Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































CHRISTIAN MORGENSTERN

Filozofie


CHRISTIAN MORGENSTERN

"Ce se poate spune despre o viata când e privita din afara? Absolut nimic."79 Christian Morgenstern se gândea fara îndoiala la propria sa viata - vazuta de altii, neînteleasa în ultima ei esenta - atunci când scria aceste cuvinte. Ca si Lewis Caroll, cu care sea­mana în anumite privinte, ca si Kafka, el pare sa ascunda o taina. Mai disimulat chiar decât acestia, are vocatia experientelor absconse, a ocultismului, a misticii. Dar, bizara dedublare a naturii, în acelasi timp - asemenea altor literati ai absurdului - e un homo ludens, un om al jocului.



Constient de ambivalentele naturii sale, Morgenstern nota în Stufen, file de jurnal personal în care consemna treptele înaintarii sale spiri­tuale: "Vreti sa stiti unde e locul meu? Pretutindeni unde se da o lupta"80. Fireste, nu e vorba de un caracter belicos. Luptele la care facea aluzie scriitorul sunt mai curând o proiectie a conflictelor sale interne în care s-a complacut, asemenea lui Franz Kafka. De aceea, el putea marturisi: "Am doar un singur dusman adevarat pe pamânt, si acesta sunt eu însumi"81.

Însasi opera sa e dubla. Ca si Lewis Carroll care unea în sine dubla personalitate a diaconului-profesor de matematici cu aceea a scriitorului fantezist, viata spirituala a lui Christian Mongenstern e o bizara unire a gravitatii cu frivolitatea. Cum se pot împaca în con­stitutia spiritului sau, propensiunea mistica cu cea ludica? E un om al ambivalentelor - ca mai toti literatii moderni care au dat lupta cu absurdul. O viata întreaga, Morgenstern a cautat, cu o înversunare germanica, raspunsuri la întrebarile ultime ale existentei: care este rostul vietii, ce este moartea, daca exista sau nu o transcendenta? El a devenit discipolul fidel al mai multor dascali. Friedrich Kayssler, Schopenhauer, Nietzsche, Paul de Lagarde, Tolstoi, Dostoievski si, la 35 ani, Evanghelia lui Ioan i-au oferit, pe rând, un izvor pentru medi­tatiile sale si un îndreptar în viata. Ajuns la acel mezzo del camin di nostra vita, putea spune, vorbind despre sine într-o notita auto­biografica: "natura si omul i se pareau cu totul spiritualizate"82. si, totusi, aceasta spiritualizare nu era totala. Abia acum îl întâlneste pe Rudolf Steiner, profetul si patriarhul antroposofiei, cel care îi va fi supremul mentor în itinerariul sau spiritual.

Fervoarea lui Christian Morgenstern pentru persoana si tezele lui Rudolf Steiner, propovaduitorul clairvoyance-ei se datoreste înclinatiei sale spre ocultism. Dar poetul descoperea în vederile maestrului de la Dornach o justificare, o explicitare a propriilor sale viziuni. Viziuni bizare, fara îndoiala, întemeiate pe o presupusa expe­rienta, având toate un nucleu originar aparent real. Astfel, în seria cugetarilor adunate în ciclul Stufen (Treptele) descoperim observatii ale unui naturalist ro­mantic nu lipsit de ironie: "Traim cu totii pe fundul oceanului (pe fundul oceanului aerian)"83. Dupa Morgenstern, gândirea face un zgomot perceptibil prin instrumente fine. Dar ce instrument poate fi mai fin decât urechea unui poet aplecat sa asculte si sa transcrie cuvintele "Doamnei de ceata" catre "Corbul Ralf"? Elevul lui Rudolf Steiner, exercitându-se în "clarviziune", se întreaba daca pamântul nu e luminat pe dinauntru. Natura (iarba, padurile de brad, poienile sunt amintite de Morgenstern) ne ofera o "voluptate pura". Ea ne prezinta un continuum vital ce nu poate fi distrus decât dinafara. Singur omul, "faptura ambigua", se poate dis­truge pe sine, dinauntru. De aceea: "natura este profund consola­toare ("tieftröstlich"), întrucât ea este o lume care doarme, o lume care doarme fara vise. Ea nu simte nici bucurie, nici durere si totusi traieste în fata noastra si pentru noi o viata plina de întelepciune, frumusete si bunatate"84.

Dar acelasi om care se lasa cuprins de bizare fervori spiritualist-ocultiste, care îsi exprima trairile extatice într-o poezie mistica lipsita de autentica valoare poetica (volumul Einkehr - 1910 - vadind influenta lui Rudolf Steiner si a Evangheliilor) devine cu adevarat el însusi, tel qu'en lui-męme, în creatia sa poetic 343t1919d 209;ironica, liric-umoris­tica, în divertismentele sale din Galgenlieder (Cântece de spânzura­toare) (1905) ca si în ciclurile subsecvente: Palmström (1910), Ging­ganz (1911) si Palma Kunkel (publicata postum în 1916).

"Ironia mea - marturisea o data Christian Morgenstern - este la fel de naiva ca si patosul meu. Sunt capabil sa spun ironic lucruri incredibile, fara nici o urma de frivolitate"85. Poetul - spirit dedublat - era perfect constient ca ironia sa e naiva ca si patosul sau. Dar este posibila o astfel de constiinta a naivitatii? De fapt, atât ironia, cât si entuziasmul sau erau trairi ambivalente în care naivitate si consti­inta reflexiva erau asociate. Numai astfel ne putem explica fervorile spirituale ale lui Morgenstern, naivitatea cu care crede în viziunile "clarvazatorului" Rudolf Steiner. Tot astfel, poezia sa din Galgen­berg, de o rafinata naivitate, ne apare în adevarata ei lumina, ca un joc constient. Poetul stie ca într-însul un copil naiv vrea sa se joace.

Universul lui Christian Morgenstern, poetul Cântecelor de spân­zu­ra­toare se aseamana, întrucâtva, cu acela al lui Paul Klee, genialul pictor si grafician pe care, fara îndoiala, l-a inspirat. Înainte de toate, pentru Klee ca si pentru Morgenstern, obiectele sunt pretexte pentru imaginatie. Poetul declara o data ca pe el orice obiect îl intereseaza ca "un obiect pictural"86. Alta data, observa ca descinde dintr-o stirpe de pictori si ca "trebuie sa traiasca prabusirea naturii ca pe aceea a unei imagini"87. Dar primatul imaginii nu înseamna refuzul realului. Ca si Paul Klee care - în Jurnalul sau - face celebra remarca privi­toare la arta care nu reproduce vizibilul, ci îl face vizibil, tot astfel Christian Morgenstern observa ca n-a avut niciodata "o fantezie care sa nu fie legata printr-un cordon ombilical - chiar ascuns - de rea­litate"88. Daca urmarim, pe de alta parte, titlurile umoristice pe care Paul Klee le dadea acuarelelor sau desenelor sale (ca de pilda: Lei, luati seama la ei) observam ca ele ar putea sa derive din poezia lui Morgenstern. Într-adevar, partea cea mai autentica a operei poetului si pictorului, deopotriva, pare sa constituie o invitatie la modalitatea esentiala a creatiei lor: jocul. "În orice om autentic e ascuns un copil care vrea sa se joace". Aceasta fraza, pe care Morgenstern a împru­mutat-o veneratului sau maestru, Friedrich Nietzsche, este înscrisa, ca un epitaf, pe frontispiciul Cântecelor de spânzuratoare. Copilul ascuns în Christian Morgenstern n-a asteptat însa îngaduinta ca si îndemnul marelui sau dascal pentru a se juca. Ca si Lewis Carroll, el este prin constitutia sa un homo ludens. Într-o notita autobiografica, autorul lui Palmström marturisea: ". jocul înseamna pentru mine un mic capitol însorit al vietii"89. Într-o zi, aflând ca s-a deschis o expozitie de jucarii mesterite de amatori, din betigase, dopuri si alte deseuri, se declara fericit: ". mir lacht das Herz" - "Îmi râde inima" - spune el, vazând "spiritul la lucru"90. Caci nu poate sa sufere jucariile costisitoare, mecanice, fabricate în serie. Cântecele de spânzuratoare sunt un fel de joaca de-a. si, înainte de toate, o joaca de-a cuvintele. Jocul dovedeste prezenta spiritului care vivifica, despre care stim ca sufla, ca si inspiratia, unde vrea: spiritus flat ubi vult. În mod paradoxal, Spiritul Poeziei n-a pogorât peste lirica mistica a lui Morgenstern; el a coborât, în schimb, din plin peste lirica sa umoristica. În sensul celor declarate de Diavolul din Doktor Faustus, al lui Thomas Mann, catre genialul muzician Adrian Lever­kühn, am putea sa atribuim unei secrete actiuni demonice esecul elanu­rilor mistic-poetice, în creatia lui Morgenstern, ca si reusita celor subversiv-poetice. Un Asmodeu care domina fantezia poetului e un demon jucaus, fertil în nascocirea celor mai diverse jucarii. Poeziile lui Morgenstern sunt, înainte de toate, jocuri de cuvinte. Dar ele ar avea doar valoarea unor simple calambururi, daca pozna verbala n-ar deveni la el, cum vom vedea, un joc de-a moartea si resurectia cuvântului.

De altfel, Morgenstern folosea constient ceea ce am putea numi modalitatea ludica a verbului poetic. Dupa el, creatorul este un om care se joaca. Evident, întelegea jocul drept un mod superior de a face ceva ex nihilo. Parafrazând textul lui Nietzsche, el arata (în prefata la cea de-a 16-a editie, din 1913, a Cântecelor de spânzuratoare): "În fiecare om e ascuns un copil, sau, cu alte cuvinte un instinct al plas­muirii. Acesta nazuieste sa participe prin joc (mit-spielen), sa participe prin creatie (mit-schaffen), sa nu fie doar un simplu contemplator uimit. Caci acest copil în om este creatorul nemuritor dintr-însul"91.

Dedat placerilor spiritului, studios si meditativ, Christian Morgen­stern este un creator care se apleaca asupra propriei sale creatii cu ochii esteticianului-filosof. Elevul lui Schopenhauer, al lui Nietzsche nu putea sa-si defineasca lirica decât printr-o formula filosofica: "Die Galgenpoesie ist ein Stück Weltanschauung" - "poezia spânzura­torii e un fragment dintr-o viziune asupra lumii"92. Stranie viziune care presupune o ironie atotcoroziva. Nimic nu mai poate fi respectat din perspectiva spânzuratorii; nici o valoare nu mai ramâne ferma, totul se rastoarna. Descriind modul în care au aparut "poemele spânzuratorii", Morgenstern proiecteaza o parabola. Desigur, el nu aminteste nimic despre "Clubul Spânzuratilor" din care face parte, club în care se organizau serate, petreceri, ceremonii macabru-umo­ristice. La aceste întruniri lugubre si comice, totodata, membrii clubului si invitatii lor se mascau în lilieci, schelete, calai, iar spânzuratoarea era emblema cea mai curenta. De asemenea, nu spune nimic despre intentiile sale satirice: Cântecele de spânzura­toare contin parodia spiritului "decadent" al unor conventicule artis­tice. În numeroase "cântece" se pot recunoaste versiunile burlesti ale unor poeme simboliste ori apartinând curentului "crespuscularilor". Astfel: Das Gebet, Das Mondschaf, Der Tanz, Nein!, Der Kork etc. Dar poetul prefera sa prezinte originea Cântecelor de spânzura­toare printr-o parabola absurda. Opt regi veseli - istoriseste el - au un colocviu. "Lumea e fara sare; sa mergem dupa sare.", opineaza unul. Al saptelea socoteste ca "noul" pe care-l cauta este "Subtera­nul. Stângul, Dreptul, Intermediarul, Nocturnul, Patrulaterul, Ab­surdul pe cele trei laturi ale Rationalului". Iar calea spre acest absurd o indica tot cel de-al saptelea rege: "Crucea cu un brat fara cap, cu baza deasupra unghiului." Asadar, spânzuratoarea. Absur­dul sub înfatisarea umorului macabru. Dar "poezia spânzuratorii" este - dupa Morgenstern - expresia unei "libertati lipsite de scrupule"93. Libertatea fata de tot ce e aparent inamovibil, fata de tot ce e inevitabil, fatal, lege a naturii, destin absurd. Astfel, aceasta devine o satira a demnitatilor inamovibile, a inertiei celor pe care Sartre îi va numi "les sérieux", a existentelor neautentice, a oamenilor traind într-o Gehäuse - o cochilie existentiala - ca sa folosim un termen heideggerian. În poezia-manifest, Galgenberg (Esafod, în trad. Ninei Cassian), Morgenstern declara intentia agresiva a "fârtatilor de streang": "Tot ce-i neclintit serveste deci, drept scop, batjocurii".

Evident, poetul e constient ca aceasta batjocura nu e decât:

"Razbunare de copil

Împotriva morgii seci"

dar si o lectie de viata:



"Pe de rost, viata, deci

Daca ne pricepi, o stii."94

Cine sunt acesti "Galgenbrüder", acesti "fârtati de streang", purta­tori de cuvânt ai poetului? Într-un text, destul de pedant, în care poetul îsi expliciteaza intentiile, el defineste eroul sau privilegiat drept "o treapta intermediara, binecuvântata, între om si univers. De pe esafod lumea se vede altfel, si se vad alte lucruri..."95 Daca spânzu­ratii lui Villon chemau la întelegere si iertare, "fârtatii de streang" ai lui Morgenstern sfideaza lumea aceasta, o privesc de sus, vad dincolo de ea. Ei descopera din perspectiva "spânzuratorii" absurdul, o absur­ditate grotesc-macabra (cf. Cântecul de solidaritate al fârtatilor de streang). Când vorbeste serios, teoretizându-si viziunea lirica, poetul cade în cursa pedanteriei în care, cu ironica perspicacitate, îi vede cazând pe altii. Dovada ca era el însusi mai degraba în parodia gra­vitatii, în mimarea ei, decât în gravitatea însasi. Astfel, jurnalul filosofic si mistic, scris cu multa convingere, în care Morgenstern cauta sa-si expuna ideile pe temeiul unor experiente intime este fad si neconvingator, pe când comentariul pseudo-filosofic pe care-l anexeaza la propriile sale poezii, drept parodie a exegezelor prea erudite, are un umor foarte autentic în savantlâcul sau prefacut. Ace­lasi om, care-si expune credintele în reîncarnare, declara, purtând o masca a gravitatii, ca a scris o misiva pasionala sobei sale care a înghitit-o si, drept raspuns, l-a încalzit doua minute. Jocul acestui homo ludens e mult mai autentic, mai convingator decât elucubratiile pseudomistice ale aceluiasi în ipostaza unui homo religiosus. Nu ne miram caci îl vedem pe poetul - care nu mai era tânar - recunos­când: "As mai fi în stare sa ma joc în padure ca un copil"96.

Deci, locul lui Christian Morgenstern, al acestui Puck germanic, al aceluia care si-a împanat unele poezii cu teribile comentarii, parodie a exegezelor filologic-filosofic-teologice, nu este - cu toate eforturile sale spirituale - printre carturarii din Templu, ci printre vamesii populari, chiar putin plebei. Îl vezi pe poet, într-o proiectie ideala, asezat în forfota fapturilor sale, fauna funambulesca, grotesc-mitolo-gica, printre fiintele propuse de el naturii (si acceptate de poezie, aceasta a doua natura a noastra). În Paradisul (sau Infernul?) imaginar al lui Morgenstern, Corbul Ralf sta lânga o Nevastuica estetica, Vier­mele cohabiteaza cu Scoica de care e îndragostit, Balenaba înfrunta inundatia, Broasca-testostoasa, moartea, se aude cântecul de noapte al pestelui, iar stiuca Sfântului Anton - convertita la regim vegetarian si la o viata morala - ucide vietatile din lac prin excretiunile ei pesti­lente. "Pe masura ce îmbatrânesc - spunea Morgenstern - un cuvânt devine tot mai mult cuvântul meu, mai presus de toate celelalte cuvinte: grotesc"97. Mai mult, însa, decât grotescul, absurdul e prezent în creatia acestui poet si, îndeosebi în structura universului sau fictiv.

Un univers absurd iscat, uneori, printr-un gest. Doispe-Unspe în poe­mul cu acest titlu (Der Zwölf-Elf), un personaj din mitologia per­sonala a lui Morgenstern, ne aminteste unele fapturi din "Ţara Minu­nilor" a lui Lewis Carroll. Atunci când Zwölf-Elf îsi ridica mâna stân­ga, se aude deodata clopotul batând miezul noptii peste întreg tinutul. Ca într-o noapte valpurgica începe un sabat al fapturilor de tot soiul: lacul asculta cu gura cascata, apar soareci de câmp "exorcizati", se arata Sofia fata Calaului, Oaia din luna (Das Mondschaf sau Lunovis) purcede spre înalta Judecata, Fârtatii de streang se clatina în vânt, doua cârtite încep sa se sarute, Corbul Ralf tipa înfricosator "Cra! Iata sfârsitul! Iata sfârsitul!" - pâna când apocalipsa grotesc-maca­bra se curma, caci Doispe-Unspe coboara mâna stânga si întreg tinutul cade iar în somnul cel mai adânc. Caderea în somn a Alicei, în opera lui Lewis Carroll, declansa trecerea pe tarâmul oniric-absurd al "Ţarii Minunilor". La Franz Kafka, parasirea obisnuitului, a coti­dianului si intrarea în cealalta lume, a absurdului, se petrece în intervalul dintre noapte si zi, în momentul de extrema incertitudine a trezirii. În poemul lui Christian Morgenstern momentul trecerii într-o alta lume, absurda, este miezul noptii, traditionala ora a trezirii um­brelor. Caci universul absurdului în opera lui Morgenstern este popu­lat de aparitii, de fapturi fantomatice. Ca si Nasul, din povestea lui Gogol, care circula prin oras într-o caleasca spre disperarea unui consilier care recunoaste într-însul propriul sau nas, Genunchiul solid al unui ins cazut pe câmpul de lupta colinda "buimac" prin lume în poezia lui Morgenstern Das Knie. Într-un alt poem (Die Luft), Vazduhul cere sa fie trimis în calatorie, la bai, pretinde lapte acru, pâna când i se face "un bun masaj de sunete". O apa (în Das Wasser) curge ani de-a rândul fara sa scoata o vorba. Daca ar grai, ar rosti cuvinte ca bere, pâine, dor, credinta, obisnuitele vorbe ale tribului uman. Morala fabulei: "Apa mea, daca tacea/filosoafa ramânea". Peripetiile absurde abunda în Der Walfafisch oder Das Überwasser (trad. de Nina Cassian sub titlul Balenaba si inundatia). Apa creste, inunda satul, pâna când o balenaba miloasa, care deplânge sinistrul, înghite - ca într-o poveste pentru copii - totul. "Floarea de tapet" (într-un poem intitulat astfel) care înfloreste "pe cei patru pereti" ai unei camere, poate fi urma­rita - ca în vastul spatiu-sah din Through the Looking-glass al lui Lewis Carroll - doar "în pas de cal de sah". Insolitul e mereu prezent în aceste poeme, atasat obiectelor, gesturilor celor mai banale. Un gard de sipci îi serveste unui arhitect preaingenios materia prima a unei constructii (Der Lattenzaun). El scoate golurile dintre sipci si face din ele "o casa mare". Existenta vazuta în golurile ei, în nevero­simil. Satira a atotputerniciei, întrucâtva sarlatanesc-magice, a tehnicii. Dar, mai curând, exercitiu al puterii verbului: cu cuvintele se poate face orice, socoteste poetul. Scoti golurile, ramâne nimicul. Cu nimicul se poate construi un edificiu fictiv. Posibilitatile unei logici sofistice depasesc infinit de mult cele ale realului si ale unei logici întemeiate pe rigorile ratiunii. Ca si arhitectul, mag si escroc totodata, poetul este cel care poate îndrazni orice. Lumea banala îi ofera nenumarate posibilitati de insertiune a insolitului. Pentru literatii absurdului - de la Lewis Carroll la Eugen Ionescu - pretexte pentru evocarea insoli­tului se afla pretutindeni. Dar, mai mult decât lumea realului cotidian, spatiul verbal devine în aceasta poezie un univers al miraculosului. Un univers nominalist. Într-o poezie închinata lunii (Der Mond), satelitul apare ca un "substantiv curat nemtesc". Fapturi stranii nascute din numele lor, a caror esenta este pur nominala - ca acel Nasobem, animal ce "nu-i trecut în Brehm" - circula prin lumea lui Morgenstern. Numele unor personaje le proiecteaza pe acestea pe un plan al fictiunii, unde identitatile sunt altele decât pe planul real-istoric. Astfel, onorabilii fizicieni Réaumur, Celsius si Fahrenheit, pa-rinti ai termometrului, devin istorice nomina ale unor "Pretendenti la tron". Timpurile verbelor devin într-o alta poezie (Unter Zeiten) personaje reale; perfectul si imperfectul beau împreuna, mai-mult-ca-perfectul si viitorul sunt acuplate.

O obsesie a cuplului, tipica literatilor absurdului (cf. Lewis Carroll, Franz Kafka, Samuel Beckett), poate fi remarcata în numeroase Cântece de spânzuratoare. Poetul urmareste peripetiile a doua pa­ra­lele care alearga alaturate, dar neatingându-se la infinit (Die zwei Parallelen). Doua radacini au o conversatie deosebit de monotona: "zice una: cric. Cealalta: crac / si asta toata ziua fac" (Die zwei Wurzeln). Creaturile universului mitologic al lui Christian Morgen­stern îsi au perechea lor, parodie a dublului romantic. Astfel în Die zwei Turmuhren, Die beiden Esel, Die beiden Flaschen etc. Cei doi termeni ai cuplului reprezinta - îndeobste - aspiratia spre comuni­care si neputinta de a comunica. Cele doua sticle ar fi gata sa faca nunta dar "nimeni nu purcede / urgent / pre ele sa le copuleze".

Cuplurile incapabile sa copuleze denunta singuratatea funciara a fapturilor din universul lui Morgenstern. Însingurarea tipica a fapturilor în universul absurd. Ca si monadele din Wonderland sau din tara de "Dincolo de oglinda" a lui Lewis Carroll, ca si marii însingurati ai lui Kafka ori vocile monologând în gol, fara sa li se raspunda, din fictiunile lui Beckett, tot astfel fapturile lui Morgenstern sunt închise în unicitatea conditiei lor. Genunchiul rataceste singur prin lume, Corbul Ralf (Cioroiul Pat în trad. Ninei Cassian) sta singur si tace pe piatra lui pâna când îl învaluie si-l duce cu ea Doamna de ceata. Oaia din luna care se crede "ochiul lumii, cel închis" este singura. Pe gheata, în noapte, un Suspin viseaza un amor patimas. Balansoarul pe terasa parasita marturiseste: "Sunt singuratec nespus."

Singuratate tragica. E multa tristete în aceste poezii hazlii. Nu e patetica, ci mai curând grotesca, suferinta care îi afecteaza pe "fârtatii de streang", caci "toti gem, se tem si se încovoaie", leganân­du-se în vânt, dans macabru ca acela al lesurilor din balada lui Villon. Nici tipatul oribil al "puiului de spânzuratoare" catre Sofia, fata Ca­laului, nu e atât de cutremurator pe cât e de umoristic ("Ochi n-am / De aia: i-a scos gaia!"). Umor macabru, desigur. Mult mai sincer patetic sunt, în schimb, suferintele solitarilor din universul lui Morgenstern, al fapturilor închise în bizareria lor naturala. Melancolia Balansoarului de pe terasa parasita, suferintele Camasii însingurate, peripetiile Ge­nunchiului, jalea Suspinului care arde "cu flacari prelungi" din dra­goste pentru "fata lui dalba", dragoste atât de înfocata încât topeste zapada sub el, Suspinul mistuindu-se de "nu-l mai vazu nimeni de atunci", acest patos are un sens tragic. Caci toate aceste fiinte - Plod, Cucuvaie, Suspin, Genunchi, Camasa, Corb si Oaie - sunt nevi­novate. Eroul tragic e un mare vinovat fara vina. Moartea corbului Ralf, a unui inocent încarcat parca cu toate pacatele omenirii, pare tot atât de tragica - sub rasfatul puterii fatalei Doamne de ceata - ca si a Antigonei. Destine ale unor fapturi condamnate nu numai la marea solitudine, ci la moartea în singuratate. "Oaia din luna" care asteapta în câmpie, ca o redemptiune, "sa vie avalansa mare", moare în timpul noptii. Corbul Ralf piere la apus.

Scenele cele mai sângeroase ne afecteaza doar ca tablourile de groaza din teatrul de marionete. Ca si violentele tipice de Grand Guignol ale atrocelui domn Ubu, Balenaba e terifianta doar pour rire. Nu e suficient potopul, de care însasi Balenaba (în Der Walfafisch oder das Überwasser), uda leoarca - terorist terorizat ca si eroul lui Jarry - este înspaimântata. La sfârsit, monstrul se mai deda si la un mic masacru: "Plod, Cucuvaie / vae! vae! balenaba i-a papapat." Masacru al inocentilor, La fel de sinistru, la fel de plin de un umor subiacent, umor macabru ca si Uciderea pruncilor, tabloul de iarna al lui Bruegel, cu sângele pruncilor rosind voios zapada imaculata si cu soldatesca vazându-si cu mult antren de oribila îndeletnicire.

Universul absurd este populat cu fapturi adecvate. Ca si Lewis Carroll, Franz Kafka ori Urmuz, Christian Morgenstern vadeste o obsesie a zoologicului. Animale bizare apar în Cântecele de spânzura­toare. Unele sunt jivine pur fictive. "Eu l-am nascut aici / din lira mea." - recunoaste poetul, prezentându-si una din fapturi, Nasobemul. Într-unul din jocurile sale verbale - folosind contractiile si acuplarile de vocabule pe care Humpty-Dumpty, personajul ovoidal din miracu­loasa lume a lui Lewis Carroll, le numea cuvinte portemanteau - Morgenstern prezinta o serie de noi fapturi propuse naturii. Astfel sunt (în trad. Ninei Cassian): Cangurangutanul, Muscamila, Viespe­licanul, Prepelicapra, Pisicâinele, Cucuvaca, Rinocerbul, sacalaul, Ţântarca, Bivolisita s.a.m.d. Tot astfel, numele lunilor, într-un calen­dar fictiv al poetului, sunt cuvinte portemanteau create, unele pornind de la un nume de animal. De ex. Jaguerie, Zebruarie, Caprilie, Juninca, Viespembrie. Astfel îsi "memorizeaza puiul de streang numele lunilor". Calendarul grotesc aminteste calendarul lui Pčre Ubu, alcatuit de Jarry. Dar, chiar si animalele obisnuite, binecunoscute, au în Galgen­berg (ca si în Wonderland-ul lui Lewis Carroll) stranii particularitati. Un vierme care îsi face "spovedania" se declara îndragostit de o scoica. Adevarat decerveleur, aidoma lui Ubu, un "bou de piatra" "manânca (ultimele vesti) / doar fân de creieri omenesti". Abuzul, violenta si parodia abuzurilor sunt frecvente în proiectia acestei zoologii poetic-fabuloase. Animalele manânca "plozi" si "creieri omenesti". Chiar atunci când o jivina ca stiuca pe care a convertit-o Sfântul Anton, duce "o viata vegetariana / morala si far' de prihana", excrementele ei pestilentiale polueaza lacul si sase sute de pesti mor. Toate aceste animale sunt monstri inocenti asemenea anima­lelor faurite de adulti pentru a stârni sau astâmpara fantezia copiilor. Tipice sunt, în acest sens, numele acestor fapturi în care o silaba suplimentara da o alura jucaus-umoristica numelui (de pilda: Der Walfafisch - Balenaba; sau Die Schildkrökröte - Broasca-testostoasa, în trad. Ninei Cassian). Alta data, pedanteria însasi a unei denumiri stiintifice are un efect umoristic, revelând caracterul benign-comic al unei jivine aparent nocive. Astfel: "Porcul spinos din indic neam / (Hystrix grotei gray)". Poetul care în însemnarile sale marturisea ca e în stare, oricând, sa cada în admiratie în fata celui mai mic frag­ment al naturii, gânditorul care nota o data o reflexie pe marginea filosofarii umane - în fond o "filosofie a furnicilor", caci omul e pentru el, cel mult, o insecta sensibila -, scriitorul care remarca alta data ca Dumnezeu a facut bine croind mustele altfel decât elefantii, caci acestia ar fi fost greu de ucis si cu mai multa cainta, Christian Morgenstern n-are nimic dintr-un poet al naturii. Ca si Kafka, el încearca mai curând parabole - fara un sens prea precis - utilizând o imagistica animaliera. Într-un caz, imagistica aceasta devine o "caligrama" în sensul pictopoeziilor de mai târziu ale lui Apollinaire, dar - ca într-un pur joc al liniilor - cuvântul e parasit în poezie, cu exceptia titlului ei, Cântecul de noapte al pestelui (Fisches Nachtgesang) pe care, ironic, poetul o comenteaza ca "cea mai adânca poezie germana", din care iata un fragment:




-

-  +  -  +  -

+  -  +  -  +  -  +

O pictopoezie autentica este Die Trichter (Pâlnia) în care ver­surile sunt astfel dispuse încât închipuie, schematic, o pâlnie. Dar, de cele mai multe ori, abstractia formala nu este dusa atât de departe în aceste parabole zoologice. În fond, modalitatea straveche a fabulei, a povestirii cu animale, apare în poezii ca Gloaba, Pudelul eroic, Km. 32, Capra si sarpe etc. Doar peripetiile si morala sunt absurde.

"Cartea originara a lumii e scrisa cu cerneala simpatica"98 - noteaza în carnetul sau Morgenstern. Poetul îsi propune sa gaseasca mijlocul de a scoate în evidenta cele scrise cu cerneala invizibila. Ca si arhitectul din Lattenzaun care, vazând un gard de sipci cu goluri printre ele, se hotarî "si scoase golurile rare / facând din ele o casa mare", tot astfel Christian Morgenstern aduna "goluri", "nimicuri", "fleacuri" si alte maruntisuri insolite, construindu-si din ele poeziile sale. O lume absurda, vazuta mai curând în "golurile" ei, construita din interstitii. Contemporan cu Frank Kafka, poetul Cântecelor de spânzuratoare încearca sa comunice incomunicabilul ca si povestitorul din Praga. Dar pentru a exprima inexprimabilul, pentru a surprinde misterele uni­versului scrise cu "cerneala simpatica", trebuie sa gasesti noi modalitati de exprimare. Morgenstern proiecteaza în poeziile sale o mitologie creata de el. "Consideram o datorie a generatiei viitoare de poeti, crearea unor noi mituri si vroim sa pregatim calea lor"99. Expresio­nismul german si mai târziu, pe un alt plan si cu alte mijloace, suprarealismul, vor încerca sa proiecteze asemenea "noi mituri". Lucian Blaga va marturisi: "nascocesc motive mitice la fiece pas".

Dar finalitatea grava pe care Christian Morgenstern o atribuie artei (a crea un "politeism artistic"100 trebuie sa fie dupa el programul de viitor al artistilor secolului al XX-lea) nu coincide cu intentionalitatea creatoare a poetului Cântecelor de spânzuratoare. Desi, într-o nota relativa la Galgenberg, afirma ca acest ciclu sta sub semnul unui Spiritus asper, poetul se dovedeste mai curând un ludi magister decât un spirit auster. Notele pseudo-filosofice prin care Morgenstern îsi comenteaza propriile sale poeme, contrapunct în aparenta savant al unor sotii poetice, nu sunt decât o parodie a pedanteriei exegetilor germani - filosofi, teologi ori filologi. Cele Douazeci si sase Cântece de spânzuratoare, care apar pentru întâia oara în 1905, sunt comentate de un presupus doctor în filosofie, Jeremias Mueller, "privatgelehrter" (Sechsundzwanzig Galgenlieder und deren gemeinverständliche Deutung durch Jeremias Mueller, dr. phil., Privatgelehrter). Morgen­stern citeaza absconse (si, fireste, fictive) tratate de demonologie medievala (de ex. un epigraf dupa: "Murten, Luciferata, I, 9, pag. 77"). În notele sale exegetice, Jeremias Mueller se dovedeste un adept al kantianismului dar si un filolog - având preocupari de semantica si de etimologie. Despre Oaia din luna sau Lunovis s-ar putea scrie, socotea el, "mai mult decât un volum gros", privind "relatiile fiecarui vers cu filosofia kantiana". Aceasta oaie - Mondschaf - ar reprezenta, dupa filosoful-exeget "lucrul în sine". Ca filolog, dr. Mueller are o specialitate: "die Makaroniker". Într-adevar, comicul la Morgenstern deriva din acel umor savant al poetilor umanisti ca si al traditiei medie­vale care sta la baza diverselor scrieri macaroneice. De la Carmina burana, prin Farsele franceze din secolul al IV-lea, apoi prin Macharonea contra macharoneam Bassani a lui Gian Giorgio Alione si prin celebrele poeme macaronice ale lui Teofilo Folengo cu nu­merosii sai imitatori, pâna la Capricia macaronica ale lui Cesare Orsini, o lunga serie de scrieri savant-umoristice transmit o traditie a satirei filosofului si gramaticului, a pendanteriei burlesti. Specialist în latina macaronica, dr. phil. Jeremias Mueller nascoceste vocabule ca Lunovis; tot el stabileste etimologii grotesc-savante. Dupa el, Sofia, fata Calaului profetizeaza (prin virtutile numelui ei care înseamna "întelepciune") declinul stiintei. Tot dupa acest "Privatgelehrter", Genunchiul care colinda prin lume ar reprezenta progresele unui principiu al Binelui în cautarea autorealizarii. Pseudoexegetul dr. Mueller polemizeaza cu alti eruditi nu mai putin fictivi care ar vedea în Genunchiul deambulant reprezentarea "conceptului de timp". De aici, un atac violent la adresa învataturii kantiene despre idealitatea transcendenta a "spatiului si timpului". Spatiul a fost "împuscat" si "timpul" (genunchiul) a ramas sa se desfasoare în afara spatiului. Interpretare burlesca, evident, ca si acea exegeza a Balansoarului de pe terasa parasita care, dupa dr. Jeremias Mueller se leagana si scârtie toata ziua, simbolizând teologia crestina de la Immanuel Kant încoace. În exegeza poeziei Der Seufzer (Suspinul), poetul-co­mentator ofera variante pedagogice ale propriilor sale versuri, ad usum delphini, înlocuind "iubirea" prin "prietenie" si "fata" prin "stramosi". Parodie a pedanteriei si pudibonderiei didactice. Eru­ditia inutila, atunci când e aplicata absurd - ca un mecanism asupra vietii - e satirizata în savante comentarii precum acea talmacire a poeziei Das Gebet (Rugaciunea) în care se dau detalii stiintifice precum si o întreaga bibliografie privind o specie animala Cervus capreolus L.

Umorul lui Morgenstern din comentariile la propriile sale poezii este acela, cam greoi, al Europei centrale. Mult mai original decât Witz-ul ori ironia pe teme savante, din aceste glose, este umorul negru, macabru, din poeziile comentate. Umbra spânzuratorii nu lipseste din ele. Dar dramele, tragediile frecvente în aceste parabole poetice au, de cele mai multe ori, un nucleu umoristic. Un "Galgenhumor" a carui teorie o expune poetul într-o serie de Reflexii asupra unei filosofii a umorului în Stufen. Umorul reprezinta, dupa el, "cea mai extrema libertate a spiritului"101. El e întotdeauna suveran. Ca si ironia pentru romantici (Fr. Schlegel, Jean Paul etc.) umorul este, pentru Morgen­stern, o afirmare a autonomiei eului, o luciditate superioara. Poetul umorist, ca si ironicul romantic, asociaza gravitatea si frivolitatea în demersurile lor. Venind sa se contemple pe sine, spiritul se autoironi­zeaza sau se supune tratamentului umoristic. "Eu definesc umorul - spune Morgenstern - ca pe un mod de contemplare a finitului din perspectiva infinitului. Sau: umorul este o constientizare a opozitiei între lucrul în sine si aparenta"102. Fireste, privita de la o asemenea distanta (ipotetica), cu o superioara indiferenta, lumea aparentelor pare lipsita de valoare sau, mai exact, prezinta o uniformitate axiolo­g­ica. Umoristul procedeaza la o relativizare a tuturor valorilor. si, înainte de toate, la o punere în paranteza a tragicului si a pateticului. Pozitia sa este una din cele mai dificil de sustinut, umorul fiind - dupa Morgenstern - "cea mai grea din toate viziunile despre lume, caci ne învata sa sesizam cea mai profunda suferinta si mizeria doar ca pe o faza care, smulsa din contextul vietii universale, nu permite în sine o judecata universala"103. Asadar, întreg patosul secret al Cân­tecelor de spânzuratoare, moartea tragica a fapturilor inocente nu este, din punctul de vedere al umoristului, decât o "faza tranzi­torie" într-o economie cosmic-estetica. Poetul reduce ad absurdum situatii, atitudini, structuri legate de înalte valori. si mai ales de valorile estetice. Este semnificativa parodia poeticului si pseudo-elegiile sale (Der Mondschaf, Das Gebet etc.), ca si satira benigna a esteticului în Das ästhetische Wiesel. Umorul acestei fabule (Nevas­tuica estetica), în care poetul marturiseste ca a recurs la anumite cuvinte "de dragul rimei", denunta în acelasi timp absurdul unei întâlniri si artificiul poeziei care o proiecteaza într-o fictiune. Morgen­stern, care la 8 noiembrie 1894 îi scria lui Oskar Bie ca lucreaza la o prelucrare "în sens umorist-modernist" a odelor lui Horatiu (Hora­tius travestitus, publicat în 1897), va marturisi intentia sa funda­mental umoristica din Galgenlieder, într-o scrisoare din 10 martie 1905 adresata lui Julius Bab: "Ele (Cântecele de spânzuratoare n.n.) sunt pentru mine totodata o gluma si. un stadiu artistic"104.



Un stadiu spre mai-mult-decât-artisticul. Morgenstern a intuit, înain­tea suprarealistilor, posibilitatea unei estetici a miraculosului. Totul în lumea realului poate fi considerat ca un miracol , crede poetul, numai "Miracolul este real si nu e nimic în afara lui"105. Evident, teza aceasta spiritualista depaseste limitele estetice pe care si le va impune André Breton formulând una din tezele esentiale ale miscarii sale: "numai miraculosul este frumos". Morgenstern nu vede în "mira­culos" doar o noua posibilitate artistica. "Ceea ce vreau eu - afirma el - este mult mai profund decât arta"106. Sa nu uitam ca Morgenstern face afirmatia sa privind miraculosul într-un paragraf final al însem­narilor sale intime din Stufen, "jurnalul unui mistic", ca meditatiile sale se roteau ("ca niste ghirlande" - spune el o data"107) în jurul ideii unei noi religii. Dar, în opozitie cu aspiratia aceasta spre o spiritualitate viitoare, nebuloasa, cu pseudo-mistica antroposofica de nuanta steine­riana care-l atragea, spiritul sau vadeste o propensiune contrara, nu mai putin esentiala, spre prezenta în lumea aceasta, reala. "Daca n-as fi iubit atât de mult prezenta (în lume), daca n-as fi avut aceasta dragoste, ca o mare si sigura parasuta, as fi cazut demult în abisul neantului"108. Marturisire capitala. Nu transcendenta, ci umanul constituie pasiunea sa cea mai profunda. "Omul este specialitatea mea si în domeniul sau vrea sa înaintez pâna la limitele sale extreme"109. Ca si pentru alti literati în lupta cu absurdul, ca si pentru Lewis Carroll ori Franz Kafka, universul acesta al omului este prin structura sa - intermediara între ordine si haos - un labirint. Un labirint al oglinzilor în care reflectarile sunt infinite. "Omul e prizonier într-o carcera de oglinzi"110 - afirma Morgenstern. Aceasta închisoare-labirint trebuie distrusa mereu, caci ea se reface din ruine. "Trebuie sa fii cutremur de pamânt si sa darâmi iarasi si iarasi orasele întarite ale oamenilor"111. Departe de a fi un spirit nihilist, având frecvente iesiri împotriva "negatorilor", a "spiritelor necreatoare", a "aducatorilor de abis", Christian Morgenstern cultiva totusi spiritul de revolta împotriva tuturor inertiilor, anchilozelor, împotriva factorilor care contribuie la închiderea omului. "Tot ce-i neclintit serveste, deci, drept scop batjocurii". si, înainte de toate, inertiile limbajului. Galgenberg este una din cele dintâi ofensive moderne împotriva anchilozelor verbului poetic si ale cuvântului în general.

Atunci când poetul scrie un poem letrist avant la lettre, cum e Das grosse Lalula (Marele Tilipic în adaptarea Ninei Cassian), acesta reprezinta o agresiune extremista împotriva universului verbal. Iata un fragment din original: "Kroklokwafzi? Semememi! / Seiokronto-prafriplo: / Bifzi, bafzi; hulalemi / quasti bast bo. / Lalu lalu lalu lalu la!" Asemanatoare cu unele productii ale "poetilor bizari" italieni (Groto, Leporeo etc.) sau ale "grotestilor" francezi de la începutul secolului al XVII-lea, Das grosse Lalula este un joc mai putin inocent decât acele divertismente ale poetilor manieristi. Morgenstern nu e un estet. Dimpotriva, valurile esteticismului decadent "fin de sičcle" au stârnit într-însul opozitia unui spirit care vizeaza dincolo de estetic. "Frumusete în sine? - se întreaba el. Nu, frumusete care indica dincolo de sine"112. Am vazut ca o mare parte din poeziile sale sunt parodii ale liricii "decadentiste", "crepusculare", ale estetizantilor de la sfârsitul secolului trecut. Poetul remarca abuzurile simbolismului: ". prin prea multa simbolizare, facem limba noastra improprie pentru sesi­zarea realului"113. Un alt abuz la adresa cuvântului pe care-l observa Morgenstern este acea vorbire neautentica pe care filosofii existentia­listi germani o vor numi mai târziu das Gerede - vorbaria. Ca si un Gustave Flaubert - în Dictionnaire des idées reçues - poetul german urmareste locurile comune, cliseele. Are fobia "Schlagwort"-ului. "Nimic mai inhibitor (pentru spirit) decât locurile comune si expre­siile gata confectionate"114. Dupa el, cine "converseaza" nu "vor­beste"115. Bineînteles, critica limbajului conventional, neautentic, se identifica pentru el cu critica unei societati conformiste. "Burgheza este, înainte de toate, limba noastra. A o dezburghezi (entbürgerlichen) este cel mai de seama obiectiv al viitorului"116.

Nu poate suferi filistinul, acel Bildungsphilister pe care-l vede trium­fând în timpul sau. Falsii ideologi ai unei arte conservatoare, ca si lite­ratii "locurilor comune si zicalelor"117 au în el un adversar înversunat. Papa­galul din ciclul Gingganz care "a învatat / întâiul omului cuvânt", e o imagine absurd-parodica a limbajului ca repetitie mecanica de clisee.

"Întâiul cuvânt fu A.

si totul se numeste asa.

A-pâine, peste-A, A-carte,

A-viata si, la fel, A-moarte."

De altfel, întreg ciclul Gingganz este o satira a desertaciunii ver­bului, de care unii pseudo-ideologi abuzeaza. Cum însusi Morgen­stern arata: "Gingganz este pur si simplu un cuvânt german pentru ideolog"118, adica un termen umoristic pentru a denumi tipul pe care Nietzsche îl urmarea cu înversunare sub numele de Bildungsphilister.

Palmström apartine unei alte spete, ironizate de Morgenstern: estetii. Delicat, nu îndrazneste sa-si sufle nasul într-o batista pictata caci "simte-un nesfârsit respect / orisiunde da de frumusete". El modeleaza figuri artistice în rufaria patului (Bildhauerisches). Îm­preuna cu prietenul sau Korf (amintind cuplul flaubertian Bouvard et Pécuchet) încearca sa "încovoaie" stiinta. Korf, îndeosebi, e inventatorul diverselor aparate absurde ("orga de mirosuri; lampa de zi-noapte; ceasul cu patru ore care se anuleaza unele pe altele abolind cursa fatala a timpului etc.) Doza de satira veninoasa pe care o contin versurile din Palmström, Gingganz si Palma Kunkel nu este prea mare si otrava e benigna. Rilke e parodiat în Nocturna în alb tot astfel dupa cum binecunoscute poezii romantice erau pas­tisate în maniera grotesc-absurda de Lewis Carroll în unele non­sense poems din Alice's Adventures in Wonderland.

Agresiunea în universul verbal nu se reduce însa, în poezia lui Morgenstern, la aceste curse întinse verbului pentru a-l deturna de la formele sale stereotipe, banalizate în uzul cotidian si în unele clisee lirice. Ceea ce numeam jocul de-a moartea si resurectia cuvântului este tentativa continua a poetului Cântecelor de spân­zuratoare de a surprinde caracterul arbitrar al verbului, de a revela neantul universului nominalist. Un text esential în care Morgenstern îsi expune experienta sa capitala privind cuvântul este acest fragment din Stufen: "Adeseori te cuprinde o violenta uimire în fata cuvântului: fulgerator se lumineaza arbitrarul total al limbii prin care se încearca cuprinderea în concepte a lumii noastre si astfel se reveleaza arbitrarul acestui concept al lumii noastre în sine" ("die Willkür dieses unseres Weltbegriffes überhaupt"119). În poezia sa, Morgenstern surprinde arbitrarietatea cuvântului nu numai indicând ironic clisee, deci denuntând caracterul conventional al unor sin­tagme, ci supralicitând arbitrarul: confectionând vocabule - de la onomatopee, la particule verbale - asociind cuvinte, expresii conven­tionale cu altele absolut arbitrare, creatii personale. Niciodata lepo­ristii, macaronicii nu si-au îngaduit libertatile pe care Morgenstern si le ia în raport cu limbajul. Înaintea avangardei - futurism, Dada, suprarealism, mai târziu letrism - poetul a consemnat lucid o criza moderna a cuvântului în poezie. "Cuvântul - noteaza el în Stufen - deschide abisuri care nu se afla în realitate. Limba e - tradusa în termenii nostri - o realitate prapastioasa"120. Jocul poetului cu cuvântul este o întreprindere nevinovata si totodata primejdioasa, implicând o grava raspundere. Caci, virtuozitatea lui Morgenstern care, aparent, îi îngaduie toate libertatile, îl obliga.

Constient de criza spiritului modern, Christian Morgenstern crede - pe urmele lui Goethe care spunea ca omul trebuie sa se "ruineze" de câteva ori în existenta sa pentru ca sa reînvie si sa dureze - ca literele si artele au ajuns în timpul sau într-o zodie a judecatii, a ruinei necesare si a unei posibile resurectii. Ca si contemporanii sai - Kafka ori Urmuz - el a dus pâna la sfârsit, ad absurdum, lupta cu absurdul. Sunt semnificative, în acest sens, cuvintele sale catre literatii viitorului: "Va ramân înca multe de facut, desigur, dar si aceasta: pe cât e cu putinta sa va reduceti fara echivoc si în toate privintele ad absurdum". Aceasta nu înseamna, câtusi de putin, o acceptare a absurdului. Nimic nu e prezentat mai grotesc, cu o mai acida ironie, decât adeziunea la o arta a sensurilor rasturnate. În Bilder (din ciclul Palmström) închipuie o expozitie burlesca a tablourilor atârnate cu capul în jos. Artistii viitorului despre care crede ca "vor pune stapânire pe întreg materialul vietii pamântene cu totul altfel decât cei de pâna acum"121, departe de a fi poetii nonsensului vor fi cei care vor atribui sensuri si valori tuturor celor ce sunt.













Document Info


Accesari: 5924
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )