Enuntul ca mod derivat al explicitarii

Enuntul ca mod derivat al explicitarii

Orice explicitare îsi are temeiul în întelegere. Ceea ce este articulat ca atare prin explicitare si prefigurat în general prin întelegere ca ceva articulabil este sensul. În masura în care enuntul ("judecata") îsi are temeiul în [154] întelegere si reprezinta o forma derivata prin care explicitarea se împlineste, el "are" la rîndul lui un sens. si totusi acest sens nu poate fi definit ca ceva care survine "într"-o judecata laolalta cu judecarea însasi. Analiza explicita a enuntului în contextul prezent are mai multe scopuri.

În primul rînd, se poate demonstra, cînd e vorba de enunt, în ce fel structura lui "ca" - constitutiva pentru întelegere si explicitare - poate fi modificata. Întelegerea si explicitarea sînt astfel si mai bine puse în evidenta. În al doilea rînd, analiza enuntului are o pozitie privilegiata în problematica ontologiei fundamentale, deoarece în perioada decisiva a începuturilor ontologiei antice, lÒgoj-ul a functionat ca unic fir calauzitor pentru accesul la fiintarea autentica si pentru determinarea fiintei acestei fiintari. În sfîrsit, enuntul trece, din vechime si pîna în ziua de azi 212h715c , drept "locul" primordial si autentic al adevarului. Acest fenomen al adevarului este atît de strîns legat de problema fiintei încît cercetarea de fata, asa cum va decurge în continuare, se va izbi în chip necesar de problema adevarului; de altminteri ea se afla deja, desi în chip neexplicit, în aceasta dimensiune. Analiza enuntului trebuie sa contribuie la pregatirea acestei problematici.

În cele ce urmeaza vom da termenului de enunt trei semnificatii. Ele sînt extrase din fenomenul astfel desemnat, sînt interdependente si delimiteaza, în unitatea lor, structura deplina a enuntului.

1. Enuntul înseamna în chip primordial punere în evidenta. În felul acesta pastram sensul originar de lÒgoj ca ¢pÒfansij: a face fiintarea sa se vada pornind de la ea însasi. În enuntul "ciocanul este prea greu" ceea ce este des-coperit pentru privire nu este un "sens", ci o fiintare în modalitatea calitatii-de-a-fi-la-îndemîna care-i e proprie. Chiar si atunci cînd aceasta fiintare nu este îndeajuns de aproape pentru a fi apucata si "vazuta", punerea în evidenta are în vedere fiintarea însasi, si nu, sa zicem, o pura reprezentare a acesteia, fie ca e vorba de ceva "pur reprezentat", fie de o stare psihica a celui care face enuntul, adica de reprezentarea sa despre aceasta fiintare.

2. Enuntul nu înseamna nici mai mult nici mai putin decît predicatie. "Enuntam" un "predicat" despre un "subiect"; subiectul e determinat de predicat. Potrivit acestei semnificatii a enuntului, lucrul enuntat nu este predicatul, ci "ciocanul însusi". Pe de alta parte, elementul care e enuntat, adica cel ce determina, rezida, dimpotriva, în "prea greu". Lucrul enuntat, potrivit celei de a doua semnificatii a enuntului, în speta determinatul ca atare, [155] a suferit, prin raport cu lucrul enuntat, potrivit primei semnificatii a enuntului, o îngustare de continut. Orice predicatie nu este ceea ce ea este decît ca punere în evidenta. A doua semnificatie a enuntului îsi are fundamentul în prima. Elementele articulatiei predicative - subiect si predicat - se nasc înauntrul punerii în evidenta. Nu prin determinare ajungem sa des-coperim mai întîi ceea-ce-se-arata ca atare - în speta ciocanul -, ci, atunci cînd are loc determinarea, vederea este restrînsa în prima instanta la ceea-ce-se-arata, astfel încît, prin restrîngerea explicita a privirii, ceea-ce-este-manifest este facut în chip explicit manifest în determinatia sa. Fata de ceea ce e deja manifest - ciocanul care e prea greu -, determinarea face mai întîi un pas înapoi; "punerea subiectului" reduce fiintarea la "ciocanul acesta", cu scopul de a face sa se vada, prin chiar realizarea acestei reduceri, manifestul în caracterul sau determinat ca unul ce poate fi determinat. Punerea subiectului, punerea predicatului si punerea lor laolalta sînt pe de-a-ntregul "apofantice" în sensul riguros al cuvîntului.

3. Enunt înseamna comunicare, rostire pur si simplu. În aceasta ipostaza, el are un raport direct cu enuntul în prima si în a doua semnificatie. El este fapt-de-a-face-ca-altul-sa-vada-laolalta-cu-noi ceea ce a fost pus în evidenta în modalitatea determinarii. Faptul-de-a-face-ca-altul-sa-vada-laolalta-cu-noi împartaseste cu un altul fiintarea pusa în evidenta în caracterul ei determinat. Ceea ce este "împartasit" astfel este fiinta noastra raportata la fiintarea pusa în evidenta, o fiinta prin care vedem în comun. Trebuie sa ne fie limpede ca aceasta fiinta raportata la. este faptul-de-a-fi-în-lume, în speta în acea lume de la care pornind este întîlnita fiintarea pusa în evidenta. Fiind o comunicare-împartasire înteleasa în acest fel existential, enuntul trebuie sa fi fost exprimat. Ca lucru comunicat, ceea ce este enuntat poate fi "împartasit" de catre altii cu cel care enunta, fara ca fiintarea pe care acesta a pus-o în evidenta si a determinat-o sa se afle în-preajma celorlalti, pentru a putea fi atinsa sau vazuta. Ceea ce este enuntat poate fi "spus mai departe". Cercul comunicarii reciproce bazate pe vedere se largeste acum. Însa totodata, ceea ce e pus în evidenta poate fi din nou învaluit o data cu aceasta spunere transmisa mai departe, desi chiar cunoasterea si cunostintele care se nasc dintr-un asemenea colportaj continua sa aiba în vedere fiintarea însasi si nu sa "afirme", asa zicînd, un "sens valabil" care e pus pe seama ei. Chiar si colportajul este un fapt-de-a-fi-în-lume si o fiinta raportata la ceea ce e auzit.

Teoria "judecatii", orientata catre fenomenul "valabilitatii" si care este preponderenta în zilele noastre, nu va constitui aici obiectul unei discutii detaliate. Va fi suficient sa trimitem la caracterul cu totul problematic al acestui fenomen de "valabilitate", care de la Lotze încoace este îndeobste prezentat ca un "fenomen originar" ireductibil. Faptul ca el poate sa joace acest rol este datorat exclusiv neclaritatii sale ontologice. "Problematica" [156] ce s-a nascut în jurul acestui idol verbal nu este mai putin opaca. În primul rînd, valabilitatea are în vedere "forma" de realitate care îi revine continutului judecatii, în masura în care acesta, spre deosebire de procesul "psihic" schimbator al judecatii, ramîne neschimbat. Daca se are în vedere felul în care a fost caracterizata întrebarea privitoare la fiinta în general în introducerea acestei lucrari, atunci cu greu ne vom putea astepta ca "valabilitatea", în chip de "fiinta ideala", sa se distinga printr-o claritate ontologica aparte. În al doilea rînd, valabilitatea înseamna atunci în acelasi timp valabilitate a sensului judecatii, care e valabila în raport cu "obiectul" vizat în judecata; în felul acesta, valabilitatea revine la semnificatia de "validitate obiectiva" si de obiectivitate în general. În sfîrsit, acest sens care este astfel "valabil" cu privire la fiintare si care este valabil în el însusi "atemporal", este "valabil" înca o data în sensul lui a fi valabil pentru oricine care judeca rational. Valabilitate înseamna acum obligativitate, "caracter universal-valabil". Chiar daca s-ar pleda pentru o teorie "critica" a cunoasterii, potrivit careia subiectul nu "se revarsa" "propriu-zis" înspre obiect, atunci validitatea ca valabilitate a obiectului - obiectivitatea - este întemeiata pe continutul de valabilitate al sensului adevarat (!). Cele trei semnificatii evidentiate ale lui a fi valabil - ca mod al fiintei idealului, ca obiectivitate, ca obligativitate - nu numai ca sînt opace în ele însele, ci în chip constant se confunda una cu alta. Prudenta metodologica ne cere sa nu alegem asemenea concepte nesigure ca fir calauzitor pentru interpretare. Noi nu restrîngem mai întîi conceptul de sens la semnificatia de "continut al judecatii", ci îl întelegem ca fenomen existential pe care deja l-am caracterizat, în cuprinsul acestuia devenind vizibil în genere cadrul formal a ceea ce poate fi deschis prin întelegere si articulat prin explicitare.

Daca strîngem laolalta, într-o privire unitara asupra întregului fenomen, cele trei semnificatii analizate ale "enuntului", atunci putem avansa urmatoarea definitie: enuntul este punere în evidenta care da o determinare si care comunica. Ramîne însa sa ne întrebam cu ce drept concepem noi în general enuntul ca mod al explicitarii. Daca el este asa ceva, atunci trebuie sa reapara în el structurile esentiale ale explicitarii. Punerea în evidenta pe care o realizeaza enuntul se împlineste pe temeiul a ceea ce a fost deja deschis prin întelegere, respectiv des-coperit la nivelul privirii-ambientale. Enuntul nu este un comportament desprins de orice, care, prin el însusi si în chip primordial, ar putea deschide fiintarea în genere, ci el se mentine dintotdeauna pe temeiul faptului-de-a-fi-în-lume. Ceea ce am aratat mai înainte8 referitor la cunoasterea lumii [157] este în aceeasi masura valabil si pentru enunt. El are nevoie de o detinere-prealabila a ceea ce a fost în genere deschis, adica a acelui ceva pe care el îl pune în evidenta dîndu-i o determinare. În plus, în orice abordare care îsi propune sa dea o determinare este implicata deja o perspectiva obtinuta în prealabil asupra a ceea ce trebuie enuntat. Atunci cînd fiintarea data dinainte primeste în acest fel o determinare, functia determinantului o preia tocmai privinta în care ea este vizata. Enuntul are nevoie de o privire-prealabila prin care predicatul ce trebuie degajat si atribuit este, asa zicînd, desprins din starea lui de incluziune neexplicita în fiintarea însasi. În calitatea lui de comunicare care determina, enuntului îi apartine de fiecare data o articulare si aceasta articulare se petrece la nivelul semnificatiei; enuntul aduce cu sine un anumit mod de a concepe ceea ce a fost pus în evidenta: ciocanul este greu, greutatea apartine ciocanului, ciocanul are proprietatea de a fi greu. Conceperea-prealabila, care este întotdeauna implicata în enunt, trece cel mai adesea neobservata, deoarece limba ascunde de fiecare data în sine un mod de a concepe pe deplin constituit. Întocmai ca si explicitarea, enuntul îsi are în chip necesar fundamentele existentiale în detinerea-prealabila, în privirea-prealabila si în conceperea-prealabila.

Însa în ce masura devine enuntul un mod derivat al explicitarii? Ce s-a modificat în el? Aceasta modificare o vom putea pune în evidenta daca ne vom concentra asupra acelor cazuri-limita de enunturi care în logica trec drept normale si care sînt date ca exemple pentru "cele mai simple" fenomene de tip enuntiativ. Ceea ce logica îsi ia drept tema atunci cînd enunta o propozitie categorica de genul "ciocanul este greu", ea a înteles deja, înaintea oricarei analize, "în chip logic". "Sensul" propozitiei "obiectul-ciocan are proprietatea de a fi greu" este deja presupus, chiar daca el ramîne neexaminat. La nivelul privirii-ambientale pe care o pune în joc preocuparea nu exista "mai întîi" asemenea enunturi. Însa, ce-i drept, privirea-ambientala îsi are modalitatile ei specifice de explicitare care, în comparatie cu "judecata teoretica" amintita, pot suna astfel: "Ciocanul este prea greu" sau mai degraba: "Ciocanul asta e prea greu; da-mi-l pe celalalt!" Realizarea originara a explicitarii nu rezida într-o propozitie enuntiativa teoretica, ci într-o privire-ambientala izvorîta din preocupare, care îndeparteaza sau schimba unealta improprie, "fara ca pentru asta sa iroseasca cuvinte". Din faptul ca lipsesc cuvinte nu trebuie sa se conchida ca explicitarea lipseste. Pe de alta parte, explicitarea exprimata la nivelul privirii-ambientale nu este în chip necesar deja un enunt în sensul în care l-am definit pe acesta. Care sînt atunci modificarile existential-ontologice prin care enuntul ia nastere din explicitarea realizata la nivelul privirii-ambientale?

Fiintarea care se afla în detinerea-prealabila, bunaoara ciocanul, este în prima instanta la-îndemîna ca ustensil. Daca aceasta fiintare devine "obiect" [158] al unui enunt, atunci, de îndata ce facem acest enunt, survine o mutatie în detinerea-prealabila. Se trece de la acel ceva aflat la-îndemîna cu care avem de-a face atunci cînd realizam ceva la acel ceva "despre care" vorbeste enuntul si pe care el îl pune în evidenta. Detinerea-prealabila este atintita de asta data asupra a ceea ce este simplu-prezent în fiintarea-la-îndemîna. Prin simpla-privire si pentru ea, fiintarea-la-îndemîna devine învaluita ca fiintare-la-îndemîna. Prin acest mod de a des-coperi calitatea-de-a-fi-simpla-prezenta si care totodata acopera calitatea-de-a-fi-la-îndemîna, fiintarea-simplu-prezenta pe care o întîlnim este determinata în al sau fapt-de-a-fi-simpla-prezenta-în-cutare-sau-cutare-fel. De-abia acum este deschis accesul la ceva de genul proprietatilor. Cînd enuntul determina fiintarea-simplu-prezenta el o face vorbind despre ea ca despre un "ce", iar acest "ce" este extras din fiintarea-simplu-prezenta ca atare. Structura de "ca" a explicitarii cunoaste astfel o modificare. "Ca"-ul, avînd functia de apropriere a ceea ce a fost înteles, nu mai ajunge la o totalitate a menirilor functionale. În ce priveste posibilitatile sale de articulare a relatiilor de trimitere, el pierde contactul cu semnificativitatea care, ca atare, constituie mundaneitatea lumii ambiante. "Ca"-ul este împins înapoi pe planul uniform al fiintarii care nu e decît simpla-prezenta. El decade, ajungînd sa fie doar acea structura prin care nu facem decît sa vedem fiintarea-simplu-prezenta si sa-i dam o determinare. Aceasta nivelare a "ca"-ului originar, propriu explicitarii de la nivelul privirii-ambientale, prin transformarea lui în "ca"-ul prin care determinam calitatea-de-a-fi-simpla-prezenta, este privilegiul enuntului. Numai astfel obtine el posibilitatea de a pune în mod pur în lumina prin simpla-privire.

Astfel, enuntul nu poate tagadui faptul ca el provine ontologic din explicitarea de ordinul întelegerii. "Ca"-ul originar al explicitarii (~rmhne.a) care întelege la nivelul privirii-ambientale îl vom numi "ca"-ul existential-hermeneutic spre deosebire de "ca"-ul apofantic al enuntului.

Între explicitarea înca pe-de-a-ntregul învaluita în întelegerea izvorîta din preocupare si cazul extrem opus al unui enunt teoretic în marginea unei fiintari-simplu-prezente exista o multime de trepte intermediare: enunturi despre evenimente din lumea ambianta, descrieri ale fiintarii-la-îndemîna, "raporturi despre o situatie", înregistrarea si stabilirea unei "stari de fapt", descrierea unei situatii, relatarea unor incidente. Aceste "propozitii" nu pot fi reduse la propozitii enuntiative teoretice decît daca vrem sa le pervertim în chip esential sensul. Asemeni propozitiilor enuntiative, ele îsi au "originea" în explicitarea de la nivelul privirii-ambientale.

O data cu progresul cunoasterii privitoare la structura lÒgoj-ului, era inevitabil ca acest fenomen al "ca"-ului apofantic sa fie luat în consideratie într-o forma sau alta. Felul în care acesta a fost vazut în prima instanta nu este cîtusi de putin întîmplator si el n-a întîrziat sa se faca simtit în istoria ulterioara a logicii.

Considerat filozofic, lÒgoj-ul însusi este o fiintare, iar potrivit orientarii ontologiei antice el este o fiintare-simplu-prezenta. În prima instanta cuvintele sînt simplu-prezente, adica ele pot fi aflate exact cum pot fi aflate lucrurile, si la fel se petrece si cu suita de cuvinte în care lÒgoj-ul se exprima. Aceasta prima cautare a structurii lÒgoj-ului ca simpla-prezenta se soldeaza cu o simpla-prezenta-împreuna a mai multor cuvinte. Ce anume fundeaza unitatea acestui "împreuna"? Ea rezida, asa cum Platon a înteles, în aceea ca lÒgoj-ul este întotdeauna lÒgoj tinÒj. Prin lÒgoj devine manifesta o fiintare, iar din perspectiva ei cuvintele sînt asezate împreuna într-un singur întreg verbal. Aristotel a mers si mai departe; orice lÒgoj este deopotriva sÚnqesij si dia.resij; el nu este sau una - bunaoara "judecata afirmativa" -, sau alta -, "judecata negativa". Dimpotriva, orice enunt, fie el afirmativ sau negativ, adevarat sau fals, este deopotriva de originar sÚnqesij si dia.resij. Punerea în lumina înseamna luare împreuna si separare. Ce-i drept, Aristotel nu a împins întrebarea sa analitica pîna la punctul în care sa survina urmatoarea problema: care este fenomenul care, înauntrul structurii lÒgoj-ului, permite si chiar ne obliga sa caracterizam fiecare enunt ca sinteza si diareza?

Fenomenul care ar trebui atins cînd vorbim despre structurile formale de "legare" si "separare", mai exact despre unitatea acestora, este fenomenul de "ceva ca ceva". Potrivit acestei structuri, ceva este înteles prin trimitere la ceva; el este luat împreuna cu el, în speta în asa fel încît aceasta confruntare care survine în întelegere ia în acelasi timp separat, explicitînd si articulînd, ceea ce a fost luat împreuna. Daca fenomenul lui "ca" ramîne acoperit si mai ales daca originea sa existentiala în "ca"-ul hermeneutic este învaluita, atunci abordarea fenomenologica data de Aristotel analizei lÒgoj-ului se destrama într-o superficiala "teorie a judecatii", potrivit careia judecata este o legare, respectiv o separare, de reprezentari si concepte.

Legarea si separarea pot fi apoi formalizate pîna la nivelul unor "relatii". Prin interventia logicii, judecata se dizolva într-un sistem de "coordonari", ea devine obiectul unui "calcul", nu însa si tema unei interpretari ontologice. Posibilitatea si imposibilitatea întelegerii analitice a lui sÚnqesij si dia.resij, a "relatiei" din cuprinsul judecatii în genere, sînt strîns legate de stadiul în care se gaseste de fiecare data problematica ontologica fundamentala.

Cît de mult se face resimtita aceasta problematica în interpretarea lÒgoj-ului si, invers, printr-o stranie retroactie, conceptul de "judecata" în problematica ontologica, ne-o arata fenomenul copulei. Cînd luam în considerare aceasta "legatura", devine limpede ca în prima instanta structura de sinteza [160] este abordata ca de la sine înteleasa si de asemenea ca ea si-a pastrat functia de standard al interpretarii. Daca, însa, caracteristicile formale de "relatie" si "legatura" nu pot sa contribuie cu nimic din punct de vedere fenomenal la analiza structurala de continut a lÒgoj-ului, atunci rezulta ca în cele din urma fenomenul pe care îl avem în vedere cînd folosim termenul "copula" nu are nimic de-a face cu o legatura si o legare. Interpretarea lui "este", fie ca e exprimata în chip expres prin limba, fie ca e indicata prin desinenta verbala, ne trimite însa atunci la contextul de probleme al analiticii existentiale, în cazul în care enunturile si întelegerea fiintei sînt posibilitati existentiale de a fi ale Dasein-ului însusi. Elaborarea întrebarii privitoare la fiinta (cf. partea I, sectiunea a treia) va întîlni de altminteri din nou acest fenomen specific de fiinta cu care avem de-a face în cuprinsul lÒgoj-ului.

Ceea ce ne-am propus deocamdata a fost doar sa aratam, dovedind felul în care enuntul deriva din explicitare si întelegere, ca "logica" lÒgoj-ului îsi are radacinile în analitica existentiala a Dasein-ului. Cunoscînd totodata faptul ca interpretarea lÒgoj-ului este ontologic insuficienta, am putut vedea totodata mai limpede ca ontologia antica este lipsita de o baza metodologica originara. LÒgoj-ul este experimentat ca ceea-ce-e-simplu-prezent, este interpretat ca atare si, deopotriva, fiintarea pe care el o pune în evidenta are sensul simplei-prezente. Acest sens al fiintei ramîne nediferentiat ca atare si lipsit de orice relief în raport cu alte posibilitati de fiinta, astfel încît fiinta care are sensul formal al faptului-de-a-fi-ceva se contopeste totodata cu acel sens, fara ca astfel sa putem obtine fie macar si o delimitare regionala bine marcata a acestor doua domenii.