Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































DEVIANȚA - Natura devianței. Tipuri de devianță

Psihiatrie












ALTE DOCUMENTE

PERSONALITATEA sI DROGURILE
VISUL IN PERSPECTIVA PSIHANALITICA
DEVIANȚA - Natura devianței. Tipuri de devianță

DEVIANȚA

1.  Natura devianței. Tipuri de devianță



Devianța reprezintă orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societății ori ale unui grup social particular (RĂDULESCU). Reprezentând un tip de comportament care se opune celui convențional sau conformist, devianța poate fi definită în două moduri: în raport cu codurile legale formale (definiția legală, juridică) și în raport cu normele sociale și culturale (definiția socială).

a) Definiția legală (juridică)

Toate societățile condamnă anumite comportamente. Omorul, violul, incestul, trădarea de țară și furtul sunt, în general, considerate reprobabile în majoritatea societăților. În societățile industriale avansate, aceste acțiuni sunt prohibite prin coduri legale formale și există pedepse pentru cei care le comit. Astfel de acțiuni sunt considerate deviante din punct de vedere legal. Pe lângă aceste delicte grave, multe societăți consideră și alte comportamente drept violări ale normelor legale; acestea includ acțiuni cum sunt încălcarea legilor de circulație, tulburarea liniștii, purtarea unei arme ascunse și, mai recent, intrarea în datele unui calculator străin, modificarea sau ștergerea acestor date.

Delicvența juvenilă se referă la violarea normelor legale de către cei care sunt sub vârsta la care legea tratează oamenii ca adulți. Pe lângă legile care definesc anumite acte drept delicte, indiferent cine le comite, există altele care sunt specific legate de vârstă. "Starea de neascultare" și "chiulul de la școală" sunt printre comportamentele care îi aduc pe ti 323x2312d neri, nu pe adulți, în contact cu poliția și tribunalele.

Devianță există în toată lumea, în ciuda faptului că normele legale specifice care definesc comportamentul inacceptabil pot varia de la o societate la alta. În Statele Unite, legea penală este adoptată de diferitele state, precum și de guvernul federal. Astfel, ceea ce poate fi o crimă într-un stat (de pildă, cumpărarea unei arme personale) poate să nu fie considerată crimă în altul. Ceea ce este considerat devianță în sensul legal variază nu numai de la societate la societate, ci și de la zonă la zonă în cadrul societăților industriale mari.

b) Definiții sociale

Delictul este ușor de definit ca o formă deviantă de comportament. Mai greu de definit sunt acele forme de comportament care sunt considerate deviante din punct de vedere social, adică, cele care violează normele sociale, dar nu codul legal. Să dăm două exemple: până recent, purtarea cerceilor era considerată nepotrivită pentru bărbați. În anii șaizeci și șaptezeci, mulți tineri au renunțat la această convenție și, în mod sfidător, purtau părul lung, iar tineretul, în general, se îmbrăca evident mai neglijent (deseori blugi vechi și tricouri) decât era considerat corespunzător. În contextul epocii, astfel de comportamente erau considerate deviante din punct de vedere social; ele nu se conformau normelor generale ale societății, dar nu erau o amenințare suficientă pentru ordinea socială încât să fie definite drept delicte.

Pe baza acestor definiții se pot identifica mai multe feluri de devianță.

Astfel (CUSSON):

-         infracțiuni și delicte;

-         sinuciderile;

-         consumul de droguri;

-         transgresiunile sexuale;

-         devianțele sociale;

-         bolile mentale etc.

Alți autori (MERTON, MOSCOVICI) consideră că devianța se referă la:

-         devianții culturali;

-         transgresorii;

-         indivizii cu tulburări de comportament ș.a.

2.  Teorii explicative referitoare la devianță

Explicațiile de ce oamenii se angajează în acte deviante s-au situat de la cele biologice și psihologice până la cele mai sociologice. Aceste explicații diferite își au originea în diverse ipostaze nu numai referitoare la cauzele comportamentului uman, ci și la modul în  care comportamentul deviant ar putea fi schimbat. De aceea, aceste perspective diferite vor fi discutate separat.

·        Explicațiile biologice și psihologice

Într-o vreme, cauzele comportamentului deviant erau considerate a fi forțe supranaturale. Oamenii acționau în moduri iraționale, pentru că erau posedați de "diavol" sau de "spirite rele". În secolul al XIX-lea, această explicație cedează treptat unei abordări considerate mai "științifică", bazată pe cunoașterea biologiei din acea vreme.

Cea mai importantă explicație de acest tip, deși nu prima, a fost susținută de Cezare Lombroso (1876), un doctor care a lucrat în închisorile italiene. El a supus deținuții la diferite măsurători fizice și a constatat că aceștia aveau trăsături fizice distincte: fruntea îngustă, maxilar ieșit în afară, pomeți proeminenți, urechi mari și lăbărțate și mult păr pe corp. Lombroso credea, dintr-o perspectivă evoluționistă, că criminalii sunt "atavici", că sunt subdezvoltați din punct de vedere biologic. Lucrarea lui Lombroso avea multe puncte slabe. Întreprinzând o cercetare concepută cu mai multă grijă, Charles Goring (1913), un psihiatru britanic, a constatat că trăsăturile pe care Lombroso le-a atribuit criminalilor erau prezente și la necriminali. Goring a afirmat că nu există diferențe fizice esențiale între criminali și necriminali.

Cu toate acestea, ideea potrivit căreia criminalii constituie un tip fizic distinct a continuat să aibă adepți. În 1949, Sheldon a afirmat că "tipul anatomic" are legătură cu criminalitatea. El a descris criminalul ca fiind, probabil, un mezomorf (musculos și atletic) mai degrabă decât ectomorf (înalt, slab și fragil) sau un endomorf (scund și gras). Principiile generale ale poziției lui Sheldon au fost susținute de cercetările soților Glueek (1950), deși ei au afirmat că tipul anatomic nu este o cauză directă a criminalității. După părerea lor, mezomorfii au un tip de personalitate (insensibili față de alții și ar putea să reacționeze la frustrare cu comportament agresiv) care i-ar putea împinge la acte criminale. Astfel, ei au conchis că relația între caracteristicile fizice și criminalitate este una indirectă.




Recent, unii cercetători au afirmat despre comportamentul criminal violent că poate apărea când o persoană are un model cromozomial care conține un cromozom masculin (XYY). S-a constatat că modelul XYY este mai răspândit printre bărbații criminali decât printre bărbații din populația generală. Dar numărul de subiecți studiați a fost prea mic pentru a stabili, cu un grad de certitudine, o legătură între prezența unui cromozom masculin suplimentar și comportamentul criminal. Recent, Wilson și Herrnstein (1985) au ajuns la concluzia că factorii biologici au un efect neglijabil asupra comportamentului criminal și că mediul social joacă un rol important în promovarea sau inhibarea oricărei influențe pe care caracteristicile biologice o pot avea asupra unui astfel de comportament.

·        Explicațiile sociologice. Teoriile despre microniveluri

Asocierea diferențială. Ideea cheie în spatele teoriei asocierii diferențiale (sau teoria transmiterii culturale) (Sutherland, 1940) este că, principial, criminalitatea este învățată în cursul socializării. Prin interacțiunea cu "cei importanți", indivizii își dezvoltă tipuri de idei, atitudini și valori care îi fac mai mult sau mai puțin dispuși să se conformeze normelor sociale. Dacă oamenii se angajează sau nu în acte deviante sau criminale depinde în mare măsură de natura influenței și de timpul pe care îl petrec cu aceia care susțin și modelează comportamentul deviant.

În teoria asocierii diferențiale, devianța este un rezultat obișnuit al prezenței unei subculturi deviante prin care oamenii învață norme și comportamente ce îi împing la acte antisociale. Această explicație este o folosire simplă a teoriei învățării în contextul socializării. Ceea ce deosebește criminalul de necriminal sau deviantul de nondeviant nu este procesul de socializare, ci conținutul lui; ce este învățat, nu cum este învățat. Toți oamenii pot învăța valori și norme care ar putea fi numite antisociale; ceea ce contează este frecvența contactului cu aceste valori și norme, precum și intensitatea lor. Un alt factor este vârsta. Tinerii au puțină experiență cu care să evalueze sau să pună în context aceste idei și comportamente. Ei sunt mai vulnerabili la toate felurile de influență, inclusiv la cele care duc la comportament delicvent.

Această teorie a fost folosită și pentru a explica persistența criminalității în comunități speciale sau în mahalale (Shaw și McKay, 1942). O dată ce subculturile deviante se dezvoltă, valorile lor, atitudinile, normele, tehnicile și comportamentele devin accesibile altora din comunitate, prin faptul că sunt modelați de criminali.  Mai mult, aceste valori și comportamente sunt transmise generațiilor viitoare prin socializare.

În felul acesta, comunitățile speciale devin pepiniere pentru comportamentul criminal generație după generație. Teoreticienii școlii de la Chicago apreciază că orașul modern are întotdeauna arii de delicvență (Shaw, McKay), după cum urbanizarea are și consecințe nedorite (HALBWACHS - urbanismul dublează sinuciderile).

Deși ideea despre comportamentul deviant și/sau criminal care este învățat ca orice formă de comportament a câștigat o largă acceptare, teoria asocierii diferențiale a fost considerată incompletă. Această teorie nu rezolvă nicăieri problema de ce anumite activități sunt definite criminale. Orice teorie cuprinzătoare trebuie să rezolve și această problemă.

Teoria controlului. Walter Reckless și colegii săi (1956) s-au concentrat asupra problemei de ce, chiar în zonele cu criminalitate ridicată, unii tineri nu ajung delicvenți. Ei susțin că dezvoltarea unei imagini "bune" despre sine a unei persoane servește ca să-l "izoleze" de subcultura delicventă înconjurătoare.

Cel mai general punct de vedere al teoriei controlului se referă la comportamentul criminal ce rezultă din lipsa unui control intern, efectuat de individ, și din lipsa unui control extern, efectiv și adecvat, efectuat de societate. Ideea centrală este că ceea ce trebuie explicat nu este deviația, ci "conformismul". Conformismul rezultă din mecanismele de control intern și extern. Dar ce sunt aceste mecanisme de control social?

Construind pe teoria lui Durkheim, teoreticienii controlului afirmă că integrarea comunității și legăturile sociale puternice îi fac pe oameni să accepte normele și valorile comunității lor și să se conformeze acestora. Hirschi (1969) a avansat ideea că legăturile sociale puternice au câteva caracteristici definitorii.

Atașamentul implică legături puternice cu anumiți indivizi din comunitate. Relații cu alți oameni importanți îi determină pe indivizi să ia în considerare sentimentele și preocupările acestora, făcându-i, după toate probabilitățile, să acționeze în moduri "responsabile".

Angajamentul, sau investiția oamenilor în societate, le temperează comportamentul. În anii '60, un strigăt mobilizator al celor care susțineau schimbarea socială era "nu aveți încredere în nimeni peste treizeci de ani". Ideea fundamentală a acestui slogan era că oamenii peste vârsta de treizeci de ani puteau avea familii, slujbe cu normă întreagă, ceea ce îi făcea să aibă un interes față de sistemul existent și, astfel, era mai puțin probabil ca ei să dorească să-l schimbe. Era mai probabil ca ei să se conformeze valorilor și normelor sociale existente decât oamenii mai tineri.

Implicarea în activități nedeviante și cu oameni nedevianți, afirma Hirschi, lasă mai puțin timp pentru comportament delicvent.

Sistemele de credință împărtășite leagă laolaltă membrii comunității și le întărește rezistența la acțiuni deviante.

Deși teoria controlului este un supliment folositor pentru teoria asocierii diferențiale, prin faptul că pune accentul pe importanța controlului intern și a integrării sociale a comunității, el este, de asemenea, incomplet. Teoria controlului, de pildă, pare incapabilă să explice crima gulerelor albe, activități delictuale (e.g., delapidare) comise de oameni cu statut superior și, aparent, "respectabili", care sunt bine integrați în comunitățile lor. De asemenea, această teorie nu ajută la explicarea comportamentului celor integrați în subculturi deviante, în care legăturile sociale puternice și normele sociale nu sunt privite favorabil de societatea mai mare.

Astfel, problema nu este numai integrarea în comunitate, ci și natura sistemului de credințe al acestei comunități. Legăturile puternice ale comunității în cadrul unei subculturi deviante pot contribui la comportamentul deviant. Teoria nu rezolvă problema de ce oamenii se angajează într-o formă de devianță și nu în alta. În final, lipsa de integrare a indivizilor în comunitatea lor poate fi cauza sau efectul comportamentului lor deviant. Pe scurt, teoria controlului joacă un rol în explicarea devianței, dar nu poate să se mențină singură.

Teoria situațională. O serie de cercetători consideră că analiza situațiilor oferă un răspuns adecvat problemelor legate de geneza devianței. În această concepție situația reprezintă ansamblul circumstanțelor externe care precedă și însoțesc comiterea unui act deviant și care fac ca acest act să fie mai mult sau mai puțin realizabil, mai mult sau mai puțin profitabil, mai mult sau mai puțin riscant. Există astfel o convergență la un moment și într-un loc date a circumstanțelor materiale favorabile executării unui act deviant (ipoteza posibilității):

-         obiceiuri de viață care "invită" la producerea unor comportamente deviante din partea altora;

-         vulnerabilitatea țintelor;

-         accesul potențialilor devianți la "tehnica" necesară.

În acest sens, un interes aparte în sociologia devianței și sociologia culturii o prezintă mass-media (devianța observată - producții de film etc care pot stimula imitația).




·        Explicațiile sociologice: teoriile despre macroniveluri

Tensiunea structurală. Unele explicații ale devianței se concentrează asupra forțelor sociale mari. O astfel de teorie pune accentul pe conceptul de anomie al lui Durkheim, care se referă la o situație în care normele tipice care ghidează comportamentul nu mai sunt adecvate sau eficiente. Efectul anomiei constă în reducerea capacității societății de a structura un comportament adecvat. Pe această bază, Merton (1938) susține că devianța se naște dintr-o tensiune structurală, care rezultă din lipsa unei relații clare între scopurile susținute cultural și mijloacele oferite de societate pentru atingerea acelor scopuri. Efectul acestei nepotriviri este că, deși indivizii află, prin procesul de socializare, ce așteaptă societatea de la ei (scopurile), deseori ei sunt incapabili să atingă acele scopuri, din cauza lipsei de mijloace adecvate. De pildă, oamenii așteaptă să aibă succese pe plan profesional și financiar. Dar nu toți oamenii pot avea "succes" în acești termeni. E mai puțin probabil ca unii indivizi fără mijloace de a ajunge la o educație superioară sau la o instruire specializată să aibă "succes". Această situație duce la un sentiment de anomie.

Merton definește patru tipuri de adaptare deviantă. Inovația, când o persoană acceptă scopurile culturale standard, dar nu acceptă mijloacele, sancționate social, de atingere a acestor scopuri (e.g., persoana care folosește "informații de la o persoană care are acces la informații confidențiale", pentru a face afaceri cu acțiuni și obligațiuni). Ritualismul se referă la situații în care persoanele care nu acceptă sau par să nu înțeleagă scopul cultural totuși acționează în moduri aprobate de societate (e.g., birocratul stereotipic care este mai atent la a se asigura că toate formularele sunt completate decât la atingerea scopului acestor formulare). Marginalizarea descrie situația persoanei care a abandonat atât scopurile, cât și mijloacele aprobate cultural (e.g., vagabondul, cel care părăsește societatea). În final, rebeliunea este un mod de adaptare prin care persoana nu reușește să accepte scopurile și mijloacele aprobate cultural și le înlocuiește cu alte scopuri și mijloace (e.g., revoluționarul sau cel care protestează pentru drepturi civile).

Potrivit teoriei tensiunii culturale, sursa dificultății este în structura socială și în cultură, nu în individ. Astfel, este deosebit de util să se explice devianța în clasa de jos, în care căile pentru succes, acceptabile social, sunt mai puțin accesibile. De asemenea, teoria tensiunii structurale explică mai eficient comportamentele deviante specifice (e.g., cei care se implică în furt) decât devianța, în general. Totuși, este mai puțin folositor să înțelegi devianța socială necriminală sau crima "gulerelor albe".

Capitalismul și teoria conflictului. Rădăcinile teoriei conflictului își au originea în concepția marxistă potrivit căreia orânduirea capitalistă, un sistem economic caracterizat mai degrabă prin proprietatea privată decât prin proprietatea statului asupra mijloacelor de producție, a repartiției și a schimbului de bogății, este sursa criminalității. Întrucât controlul asupra resurselor necesare nu este repartizat în mod egal, capitalismul îi face pe oameni să se angajeze în comportament criminal, fie ca să obțină ceea ce ei cred că ar trebui să aibă (muncitorul "exploatat"), fie să păstreze sau să dezvolte ceea ce au dobândit (capitalistul). Acest conflict își are originea direct în competitivitatea inerentă capitalismului, cu accentul său de profit, și în incapacitatea muncitorilor de a realiza venitul necesar, ca să se mențină cel puțin la un nivel minimal de existență.

Quinncy (1974; 1980) afirmă că proprietarii mijloacelor de producție, capitaliștii, controlează sistemul legal; ci definesc ca fiind delict sau crimă orice faptă ce le-ar amenința privilegiile și proprietățile pe care le-au acumulat prin capitalism. Din această perspectivă, chiar acele crime care par neînsemnate (e.g., jocurile de noroc, băutura, angajarea în legături sexuale ilicite) sunt considerate că amenință valorile muncii intense și sobrietatea pe care se bazează structura capitalistă.

În mod similar, Spitzer (1980) evidențiază cum autoritatea capitaliștilor asupra aparatului legal le permite să-l folosească la controlarea celor care amenință funcționarea capitalismului. De pildă, el afirmă că, întrucât cei care fură amenință proprietatea celor bogați, acest comportament ar putea fi definit delictual. Mai mult, el propune ca proprietarii, capitaliștii, să joace și un rol cheie în a-i defini devianți din punct de vedere social pe cei care nu vor să efectueze munca necesară pentru a face să funcționeze mașinăria capitalistă sau pe cei care nu arată respectul cuvenit față de autoritate, o cerință importantă în organizațiile ierarhice capitaliste. Pe  de altă parte, cei al căror comportament sprijină sau ilustrează modul de viață capitalist (e.g., individualiștii neînduplecați, implicați în jocuri sportive competitive) sunt prezentați ca modele în contrast cu devianții.

Teoria conflictului aplicată devianței sugerează modalități prin care structura economică a societății influențează sfera politică, îndeosebi în definirea anumitor acte ca fiind criminale sau deviante. La fel ca teoria tensiunii structurale, ea localizează sursa comportamentului deviant în cadrul structurii sociale și nu în individ.

Totuși, și ea are anumite limite. Teoria conflictului presupune că bogații sunt atotputernici; că ei sunt liberi să definească orice vor ca fiind criminal sau deviant. Această teorie ignoră consumatorul sau legile pentru protejarea muncitorilor, care restrâng libertatea de acțiune a capitaliștilor.

De asemenea, clasa "capitalistă" nu este întru totul de acord în privința intereselor sale și a modurilor de a le apăra. Dacă această afirmație nu ar fi adevărată, nu ar exista legi împotriva trusturilor care împiedică anumite companii să controleze evenimentele după bunul lor plac.

O altă problemă cu teoria conflictului este că ignoră devianța în societățile în care nu există o inegalitate importantă. Crima și devianța există chiar și în țările care au redus în mod drastic inegalitățile printre membrii lor.

La fel ca celelalte teorii despre cauzele criminalității, perspectiva conflictului ne îmbogățește cunoștințele despre devianță, dar nu ne oferă o explicație completă.

Teoria reacției sociale sau de marcaj. Una dintre cele mai populare explicații ale devianței este, în zilele noastre, teoria reacției sociale sau de marcaj (teoria etichetării), care consideră devianța ca fiind incapacitatea de a clasifica anumite acțiuni ca potrivite sau nepotrivite. Deși asemănătoare cu teoria conflictului în privința devianței, aceasta se bazează mai puțin pe sfera economică decât pe puterea indivizilor sau a grupurilor pentru a eticheta comportamentul.

Argumentul principal prezentat de teoreticienii reacției sociale (e.g., Lemert, 1951; Erikson, 1962; Becker, 1963) este că nici un comportament nu este inerent sau în mod automat deviant. Devianța reclamă o definiție. Diverse societăți (și diverse grupuri din cadrul unei societăți) etichetează diferite acte ca fiind deviante. În Statele Unite, de pildă, dacă o persoană umblă pe stradă în haine zdrențăroase și îndrugă vorbe despre slava lui Dumnezeu, va fi, probabil, ridiculizat, trimis la închisoare sau într-o instituție pentru boli psihice. În alte societăți, același act ar putea inspira respect datorită naturii sale religioase.

Deopotrivă important pentru această teorie este că, deși din când în când toți oamenii se angajează în acte care sunt definite de societatea lor (sau grupul) ca fiind deviante, aceste acte deviante nu sunt totdeauna observate sau, dacă sunt observate, ele sunt considerate comportamente greșite temporare. Aceasta este numită devianță primară. Ceea ce este important pentru teoria etichetării nu este actul însuși, ci devianța secundară, etichetarea publică ca deviant și, ca urmare, acceptarea identității deviante de către persoana care a comis actul. Această acceptare poate fi considerată ca un stigmat, un mod negativ de a vedea lucrurile, care schimbă în mod substanțial conștiința de sine a unei persoane și o duce la o "carieră deviantă" (Goffman, 1963). Un act de devianță secundară poate, de asemenea, duce la o etichetare retrospectivă a identității trecute a unei persoane, pentru a-l face să se conformeze identității prezente.

Teoria reacției sociale a fost folosită pentru a explica atât criminalitatea, cât și devianța socială. Problema identității este esențială pentru perspectiva reacției sociale, care are rădăcini în teoria interacțiunii simbolice. Actul deviant e mai puțin important decât faptul de a fi etichetat deviant. La rândul ei, acea etichetă afectează sentimentul de identitate al persoanei, care poate duce la alte acte deviante.

Teoria reacției sociale leagă modurile micro și macro de abordare a devianței. Definițiile devianței rezidă în definițiile culturale (macro). Dar aplicațiile acestor definiții au loc prin interacțiunea personală cu alții și joacă un rol semnificativ în identitatea individuală (micro). Această teorie este utilă în prezentarea devianței ca un proces social mai degrabă decât un proces moral - unele persoane au puterea de a impune altora punctele de vedere asupra comportamentului cuvenit. De asemenea, ea constituie o modalitate utilă de a privi comportamentele definite ca violări atât ale normelor legale, cât și  ale celor sociale.



Teoria reacției sociale are câteva limitări. Cercetarea arată că unii criminali se angajează în practici criminale sau deviante (e.g., furturi din magazine) chiar dacă nu sunt prinși și niciodată expuși unei identități bazate pe devianță secundară (Gove, 1980). Pentru unii, faptul de a fi etichetat deviant este un stimulent puternic de a-și schimba mai degrabă comportamentul decât de a-l continua. În final, există oameni în închisori (e.g., violatori, ucigași plătiți) și în diverse tipuri de instituții pentru boli psihice, deoarece comportamentul lor este o amenințare pentru ei înșiși sau pentru alții și nu pentru că acțiunile lor au fost arbitrar definite, de cei care au autoritate, ca fiind greșite.

3.  Caracteristicile sociologice ale deviantului

Caracteristicile sociologice ale deviantului - preluate din literatura de specialitate și referitoare la situația din țările dezvoltate/industrializate - oferă numeroase date interesante pentru analiza și, mai ales, pentru predicția fenomenului deviant.

Este surprinzător de dificil să identifici tipurile de persoane care comit crime sau au comportamente deviante. Multe astfel de comportamente rămân neînregistrate, deseori pentru că victimele nu sunt identificate sau nu figurează în rapoartele birocrației. De fapt, Departamentul de Justiție al Statelor Unite estimează că ar putea fi de trei ori mai multe crime decât se raportează. Majoritatea statisticilor privitoare la criminali se referă la cei care au fost prinși, iar în unele cazuri doar la cei care au fost condamnați. Pe scurt, datele asupra criminalilor sunt de așa natură încât caracterizările tipurilor de oameni care comit crime trebuie să fie experimentale.

Vârsta este asociată cu crima și cu comportamentul deviant. Criminalii și/sau devianții sunt relativ tineri; cei mai mulți sunt adolescenți sau puțin trecuți de 20 de ani. Acest grup de vârstă explică mai mult de 40% din crimele violente și aproximativ jumătate din toate delictele împotriva proprietății. Pe de altă parte, este mai probabil ca delictele gulerelor albe să fie comise de cei care sunt considerabil mai în vârstă.

Genul este, de asemenea, asociat cu crima și/sau delicvența. După toate probabilitățile, bărbații comit delicte împotriva proprietății de aproximativ patru ori mai mult decât femeile și cam de nouă ori mai multe crime violente. Această diferență între ratele delictelor este datorată mai multor factori. Unele delicte sunt legate automat de gen; violul este esențialmente o infracțiune masculină, iar prostituția o infracțiune feminină. De asemenea, agenții care aplică legea deseori sunt mai șovăielnici în a eticheta femeile drept criminale decât a eticheta bărbații. Pe măsură ce drepturile femeilor și ale bărbaților devin egale, s-ar putea ca diferența în ratele delictelor lor să scadă (Adler și Adler, 1979).

Clasa socială joacă un rol în devianță/infracțiune. O mai mare parte dintre delicvenți/deviați sunt din clasa de jos decât din cea mijlocie și cea de sus. Totuși, victimele crimelor de asemenea provin disproporționat din clasa de jos. Mai mult, probabilitatea de a fi arestați și condamnați e mai mare pentru oamenii din clasa de jos decât pentru cei din alte clase sociale. Clasa socială este, de asemenea, un factor în diferitele tipuri de delicte comise. Probabilitatea de a comite infracțiuni de "stradă" (e.g., tâlhării, atac la persoane) este mai mare pentru cei din clasa de jos. Pe de altă parte, delictele gulerelor albe sunt mai frecvente printre cei din clasele de mijloc și de sus.

Rasa este implicată în infracțiune într-un mod copleșitor. Americanii africani sunt mult mai frecvent arestați decât proporția lor din populație. În 1986, când aceștia constituiau 12% din populație, ei formau cam 28% din arestări pentru crime grave, 33% pentru crime împotriva proprietății și 45% pentru crime împotriva persoanei (Biroul Federal de Investigații al Statelor Unite, 1987). Totuși, majoritatea criminalilor sunt albi. De asemenea, există o relație între clasa socială și rasă care afectează rata criminalității. Americanii africani sunt mai frecvent arestați decât sunt albii. De asemenea, probabilitatea de a comite delicte ale gulerelor albe este mai mică pentru americanii africani decât pentru albi.

4.  Implicațiile sociale ale devianței

Sociologii nu văd devianța ca un atribut al persoanei; ea este eticheta atribuită unui anumit comportament față de relațiile și procesele sociale. Când aceste procese sunt codificate și legiferate de stat, noi numim violarea lor "crimă". Alte definiții sociale formulate mai puțin clar deseori fac ca diferite forme de comportament să fie considerate "ciudate", "excentrice", "deosebite" sau "trăsnite". Aceste comportamente deseori îi fac pe oameni să evite persoana asociată cu ele sau să insiste ca acțiunile persoanei ofensatoare să fie limitate în vreun fel.

·        Stigmatul social

Un număr de forme de comportament deviant necriminal poartă cu ele un stigmat social, o identitate negativă convingătoare. În societatea noastră, boala mintală poartă un asemenea stigmat, așa cum poartă handicapul fizic, invaliditatea și chiar bolile fizice (e.g., SIDA). Comportamentul forțat, fie că implică jocurile de noroc, folosirea drogurilor sau mâncatul, este deseori definit deviant și de aceea stigmatizează persoana care se angajează în el. Pe scurt, oamenii neconvenționali sunt considerați devianți. Definirea oamenilor neconvenționali mai degrabă ca "devianți" decât "deosebiți" afectează serios modul în care alții tratează astfel de indivizi și, inevitabil, modul în care persoanele astfel definite ajung să se considere ele însele.

·        Devianța și societatea

Durkheim (1895) precizează că devianța există în toate societățile. El afirmă că, departe de a fi anormală, devianța este o trăsătură necesară tuturor societăților și îndeplinește câteva funcții importante. Definițiile sociale ale devianței marchează granițele comportamentului permisiv, astfel clarificând ceea ce societatea consideră că este o acțiune corectă și potrivită. Etichetarea actelor ca deviante întărește forța morală a comportamentului considerat acceptabil de societate. De asemenea, reacția societății la comportamentul deviant deseori mărește solidaritatea socială, unind oamenii în spatele acelei reacții.

Devianța poate servi societatea, ducând la schimbarea socială. Devianța prezintă alternative la normele și valorile existente. De pildă, potrivit lui Merton, inovația este o formă de devianță care poate fi considerată nu numai pozitivă, ci și absolut necesară dacă o societate nu vrea să stagneze. Cei definiți devianți la un moment dat pot deveni eroii viitorului. Oamenii care au luptat să dea femeilor dreptul de a vota au fost considerați devianți la vremea aceea, dar astăzi noi considerăm normal dreptul de a vota al femeilor și îi lăudăm pe cei care s-au luptat să-l obțină.

Devianța, așadar, este comportamentul care diferă de cel obișnuit și tradițional. Dacă acest comportament este aplaudat sau condamnat depinde de cine îl apreciază; el depinde și de zona specifică în care apare. Pe scurt, devianța este rezultatul unui proces social.

Criminalitatea și delicvența juvenilă rezultă din violarea legilor și sunt două forme de devianță definite legal. Devianța socială, pe de altă parte, se referă la acțiuni care violează normele sociale, deși nu necesarmente legale.












Document Info


Accesari: 3788
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )