Abordarea
experimentala a motivatiei si afectivitatii
Motivatia si afectivitatea īn experimente sunt, īn general, considerate variabile interne (de control), dar efectul lor nu se poate nega, deoarece ele pot influenta 353y2413d caracteristicile variabilei dependente. Acesti factori trebuie sa fie luati īn considerare īn orice experiment. Aspectele privind motivatia si afectivitatea nu pot fi relevate decīt īn maniera indirecta, ceea ce demonstreaza dificultatea controlului acestor variabile.
Motivatia ca variabila independenta īn investigarea motivelor, intereselor si trebuintelor
Trebuintele studiate experimental au fost cele de stimulare. Experimentele de deprivare senzoriala au demonstrat existenta acestor trebuinte si caracterul lor imperativ. Aceste trebuinte se afla la baza celor epistemice, a nevoii de cunoastere: s-a demonstrat ca exista o necesitate puternica de a obtine informatii clare despre īnsusirile diferitelor obiecte si situatii, astfel īncīt curiozitatea epistemica este conditionata de noutate, congruenta si surpriza.
Interesele: rolul lor a fost reliefat īn experimentele lui Postman si Bruner asupra determinarii influentei factorului motivational asupra perceptiei. S-a demonstrat ca interesele si trebuintele influenteaza modul īn care percepem.
a) Trebuinta de performanta. S-a īncercat elaborarea unui indicator de performanta. S-au folosit planse pe baza carora subiectii au trebuit sa compuna mici povestiri īn care se urmarea raspunsul la patru īntrebari:
- Ce se īntīmpla si cine sunt personajele?
- Cum s-a ajuns la acele situatii?
- Ce gīndesc personajele?
- Ce vor face personajele?
Rezultatele constituie un bun indicator al trebuintei de performanta, deoarece s-a constatat ca, supunīnd subiectii la alte probe care implica trebuinta de performanta, acestia obtin performante mai bune la probele respective.
b) Nivelul de aspiratie. Rezulta din raportul īntre succesul real si succesul scontat. Īn aceste experimente trebuie sa se cunoasca nivelul de aspiratie si nivelul performantelor reale. Esential este sa se porneasca de la performanta reala, īn raport cu care subiectul īsi va proiecta scopul. Aceasta performanta poate fi socotita de persoana īn cauza drept succes sau insucces, deoarece nivelul de aspiratie se schimba īn decursul actiunii, īn functie de performanta. Nivelul de aspiratie variaza īn limitele unei zone īn care subiectul are experienta succesului si a esecului. Zona de implicare a nivelului de aspiratie variaza de la punctul īn care succesul este foarte probabil, fara a fi exclus esecul, pīna la punctul īn care insuccesul este foarte probabil, fara a fi exclus succesul.
O constatare generala este ca nivelul de aspiratie tinde sa creasca dupa un succes si sa scada dupa un insucces: dupa succes, la circa 69% din subiecti nivelul de aspiratie creste, la 6% stationeaza iar la 0% scade; restul, pīna la 100%, nu si-au evaluat nivelul de aspiratie. Dupa un esec, la 50% dintre subiecti nivelul de aspiratie scade, la 21% ramīne stationar, la 0% creste, iar restul pīna la 100% nu si-au exprimat atitudinea.
c) Cunoasterea rezultatului. O constatare generala este aceea ca, atunci cīnd subiectul cunoaste rezultatul, performanta devine mai buna comparativ cu aceeasi activitate fara cunoasterea rezultatelor. Cunoasterea rezultatelor actioneaza ca o motivatie, permitīnd subiectului sa-si fixeze un scop precis care sa-t sustina motivational. Īn experimentele de acest gen, cunoasterea rezultatelor poate fi facuta atīt īn timpul desfasurarii experimentului, cīt si īn diverse etape ale acestuia (spre exemplu, dupa fiecare reactie).
Aceasta cunoastere a rezultatelor are efecte limitate, pentru ca īmbunatatirea performantei nu poate trece dincolo de resursele obiective ale subiectului. Trebuie avut īn vedere ca īn aceste experimente, comunicarea permanenta a rezultatelor intermediare poate deveni sursa de stres, putīndu-se ajunge la reactii de supramotivare, ceea ce duce la scaderea performantei.
d) Frustrarea. Este starea afectiva pe care subiectul o resimte atunci cīnd un obstacol intervine īn calea scopului urmarit. De obicei, frustrarea este resimtita negativ, ca deposedare de ceva care i se cuvine.
e) Conflictul motivational. Reflecta opozitia dintre tendinte si dorinte contradictorii. Frustrarea si conflictul motivational se īntretin reciproc, frustrarea putīnd determina si o conduita agresiva.
Experimentele cu privire la frustrare sunt construite astfel īncīt sa puna subiectul īn fata unor sarcini dificile, prin care sa se instituie o situatie conflictuala īntre nevoia de performanta si dificultatea sarcinii. Tensiunea afectiva se creeaza prin mentinerea subiectului īn confruntarea cu sarcina. Astfel de sarcini imposibile se pot imagina usor, dar sunt greu de imaginat experimente care sa arate caracterul arbitrar al agentului frustrant. Nivelul frustrarii este mai mare atunci cīnd agentul frustrant are caracter arbitrar si subiectul nu gaseste temeiuri rationale pentru a explica situatia. Daca agentul frustrant nu are caracter arbitrar si se gasesc ratiuni, se constata un nivel scazut al frustrarii.
Astfel de experimente au utilizat metoda zvonurilor. Īntr-un experiment, subiectii au fost informati ca un prieten a spus lucruri neplacute despre ei, īn doua situatii: īn prima situatia le-a afirmat public si gratuit, iar īn a doua situatia le-a afirmat la betie. Se constata ca īn cadrul grupului confruntat cu prima situatie frustrarea a fost mai mare, deoarece nu existau temeiuri rationale pentru comportamentul prietenului, īn timp ce grupul al doilea, fiind confruntat cu un agent nearbitrar, frustrarea a fost mai redusa.
f) Cercetarile lui L. Festinger asupra relatiei conflict-decizie au condus la distinctia īntre pre-decizie si post-decizie, astfel: alegerea este o situatie conflictuala. Optarea pentru o anumita alternativa este īnsotita de ezitari, care īnceteaza dupa alegere. Se constata ca subiectul va tinde sa-si justifice alegerea. Festinger a realizat experimente interesante cu studenti platiti sa spuna ca fac ceva interesant, desi efectuau o activitate monotona; cu cīt plata era mai mare, cu atīt acestia erau mai convinsi ca sarcina pe care o efectueaza este foarte interesanta.
Festinger a realizat cercetari remarcabile cu privire la disonanta cognitiva. Disonanta cognitiva este creata de elementele pozitive care favorizeaza alternativa respinsa. Cu cīt aceste elemente sunt mai numeroase, disonanta cognitiva este mai mare si tendinta de a le elimina este mai puternica. O alternativa respinsa tinde sa fie īncarcata pozitiv, ca expresie a unui fel de regret subiectiv, o remuscare īn fata abandonului. Disonanta cognitiva este traita si atunci cīnd este aleasa o alternativa cu mai multe elemente negative, care defavorizeaza alternativa respectiva. Reducerea disonantei cognitive se poate realiza fie prin cresterea dezirabilitatii obiectului ales, fie prin scaderea dezirabilitatii obiectului neales, ceea ce presupune un proces de rationalizare a deciziei. Īn urma acestui proces, ceea ce a fost ales pare mai ne-atractiv decīt era īnainte, si invers. Obiectul ales pierde din atractie, iar celui la care s-a renuntat īi creste atractivitatea. Disonanta cognitiva si īncercarile de a o reduce sunt cu atīt mai mari, cu cīt alternativele au o dezirabilitate mai apropiata.
Metode de apreciere experimentala a afectivitatii
A. Rosca clasifica metodele de investigatie a afectivitatii īn: metode de impresie: au īn vedere modificarile subiective ca traire afectiva consecutiva actiunii stimulilor, si metode de expresie: au īn vedere modificarile ce se manifesta la nivelul organismului, concomitent cu trairile afective.
a) Metode de impresie:
- metoda alegerii: se prezinta subiectului stimuli variati, alesi dupa preferinte pe o scala de la cel mai placut la cel mai neplacut; este o metoda subiectiva, cu foarte mari variatii inter-individuale.
- metoda constructiei: subiectului i se cere sa combine din elementele prezentate figura cea mai placuta.
- metoda rangului (a ordinii de merit): subiectii au un sir de stimuli (obiecte, situatii) pe care si se cere sa le ordoneze dupa rang, de la cel mai placut la cel mai neplacut. Se repeta proba, pentru a se constata gradul de stabilitate al preferintelor.
- metoda compararii-perechi: stimulii sunt prezentati cīte doi, iar subiectul trebuie sa aleaga un stimul din pereche. Perechile se construiesc prin combinari succesive, de unde necesitatea de a opera cu un numar limitat de stimuli.
- metoda evaluarii: se prezinta cīte un stimul si i se cere subiectului sa-l evalueze dupa o scala de intensitate a preferintelor. Se pot utiliza doua tipuri de scale: scala Lickert īn cinci trepte (+2 foarte placut, +1 placut, 0 neutru, -1 neplacut, -2 foarte neplacut; se pot obtine si indicatori numerici), si scala grafica, menita sa acorde subiectului grade mai mari de libertate si sa evite utilizarea unor criterii de evaluare de tip scolar.
Unii autori solicita īn studii evaluari ale trairilor afective dupa schema pre-test, post-test, pornindu-se de la ipoteza ca activitatea de realizat induce o modificare īn starea afectiva. Dificultatea de masurare este prea mare, pentru ca se tinde sa se utilizeze note scolare. Trebuie utilizata o linie dreapta, de 10 centimetri, de la minus la plus, dar fara gradatii.
- metoda conditionarii: Watson a īncercat sa demonstreze ca frica, teama, spaima sunt dobīndite. Reactiile copiilor sunt conditionate de ceea ce transmit adultii. Tot el a demonstrat si deconditionarea reactiilor afective.
b) Metode de expresie. Au īn vedere indicatorii fiziologici: puls, ritm respirator etc.
