit anumite trasaturi definitorii ale omului, pentru Giovani Pico della Mirandola (1463/ 1494) omul nu este ceva anume si in aceasta lipsa a determinatiilor consta demnitatea umana. Ganditor renascentist, Pico impartaseste optimismul epocii sale relativ la posibilitatile de creatie si cunoastere ale omului, afirmand corespondenta armonica intre om si univers.

Adept al neoplatonismului florentin, in tratatul "Despre demnitatea omului", Pico propune un mit al crearii omului inspirat de creatia lumii sensibile din dialogul platonician "Timaios". Demiurgul produce lumea pornind de la niste modele generice preexistente, arhetipuri care limiteaza existenta lucrurilor si sunt metaforic corespondente cu locul fiecarui lucru in univers.

In lipsa unui arhetip, crearea omului are ca scop existenta unui admirator al produsului demiurgic, ceea ce face ca omul sa nu detina un loc strict determinat in creatie, ci este liber sa-si aleaga locul propriu.

Asezat intre fiintele materiale si cele spirituale, apartenenta omului la unul din cele doua doua genuri ontologice tine doar de vointa sa. Aceasta libertate de a se situa ontologic ii confera omului o pozitie demna in ierarhia existentelor, libertate care nu permite afirmarea unei singure trasaturi definitorii.

Prin ideile sale, Pico intruchipeaza nasterea umanismului, care face din spiritul uman sursa oricarei stiinte. Ambiguitatea ontologica pe care o implica centralitatea fiintarii umane constituie un argument major al demnitatii si responsabilitatii umane. Prin Pico della Mirandola se afirma inca o data ideea ca omul nu este , ci devine, tema redescoperita de existentialism prin afirmarea omului ca proiect intentional al constiintei. Posibilitatea transgresiunii spre teluric sau divin sustine ipoteza heideggeriana a "fiintei in deschis" prin cunoastere si traire existentiala.

B.     TIPURI DE UMANISM

Reflectia supra umanului face obiectul problematicii umanismului. Ideea de umanism a fost evocata

de Cicero pentru a exprima opozitia dintre "omul barbar, needucat, si "omul uman", posesor al unei "virtus romana".

In sens restrans, termenul desemneaza miscarea filosofica si literara originata in Italia secolului al XIV-lea, constituind una din sursele culturii moderne. In sens larg, termenul se refera la orice conceptie orientata antropocentric, care recunoaste valoarea si demnitatea omului.

In "Scrisoare despre umanism", M. Heidegger distinge acceptiile termenului, afirmand ca "umanism" inseamna mai ales grija pentru asigurarea esentei umane. Aceasta esenta a fost diferit abordata: Aristotel sustine caracteristica socialitatii native, Kant afirma omul ca scop in sine, iar filosofia politica a secolului al XVIII-lea impune ideea omului ca fiinta inzestrata cu drepturi inalienabile.

Problematica umanismului a fost de la inceput legata de raportul dintre conditionarile obiective ale actiunii si exigentele interioritatii umane. In antichitatea greaca un astfel de raport l-a reprezentat cel dintre individ si cetate. Daca proprietatea de a trai in societate este esentiala omului, atunci individul trebuie sa se subordoneze statului, conform principiului aristotelic al anterioritatii intregului fata de parti.

B.1. OMUL IN SOCIETATE

6*. Aristotel - "Politica" : zoon politikon

" Din toate acestea se vede ca statul este o institutie naturala si ca omul este din natura o fiinta sociala [.]

Totdata, este clar de ce omul este o fiinta mai sociala decat . orice fiinta gregara; caci natura nu creeaza nimic fara scop. Insa grai are numai omul dintre toate vietatile. Vocea (nearticulata) este doar semnul placerii si al durerii [.] , pe cand limba serveste a exprima ce este folositor si ce este vatamator, precum si ce este drept si nedrept.

Si aceasta insusire este caracteristica omului [.] asa ca singur el are simtirea binelui si raului, a dreptului si nedreptului si a tuturor celorlalte stari morale. Comunitatea unor fiinte cu asemenea insusiri creeaza statul si familia.

Si este clar ca din natura statul este anterior familiei si fiecaruia dintre noi; caci corpul trebuie sa existe mai intai de organe; [.] Asadar, este clar ca statul este din natura anterior individului, caci intrucat individul nu-si este suficient, el este fata de stat, ca madularele unui corp fata de acesta [.]

Asadar, din natura exista in toti instinctul pentru o asemenea comunitate; [.] Caci, dupa cum omul in perfectiunea sa este cea mai nobila dintre fiinte, tot astfel, lipsit de lege si dreptate, este cea mai rea dintre toate [.] ; insa omul se naste avand ca arme firesti inteligenta si vointa ferma, [.] (iar) dreptatea este o virtute sociala."

I.1.B.1.6*.

1.      ARISTOTEL : 384 - 322 iH

2.      "Politica"

3.      [ zoon politikon]

Sociabilitatea este o caracteristica definitorie innascuta a omului.

4.      om, societate, limbaj, act, potenta, stat, familie, ratiune

5.     

-        omul are caracteristica definitorie a comportamentului gregar;

-        zoon politikon este argumentat de limbajul articulat, dependenta partii fata de intreg si anterioritatea actului fata de potenta.

6.      Hegel, Hobbes, Rousseau

Reprezentant al clasicismului grec antic, in viziunea lui Aristotel (384 / 322 iH) binele suprem pentru om consta in realizarea naturii sale rationale, care implica vointa si responsabilitate in cadrul cetatii.

In "Politica" Aristotel incearca sa stabileasca bazele unui guvernamant rational in care individul se defineste teleologic fata de stat. Sustinand teza socialitatii innascute, Aristotel defineste omul ca fiinta sociala, in acceptia sa cetatea fiind rezultatul unui proces evolutiv al carui scop il constituie realizarea perfectiunii umane.

Un prim argument in favoarea ideii de zoon politikon il constituie capacitatea limbajului articulat, proprie fiintei umane. Considerat in dimensiunea sa functionala de instrument al comunicarii si valorizarii, limbajul apare ca dovada indeniabila a naturaletii socialului la om.

Al doilea argument aristotelic trimite la o conceptia sistemica prin analogia intre organismul uman si cel social, care impune dependenta functioala a partii fata intreg, iar al treilea argument sustine superioritatea ontologica a socialului in raport cu individualul, afirmand "salbaticia" omului natural in afara constrangerilor morale si juridice.

Definitia omului ca fiinta sociala face apel la teza metafizica a anterioritatii actului fata de potenta: statul si familia sunt anterioare, logic si valoric, ca acte proprii ale individului, analog anterioritatii corpului fata de organele care se definesc prin el. Teza anterioritatii pare sa aiba valabilitate deplina pentru ca in lipsa statului si familiei omul isi pierde umanitatea.

Definind omul ca fiinta sociala, Aristotel nu distinge intre interesele individului si ale cetatii, conceptie similara cu proiectul hegelian al comunitatii organice si rationale. Bazat pe acelasi tip de argumentare Th. Hobbes nu reuseste sa explice avantajele pe care le ofera existenta in societate, ceea ce face ca geneza socialitatii sa para total obscura, iar J.J. Rousseau sustine ca omul nu este social prin natura sa.

7*. Jean - Jaques Rousseau - "Discurs asupra inegalitatii": natura si ratiune

" Cum va izbuti omul sa se vada asa cum l-a format natura, [.] cum va putea el sa deosebeasca ceea ce apartine fondului sau propriu de ceea ce au adaugat, ori au schimbat la starea lui primitiva imprejurarile si progresele sale? ... sufletul omenesc, modificat in sanul societatii datorita ... unei multimi de cunostinte ... si tulburarilor continue provocate de pasiuni, si-a schimbat . infatisarea in asa masura incat a devenit aproape de nerecunoscut .

. cat nu cunoastem defel omul natural, in zadar vrem sa determinam legea pe care a primit-o . Tot ce putem vedea foarte limpede in legatura cu aceasta lege este ca . trebuie in primul rand ca vointa celui pe care ei il obliga sa I se poata supune, in mod constient, apoi, pentru ca acesta lege sa fie naturala; trebuie, de asemenea, sa vorbeasca nemijlocit prin glasul naturii.

[.] cugetand asupra primelor si celor mai simple activitati ale sufletului omenesc, cred ca disting doua principii anterioare ratiunii: unul, care ne face sa fim puternic interesesati in bunastarea si conservarea noastra si altul, care ne inspira o repulsie naturala in fata pieirii [.] Din unirea . pe care spiritul nostru este in stare s-o realizeze cu aceste doua principii, fara a fi necesar . si principiul socialitatii, ni se par ca decurg toate regulile dreptului natural; reguli pe care ratiunea este apoi silita sa le stabileasca pe alte baze atunci cand . a reusit sa inabuse natura."

I.1.B.1.7*.

1.      JEAN - JAQUES ROUSSEAU: 1712 - 1778, iluminism;

2.      " Discurs asupra inegalitatii ."

3.      [ natura si ratiune]

Socialitatea nu este innascuta, ci dobandita, ca efect al contractului social.

4.      Om, natura, societate, contract, sensibilitate, mila, iubire de sine, egoism, drept natural, ratiune.

5.     

-        exista o stare naturala si una sociala;

-        indepartarea de natura si progresul ratiunii genereaza inegalitati sociale;

-        sensibilitatea (iubirea de sine, mila) este anterioara ratiunii;

-        idealul il reprezinta omul natural.

6.      Aristotel, Hume, Kant.

In opera sa, Jean - Jaques Rousseau (1712 / 1778) afirma egalitatea naturala a oamenilor si descrie mecanismele inegalitatii, pledand pentru o noua pedagogie conforma cu viata sociala.

In "Discurs asupra inegalitatii." ( ) denunta calamitatile civilizatiei si injustitia raporturilor sociale, starea naturala fiind ipoteza necesara pentru a arata ca starea sociala este efectul unei denaturari rationale. Teoria contractualista porneste de la ideea unui om natural determinat doar de interesele proprii, dar Rousseau considera ca omul nu este social prin natura sa, iar statul si societatea nu desavarsesc atributul socialitatii, ci pervertesc natura "bunului salbatic".

Conform conceptiei sale, cauza inegalitatii sociale o constituie indepartarea omului de natura si progresul ratiunii. Apropierea omului de natura se face pe calea sensibilitatii, care este anterioara ratiunii prin cele doua principii ale sale, iubirea de sine si mila. Idealul il constituie omul natural, care este egal in drepturi cu semenii sai in virtutea unui drept natural si care nu se supune decat legii naturii.

Rousseau sustine ca in natura nimic nu justifica inegalitatea, teza argumentata prin compararea starilor naturala si sociala, intre care exista o opozitie absoluta. Starea sociala implica doua tipuri de inegalitati: cele naturale, instituite prin diferente psiho-fizice, si cele morale, efect al unor conventii care il indeparteaza pe om de natura. Aceasta alienare are drept factori progresul stiintelor, pasiunile si conventiile ca forme de manifestare ale ratiunii umane. De aici rezulta un refuz al socialului si punerea accentului pe omul natural, pentru ca relatiile sociale accentueaza egoismul si slabesc tendinta spre altruism. Societatea alieneaza natura umana si este ostila implinirii potentialitatilor umane, iar ceea ce-l aproprie pe om de natura este sensibilitatea.

Intrucat sensibilitatea este anterioara ratiunii si originar comuna tuturor oamenilor, principiile ei fac ca oamenii sa fie egali in baza unui drept natural. Totusi, ratiunea este exercitiul care permite cunoasterea omul natural, care reprezinta un ideal in care omul isi impune legile izvorate din principii anterioare ratiunii.

Descrierea socialului in opera lui Rousseau pregateste o filosofie normativa a relatiilor interumane care nu pot fi derivate decat din natura originara a omului. Daca la Aristotel societatea este o trasatura esentiala o umanului, Rousseau si Hume considera ca societatea alieneaza natura umana, dar iluminismul englez argumenteaza ca proprietatea privata reprezinta un drept natural, iar starea de natura este una conflictuala care anuleaza valoarea morala a oricarei actiuni. Totusi, prin Kant ideile lui Rousseau stau la baza conceperii drepturilor universale ale omului.

B.2. OMUL ESTE SCOP / MIJLOC

Din perspectiva intelegerii conditiei umane, umanismul modern lanseaza ideea omului ca scop in sine sau ca mijloc. Ca scop in sine (Kant), omul trebuie sa-si cultive dimensiunea spirituala si sa n-o reduca la rang de instrument de satisfacere a unor nevoi straine vietii spirituale. Ca mijloc, omul poate fi subordonat altei vointe, asa cum cum arata Nietzsche.

8*. Immanuel Kant - "Bazele metafizicii moravurilor": imperativul categoric

" Scopurile pe care si le propune orice fiinta rationala ,. ca efecte ale actiunii ei (scopuri materiale) sunt toate numai . asadar . baza pentru imperative ipotetice.

Dar sa admitem ca ar exista ceva, a carui existenta prin ea insasi sa aiba o valoare absoluta, si care ca scop in sine sa poata deveni baza anumitor legi, atunci inel si numai in el ar putea sa rezide principiul unui imperativ categoric ., adica al unei legi practice.

. omul . exista ca scop in sine, nu numai ca mijloc, de care o vointa sau alta sa se foloseasca dupa bunul ei plac [.]. Toate obiectele inclinatiilor nu au decat o valoare conditionata; [.]. Dar inclinatiile insele ca izvoare ale trebuintei au atat de putin o valoare absoluta ., incat dorinta generala a oricarei fiinte rationale trebuie sa fie mai curand aceea de a se elibera cu totul de ele [.]. Fiintele a caror existenta nu este intemeiata pe vointa noastra, ci pe natura, au . numai o valoare relativa, ca mijloc, si de aceea se numesc lucruri, pe cand fiintele rationale se numesc persoane [.]. Aceste fiinte rationale nu sunt deci numai scopuri subiective, a caror existenta are o valoare pentru noi ca efect al actiunii noastre; ci sunt scopuri obiective, adica lucruri a caror existenta in ea insasi este un scop . caruia nu I se poate substitui nici un alt scop [.], fiindca fara acesta nu s-ar putea gasi nicaieri nimic de valoare absoluta [.], nu s-ar putea gasi pentru ratiune nici un principiu practic suveran.

Daca deci exista un principiu parctic suveran si [.], daca exista un imperativ categoric, el trebuie sa fie un astfel de principiu incat din reprezentarea a ceea ce este in mod necesar scop pentru oricine, fiindca este scop in sine, sa constituie un principiu obiectiv al vointei, . care poate servi ca lege practica universala. Fundamentul acestui principiu este: natura rationala exista ca scop in sine. Astfel isi reprezinta omul in mod necesar propria lui existenta si in acest sens el este un principiu subiectiv al actiunilor omenesti. Dar la fel isi reprezinta si orice alta fiinta rationala existenta ei [.] deci, el este in acelasi timp un principiu obiectiv, din care [.] trebuie sa poata fi deduse toate legile vointei. Imperativul practic va fi deci urmatorul: actioneaza astfel ca sa folosesti umanitatea atat in persoana ta, cat si in persoana oricui altuia totdeauna in acelasi timp ca scop, iar niciodata numai ca mijloc."

I.1.B.2.8*.

1.      IMMANUEL KANT: 1724 - 1804; criticism transcendental.

2.      " Bazele metafizicii moravurilor";

3.      [ imperativul categoric];

Omul este un scop in sine.

4.      Om, datorie, ratiune, imperativ categoric / ipotetic, inclinatie, scop, morala, vointa.

5.     

-        omul este un scop in sine pentru ca poseda o natura rationala;

-        actiunile trebuie conduse de imperativul categoric;

-        natura rationala a omului este atat un principiu obiectiv, cat si subiectiv.

Prin sinteza traditiei rationaliste si empiriste, Immanuel Kant (1724 / 1804) dezvolta linia de gandire a criticismului transcendental care realizeaza un examen al puterilor ratiunii si afirma ca scop al filosofiei aprofundarea cunoasterii umanului.

"Bazele metafizicii moravurilor" ( ) constituie un manual clar si riguros al actiunii morale conforme legii universale a ratiunii practice, exprimata sub forma datoriei ( tu trebuie! ).

Ideea omului ca element determinant al cosmosului, a carui virtute rationala este axul moralei, isi gaseste expresia deplina in morala kantiana care considera omul un scop in sine. Conform acestei conceptii, pentru ca este o fiinta rationala, actiunile omului trebuie conduse dupa imperativul categoric, natura rationala a omului fiind deopotriva un principiu obiectiv si subiectiv.

Kant face posibila descoperirea principiului prim al moralei prin afirmarea imperativului categoric. Analog legilor naturii exista legi ale moralitatii, exprimate prin imperative. Descrierea unei actiuni in termeni de scop si mijloace este pusa sub semnul imperativului categoric, care este neconditionat, are la baza natura rationala si este intemeiat pe vointa autonoma. Intrucat considera omul numai ca scop, imperativul categoric ia forma unui principiu legislativ universal si este in legatura cu datoria de a respecta natura rationala.

Omul este un scop in sine pentru ca poseda aceasta natura prin care se deosebeste de lucruri, care nu au valoare in sine. Natura rationala a omului este deopotriva un principiu subiectiv si obiectiv pentru ca din el pot fi deduse legile vointei. Imperativul categoric impune realizarea actiunilor astfel incat sa folosesti umanitatea atat in persoana ta, cat si in altii, numai ca scop, dar niciodata daor ca mijloc.

Kant realizeaza o "revolutie copernicana", pornind de la om spre natura, astfel incat constiinta umana este cea care asigura si da sens existentei. Spre deosebire de Kant, Nietzsche considera ca numai omul in care vointa de putere si-a gasit implinirea deplina poate fi considerat un scop in sine.

9*. Fiederich Nietzsche - " Dincolo de bine si de rau": esenta vietii.

" A te abtine reciproc de la practicarea ofensei, . a recunoaste vointa semenului ca fiind egala cu a ta: acestea pot deveni intr-un sens general reguli de buna-cuviinta intre indivizi, [.] insa din momentul in care s-ar incerca extinderea acestui principiu, [.] ca principiu fundamental al societatii, ea s-ar arata pe data in adevarata ei lumina: aceea de vointa de negare a vietii, de principiu al descompunerii si decaderii. [.] viata insasi este in esenta . biruinta asupra . celui mai slab ., impunere cu forta a formelor proprii, asimilare sau, cel putin si in cel mai bland caz, exploatare. [.] "Exploatarea" . apartine esentei vietii; ca functiune organica fundamentala, ea este o consecinta a vointei de putere propriu-zisa, cea care este insasi vointa de a trai. "

I.1.B.2.9*.

1.      FRIEDERICH NIETZSCHE: 1844 - 1900, filosofia vietii.

2.      "Dincolo de bine si de rau",

3.      [ esenta vietii]:

Vointa de putere face din om un scop in sine

4.      om, vointa, putere, scop/mijloc, viata, creatie, exploatare, morala, valori.

5.     

-        critica modernitatii si a moralei crestine vizeaza valori ale decadentei si a slabirii puterii creatoare;

-        valorile moralei crestine nu pot asigura principiul existentei pentru ca promoveaza egalitatea intre indivizi diferiti;

-        principiul vietii este creatia, exploatarea, lupta in sens artistic, nu social, pentru a pune in valoare vointa de putere activa si creativa.

6.      sofistii, Sartre, filosofia vietii.

In cadrul proiectului sau de reevaluare a tuturor valorilor, Friederich Nietzsche (1844/1900) realizeaza o critica a modernitatii, condamnand tot ce se gandise anterior sub numele de "metafizica". Sinteza intre apollinic si dionisiac, respingerea moralei crestine, teoria supraomului si a vesnicei reintoarceri sunt principalele teme ale gandirii sale, justificand amoralismul si exaltand valorile vitale supraordonate valorilor etice traditionale.

"Dincolo de bine si de rau" ( ) se inscrie in proiectul de reevaluare a valorilor constiintei moderne caracterizata de conformism si platitudine, finalitatea acestui demers fiind reconsiderarea conditiei umane. Contestand originea si caracterul absolut al valorilor morale, Nietzsche denunta caracterul catastrofic al moralei crestine care duce la o slabire a puterii creatoare a indivizilor.

Pentru Nietzsche, un scop in sine il poate reprezenta doar acel om in care vointa de putere si-a gasit implinirea deplina, esenta vietii constituind-o exploatarea. Conform acestei conceptii, regulile moralei crestine pot fi doar norme de convietuire, dar principiul existentei umane il constituie sensul artistic al exploatarii, prin care se pune in valoare vointa de putere activa si creativa.

Pentru ca indivizii din societate sunt diferiti, impunerea regulilor moralei crestine ar veni impotriva afirmarii si implinirii potentialitatilor fiecaruia. De aceea, principiul vietii trebuie sa fie lupta, exploatarea, dar nu in sens de ierarhizare sociala sau politica. Exploatarea este, in mod esential, exploatare de sine, expresie a vointei individuale de viata si autodepasire prin angajarea resurselor pe care le poseda individul. Viata este posibila doar printr-o astfel de exploatare, prin mobilizarea tuturor capacitatilor individuale.

De aceea, principiul de organizare a societatii trebuie sa fie "exploatarea", situata dincolo de constrangerile unei morale nivelatoare si represive. Proiectul nietzschean de reevaluare a tuturor valorilor se intemeiaza pe recunoasterea diferentelor care exista intre individualitati si pe principiul vointei de putere a carei superioritate provine din capacitatea sa activa.

Nietzsche a influentat intreaga gandire filosofica ulterioara, reflectiile sale asupra naturii umane sugerand permanenta innoire si autodepasire a omului. Nietzsche se apropie de punctul de vedere sofist, conform caruia cel puternic trebuie sa domine, iar Sartre va sustine ca omul se realizeaza in functie de posibilitatile lui interne..

I.1.B.3.10*.

1.      O.N.U., Adunarea Generala;

2.      "Declaratia Universala a Drepturilor Omului", 1948, 10 decembrie;

3.      omul este o fiinta inzestrata cu drepturi negative si pozitive.

4.      Om, demnitate, libertate, drepturi, rational / real, stat, individ, discrimnare, lege, universalitate.

5.     

-        DUDO provine din filosofia iluminismului ( Rousseau, Hobbes, Locke, Kant);

-        DUDO are ca referinta omul in general, pus in relatie cu semenii si societatea;

-        Principala sustinere a DUDO se refera la libertatea individului, ingradita negativ de libertatea echivalenta a semenului.

O data cu filosofia iluminismului, secolele al XVIII - XIX -lea promoveaza o serie de idei care

concep omul ca fiinta inzestrata cu drepturi inalienabile. Promotorii acestor idei au fost J.-J. Rousseau, Th. Hobbes si Imm. Kant care au afirmat natura rationala a omului ca scop si valoare in sine. John Locke vorbea despre "legea naturala a lui Dumnezeu" conform careia dreptul la viata, proprietate si libertate sunt drepturi naturale si inalienabile, rolul guvernamantului fiind de a le apara.

Incepand din secolul al XVIII-lea filosofia drepturilor naturale a fost incorporata in programe

politice ca "Declaratia de Independenta" a SUA (1776) sau "Declaratia drepturilor omului si cetateanului" (Franta, 1789), formularea lor cea mai generala gasindu-se in "Declaratia Universala a Drepturilor Omului ", elaborata de ONU in 1948. Acest document are ca presupozitie fundamentala un primat al rationalului asupra realului, principala sa sustinere fiind ideea libertatii individuale ingradita negativ de libertatea echivalenta a semenului.

In principal, exista patru trasaturi relevente din perspectiva filosofica ale acestui document. In primul rand, diferentiaza drepturile negative de cele pozitive, sustinand necesitatea implicarii minimale a statului in viata indivizilor. Drepturile pozitive reglementeaza o interventie a statului in viata indivizilor si au fost propuse de fosta URSS cu scopul de a masca nerespectarea drepturilor negative in tarile socialiste.

In al doilea rand, intereseaza conceperea omului in general, acelasi in orice situatie, fara nici o discriminare, ceea ce implica interdictia logica de a nu incalca libertatea semenului. In al treilea rand, obiectul la care se refera acest document, omul in general, este pus in relatie doar cu legea si nu cu vointa arbitrara a cuiva, iar in al patrulea rand, rationalul primeaza fata de real. Daca libertatea de actiune nu este totala, in schimb cea a exprimarii opiniei rationale si argumentarii este totala, astfel incat campul ratiunii il intrece pe cel al actiunii ca posibilitate de realizare.

Justificarea impunerii rationalismului european ca universal valabil este argumentata prin faptul ca se recunoaste caracterul normativ al drepturilor si se demonstreaza necesitatea imperialismului cultural prin valoarea ridicata a scopului.

Powered by http://www.preferatele.com/

cel mai complet site cu referate


Document Info


Accesari: 16269
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

 


Copyright Contact (SCRIGROUP Int. 2014 )