Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload





















































MECANISME PSIHICE INFORMATIONAL-OPERATIONALE

Psihiatrie










ALTE DOCUMENTE

VISUL IN PERSPECTIVA PSIHANALITICA
Ce stiu eu despre droguri?
Diagnosticul psihic
Perceptia
Semiologia activitatii psihomotorii
PSIHOZELE, NEVROZELE
TULBURARI DE RITM SI COERENTA

4. MECANISME PSIHICE INFORMAŢIONAL-OPERAŢIONALE

A. De prelucrare primara a informatilor

SENZAŢIILE

Specific psihologic

Se recunoaste ca termenul "senzatie", īn sensul sau actual, prezinta unele "ambiguitati", de aceea psihologia contemporana ofera definitii de lucru ale senzatiei, uneori īntr-o forma extrem de generala. Aceste definitii pot duce la confundarea senzatiei cu alte procese prin care organismul raspunde la actiunea stimulului. De aceea vom compara senzatia fie cu unele fenomene inferioare ei, cum ar fi excitatia, fie cu fenomene superioare ei, ca de exemplu perceptia.

Definirea senzatiei prin opozitie cu excitatia

Ca o distinctie īntre excitatie si senzatie, excitatia presupune o modificare locala reversibila sub influienta locala a stimulului, senzatia implica transmiterea mesajului nervos (a excitatiei) pāna la centri care au capacitatea de a īnregistra experientele de natura sa asigure adaptarea conduitelor individului, nu numai actual, ci si ulterior, asigurānd astfel reglarea globala a fiintelor vii.

Daca lumina este īmpiedicata sa ajunga īn zona centrala a analizatorului vizual, senzatia vizuala nu va aparea, dar aceasta nu īnseamna ca reflexul pupilar va fi īmpiedicat sa intre īn functiune. Asadar, uni stimuli pot ramāne reflexogeni, fara a angaja direct o senzatie, ceea ce exclude posibilitatea ca ei sa influienteze direct comportamentul. Dimpotriva, ei se integreaza īn reglarea comportamentului prin raspunsurile reflexe primare susceptibile a da nastere, la rāndul lor, unor senzatii, contribuind astfel la cunoasterea indirecta a mediului.

Exista 2 stadii ale unei senzatii:        stadiul presenzorial, stadiul de excitatie sau de reflex caracterizat printr-o reactie localizata, dar integrata prin efectele ei īn circuitul reglator;

  stadiul senzatiei propriu-zise, ca reflectare a unor īnsusiri ale obiectelor.

Definirea senzatiei īn opozitie cu senzatia are o dubla semnificatie:                   

-  se precizeaza mai bine distinctia dintre fiziologic si psihologic;

-  se subliniaza continuitatea lor, integrarea fiziologicului de catre psihologic, asigurāndu-se īn felul acesta reglarea generala a comportamentului.

Definirea senzatiei īn opozitie cu perceptia

Punerea fata īn fata a celor 2 mecanisme psihice reuseste sa conduca la surprinderea notelor distinctive ale fiecaruia dintre ele.

Senzatia

Perceptia

◦ procesul cu ajutorul caruia stimulii sunt detectati si codati

◦ procesul mintal al organizarii si interpretarii senzatilor

◦ experienta individuala cu stimulii

procesul de interpretare, organizare a materialului furnizat de stimul

Īn cercetarile actuale, dominate de psihologia cognitiva senzatia se refera la tratarea senzoriala a informatilor fizice, independent de semnificatile lor, īn timp ce perceptia este direct legata de semnificatia obiectelor si de interpretarea informatilor senzoriale.

Definirea senzatiei prin integrare psihofiziologica

Pierre Salzi constata ca nici cei care leaga senzatia de obiect, stabilind o relatie ca de cauza efect, nici cei care sustin ca stimularea organica este sursa senzatiilor nu au dreptate. Sunt cazuri cānd, desi nu exista organe specializate, senzatiile se produc. Apar efecte de compensare fiziologica. Alterarea partii nervoase a receptorului are repercursiuni asupra senzatiilor. Obiectul si stimularea nervoasa apar drept conditii necesare, dar nu si suficiente pentru senzatii.

Constiinta, imaginile, rationamentul sunt cele care determina senzatia:

  Constiinta intervine real īn ordinea si chiar tesatura senzatilor. Senzatiile "se nasc, cresc sau scad conjunctural, o data cu functionarea constiintei.

  Imaginea serveste la "directionarea atentiei" si fiind, de aceea "primul factor de ordine al senzatiilor".

  Rationamentul da posibilitatea constiintei sa avanseze prin apelul la noi premise, rezultatul fiind marcat de "cresterea discernamāntului īn cunoasterea obtinuta".

Dat fiind faptul ca senzatia decurge din activitatea mentala, ea se va perfectiona corelat cu interventia acestei activitati, ne fiind doar o urmare a bunei functionalitati anatomo-fiziologice.

Constatari concluzive

Fiecare din modalitatile de definire si caracterizare a senzatilor prezentate mai īnainte aduce precizari importante; totusi nici una din ele nu furnizeaza date referitoare la continutul informational al senzatiilor, la forma ideal-subiectiva de reflectare a realitatii, la caracterele reflectarii, etc.

Daca senzatia este un mecanism de captare si īnregistrare a informatilor din realitatea īnconjuratoare sau din cea interna a organismului, atunci care sunt aceste informatii? Raspunsul formulat de psihologie la aceasta īntrebare este urmatorul: senzatia, ca prima forma de psihic, reproduce īn creierul uman īnsusirile simple ale obiectelor si fenomenelor sau ale stimulilor care actioneaza direct asupra organismului, reflectarea avānd un caracter nemijlocit.

Īnsusirile reflectate de senzatie sunt nu numai simple, ci si concrete, exterioare, fenomenale, accidentale, neesentiale, adica cele care apar la "suprafata" obiectelor si fenomenelor sau care se impun simturilor prin forta lor senzoriala, dar care au o mare valoare adaptativa pentru organism.

Īnsusirile reflectate de senzatie sunt īnsusiri izolate, separate ale obiectelor si fenomenelor. Senzatia dispune deci de capacitatea de a izola caracteristicile stimulului, evident la un nivel elementar. Dovada faptului ca senzatia se caracterizeaza prin tratarea separata a īnsusirilor stimulilor o reprezinta pe de o pare specializarea simturilor, iar pe de alta parte specializarea arilor corticale, a zonelor de proiectie corticala a analizatorilor.

Psihologia cognitiva aduce doua precizari importante:

-  senzatia este interpretata ca fiind un eveniment psihic elementar capabil de a produce experiente subiective, facānd referinta la o anumita calitate a informatiei senzoriale (la o culoare, la o durere, etc.) care este extrasa din stimuli exteriori sau interiori;

-  senzatia codeaza informatia la niveluri de tratare precoce, de aceea din perspectiva cognitiva caracterul constient al senzat 16416l111q iei nu este decisiv, prezenta ei putānd fi evidentiata prin metode psihofizice directe implicānd un rationament, fie inferata prin intermediul manifestarilor indirecte.

Indiferent de perspectiva de analiza a senzatiei, ea implica trei elemente, si anume:

· stimulul fizic - materie sau energie ce actioneaza direct asupra organelor de simt;

· raspunsul fiziologic - structura a activitatii electrice aparuta īn organele de simt (nervi si creier) ca urmare a stimulari;

· experienta senzoriala - subiectiva dupa natura ei.

Daca am lua īn considerare principalele tipuri de relatii care se stabilesc īntre cele trei elemente, vom descoperi trei domenii sau moduri de tratare a senzatilor:

  fiziologia senzatilor - se ocupa de studiul relatiei dintre stimul si raspunsul fiziologic. daca este prezentat un anumit stimul, ce raspuns fiziologic va aparea īn organele de simt, īn nervi sau īn neuronii creierului?

  psihofiziologia senzatilor - se centreaza pe investigarea relatiei dintre raspunsul fiziologic si experienta senzoriala. Ea īncearca sa raspunda la īntrebari de tipul: ce modificari fiziologice sunt necesare pentru aparitia unei experiente senzoriale particulare?

  psihofizica senzatilor - trateaza relatia dintre stimul si experienta senzoriala, ignorānd raspunsurile fiziologice care o mediaza. Ea īncearca sa raspunda la īntrebari de tipul: daca intensitatea unui stimul este crescuta sau scazuta, ce se īntāmpla cu intensitatea senzatiei?

Proprietatii

Īn functionarea lor concreta, senzatiile capata o serie de proprietati care le individualizeaza, este vorba despre calittea, intensitatea, durata si tonul afectiv.

Calitatea senzatiilor

Cel putin trei mecanisme par a axplica mai adecvat calitatea senzatiilor: selectivitatea receptorilor, energia specifica a receptorilor si energia specifica corticala.

Selectivitatea receptorilor consta īn specificitatea diferentiata a receptorilor īn raport cu diverse specii de stimuli. (ex: receptorii vizuali sunt sensibili la lumina, cei auditivi la sunete, etc.). selectivitatea receptorilor se explica prin mai multe aspecte, dintre care mai importante sunt urmatoarele:

  localizarea receptorilor - unii sunt localizati la suprafata organismului, deci nu vor putea capta decāt informatiile ce vin din afara corpului, īn timp ca alti receptori fiind localizati īn interiorul organismului, īn organele interne, īn tendoane, articulatii, muschi, vor fi sensibili doar la stimulii ce vin din propriul organism;

  structurile asociate receptorilor - ochelarii nu filtreaza sunetele, la fel cum aparatele acustice nu sunt adaptate pentru lumina;

  caracteristicile chimice si structurale ale receptorilor - celulele vizuale contin o serie de substante chimice care le confera proprietatile lor fotosensibile, celulele labirintului nonauditiv dispun de o structura adaptata stimulilor mecanici;

  caracteristicile functionale ale receptorilor - terminatiile nervoase libere din piele dau senzatii diferite (de contact, de temperatura, de durere) datorita nu numai structurii si constituientilor lor chimici, ci probabil, si echilibrului lor polarizat al membranelor nervilor. Explicatia este interesanta, totusi limitata, iar aceasta pentru simplul fapt ca receptorii reactioneaza nu numai la stimuli specifici, ci si la unii stimuli non specifici, cum ar fi cei mecanici si electrici. Ochiul poate fi activat prin presiunea globilor oculari, la fel cum toti ceilalti receptori reactioneaza la curentul electric. Sensibilitatea organismului la stimulii nonspecifici nu este gratuita, ea īndeplinind functii adaptative. De exemplu, faptul ca o caldura excesiva excit receptorii durerii avertizeaza organismul asupra unui pericol care īl ameninta.

Energia specifica a organelor de simt este un alt mecanism care explica calitatea senzatiei. Se porneste de la premisa ca fiecare organ de simt poseda o energie specifica, care este transmisa creierului, indiferent de maniera īn care este stimulat. Aceasta idee a fost lansata de catre Johannes  Műller (1801-1858). Helmholtz considera ca nu doar receptorul dispune de o energie specifica, ci fiecare fibra īn parte, el formulānd teoria fibrelor specifice. Energia specifica a fibrelor determina sau imprima calitatea senzatiei dupa ce selectia a fost facuta.

O asemenea idee a fost contestata de alti cercetatori, care au considerat ca particularitatile calitative ale stimulului se imprima receptorilor si fibrelor independent de proprietatile particulare ale acestora din urma. Deci nu energia specifica a receptorilor sau fibrelor nervoase determina calitatea senzatiei ci specificul stimulului. Īn sprijinul acestui punct de vedere vine Edwald Hering (1834-1918) care arata ca īn cadrul vederii colorate unul si acelasi receptor poate da doua tipuri de impresii colorate, īn functie de stimuli care sun aplicati. El propune teoria fibrelor nonspecifice, care intra īn disputa cu teoria fibrelor specifice formulata de Helmholtz.

Morgan īnclina sa creada ca dintre aceste doua teorii cea care are dreptate este teoria fibrelor specifice si aduce drept argumente investigatiile efectuate asupra fibrelor nervoase izolate sau asupra grupurilor de fibre senzoriale. De exemplu, pentru fiecare fibra a neuronului auditiv exista o anumita frecventa care declanseaza reactia sa maximala. De asemenea, fiecare fibra optica are propria ei curba de vizibilitate, aceste burbe fiind fiind diferite de la o curba la alta. Morgan duce īnsa ideea si mai departe: chiar daca calitatea experientiei senzoriale depinde de receptorul care intra īn joc, este foarte probabil ca o calitate senzoriala data sa depinda, īn conditii normale, de diferitele combinatii de receptori specifici, sauu de combinarea numeroaselor fibre specifice diferite. De exemplu, senzatia de arsura cauzata de caldura sau frigul intens poate fi explicata prin combinarea activitatii receptorilor pentru cald si pentru rece.

Energia specifica centrala este un al treilea mecanism implicat īn explicarea calitatii senzatilor. Senzatiile se datoreaza nu numai unor mecanisme periferice (energia specifica a receptorului sau a fibrei nervoase), ci si unor mecanisme centrale, corticale (energiei specifice a instantelor superioare prezente īn realizarea senzatiilor). Īn sprijinul acestui punct de vedere se aduc argumente de ordin anatomo-fiziologic (localizarea spatiala mai riguroasa a capetelor corticale ale diferitelor organe de simt) sau de ordin neurologic (tulbularea vederii colorate īn conditiile tulburarii cortexului, indiferent de alte defectiuni vizuale). Se pare ca la baza energiei specifice centrale care ar explica diferitele calitati ale senzatiilor se afla diferentele chimice existente īn transmisia sinaptica. Mai plauzibil īnsa ca acest mecanism biochimic este cel al conexiunilor stabilite īn sistemul nervos central. Calitatea senzatiilor este diferita deoarece ele suscita comportamente diferite, comportamente care, la rāndul lor, sunt dependente tocmai de calitatea (frecventa, rapiditatea etc.) conexiunilor nervoase.

Dupa cum se poate remarca, aceste mecanisme sunt relativ contradictorii, de aceea nici unul dintre ele luat īn sine nu este suficient pentru explicarea calitatii senzatiilor, asa īncāt n-ar fi exclus ca prin corelarea lor sa se ajunga la solutionarea problemei.

Intensitatea senzatiilor

Aceasta proprietate a senzatiilor este legata de intensitatea fizica a stimulilor care le provoaca, dar nu depinde exclusiv de intensitatea stimulului, ci de o multitudine de alte variabile care actioneaza independent sau corelat cu intensitatea fizica a stimulului. Aceste variabile ar putea fi īmpartite īn trei categorii.

  Unele se refera la alte caracteristici ale stimulului, cum ar fi durata aplicarii lui. Un stimul, chiar daca nu dispune de o intensitate necesara producerii senzatiei, poate produce totusi senzatia prin aplicare repetata. Daca un stimul actioneaza repetat, īnsa cu reducerea progresiva a intensitatii, atunci senzatia īnceteaza a se mai produce sub o valoare critica pe care Pieron o numea "timp util". Daca dorim ca senzatia sa se produca, trebuie sa crestem intensitatea stimulului.

  Alte variabile ale intensitatii senzatilor se refera la modul de aplicare al stimulului. De exemplu aplicarea intermitenta a unui stimul este mai productiva decāt aplicarea lui continua. La fel de importanta este si simultaneitatea stimularii receptorilor simetrici (perechi). Un sunet produce o mai mare intensitate a senzatiilor auditive daca este receptionat cu ambele urechi decāt cu una singura.

  Cea de a treia categorie de variabile care influienteaza intensitatea senzatiei o reprezinta unele particularitati ale mecanismelor anatomo-fiziologice ale senzatiei, īncepānd cu marimea suprafetei receptoare stimulate, continuānd cu numarul neuronilor pusi īn functie de mesaj (deoarece fiecare fibra se articuleaza cu o multime de neuroni) si terminānd cu variatia potentialului la nivelul neuronilor receptivi ai cortexului senzorial.

Nu exista o relatie simpla, termen cu termen, īntre atributele (calitatea) senzatiei si intensitatea stimulului. Daca īntre intensitatea unui sunet si intensitatea senzatiei auditive relatia este directa, nu acelasi lucru s-ar putea spune despre relatia dintre intensitatea unui stimul termic si calitatea senzatiei produsa de acesta, care, tocmai īn functie de marimea intensitatii stimulului, poate fi o senzatie obisnuita termica sau una de durere. Intensitatea unei senzatii este deci reglata nu numai de intensitatea stimulului, ci si de amplitudinea influxului nervos.

E. D. Adrian (1928) a precizat ca o mare importanta o are numarul de fibre activate printr-un stimul si frecventa influxului nervos īn aceste fibre. Cu cāt intensitatea stimulului este mai mare, cu atāt mai mare va fi numarul fibrelor activate, precum si frecventa impulsurilor nervoase declansate īntr-o fibra.

S. Hecht (1934) demonstreaza ca acuitatea vizuala creste pe masura ce numarul fibrelor puse īn joc de un stimul cu intensitate crescuta este mai mare.

W. J. Croazier (1940) arata ca numarul fibrelor activate este inportant pentru intensitatile joase, sub o anumita limita de intensitate a stimulului ceea ce are importanta fiind frecventa impulsului nervos. Īn legatura cu aceasta explicatie Morgan exprima unele rezerve, aratānd ca ceea ce conteaza īntr-o senzatie este nu atāt numarul de fibre excitate sau frecventa impulsului, cāt ceea ce se īntāmpla īn ansamblu, īn conglomeratul fibrelor. Practic, fiecare fibra adauga influxul ei altor influxuri care sunt eliberate īn acelasi moment, contribuind astfel la frecvensa totala a influxurilor provocate de stimuli. Important este cunoasterea numarului de influxuri pe unitate de timp sau frecventa influxurilor declansate īntr-un grup de receptori sau fibre supuse unei stimulari.

La toti acesti factori trebuie adaugati si alti cum ar fi:

conditiile concrete īn care are loc receptia - aceeasi acntitate de excitant poate fi perceputa ca lumina puternica īn conditii de īntuneric si abia sesizabila īntr-o camera luminoasa;

gradul de excitabilitate a sistemului nervos - una si aceiasi cantitate de intensitate va avea o anumita valoare pentru un sistem nervos excitabil si cu totul alta pentru un sistem nervos inert;

existenta sau nonexistenta unor dominante organice pentru stimulii respectivi - īn stare de foame, chiar si cea mai mica stimulare alimentara este traita foarte intens de catre individ.

Durata senzatiilor

Aceasta proprietate se refera la īntinderea īn timp a senzatiei de obicei senzatia persista atāta vreme cāt actioneaza si stimulul. Īn acest interval, ea variaza īn ceea ce priveste unele dintre carateristicile enumerate, dependent de nenumarati factori. Cresterea progresiva a intensitatii stimului va duce la cresterea intensitatii senzatiei, īn timp ce descresterea progresiva a acesteia va duce la descresterea intensitatii senzatiei. Īnsa intensitatea experientei senzoriale poate scadea nu doar ca urmare a scaderii intensitatii stimului, ci si datorita intrarii īn functiune a fenomenului de adaptare. Asadar īn timpul unei senzatii au loc fenomene de amplificare sau diminuare, finalizate prin adaptarea senzoriala, fie prin disparitia senzatiei.

Nu īntodeauna senzatia dispare dupa īncetarea actiunii stimulului, dinpotriva ea persista si dupa ce stimulul īncetaza a mai actiona asupra individului. Persistenta senzatiilor este extrem de variabila. Se pare ca cele mai persistente dupa īncetarea actiunii directe a stimului sunt senzatiile gustative. Un gust amar se pastreaza chiar si dupa ce gura a fost clatita cu apa. Sensibilitatea tactila superficiala este īnsa foarte putin persistenta.

Imaginile are se pastreaza si dupa īncetarea actiunii stimului se numesc imagini consecutive.

Imagini consecutive:     -  pozitive (corespund senzatiei originale) ex: un carbune īncins īnvārtit īn īntuneric da impresia unui cerc luminos;

-  negative (nu corespund senzatiei originale, ci sunt complementare acesteia) ex: daca vom privi cu un ochi 1-2 minute un patrat rosu si apoi ne vom fixa privirea pe un perete alb, vom vedea culoarea verde.

Analiza acestor efecte evidentiaza prezenta a doua aspecte:

  efectele consecutive sunt īntodeauna opuse sau complementare, fapt care sugereaza existenta a doua sisteme antagoniste;

  efectele consecutive necesita stimularea prelungita a unuia dintre sistemele antagoniste, fapte care sugereaza modificarea capacitatii de raspuns a mecanismelor de raspuns a mecanismelor senzoriale, fie  īn sensul adaptarii ei, fie īn cel al obosirii pāna la scaderea sensibilitatii la datele senzoriale.

Imaginile consecutive vizuale se explica prin relativa lentoare a proceselor fotochimice care au loc īn analizatorul vizual. Aceste celule trebuie sa-si regenereze substanta fotosensibila pentru a putea functiona din nou.

O noua problema se ridica: care parte a sistemului oboseste? Pentru a raspunde vom efectua urmatorul experiment: stimulam un ochi pāna oboseste, apoi observam daca imaginile consecutive apar la celalalt ochi. Daca efectul consecutiv nu se transfera de la un ochi la altul consideram ca mecanismele periferice sunt responsabile pentru producerea lui. Daca īnsa are loc un transfer al efectului de la un ochi la altul, trebuie sa presupunem ca oboseala intervine la nivelul proceselor  corticala.

Tonul afectiv al senzatiilor

Este proprietatea generala a senzatiilor de a produce stari afective placute sau neplacute, de apropiere sau de respingere a realitatii pe care o reflectam. Stimuli care se asociaza cu senzatii placute vor fi cautati, cei ce generaza experiente senzoriale neplacute vor fi evitati sau respinti.

Tonalitatea afectiva a senzatilor depinde de gradul de satisfacere sau nesatisfacere a trebuintelor. Satisfacerea senzatiilor de foame, de sete, a celor sexuale se va asocia īntodeauna cu apariitia unor stari afective placute, pe cānd nesatisfacerea lor se asociaza cu stari afective neplacute. Fenomenele de suprasaturare sau de subsaturare senzoriale produc īn egala masura efecte negative pe plan afectiv. Daca marea majoritate a senzatiilor putāndu-se asocia īn egala masura cu efecte pozitive sau negative īn plan afectv, la senzatiile algice (dureroase) ea este unipolara, acestea producānd īntodeauna efecte afective negative.

Legile senzatiei

 Œ  Legea intensitatii

Existenta unui stimul īn mediul īnconjurator si chiar actiunea acestuia asupra organismului nu sunt suficiente pentru producerea unei senzatii. Pentru ca senzatia sa apara stimulul trebuie sa aiba o anumita intensitate.

Prag absolut minimal reprezinta cantitatea minima de intensitate a stimulului capabila a produce o senzatie.

Acesta este extrem de diferit de la o senzatie la alta la alta: pentru senzatiile vizuale - 1-2 cuante, pentru senzatiile auditive - 16-20 vibratii pe secunda, senzatiile tactile - energie de 100-10.000 de ori mai mare decāt energia luminoasa optica sau acustica, senzatiile gustative - o cantitate de 25.000 de ori mai mare de molecule decāt pentru senzatiile olfactive.

Īn masurarea pragurilor senzoriale se folosesc mai multe metode: metoda stimulilor constanti, metoda limitelor, metoda punctului central.

Stimulii subliminali produc efecte fiziologice, dar nu sunt integrati senzorial decāt daca sunt īnsumati sau asociati cu stimuli semnificativi.

Prag absolut maximal reprezinta cantitatea maxima de intensitate a stimulului care produce o senzatie de acelasi fel, deci īn cadrul aceleiasi modalitati senzoriale.

Depasirea lui declanseaza, ca urmare a suprasolicitarii analizatorului, fie durerea, fie neutralitatea aparatului īn raport cu stimulului.

La senzatiile vizuale acest prag este de 1.000 milimicroni, la senzatiile auditive - 20.000 Hz.

Dintre cele 2 praguri cel absolut minimal a fost luat drept indicator al sensibilitatii absolute, formulāndu-se urmatoarea lege: S0 = 1/p

S0 = sensibilitatea absoluta a unui analizator

p = pragul absolut minimal

Ž īntre sensibilitatea absoluta si pragul absolut minimal exista un raport invers proportional: cu cāt pragul absolut minimal este mai mic, cu atāt sensibilitatea absoluta este mai mare si invers.

Omul dispune si de capacitatea de a sesiza existenta unor diferente foarte fine īntre intensitatile variabile ale stimulilor, diferente masurate cu ajutorul pragului diferential.

Capacitatea de a surprinde astfel de diferente minime īntre stimuli se numeste sensibilitate diferentiala. Ex: pentru a sesiza o diferenta de iluminare este necesara adaugarea unui lux la 64 lucsi, a 10 lucsi la 640 lucsi.

Legea Bouguer-Weber presupune existenta unei relatii constante īntre intensitatea initiala a stimulului si cea nou adaugata sau scazuta. La greutate acest raport este de 1/30, S auditive - 1/10, S vizuale - 1/100.

Exprimare matematica: DI/I = K

DI = intensitatea diferentiala

I = intensitatea initiala

K = constant

Limita: nu se aplica decāt stimulilor de intensitate medie.

Fechner (creatorul psihofizicii) formuleaza postulatul potrivit caruia intensitatea diferentiala, la indiferent care nivel de intensitate, reprezinta marimea senzatiilor egale: dS = C*dI/I

C = constanta de proportionalitate

S = intensitatea S

dS = cea mai mica schimbare perceptibila īn intesitatea S

Daca dorim ca senzatiile sa cresca īn progresie aritmetica trebuie sa crestem intensitatea stimului īn progresie geometrica.

Limita: nu se verifica decāt īn zona intensitatilor mijlocii a stimulilor.

W. J. Crozier ® teoria statistica a discriminarii intensitatii.

Premisele sale:

a)  intensitatea stimularii este determinata de frecventa totala a influxurilor care ajung la diferitele parti ale creierului unde se manifesta experienta senzoriala;

b) intensitatea liminala necesara declansarii influxului nervos variaza de la un neuron la altul si chiar īn acelasi neuron dupa legea normala de eroare, adica īntr-o maniera fortuita;

c)  exista un maximum de frecventa pentru influxurile susceptibile de a se produce īntr-un numar determinat de neuroni.

S. S. Stevens ® corecteaza legea lui Fechner, aratānd ca īntre intensitatea senzatiilor si intensitatea stimulilor exista o dependenta exponentiala, nu logaritmica:

S = K (I-I0)n

S = senzatia

I  = intensitatea stimulului

I0 = valoarea pragului senzorial

n = valoarea exponentului care variaza īn functie de modalitatea senzoriala

K      = constanta de care depinde unitatea de masura folosita

Pentru stimuli luminosi valoarea exponentului este de 0,3; pentru zgomote detectate binaural - 0,6; pentru zahar - 1,1 etc.

Sub raport practic o mai mare importanta o are diferentierea optima, facila ® īn psihologia inginereasca s-a introdus notiunea de prag operativ al senzatiei si reprezinta marimea minima a divergentei, o data cu atingerea careia precizia si viteza discriminarii devin maxime.

   Legea adaptarii

Sensibilitatea nu ramāne nemodificata sub influenta īndelungata a unui stimul specific de intensitate constanta.

Cresterea sau scaderea sensibilitatii ca urmare a actiunii repetate a stimulilor sau a modificarii conditiilor de mediu se numeste adaptare senzoriala.

Acest fenomen este demonstrat īn trecerea brusca dintr-un mediu īn altul (de la lumina la īntuneric, de la cald la rece). Trecerea de la lumina la īntuneric presupune cresterea sensibilitatii, iar trecerea de la īntuneric la lumina, scaderea ei.

Procesul de adaptare se realizeaza gradat. Adaptarea la lumina se produce mai repede, īn cāteva secunde, la īntuneric mai greu, vederea normala se restabileste īn 20-35 minute, iar nivelul maxim intervine dupa 2-3 ore.

Adaptarea este un fenomen relational deoarece ia īn considerare nivelul initial al sensibilitatii, apoi ia valori diferite īn functie de durata si intensitatea stimulului. Ea depinde de anumite particularitati ale organelor de simt, de locul si rolul acestora īn procesul reflectarii informationale. De obicei, la stimuli puternici sensibilitatea scade, iar la cei slabi creste.

Analizatorii au fost clasificati dupa rapiditatea adaptarii lor īn:

· usor adaptabili - tactili, termici, olfactivi, gustativi, vizuali;

· greu adaptabili - auditivi si algici.

Ex: īn sfera sensibilitatii olfactive adaptarea se face extrem de rapid: la sulfura de amoniu adaptarea se face īn 4-5 minute, apa de colonie - 7-12 min, cauciuc - 0,2-23 min (cele 2 faze ale adaptarii au loc atāt de repede īncāt fenomenul oboselii nu apare).

Īn sfera sensibilitatii auditive adaptarea se produce greu si īn timp: la sunetele puternice, īn primele 5 minute sensibilitatea se mentine la nivelul initial, apoi īncepe sa scada brusc, dupa care scaderea este lenta si se atinge un plafon relativ constant (daca actiunea stimulului continua, se instaleaza fenomenul oboselii).

Helson:  ®   teoria nivelului de adaptare - nivelul de adaptare este o constanta a fiecarui individ pentru ca adaptarea se face īn concordanta cu un nivel individual de referinta (un stimul nu este pur si simplu intens sau slab, ci este intens sau slab dependent de nivelul subiectiv de adaptare).

®   exista 3 clase de stimuli īn functie de care se produce adaptarea:

· stimuli focali (F) - asupra lor se fixeaza privirea;

· stimuli de fond (B) - tot ce īnconjoara stimuli focali;

· stimuli reziduali (R) - provin din experienta anterioara.

Stimulul care urmeaza a fi evaluat va fi comparat cu acest nivel de adaptare iar rezultatul evaluarii īl va conduce pe subiect la exprimarea unor judecati de valoare despre el (stimstimulul este "mare"/"mic").

Pe fondul adaptarii se manifesta fenomenul contrastului care consta īn accentuarea sensibilitatii, cresterea ei ca urmare a interventiei excitantilor de diferite intensitati ce actioneaza succesiv sau simultan.

Contrastul succesiv consta īn cresterea sensibilitatii la stimulul prezent ca urmare a actiunii īndelungate a unui alt stimul de aceeasi modalitate, dar diferit ca intensitate si calitate. Ex: sensibilitatea pentru substante acide creste prin expunerea prealabila la substante dulci.

Contrastul simultan consta fie accentuarea reciproca a claritatii si pregnantei stimulilor prezentati īn acelasi timp īn cāmpul perceptiv, fie īn evidentierea unui stimul sub influenta stimulilor de fond. Ex: o bucata de hārtie cenusie pare a fi mai alba pe un fond negru decāt pe unul alb.

Contrastul simultan apare numai cānd stimulii se diferentiaza īntre ei dupa o serie de parametri (intensitate, saturatie, tonalitate).

Contrastul are la baza modificarea functionala a sensibiliatii si se explica prin intrarea īn actiune a mecanismelor de inductie reciproca si autoinductie.

Cel mai plauzibil mecanism al contrasului este mecanismul inhibitiei laterale (activitatea unei celule este modificata de activitatea celulei vecine).

Ž    Legea sensibilizarii

Presupune cresterea sensibilitatii datorita interventiei unor fenomene de interactiune.

Nivele ale interactiunii:

· receptorul unui analizator (interactiunea are loc īntre diferitele lui elemente structurale diferentiate), ex: stimularea bastonaselor duce la cresterea sensibilitatii conurilor;

· segmentele unuia si aceluiasi analizator (mai ales la analizatorii perechi);

· analizatori diferiti (ex: auzim mai bine la lumina, sensibilitatea cutanata creste la lumina alba)

Lazarev a demonstrat influenta actiunii analizatorului vizual asupra celui auditiv.

Tot Lazarev a mai aratat ca sub influenta sunetului sensibilitatea vederii periferice creste.

Ex: sensibilitatea cutanata se īmbunatateste sub influenta stimularii luminoase a ochilor cu o lumina alba; o greutate pe care o ridicam pare a fi mai usoara sub influenta sunetului.

Experiment: Krakov se īntreaba daca este posibila cresterea sensibilitatii nocturne a aviatorilor? pentru asta a format 2 grupuri de aviatori, experimental si de control.

Cei din grupul experimental erau introdusi, īnainte de a pleca īn cursa, īntr-o camera cu o lumina violeta, jucau table si se spalau pe ceafa cu apa rece Ž ca urmare a intrarii concomitente īn actiune a sensibilitatii vizuale, a celei motorii si termice, sensibilitatea nocturna a crescut.

Cei din grupul de control s-au odihnit (prin somn), iar sensibilitatea a ramas nemodificata.

Regula practica: atunci cānd un analizator este intens si īndelung solicitat, pentru mentinerea tonusului functional ridicat trebuie recurs la stimularea auxiliara, cu doze de excitatie specifica, a altui analizator.

    Legea depresiei

Consta īn scaderea sensibilitatii ca urmare a legaturilor functionale intraanalizatori sau interanalizatori.

Functioneaza dupa aceleasi mecanisme si la aceleasi niveluri ca si legea sensibilizarii.

Niv. 1:  stimularea īngelungata a ochiului cu o lumina rosie se soldeaza cu scaderea sensibilitatii pentru alte culori (ex: cānd un fascicul galben este orintat asupra unei portiuni limitate a retinei are loc o scadere locala a sensibilitatii fata de rosu si verde).

Niv. 2:  functia localizarii spatiale a sunetelor n-ar putea fi explicata fara considerarea interactiunii dintre cele 2 verigi perechi ale analizatorului auditiv (ex: oamenii surzi de o ureche au mari dificultati īn localizarea spatiala a sunetelor).

Niv. 3:  sunetele cu intensitate mijlocie si mare coboara sensibilitatea bastonaselor (ex: īnclinarea capului pe spate scade sensibilitatea pentru culoarea verde si pentru sensibilitatea auditiva; sensibilitatea termica pentru frig reduce sensibilitatea tactila; sensibilitatea dureroasa reduce orice alt fel de sensibilitate).

Efectele de interactiune a analizatorilor sunt dependente de o serie de factori:

- relatia de intensitate dintre stimuli;

- procesele corticale si legile lor, īndeosebi inductia pozitiva si negativa;

- sistemul nervos vegetativ;

- formatiunea reticulata;

- formarea reflexelor conditionate.

    Legea semnificatiei fortei de semnalizare a stimulului

Are īn vedere valoarea, semnificatia stimulului pentru individ. Un stimul slab ca intensitate dar foarte semnificativ pentru organism este mult mai bine receptionat decāt un stimul puternic dar nesemnificativ.

Aceasta lege a fost descoperita de Pavlov care atragea atentia ca īn studiul activitatii nervoase superioare trebuie sa se tina seama nu doar de intensitatea absoluta, ci si de intensitatea relativa a stimulului.

Legatura dintre stimul si reactie este mediata de: procese de iradiere si concentrare, legea inductiei reciproce, forta fiziologica a analizatorilor, īnsusirile tipologice, valoarea de semnal a stimulului + factori de natura psihologica (scopuri, trebuinte, aspiratii, stari afective).

Pavlov ® legea fortei relative (legea semnificatiei fortei de semnalizare). Aceasta explica o serie de comportamente aparent paradoxale, de exemplu o mama aude scāncetul copilului īntr-o ambianta zgomotoasa, īnsa nu aude un sunet oarecare, puternic, īntr-o ambianta sonora normala.

    Legea sinesteziei

Se refera la efectele de intermodelare informationala, "transpunerea" unei forme de sensibilitate īntr-o alta modalitate senzoriala.

Ex: -  stimuli auditivi produc efecte de vedere cromatica - "auditie colorata").

-  stimuli optici produc efecte auditive - "vedere sonora".

-  culorilor si sunetelor le pot fi atribuite calitati tactile sau gustative - "culori moi", "sunete dulci".

Unul din primii autori care s-a ocupat cu studiul sinesteziei a fost Eduard Gruber. Acesta a investigat fenomenul sinopsiei (auditia cromatica).

Acest fenomen pare a sta la baza talentului artistic

    Legea compensarii

Insuficienta dezvoltare a unei modalitati senzoriale sau lipsa ei conduce la perfectionarea alteia atāt de mult īncāt aceasta din urma preia pe seama ei functiile celei dintāi.

Ex: la orbi si la surzi se dezvolta sensibilitatea tactila, vibratorie, olfactiva.

Compensarea este capacitatea organismului de a se autoconstitui structural si functional. Ea presupune restructurari functionale, substitutii, comutari nervoase, autoreglari ce se soldeaza reechilibrarea organismului si refacerea potentelor lui adaptative care asigura echilibrul dintre subiectiv si obiectiv.

    Legea conditionarii social-istorice

Poate fi pusa īn evidenta īn mai multe planuri:

a)  adāncirea, cizelarea, perfectionarea unor modalitati senzoriale ale omului (diversele profesiuni modifica extrem de mult sensibilitatea);

b) schimbarea ponderii diferitelor modalitati senzoriale (esentiala pentru om este sensibilitatea auditiva, pentru animale cea olfactiva);

c)  aparitia unor modalitati senzoriale noi, specific umane (pipaitul, auzul verbal, muzical).

Este evidentiata cel mai bine prin diferentele culturale si etnice existente īn experienta senzoriala. Factorii care determina asemenea variatii sunt legati de specificul cultural, de educatie, traditii, obiceiuri, mentalitati ce modifica īn timp trairea si expresia senzoriala

Perceptia

Acceptiunile notiunii

Exista trei acceptiuni ale notiunii de perceptie:       -  perceptia ca activitate;

-  perceptia ca deformare a obiectului;

-  perceptia ca experesia a personalitatii.

Perceptia ca activitate

La simpozionul organizat de asociatia de psihologie stiintifica de limba franceza pe tema perceptiei (Louvain, 1953) se sustinea ca perceptia "nu este un eveniment izolat, nici izolabil al vietii, ci trebuie considerata ca o faza a actiunii".

Ombredane (1955) considera perceptia ca pe "un moment al sistemului comportamental propriu fiecarui individ, īn conditiile particulare īn care se gaseste atunci cānd percepe, sistem comportamental care are drept caracteristici fundamentale faptul de a fi integrativ, inventiv si a carui structura se complica cu semnificatii si promisiuni benefice sau malefice pentru perceptor. Esentiala pentru perceptie este deci explorarea continua a obiectelor.

Pentru Rubistein (1962) perceptia nu este o receptare a ceea ce este dat, ci o prelucrare a lui, deci o activitate de analiza, sinteza, generalizare. Din moment ce ea se formeaza īn procesul interactiunii omului cu lumea īnconjuratoare, īnseamna ca "īntregul continut intern al perceptiei lucrurilor si structura sa poarta amprenta faptului ca aceste lucruri sunt obiecte ale activitatii individului".

Piaget (1961) numeste activitate perceptiva orice punere īn relatie a elementelor percepute īn cāmpuri diferite. Explorarile simple sau polarizate, transpozitiile de marimi, de forme īn spatiu si timpm anticiparile, schematizarile etc. sunt tot atātea forme ale activitatii perceptive care, īn functie de felul cum sunt folosite, se soldeaza cu decentrarea, dar si cu aparitia unor deformari  sau "iluzii secundare".

Frances (1962) prefera termenul de conduite perceptive. El arata ca perceptia presupune doua conduite:

de identificare - stimulul este legat de un raspuns generic (asimilat īn experienta anterioara a subiectului);

de diferentiere - are loc compararea īntre doua sau mai multe obiecte simultan prezente, īn care subiectul īcearca sa descopere particularitatile care le apropie sau le disting unele de altele.

Ex: lectura unui cuvānt scris este o conduita de identificare, pe cānd descoperirea īn cuvāntul respectiv a unor erori sau imperfectiuni de imprimare este o conduita de diferentiere.

Caracterul de activitate al perceptiei este si mai bine specificat prin surprinderea unor "faze" parcurse de ea.

Bourdon (1936):    faza idenztificarii primare (se refera la recunoasterea semnalelor);

  faza identificarii secundare (se refera la īntelegerea semnalelor).

Tot Bourdon distinge trei etape:     .  senzatia bruta (perceptia unei simple pluraritati);

.  perceptia formei;

.  cunostinta unui sens (corespunde identificarii secundare).

Forgus (1966) stabileste cinci etape:    detectia;

discriminarea;

rezolutia;

identificarea;

manipularea formelor de identificare.

Primele doua faze sunt determinate senzorial, urmatoarele trei presupun participarea īnvatarii si experientei. Actiunea devine nu numai un mijloc de realizare a perceptiei, ci elementul ei constituitiv fundamental.

Determinanti

Mecanismele si legile perceptiei

Mecanismele perceptive sunt procesele ce intervin īn cursul perceptiilor īn masura īn care este vorba de a relationa centrarile sau produsele lor, atunci cīnd distantele lor īn spatiu sau īn timp exclud o ineractiune imediata.

Mecanismele senzoriale ale perceptiei

    Explorarea perceptiva

Conduita de explorare reprezinta ansamblul parcursurilor efectuate cu scopul cunoasterii, īn timp ce organismul viu utilizeaza capacitatile sale de observare a mediului.

Explorarea presupune actiuni de tatonare, cautare, analiza, comparare.

Piaget: ®  explorari simple constānd īn "transpozitii" spatio-temporale īntre elementele īndepartate care au drept rezultat diminuarea iluziilor primare;

®  explorari polarizate care presupun punerea īn relatie a unor elemente nelegate fapt ce se soldeaza cu aparitia iluziilor secundare.

Explorarea este dependenta de particularitatile situatiei īn care se face, de natura si tipul sarcinii. Ea urmeaza o serie de reguli de prioritate, strategii si principii:

·  regula economiei - fixarea cu privirea a punctului cel mai apropiat spatial fata de cel fixat anterior;

·  regula disimetriei sus-jos - privirea de sus īn jos corespunde unui mod de activitate īn care structura spatiala este legata de cea a organismului;

·  regula zonelor informative - fixarea cu privirea a zonelor obiectului care contine cea mai mare cantitate de informatii.

Principiile ce stau la baza explorarii:

-  principiul extensiei (cu cāt sunt explorate mai multe obiecte, cu atāt perceptiile vor fi mai clare si mai corecte);

-  principiul diversitatii (cu cāt varietatea obiectelor din cāmpul perceptiv este mai mare, cu atāt perceptia este mai performanta);

-  principiul tolerantei (adecvarea cantitatii de informatii la capacitatea de admisie si rezolutie a subiectului; informatia ce depaseste capacitatea de admisie a organelor de simt este pierduta);

-  principiul semnificatiei (legarea elementelor din cāmpul perceptiv de motivatia actuala a subiectului).

    Gruparea si legile ei - a fost introdusa ca mecanism de catre gestaltisti (psihologia īntregului: procesele fiziologice ce rezulta dintr-un ansamblu de excitatii tind sa se organizeze spontan, urmānd cāteva legi ale structurii).

Legi generale ale cāmpului perceptiv:

-  legea proximitatii (elementele apropiate sunt percepute ca apartinānd aceleiasi forme);

-  legea similaritatii: (elementele asemanatoare sunt percepute ca apartinānd aceleiasi forme);

-  legea continuitatii (elementele orientate īn aceeasi directie tind sa se organizeze īntr-o aceeasi forma);

-  legea simetriei (figurile care au 1 sau 2 axe simetrice constituie "forme bune" si sunt percepute mai usor, formānd un obiect unic);

-  legea īnchiderii (perceptia evita, pe cāt posibil, interpretarile echivoce care conduc la trasee incomplete; ea are tendinta de a fi prinsa īntr-o configuratie īnchisa, bine delimitata).

Alte legi:

-  legea generalizarii perceptive (perceperea unei forme implica concomitent si perceptia unei semnificatii);

-  legea constantei (formele bune tind sa-si conserve caracteristicile lor proprii īn ciuda modificarii prezentarii lor).

Mecanismele intelectuale ale perceptiei

    Anticiparea

Īn cursul perceptiei se pot naste o serie de atitudini anticipatoare sau pot intra īn functiune diverse anticipari propriu-zise preexistente. Ex: dupa o suita de prezentari care au dus la stabilirea relatiei: A=B=C, subiectul se poate astepta ca si D sa fie egal cu obiectele anterioare.

Anticiparea este un fel de preinferenta, un aspect al unei scheme perceptive antrenānd altele printr-un mod de implicare imediata care modifica perceptia.

    Schematizarea

Bruner: principala caracteristica a perceptiei este "categorizarea", adica posibilitatea de a recunoaste īn obiectul perceput un reprezentant al al unei īntregi categorii de obiecte.

Schematizarea reprezinta generalizarea dupa o structura comuna sau schema a unei activitati senzorio-motorii ca urmare a repetarii ei  + legarea perceptiei anterioare de cele ulterioare.

Piaget: exista 2 tipuri de scheme perceptive: empirice si goemetrice.

cele empirice sunt forme bune, produse de activitatile de transport spatio-temporal si transpozitie; asigura legatura dintre imaginea perceptiva si reprezentarea obiectelor semnificative; permit identificarea obiectelor familiare;

  cele geometrice corespund formelor bune secundare, achizitionate prin punerea īn relatie a proprietatilor cu predominanta si simetria.

Ambele pot avea efecte deformante (Ž iluzii secundare), dar si efecte compensatorii (legile lor de organizare sau de echilibru tind sa compenseze deformarile).

ƒ    Organizarea interioara a cāmpului perceptiv

Transformarea activitatii perceptive are loc si ca urmare a organizarii interne a schemelor perceptive cu ajutorul unor preinferente.

Piaget ® 3 tipuri de inferente:   -  inductive (trecerea de la parte la īntreg);

-  deductive (de la īntreg la parte);

-  din aproape īn aproape (de la o parte la alta parte).

Apare pbroblema de a distinge preinferentele propriu-zis perceptive de inferentele reprezentative sau chiar operatorii.

Legile generale ale perceptiei

    legea integralitatii perceptive: perceptia creeaza constiinta unitatii si integralitatii obiectului, ea operānd cu obiecte unitare, nu cu īnsusiri izolate;

    legea structuralitatii perceptive: īnsusirile obiectului numai īmpreuna, organizate si ierarhizate creeaza efecte de perceptie. De asemenea nu toate īnsusirile obiectului sunt la fel de importante pentru perceperea lui, ci cu deosebire cele care dispun de cea mai mare īncarcatura informationala;

ƒ    legea selectivitatii perceptive: este caracterul activ al omului īn timpul perceperii, nu sunt percepute toate obiectele, ci doar o parte a acestora īn acord cu forta lor senzoriala sau cu semnificatia lor pentru individ;

    legea constantei perceptive: mentinerea invariantei imaginii, chiar si atunci cānd exista variatii ale obiectului perceput. Daca imaginea perceptiva si-ar schimba valoarea la cea mai mica variatie a īnsusirilor obiectului-stimul si a pozitiei lui īn cāmpul perceptiv diferentierea si identificarea lui ar fi mult īngreunate;

    legea semnificatiei: se percep mai bine, mai repede si mai corect obiectele care au o anumita valoare pentru subiect, decāt cele indiferente;

    legea proiectivitatii imaginii perceptive: desi imaginea perceptiva se elaboreaza cortical, ea este proiectata la nivelul obiectului.

II.    Gāndirea

Œ    Activitatea de conceptualizare

Conceptualizarea este capacitatea de abstractizare a īnsusirilor unei clase de obiecte ce sunt apoi īncorporate īntr-o imagine sau īntr-o idee (concept).

Conceptualizarea capacitatea de a sesiza atributele distinctive ale unei clase de obiecte.

Īn formarea conceptelor s-au confruntat 2 orientari: cea empirista si cea rationalista.

Pentru empiristi conceptele se formeaza prin extragerea invariantilor din multitudinea elementelor (pentru ca un copil sa-si formeze conceptul de "cāine" el trebuie sa fi vazut mai multi "indivizi" de acest tip).

Aceasta conceptie este adevarata pentru conceptele artificiale, formate pe cale experimentala sau cele empirice, dar nu si pentru conceptele stiintifice, relationale.

Pentru rationalistii conceptele sunt entitati mintale prezumate īn vederea explicarii si actiunii.

1) Modelul suprapunerii imaginilor

Formulat de Galton (de inspiratie asociationista) ® notiunile se formeaza prin simpla suprapunere si contopire a imaginilor obiectelor.

Notiunea e un fel de "fotografie colectiva".

Limite:  -  nu explica procesul complex al formarii si dezvoltarii notiunilor

-  absolutizeaza rolul imaginilor si a elementului de simpla suprapunere si contopire a lor.

2) Modelul mediationist

Este orientat īmpotriva modelului asociationist si a aparut īn concurenta cu el.

Procesul formarii notiunilor are un caracter productiv.

Ceea ce conteaza īn formarea notiunilor sunt conditiile functionale ale aparitiei notiunii, factorii mediatori.

N. Ach ® ceea ce mediaza formarea notiunilor este sarcina si tendinta din care decurge reprezentarea scopului activitatii subiectului.

Formarea notiunii are loc dupa o schema orientativ-determinanta.

Pentru demonstrarea acestei idei N. Ach propune metoda genetico-sintetica, care presupune introducerea īn experiment a unor cuvinte artificiale, initial lipsite de sens pentru subiect si nelegate de experienta sa anterioara, apoi a notiunilor artificiale prin īmbinarea unor trasaturi nemaiīntālnite ca atare īn universul notiunilor obisnuite (ex: cuvāntul "gatun" la īnceput fara sens, īsi dobāndeste sensul pe care īl īncorporeaza notiunea de "mare si greu").

Vīgotski  ® limite ale modelului lui Ach:

-  nu explica natura genetica reala, functionala si structurala a procesului formarii notiunilor, ci ramāne la nivelul explicarii pur teleologice a acestuia.




-  prezenta scopului nu este suficienta pentru aparitia activitatii cu finalitate.

Cine ordoneaza procesul formarii notiunilor? ® mijloacele cu ajutorul carora se realizeaza o activitate orientata spre un scop.

Unul din aceste mijloace este semnul (cuvāntul) care orienteaza si stapāneste toate procesele psihice.

Pentru a demonstra rolul de mediator al cuvāntului īn formarea notiunilor Vīgotski propune metodica dublei stimulari ce presupune 2 categorii de stimuli: unii īndeplineau functia obiectului asupra carora se īndrepta activitatea subiectului, iar altii - functia semnelor cu ajutorul carora se realiza activitatea sbuiectului.

Vīgotski a desprins 3 trepte fundamentale ale procesului formarii notiunilor:

a)  formarea multimii neelaborate si neordonate si a separarii unui grup de obiecte (include faza īncercarilor si erorilor, faza dispunerii spatiale, aducerii la aceeasi semnificatie a reprezentarilor diferitelor grupe);

b) treapta gāndirii complexuale (complexul asociativ, complexul tip "colectie", complexul īn lant, faza pseudonotiunilor);

c) treapta gāndirii notionale (faza unificarii obiectelor pe baza asemanarii maxime dintre elemente, faza notiunilor potentiale, faza notiunilor propriu-zise).

Limite:  -  Vīgotski exagereaza atunci cānd considera ca notiunea ofera cheia pentru īntelegerea psihicului (īn realitate aceasta cheie este oferita de activitatea cu sens desfasurata de subiect).

-  el nu-si pune problema continutului concret al activitatii si nici a naturii operatiei sau actiunii intelectuale.

-  exagereaza rolul interactiunii dintre constiinte, pornind de la premisa ca dezvoltarea notiunilor este determinata de activitatea comuna a copilului cu adultii.

3) Modelul actiunilor intelectuale

Propus de Galperin ® elementele de natura strict psihologica capabile a explica gāndirea si procesul formarii notiunilor sunt orientarea, imaginea si actiunea, strāns legate īntre ele si realizāndu-se unele prin altele.

3 tipuri de orientari:

incompleta (duce la tatonari si erori, dar si la cristalizarea treptata a actiunii);

completa (tatonarile si erorile sunt īntāmplatoare si necaracteristice, permite un transfer limitat);

completa (īnsa bazata pe reprezentarea legaturilor si a continuturilor generale, pe transferul total).

Imaginea este raportata la actiunea īn structura careia joaca un rol specific.

Actiunea reprezinta unitatea fireasca a gāndirii realizata prin intermediul a 2 verigi:

- veriga de orientare (se sprijina pe imagini si reprezinta aparatul de conducere a actiunii ca proces exterior).

- veriga de executare (transformarea reala a materialului initial īn produsul propus).

Trecerea actiunii din "exterior" īn "interior" se realizeaza īn mai multe etape.

actiunea este externa, materiala (operarea copilului cu un obiect concret);

planul limbajului oral, cu voce tare;

actiunea se produce pe plan mintal, se transforma īn actiune intelectuala.

Actiunile mintale, ideale sunt actiunile materiale transferate īn plan psihic si modificate īn permanenta.

Critici:  -  etapele formarii actiunilor intelectuale sunt artificiale;

-  unele etape pot sa lipseasca (ex: actiunea materiala);

-  nu rezolva corect raportul dintre imagine si actiune, īntelegere si asimilare.

4) Modelul atributelor definitorii

Are originea īn lucrarea lui Bruner, Goodnow si Austin.

Porneste de la distinctia īntre sfera si continutul conceptului (extensiunea/intensiunea conceptului).

Sfera este setul de entitati care reprezinta membrii conceptului.

Continutul este numarul atributelor care arata ce īnseamna a fi membrul unui concept.

Premisa: un concept poate fi caracterizat printr-un numar de atribute definitorii, iar cānd aceste atribute sunt descoperite si asimilate de subiect Ž formarea conceptului.

Bruner ® strategii folosite de subiect: explorarea simultana, explorarea succesiva, centrarea moderata, strategia centrala si riscanta.

Nu sunt valide decāt īn studiul conceptelor artificiale.

Pentru formarea conceptelor naturale: strategia exemplara (raportarea noului obiect la obiectul-concept existent īn minte), strategia testarii ipotezelor.

Stabilirea atributelor definitorii se realizeaza dependent de informatiile detinute de subiect.

Modelul ofera o baza pentru īntelegerea procesului conceptualizarii.

Limite:  -  este dificila stabilirea atributelor definitorii;

-  toate atributele definitorii ale unui concept sunt la fel de importante - fals! (unele atribute sunt invocate mai des, altele mai rar);

-  toti membrii unei categorii sunt egal reprezentativi pentru un concept - fals!

5) Modelul compararii atributelor

Postulate propuse de Eysenck & Keane:

-  un concept are 2 categorii de atribute: definitorii si caracteristice;

-  atributele definitorii constituie miezul definitiei unui concept, ele fiind detinute de toti membrii lui;

-  atributele caracteristice arata cāt de reprezentativ este un membru pentru categoria din care face parte;

-  formarea conceptelor se realizeaza īn urma intrarii īn functiune a unui proces de comparare realizat īn 2 pasi: se compara īntre ele toate atributele (definitorii si caracteristice), apoi se compara numai atributele definitorii;

-  pasul 2 se realizeaza numai daca pasul 1 esueaza.

Se axeaza pe mecanismul formarii conceptelor.

Tendinta armonizarii cu postulatele teoriei prototipului (acest model este un caz particular al teoriei prototipului).

Limite:  -  atributele definitorii sunt greu de determinat;

-  nu se poate face o distinctie clara īntre atributele definitorii si cele caracteristice.

- procesul formarii notiunilor este mult prea legat de o sarcina particulara a compararii.

6) Alte modele actuale

Cercetarile din anii '80 au īncercat sa depaseasca viziunea separatista asupra conceptelor si pe cea statica, accentuānd relatiile, legaturile, combinarile dintre concepte si caracterul dinamic al formarii si utilizarii lor.

Modelul combinarii conceptelor: importanta conceptelor combinate īn cunoastere.

Un concept combinat este set de entitati ce reprezinta o conjunctie a membrilor starilor a 2 concepte constituete (conceptul "cursa de cai" = "cursa" + "cal").

Modelul coerentei conceptuale: "ce anume tine conceptele legate īntre ele?" Faptul ca membrii unei categorii sunt similari cu altii sau ca ei īmpartasesc anumite atribute cu altii - nu este suficient.

Modelul instabilitatii conceptelor: īn afara unui context independent, care asigura asemanarea si stabilitatea conceptelor, exista si un context dependent, care diferentiaza conceptele īntre ele, facāndu-le instabile.

"Concepte ad-hoc", acestea sunt create de oameni pentru a-si atinge diversele scopuri, au mare instabilitate, dar un rol important īn cunoastere.

    Structuri conceptuale complexe

Conceptele, empirice sau stiintifice, se gasesc rareori izolate īn mintea subiectului, ele se īnlantuie, se īntretaie, se interfereaza. dānd nastere unor structuri conceptuale complexe.

Rolul lor este de a reproduce īn plan mintal relatiile obiective existente īntre obiecte.

Clasificare:                                               - retele semantice

ale cunostintelor      - scheme cognitive

Structuri conceptuale                                       - scenarii cognitive

ale interpretarii  · de baza   de stare

de eveniment

de actiune

· complexe  - retele propozitionale

- macrostructuri

- modele situationale

Structurile cunostintelor se elaboreaza treptat īn procesul īnvatarii si se īnscriu īn memoria de lunga durata (semnificatia cuvintelor, asa cum apare īn dictionare).

Celelalte se elaboreaza dependent de context, de sarcina aflata īn curs de realizare si face parte din memoria de lucru (semnificatia legata de enunt, vehiculata de fraze si texte).

Reteaua semantica = organizare de clase care respecta relatia de incluziune a claselor.

Collins & Quillian au construit pentru prima data astfel de retele, conceptele fiind dispuse dupa gradul lor de generalitate.

Reteaua este alcatuita din noduri (concepte) si arcuri (relatiile dintre concepte: de subordonare si de predictie).

Īn noduri sunt incluse doar caracteristicile specifice ale conceptului.

Caracteristicile comune si altor concepte sunt incluse īn conceptul superior Ž proprietatea eritabilitatii trasaturilor (fiecare concept mosteneste proprietatile claselor supraordonate).

Economicitatea cognitiva (proprietatile unui concept sunt stocate la nivelul cel mai general).

Experiment: timpul de recuperare a informatiilor din memoria de lunga durata depinde de numarul nivelurilor parcurse pentru a ajunge la conceptul respectiv - exemplu "canarul zboara", "canarul = pasare".

Critici: ipoteza ca toate legaturile au o forta egala nu se verifica, exemplarele tipice ale unei categorii se verifica mai repede.

Modelul nu permite explicarea efectelor de vecinatate asupra raspunsurilor negative (raspunsurile negative se dau cānd nu exista legatura īntre doua noduri).

Modelul este bazat pe logica nu pe fapte reale empirice.

Model revizuit:

a)  renuntarea la relatiile ierarhizate dintre concepte, flexibilizarea retelei;

b) notiunea de distanta semantica - referitoare la proximitatea unor concepte care sunt legate intre ele;

c)  noi tipuri de legaturi īntre concepte: de apartenenta categoriala (cāinele = mamifer) si de posesiune (pasarile au aripi), de noncapacitati (strutul nu zboara);

d) mentinerea principiului economiei cognitive;

e)  principiul activarii difuze (doua concepte sunt activate simultan Ž ambele se pun īn relatie tinānd cont de efectele asocierilor semantice;

Probleme ramase: centrarea pe relatiile dintre concepte neglijānd legaturile dintre concepte si lumea din afara lor.

Schemele si scenariile cognitive - corespund relatiilor parte-īntreg existente īntre obiectele si fenomenele lumii īnconjuratoare (scheme pentru structurile statice si scenariul pentru evenimente).

Bartlett: schema este o structura organizata care integreaza cunostintele si asteptarile subiectului īn raport cu un aspect oarecare al lumii īnconjuratoare.

Piaget: structura operatorie, grupare de operatii - presupune cunostinte care se definesc prin ele īnsele, neavānd nevoie de raportarea la alte cunostinte (ele presupun relatiile tipice īn legatura cu un concept).

Exemplu "profesor = evocarea notiunii de "elev", "examen" etc. Ž o schema cognitiva.

Caracteristici ale schemelor cognitive:

-  situationale (descriu situatii complexe īn care se afla subiectul);

-  asimilabile (fiind date cāteva elemente, acestea sunt asimilate elementelor cunoscute);

-  exprima cunostinte declarative (nu sunt legate de o utilizare particulara dar servesc diferitelor utilizari legate de activitatile gāndirii).

Rumelhart si Norman - rezumat al caracteristicilor schemelor cognitive: ele sunt pachete de informatii, au caracter integrator, contin cunostinte cu grade diferite de abstractizare, presupun cunostinte nu definitii, sunt mecanisme active de recunoastere

Roluri: intervin īn procesarea informatiilor + procesarea si stocarea preferentiala a itemilor schemei.

Scenariile cognitive sunt succesiuni de evenimente specifice unui anumit context care ghideaza comportamentul oamenilor; ele indica unele transformari si evolutii. Se refera la cunostintele pe care subiectul deja le detine, pe baza carora poate deduce unele elemente asociate unor situatii.

Schank - noi elemente asociate scenariilor cognitive:

  plan - care contine motivatiile si scopurile specifice;

  scene - o structura generala pe baza careia sunt realizate actiunile particulare;

  pachet de organizare numerica (MOP) si nod de organizare tematica (TOB).

1.  Structuri de baza ale interpretarii (predicative) - bazate pe structura predicat-argument (predicatul = o stare/eveniment/actiune; argumentul indica obiecte privitoare la stare). Reprezinta un enunt asupra valorii adevarat/fals Ž metoda analizei propozitionale sau structura predicativa a propozitiei.

2.  Structuri complexe de interpretare - pentru interpretarea textelor narative

Retele propozitionale (presupun stabilirea relatiilor dintre propozitii prin aplicarea teoriei grafurilor).

Macrostructurile (selectionarea, condensarea informatiei Ž un rezumat).

Modele situationale (reprezentari asupra celor continute de text, reconstituiri de scene si situatii).

Avantaj: mare validitate ecologica + plauzibilitate neuronala (structurile conceptuale sunt īntelese ca noduri interconectate īntre care se propaga activarea.

Ž    Structuri operationale complexe

Introduse de J.F. si Annette Richard, pe baza ideii ca orice proces cognitiv este o analiza de evenimente definite printr-un tip de tratare a informatiilor.

Procese de tratare:

modulare (cvasimodulare), independente de obiectivele subiectului, pe baza memoriei asociative;

controlate prin obiective - de nivel īnalt (operatiile) si imediate (activitatea de executie neautomatizata, activitatea de rezolvare a problemelor).

Procelele modulare de tratare se caracterizeaza prin absenta modificarii si consumarii energiei mintale si absenta controlului intentional.

Īntre cele doua categorii exista diferente din punct de vedere al vitezei si preciziei lor, prezenta / absenta atentiei.

Pot trece procesele controlate īn procese automatizate ?

Nu: procesele controlate presupun codaj variabil, cele automatizate codaj consistent.

Da: Schneider - 4 faze:

a)  controlarea procesarii informatiei;

b) tratarea concomitenta controlata si automatizata;

c)  tratarea automatizata asistata de procesele controlate (informatiile se evoca unele pe altele fara a mai fi retinute activ īn memoria de lucru);

d) tratarea automatizata.

Se face trecerea de la prelucrarea seriala la cea paralela a informatiilor.

Acest model presupune diferentierea dintre activitati si operatii (activitatile sunt deliberate, constiente, nu pot fi evocate īn afara situatiei de executie, sunt activitati conceptualizate; operatiile sunt automatizate, sunt constientizate doar īn caz de incidente).

Critici: distinctia actiune-operatie nu e prea clara, actiune e un fel de operatie constientizata, actiunile si operatiile sunt legate de procese controlate, natura si caracterul obiectivelor de care sunt legate actiunile si operatiile sunt inversate.

Zlate - model al structurilor operationale complexe care cuprinde urmatoarele idei:

-  corelarea proceselor de tratare controlata cu cele automatizate + posibilitatea trecerii primelor īn celelalte;

-  dubla natura a operatiilor - legate de procesele controlate (operatiile de constientizare īn curs de formare) si legate de procesele automatizate (cele stereotipizate);

-  multitudinea si complexitatea activitatilor de conceptualizare, īntelegere, rezolvare de probleme, creatie.

Ž subordonarea operatiilor fata de activitati (acestea au un caracter constient si foarte realist si selecteaza si pun īn aplicatie operatiile adecvate sarcinii).

III.  Memoria

Œ    Modele neurofiziologice

Īntrebari: ce se īntāmpla īn celulele nervoase īn timpul īnvatarii, unde este localizata memoria, exista unul sau mai multe centre ale memoriei?

1) Modele localizationiste

Īncearca sa identifice suportul anatomic al memoriei.

Karl Spencer: cercetari asupra "brain engram", un fel de structura a unui singur element memorat.

Concluzia lui: fiecare engram nu se gaseste īntr-un loc anume din creier, ci este distribuit pe toata suprafata sa.

Teoria lui - echipotentialism - interpreteaza creierul ca un īntreg omogen, care dispune de potentialitati egale pe toata suprafata sa.

Ulterior aceasta teorie s-a dovedit a fi gresita, dar a deschis drumul elaborarii teoriei localizarilor dinamice sau functionale.

Diversele regiuni ale scoartei cerebrale īndeplinesc roluri diferentiale īn realizarea functiilor psihice.

Īn urma cercetarilor de pāna acum s-a ajuns la urmatoarele concluzii:

-  memoria procedurala este asociata structurilor cortico-striate si cerebelului;

-  memoria declarativa implica structurile cortico-limbice si diencefalice;

-  memoria semantica - neocortexul non-rinencefalic;

-  memoria episodica - hipocampul si lobii frontali si temporali;

-  memoria de scurta durata - sistemul limbic, regiunea temporala si diencefal;

-  memoria de lunga durata - hipocamp si amigdala.

2) Modele neuronale

Evidentiaza rolul organizarii si functionarii neuronilor, al retelelor si circuitelor neuronale.

Hebb - ipoteza circuitelor reverberante: o celula nervoasa A excita, datorita proximitatii sale, o celula B, īi declanseaza activitatea īn mod persistent si astfel eficacitatea celulei A este crescuta.

Bazele neurologice pentru memoria de scurta durata si pentru memoria de lunga durata sunt diferite:

  īn memoria de scurta durata un circuit de neuroni actioneaza repetat creānd astfel o "urma" mnezica, dar care este instabila;

  pentru ca informatia sa treaca din memoria de scurta durata īn memoria de lunga durata este necesara o modificare fizica a creierului care va lua forma unei noi legaturi īntre neuroni.

Ipoteza bioelectrica: activitatea electrica a circuitelor reverberante dispune de capacitatea de a se mentine un timp mai īndelungat.

Ipoteza sinaptica: presupune ca rezistenta sinaptica la transmiterea excitatiei īntre neuronii contigui slabeste īn timpul īnvatarii.

Ipoteza nevroglica: implica celulele gliale īn procesele de memorizare

Ipoteza īmbogatirii sinaptice a sistemului nervos: cresterea numarului sinapselor potential eficace Ž elaborarea circuitelor neuronale Ž cresterea capacitatii de achizitie si retinere.

Īn urma cercetarilor neuronale asupra memoriei s-au impus 2 idei:

a)  experienta schimba activitatea neuronala;

b) creierul este astfel organizat īncāt ofera posibilitatea folosirii acestor schimbari neuronale.

3) Modele biochimice si bioelectrice

Roy John: memoria trebuie sa fie mediata de cāteva schimbari ale materiei, de redistributii ale componentelor chimice.

Cānd experienta schimba un neuron, se schimba activitatea sa chimica.

Elementele din compozitia interna a neuronului, īn stare a explica memoria, trebuiau sa satisfaca 2 conditii:

-  sa dispuna de o mare capacitate de a realiza combinatii;

-  sa ramāna permanent "deschise" si pt. alte combinatii posibile.

Concluzie: astfel de conditii sunt īndeplinite de ARN si ADN din celulele corticale.

ADN-ul are rolul de pastrare a informatiei (ADN purtator)

ARN-ul - de prelucrare a acesteia si "transportare" la suprafata sau īn protoplasma din jur (ARN mesager).

Experimente: unor animale, supuse anterior unui proces de īnvatare (parcurgerea unui labirint), le-a fost extrasa o doza de ARN, injectata apoi altor animale. Acestea din urma au īnvatat mai repede sa parcurga labirintul.

Ž ARN-ul injectat continea informatia acumulata īn cursul īnvatarii, ceea ce a facilitat īnvatarea la celelalte animale.

Acizii ribonucleici sunt mai putin numerosi īn celulele nervoase, gasindu-se mai mult īn muschi si īn celulele sexuale Ž se presupune orientarea catre alte substante.

Eugen Macovski crede ca astfel de substante ar fi fosfolipidele = particule labile ale materiei vii, au proprietatea de a genera impulsuri electronervoase ce determina modificari filiforme ale materiei proteice. Ž ele au o mai mare putere de īntiparire, pastrare si evocare (apare ipoteza existentei unor mecanisme bioelectrice).

    Modele psihologice

Modelele neurofizilogice nu pot explica de ce omul retine si evoca mai bine atunci cānd este atent, motivat, interesat; de ce memoreaza pentru durate mai lungi sau mai scurte de timp.

1) Modelul structural

Elaborat de Richard Atkinson si R. Shiffrin.

Precursorii lor au pornit de la ideea ca informatia de la diferite modalitati senzoriale este retinuta pentru un timp foarte scurt īn registrul senzorial.

O parte a informatiei trece apoi īn memoria de scurta durata si este folosita īn reactiile curente ale subiectului, iar alta parte trece īn memoria de lunga durata.

Acest model se numeste structural deoarece īncearca sa surprinda arhitectura proceselor si mecanismelor mnezice.

Modelul postuleaza:

- trecerea treptata a informatiei dintr-un stadiu īn altul, succesiunea stadiilor (RIS, MSD, MLD) fiind obligatorie;

- locul central al MSD care īnchide circuitul īntre RIS si MLD;

- rolul fundamental al proceselor de control care au loc īn MSD;

- caracterul specific al MSD: este spatiu de lucru pentru repetitii, codare, reactualizare, luarea deciziilor, este activa, īntreprinde operatii de control, are o capacitate limitata;

- existenta a doua sisteme mnezice diferite: de scurta durata si de lunga durata.

Critici:  -  informatia din memoria de scurta durata nu trece obligatoriu īn memoria de lunga durata (ex: pacientii care nu pot retine informatii pentru perioade scurte, dar memoria de lunga durata nu le este afectata).

-  a fost pusa īn discutie existenta a doua sisteme mnezice distincte: memoria de scurta durata si memoria de lunga durata ® important pentru memorie este nu locul unde se afla informatia, nu durata stocarii ei, ci ceea ce se face cu ea.

2) Modelul nivelului de procesare a informatiilor (Craik si Lockhart, 1972)

Constituie o alternativa la modelul anterior.

Pun accent pe functionarea memoriei si pe tipurile de procese asociate diferitelor tipuri de retentie.

Memoria e descrisa ca o activitate si nu ca o structura.

Ideile de la care se pleaca:

durata memoriei este un produs secundar al perceptiei si īntelegerii.

retinerea diferita a unui eveniment se produce īn functie de nivelul procesarii informatiei.

Au fost desprinse 3 niveluri de procesare a informatiilor:

- nivelul superficial (aparenta fizica a stimulului);

- nivelul fonologic (cuvāntul dat rimeaza cu.);

- nivelul semantic (care este continutul cuvintelor; se aseamana cu un alt cuvānt? etc.).

Mai trebuiau precizate conditiile experimentale pentru cercetarea procesarii informatiilor.

Autorii modelului considera ca memoria trebuie studiata pornind de la paradigma īnvatarii incidentale (subiectul e angrenat īntr-o activitate oarecare - sa taie sau sa bareze o anumita litera din mai multe cuvinte ce rimeaza īntre ele; sa arate ce īnseamna un cuvānt - fara sa i se dea sarcina explicit de a retine cuvintele cu care lucreaza si pe care īn finalul probei va trebui sa le reproduca).

Postulatele modelului sunt urmatoarele:

-  memoria este un subprodus al proceselor perceptive si intentionale;

-  performanta mnezica depinde de profunzimea analizei;

-  atentia pentru elementele semantice determina o memorie mai buna decāt atentia pentru elememtele nonsemantice, pentru ca analiza semantica presupune un nivel mai profund de procesare;

-  informatia semantica dureaza mai mult decāt cea nonsemantica.

Critici:

-  Eysenck considera ca LOP este prea simplificat;

-  circularitatea propusa de el: cei amplasati īn situatia de tratare semantica obtin performante mai bune pentru ca subiectii recurg la o engramare semantica;

-  se stie ca nu īntotdeauna encodarea semantica conduce la obtinerea unor performante bune, īn timp ce engramarea superficiala poate fi performanta īn anumite situatii.

Pornind de la aceste reprosuri autorii au adus o serie de corectii:

-  au renuntat la conceptul de "profunzime a engramarii", considerānd ca ceea ce explica performanta mnezica, e, pe de o parte, caracterul distinctiv al analizei initiale, pe de alta parte, integrarea evenimentului memorat īn ansamblul bine organizat al experientei anterioare.

3) Modelul memoriei de lucru

Conceput de Baddeley si Hitch 1974 si perfectionat ulterior de primul īn 1986 si 1980.

Premise:

- scaderea interesului pentru memoria de scurta durata odata cu aparitia LOP;

- limita a modelului structural al memoriei, care concepea memoria de scurta durata ca pe un stadiu ce stocheaza si trateaza informatia īn timpul procesului de īnvatare, rationament si īntelegere; studiul pacientilor cu tulburari neuropsihice a ridicat o problema dificila: daca rolul memoriei de scurta durata e foarte important pentru īnvatare, rationament si planificare, atunci pacientii a caror memorie de scurta durata e tulburata ar trebui sa aiba dificultati īn īnvatarea de lunga durata, distorsiuni īn rationament, īntelegere si planificare, fapt neobservat īnsa la acesti pacienti.

Experiment: autorii au plasat subiectii normali īntr-o situatie ce simula problemele īntālnite la pacienti cu deficite de memorie de scurta durata.

Sarcina: īndeplinirea simultana a unei sarcini ce necesita interventia memoriei de scurta durata si a unor sarcini cognitive.

Īn prima faza: subiectul trebuie sa memoreze 1-2 cifre īn timp ce efectuau un test de rationament ® au reusit, performantele fiind relativ crescute.

Īn a doua faza: trebuiau sa memoreze 2-8 elemente si pentru a nu le uita li s-a cerut sa le repete cu voce tare īn timp ce efectuau sarcinile cognitive.

Constatare: pe masura ce numarul cifrelor e mai mare, rationamentul este mai lent, timpul necesar efectuarii lui crescānd (timpul necesar rationamentului a crescut cu 50%, iar rata erorilor a ramas constanta, īn jur de 5% - efect asupra memoriei de lunga durata).

Explicatie: memoria de lucru include diferite componente care se compenseaza reciproc.

Modelul memoriei de lucru e compus din:

-  un administrator central cu rol atentional si nu de stocaj mnezic

Se bazeaza pe mecanismul de luare a deciziilor si de control.

Interactioneaza cu MLD.

Are functii de realizare a operatiilor cerute de sarcina curenta si de alocare a capacitatilor īn alte subsisteme ale memoriei de lucru, ceea ce face posibila sarcina cognitiva.

Depinde de functionarea lobilor frontali.

El a fost putin studiat si de aceea un punct de plecare consta īn a cerceta teoriile atentiei, pentru a descoperi un model ce poate fi integrat cāmpului de investigare a memoriei de lucru.

Exista alte cāmpuri de cercetare care tind sa se distinga: modelul automaticitatii si modelul sistemului atentional supervizor.

-  bucla articulatorie sau fonologica pentru a sublinia importanta codarii limbajului īn memoria de lucru (rol īn stocarea si manipularea materialului verbal).

2 componente importante: o unitate de stocaj fonologic (retine informatia provenind de la limbaj) si un proces ariculator (corespunzator limbajului intern).

Traseele mnezice din unitatea de stocaj fonologic persista 1-2 secunde; mentinerea lor se face printr-un proces de control articulator care sta la baza autorepetitiei subvocale (viteza de repetitie aproximativ egala cu numarul elementelor ce pot fi pronuntate īn 2 secunde).

-  calea vizuo-spatiala este responsabila de stocarea si manipularea imaginilor mintale, a materialului vizuo-spatial.

Contine 2 componente: pentru tratarea formelor, pentru detectia lui "ce", si a doua componenta axata pe tratarea localizarilor, al lui "unde".

Principalele postulate ale memoriei de lucru:

-  renuntarea la ideea unitatii memoriei de scurta durata si īnlocuirea ei cu functionarea memoriei de lucru īn subsisteme specializate pentru sarcini diferite.

-  fiecare dintre sistemele memoriei de lucru are resurse proprii si o relativa autonomie de functionare;

-  stocajul temporar nu este pasiv (informatia poate fi evocata si subiectul poate actiona asupra ei pentru a o putea transfera īn memoria de lunga durata sau pentru a o folosi īntr-o reactie motorie).

-  nu exista trasee obligatorii care sa duca spre memoria de lunga durata ci doar cai paralele;

-  se accentueaza ideea existentei unor resurse comune de tratare a diferitelor sarcini cognitive.

Concluzie: acest model nu este o simpla īnlocuire de notiuni

Interesanta a fost īncercarea de a lega memoria de lucru de inteligenta, constatāndu-se o corelatie puternica īntre cele 2 tipuri de masuratori.

4) Modelul modal al memoriei cu intrari multiple

Johnson, 1983, 1990 este primul care l-a descris, iar forma finala a fost data de Johnson, Hirst si Chalfonte, 1993 si 1994.

Premise:

- memoria e o īnregistrare a operatiilor proceselor cognitive;

- o arhitectura utila a memoriei urmeaza a specifica natura proceselor cognitive ce stau la baza memoriei si a relatiilor dintre ele.

Johnson si colaboratorii sai propun 3 distinctii:

prima este cea dintre procesele de perceptie si reflectie;

a doua este apreciata īn interiorul proceselor de perceptie - unele dintre acestea (notate cu P1) sustin īnvatarea, dar nu reproduc īn mod necesar experienta fenomenala a obiectului; altele - notate cu P2, sunt esentiale pentru producerea lumii fenomenale;

a treia distinctie vizeaza diferentierile existente īn interiorul proceselor de reflectie - unele dintre acestea (notate cu R1) au rolul de a exprima si satisface scopuri sau programe autogenerate īntr-o maniera relativ simpla, iar altele (notate cu R2) realizeaza comunicarea sau negocierea īntre scopuri sau programe multiple.

Subsistemul P1 cuprinde:

a)  mecanisme pentru localizarea stimulilor

b) mecanismul de descompunere a dispozitivului perceptual īn unitatile lui de baza (margini, geoni);

c)  mecanismul de urmarire a stimulilor īn miscare;

d) mecanismul de extragere a invariantilor din dispozitivele perceptive.

Subsistemul P2 cuprinde:

a)  mecanismul pentru identificarea obiectelor si fenomenelor;

b) mecanismul pentru plasarea obiectelor sau fenomenelor aflate īn relatii spatiale unele cu altele;

c)  mecanismul de examinare sau investigare perceptuala a unuia sau mai multor aspecte ale stimulului;

d) mecanismul pentru structurarea sau extragerea unui pattern de organizare a unui stimul extins īn timp sau spatiu.

Ž toate aceste mecanisme combinate dau nastere unei lumi fenomenologice bogate īn obiecte si evenimente ce alcatuiesc mediul semnificativ īn care traim si pe care ni-l amintim.

Subsistemul R1 se compune din:

un mecanism de reactivare a informatiilor inactive la momentul prezent;

un mecanism de reīmprospatare care prelungeste activarea curenta;

un mecanism de schimbare sau modificare a perspectivei, pentru a activa aspecte alternative ale stimulilor;

un mecanism pentru notarea sau identificarea relatiilor dintre informatiile activate.

Subsistemul R2 consta din:

mecanism pentru reactualizare;

mecanism pentru reflectare;

mecanism pentru initiere;

mecanism pentru descoperire.

Ž actiunea concomitenta sau corelata a mecanismelor reflexive asigura generarea si manipularea interna a informatiei, ele permit experientei mintale sa se desfasoare fara input perceptual.

Postulate:

a)  elaborarea unei arhitecturi cognitive bazata pe subsisteme cu mecanisme care disting īntre procesarea informatiilor provenite din exterior si a celor generate īn interior, precum si mecanisme de control si monitorizare, inclusiv interactiunile dintre ele;

b) coerenta proceselor din interiorul subsistemelor creste eficienta, dar interactiunea proceselor īntre subsisteme promoveaza flexibilitatea si creste complexitatea sarcinilor ce pot fi realizate;

c)  arhitectura cognitiei si memoriei umane reflecta ceva din istoria evolutionista a omului, ordinea de aparitie si dezvoltare a subsistemelor fiind exact cea prezentata mai īnainte (P1, P2, R1, R2);

d) interactiunile se realizeaza mai usor īntre procesele componente ale subsistemelor adiacente decāt īntre subsisteme neadiacente;

e)  subsistemele nu sunt limitate la structuri unice cerebrale; mai degraba ele includ circuite cerebrale care traverseaza regiuni definite neurodinamic.

Acest model al memoriei se diferentiaza de altele prin faptul ca furnizeaza o metoda de analizare a cerintelor de procesare a sarcinii si nu una de distingere a continuturilor sarcinii.

De asemenea, nu postuleaza o disfunctie a īntregului subsistem, ci sustine existenta disfunctiei la nivelul procesului din interiorul subsistemului, fapt ce poate conduce la tulburari ale codarii, pastrarii si reactualizarii.

Ž    Modele cognitiviste

1) Modelul ACT si ACT-R

Eelaborate de John R. Anderson (1983, 1993), se īncadreaza īn grupa modelelor computo-simbolice.

Postuleaza existenta a 3 "blocuri" mnezice:

-  memoria declarativa de lunga durata (MD) ® contine informatii factuale sau conceptele īntr-o retea semantica, sub forme diferite: propozitii, imagini, secvente.

-  memoria procedurala de lunga durata (MP) ® cuprinde procedurile sub forma unor reguli de producere.

-  memoria de lucru (ML) ® este partea activata a celor 2 forme de ML.

Dinamica īntregului sistem este determinata de o serie de procese fundamentale:

-  encodarea = procesul prin care se īnregistreaza īn memoria de lucru informatiile din mediul extern;

-  stocarea = creeaza reprezentari īn MD si sporeste forta continuturilor deja existente īn MD;

-  recuperarea = informatia din MD intra īn sfera ML prin cresterea valorii ei de activare;

-  potrivirea = punerea īn corespondenta a datelor din ML cu datele din MP;

-  aplicatia = īnvatarea noilor productii sau reguli de producere se realizeaza studiindu-se istoria aplicarii productiilor existente;

-  executia = transferul din ML a unor reguli de producere care s-au dovedit a fi corecte īn urma procesului de punere īn corespondenta;

-  performanta = converteste "comanda" din ML īn comportament.

Īn esenta, acest model aduce 2 mari schimbari:

a)  se refera la originea declarativa a cunostintelor procedurale ® daca initial atentia a fost centrata pe memoria declarativa, pentru instructiuni, īn noul model ea cade tot pe memoria declarativa, dar pentru exemple.

® interesul se īndreapta spre īnvatarea procedurilor din exemple

b) se refera la statutul de lunga durata a cunostintelor din memoria declarativa ® nu este esential ca informatia sa fie permanenta si recuperabila din memoria de lucru declarativa, ci ea trebuie sa fie activa īn memoria de lucru īn timpul procesului analogic.

Limite:

-  nu explica maniera de formare a reprezentarilor simbolice manipulate de sistemele mnezice;

-  nu ofera nici o articulare īntre sistemul cognitiv si structurile neurofiziologice implicate īn memorie;

-  descriu īntr-o maniera imprecisa procesele de control care asigura dinamica autoadaptativa a sistemului mnezic.

2) Modele conexioniste

Pornesc de la posibilitatea modelarii si simularii activitatii cognitive pe baza unor descriptii de inspiratie neuronala.

Neuronii si sinapsele dintre ei sunt reprezentati grosier printr-o serie de unitati de tratare a informatiei si prin conexiunile dintre ele, care īmpreuna genereaza o retea sau o arhitectura neuromimetica.

Propuse de McClelland si Rumelhart, aceste modele vizeaza un dublu scop:

a)  mai buna īntelegere a creierului;

b) conceperea masinilor inteligente si copierea lor.

Au fost propuse mai multe modele:

-  modele localizate (fiecare unitate de informatie este topologic distribuita īn casete distincte);

-  modele difuze;

-  modele matriceale;

-  modelul memoriei asociative distribuite ® ofera o excelenta ilustrare a modelelor conexioniste.

Prezinta un microsistem neuromimetic de memorie asociativa compus din: intrari (In), iesiri (Ie), unitati (N), fortele legaturilor sinaptice (M).

Ex: presupunānd ca un eveniment poate fi scindat īn 2 parti distincte: x si y.

Patternurile x si y pot avea ca origine 2 modalitati senzoriale distincte / sau pot prezenta o activitate senzoriala si una motorie legate

Daca īntr-o faza a testului reteaua este solicitata printr-un vechi pattern x, singur, patternul y poate fi reamintit de celulele corespondente.

Este vorba de o memorie asociativa, unde nu configuratiile sunt stocate, ci mai ales relatiile lor.

Cel mai cunoscut este īnsa modelul propus de McClelland ® descrie felul īn care poate fi folosit un model de retea pentru a gasi atāt informatia generala, cāt si informatia specifica.

Ex: o informatie referitoare la numele membrului unui grup determina activarea tuturor celorlalte conectate cu ea.

Avantaje (cf Baddeley):

-  degradarea eleganta = sistemul poate fi distrus partial fara sa cada īn totalitate (va continua sa furnizeze informatiile de care dispune, iar informatia eronata nu are un caracter catastrofal);

-  reteaua include si valorile implicite = cele mai bune estimari ale informatiei neincluse īn retea:

-  reteaua se poate generaliza īn mod spontan;

-  caracteristicile se desprind īn mod natural din retea, ele nu sunt īncorporate īn ea īn mod specific.




Document Info


Accesari: 5941
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2017 )