LUCRARE DE DIPLOMA - FACTORI CAUZALI SI CONDITIONALI IN ALEGEREA PROFESIEI LA ADOLESCENTI

I.          ADOLESCENŢA

I.1. Caracterizare generala

Adolescenta este o perioada de dezvoltare mai lunga si este în general definita ca perioada de la debutul pubertatii pâna la vârsta adulta. Unii autori o considera ca o perioada de stari conflictuale sau crize.

G. Stanley Hall este prima persoana care a studiat adolescenta în mod stiintific, o descrie ca fiind o perioada de agitatie psihologica, desi unele studii pe adolescentii tipici sugereaza ca, aceasta agitatie a adolescentului este exagerata (Conger cf. Birch, A., 2000, p. 252). "

Dupa iesirea din pubertate, are loc în mod intens iesirea din societatea de tip tutelar, familial, scolar si intrarea în viata cultural - sociala mai larg a scolii si chiar a orasului.

Din punctul de vedere al Ursulei schiopu (1995, p. 207), adolescentul trece prin câteva stadii : 

a.       Preadolescenta - în aceasta etapa se contureaza si se adânceste mult individualizarea, conturându-se caracteristicile constiintei si ale constiintei de sine ; este o faza de intensa dezvoltare psihica încarcata de conflicte interioare. Fenomenul care ne intereseaza este cel de individualizare care se intensifica atât pe plan intelectual, cât si pe cel de relationare. Parerile personale încep sa fie argumentate si capata deseori o validare de generatie (s-au schimbat vremurile . . . pe vremea noastra . . .). Începe sa creasca interesul pentru probleme abstracte si de sinteza, dar si pentru participare la roluri mai deosebite. În acest stadiu experienta afectiva se nuanteaza si se impregneaza de valori.

b.      Adolescenta propriu - zisa sau marea adolescenta (16 / 18 ani la 20 ani) - se caracterizeaza printr-o intelectualizare intensa (dezvoltarea gândirii abstracte), prin îmbogatirea si largirea încorporarii de conduite adulte. Adolescentul cauta mijloace personale de a fi si de a aparea în ochii celorlalti. Individualizarea si constiinta de sine devin mai dinamice de "demnitate" si "onoare". Apropierea de valorile culturale este de asemenea larga. Intensa este si socializarea aspiratiilor, aspectelor vocationale, profesionalizarea ce se contureaza treptat, cuprinzând în esenta elemente importante ale conceptiei despre lume si viata.

c.       Adolescenta prelungita cuprinde tineretul deja integrat în forme de munca si tineretul studentesc (de la 18 / 20 ani la 25 ani). Sub o forma sau alta, independenta este dobândita sau pe cale de a fi dobândita la aceasta vârsta, fapt ce duce cu sine un plus de energizare si dilatare a personalitatii.

Dupa pubertate, tînarul traieste mai intens iesirea din societatea de tip tutelar, familial si scolar si intrarea în viata cultural -sociala sau într-o forma scolara mai complexa.Având în vedere caracteristicile biopsihice si modelul integrarii sociale, putem desprinde, în cadrul acestei perioade, urmatoarele 3 subperioade(dupa E.Verza):

a. subperioada preadolescentei (14-16 ani), ce se caracterizeaza prin stabilizarea maturizarii biologice, dezvoltarea constiintei, în general, a constiintei de sine, în special;

b. subperioada adolescentei propriu-zisa (16-18 ani) este centrata pe o intelectualizare intensa, pe îmbogatirea experientei afective si structurarea conduitelor ca însemn al personalitatii complexe;

c. subperioada adolescentei prelungite (18-20/25 ani).În aceasta perioada independenta este dobândita în buna masura sau este pe cale de a fi dobândita, ceea ce duce la dezvoltarea personalitatii si afirmarea tânarului prin stiluri personale în conduite. Interesul pentru viata social-culturala creste si se nuanteaza,ca si pentru dobândirea unui statut profesional cât mai complex.

În ansamblu, perioadele pubertatii si adolescentei cuprind cel putin trei categorii de reactii legate de seria de modificari mai sus descrise :

a.      Se dezvolta preocupari ale constiintei si constiintei de sine (ca perceptie de sine, inclusiv schema corporala) ca expresie a identitatii ego-ului. Puberul si adolescentul fiind confruntati cu schimbari multiple prin care trec, cu transformarile obiective si subiective legate de maturizarea sexuala, dar si de descoperirea dimensiunilor realitatii sociale - procesele de identitate sunt complexe si sinuoase.

b.      Modificarile si transformarile ce conditioneaza iesirea din conformismul infantil au loc prin opozitie, încarcata de cerinta de cautare a identitatii, ceea ce face sa treaca printr-o experienta personala densa, trecere impregnata de nesiguranta si de nazuinte. Apartenenta la grup devine competitiva si tensionata adesea, ceea ce va genera sentimentul de dependenta, dar, concomitent si de independenta si o oarecare nesiguranta.

c.       În al treilea rând are loc gasirea unei identitati vocationale ce priveste un fel de autocunoastere si autodescoperire de posibilitati sau incapacitati cu o fervoare si dorinta deosebita de autoperfectionare. Treptat, aspiratiile vor modela spectrul vocational pe axa profesionalizarii, fenomen mai pregnant în perioada adolescentei (marea adolescenta si dupa aceea).

I.2. Perspective de abordare a adolescentei:

I.2.a. Perspectiva cognitiva

La cele descrise în etapa anterioara se adauga placerea jocului functional al mintii, echipata acum pentru un demers cognitiv complet. Rezultatul consta în tentative de angajare în teoretizari sofisticate, uneori pe baze speculative, o ..parada" de intelectualism cu valoare de autoîncercare a propriilor forte mintale. Din aceasta "furie" teoretizatoare, timpul, si mai ales efortul propriu, autentic, îi va impune pe cei dedicati acestui drum. Este suficient sa reluam, ca tema analitica, cartea lui M. Eliade, Jurnalul adolescentului miop, pentru a avea radiografia, din inte­rior, a fenomenului.

J.Piaget-unul dintre cei mai faimosi teoreticieni în domeniul psihologiei dezvoltarii, este autorul unei stadializari cognitive, elaborate în urma unor investigatii succesive în cadrul studiilor de validare si standardizare a testelor de inteligenta englezesti pe populatia franceza.Metoda lui de studiu a fost interviul si observatia naturala.A sesizat ca raspunsurile gresite ale copiilor nu erau întâmplatoare.Copii de aceiasi vârsta faceau greseli similare.Pentru el era evident, ca, la o anumita vârsta copiii nu sunt "mai inteligenti" sau "mai putin inteligenti" decât copiii de alte vârste,ci gândirea lor difera la fiecare vârsta în parte.

Aceste observatii l-au îndrumat pe Piaget sa studieze viziunea asupra lumii la copiii de vârste diferite si a modului în care li se modifica gândirea de la stadiul de sugar pâna la sfârsitul adolescentei, observând diferentele calitative ale modului de gândire- indiciu al dezvoltarii cognitive.Piaget considera inteligenta, ca o forma de dezvoltare datorita interactiunii individului cu mediul.

În urma cercetarilor interdisciplinare, din cadrul scolii de la Geneva, Piaget ne ofera o viziune asupra evolutiei dezvoltarii intelectuale în etape bine definite pe care le denumeste stadii:

Acestea sunt:

1. stadiul senzoriomotor(0-18/24 luni)

2. stadiul preoperational(2-6/7 ani)

3. stadiul operatiilor concrete(6/7-11/12 ani)

4. stadiul operatiilor formale(11/12-16/17 ani).

Etapizarea, propusa de psihologul elvetian, se distinge prin urmatoarele particularitati:

-în decursul evolutiei intelectuale aceste stadii formeaza un continuu;

-toti copiii trebuie sa treaca prin stadiile dezvoltarii în aceeasi succesiune si la aproximativ vârstele mentionate;

-ritmul dezvoltarii individuale este totusi diferit fiind influentat de experientele personale si în mod esential controlate de procesele de maturizare determinate biologic;

-în fiecare stadiu copilul învata noi forme de comportament si îsi dezvolta treptat capacitatea de gândire logica;

-fiecare stadiu este caracterizat prin capacitati cognitive diferite, care implica multiple aspecte indicative ale dezvoltarii cognitive;

-în fiecare stadiu copilul îsi elaboreaza o imagine proprie, dar provizorie, despre lume, adica o schema perfectibila, tot mai profunda si mai realista;

-în fiecare stadiu se adauga ceva la capacitatile dobândite în stadiul anterior;

-fiecare stadiu se întemeiaza pe precedentul si ofera fundamentele pentru secventa viitoare, prin valorificarea componentelor deja achizitionate.

Pedagogic, este momentul autenticului parteneriat cognitiv, în care res­pectul pentru cel ce se formeaza se traduce prin gasirea oportunitatilor care sa-1 stimuleze si sa-i mentina treaza forta mintii. Unii elevi au aceasta sansa, altii - nu, si nu au nici un fel de vina. Esential pentru tine ca profesor sau viitor profesor este sa stii daca poti si, mai ales, daca vrei sa intri în acest joc de maxima raspundere.

Elementele de psihologia dezvoltarii si a vârstelor sunt evident necesare celor care, în specialitate aleasa, întrevad si posibilitatea profesionalizarii didactice. Nevoia profesorului de raportare si la oferta stiintifica asupra acestor probleme este sustinuta, printre altele, de faptul ca, în postura de fiinte active cognitiv, deja avem fiecare o teorie naiva asupra acestui subiect (ca si în altele, de altfel). Este obligatoriu sa ne confruntam propria con­structie descriptiv-explicativa - cursul si factorii dezvoltarii, elevul standard, emotivitatea la vârstele scolii, posibilitatile si limitele de vârsta si individuale etc. - cu ceea ce ofera stiinta. Daca ea ne va confirma propriile observatii, avem satisfactia unui ochi patrunzator si o buna încurajare în ceea ce facem. Situatia opusa este si ea benefica, fiind un semnal si o incitare la documentare complementara. în tot acest joc exista, cu certitudine, si un beneficiar - elevul nostru.

2.b. Perspectiva psiho - morala

Kohlberg, inspirat de cercetarile lui Piaget si a colaboratorilor sai, a elaborat (1964) o schema tipologica a dezvoltarii stadiale a judecatilor morale în baza analizei raspunsurilor obtinute privitor la interpretarea unor dileme morale.El era interesat de felul în care copilul gândeste solutionarea dilemei si nu conduita morala a acestuia.

Raspunsurile la întrebarile adresate cu privire la respectarea regulilor morale si ale comportamentului moral variaza în functie de natura motivului care impune sau solicita conformarea dupa cum urmeaza:

1.evitarea pedepsei;

2.obtinerea recompensei, a unor favoruri;

3.evitarea dezaprobarii, a nemultumirii celor din jur;

4.evitarea oprobiului, a blamului autoritatilor îndreptatite si evitarea sentimentului de vinovatie;

5.pastrarea respectului autoritatii care judeca din punct de vedere al conceptiilor comunitatii si apara interesele colective;

6.conformarea pentru evitarea autoblamarii.

Tipologia judecatii morale a lui Kohlberg contine trei niveluri mari de evolutie a judecatilor morale, fiecare dintre ele cu doua stadii distincte. Ca urmare,acest model teoretic prezinta sase stadii ale genezei rationamentului moral.

I. Nivelul preconventional:

1.stadiul moralitatii ascultarii;

2.stadiul hedonismului instrumental naiv;

II. Nivelul conventional:

3.stadiul moralitatii bunelor relatii;

4.stadiul moralitatii legii si ordinii.

III. Nivelul postconventional:

5.stadiul moralitatii contractuale;

6.stadiul moralitatii principiilor individuale de conduita.

Studii mai recente, care si-au propus sa identifice mai nuantat natura si continutul raporturilor sociale ale ado­lescentilor, s-au oprit la a depista influenta opiniei parintilor fata de cea a colegilor în cazul a trei categorii de optiuni: cele politice, cele profesional--ocupationale si cele morale. Rezultatele conduc spre concluzia ca, la acest nivel de vârsta, influentele depind de miza în atentie. Parintii sunt prezente mai puternice în ceea ce priveste planurile adolescentului pe termen lung, în timp ce colegii sunt mai importanti pentru comportamentul imediat si indicii formali ai statusurilor. Influenta parintilor este efectiva în situatii de afectiune si respect mutual, si devine inexistenta în absenta acestora.

În relatiile de prietenie ale perioadei, fetele simt nevoia angajarii reale, fiind mult mai atente si critice la aspectele pozitive si negative ale relatiei. Anxietatea în legatura cu relationarea sociala pare sa fie mai prezenta în rândul lor, si nu numai în cazul raportarii Ia sexul opus. mai prezente în topul dezordinilor emotionale. încercând o explicatie a feno­menului, în contextul culturii americane, Rutter (1980) avanseaza urmatoarele interpretari: femeile au o mai accentuata tendinta de a-si exprima problemele emotionale prin stari depresive; acestea sunt potentate de atributele statutului dezavantajos al femeii în societate, fapt pe care tânara începe sa-1 constien­tizeze ; aparitia ideii ca de fapt controlul ei asupra aspectelor esentiale ale vietii este mai diminuat decât în cazul baietilor. Aceste date indica mai ales faptul ca reactiile emotionale de aceasta factura sunt în special rezultatul neajutorarii învatate. Pot fi chiar rezultatul interactiunilor sociale de pâna atunci, inclusiv al celor scolare, în care fetele au mai multa nevoie de încurajare pentru securizarea învatarii, în timp ce baietii pot fi stimulati mai mult de independenta ce li se acorda.

Explicatia neajutorarii învatate este plauzibila, o dovedesc si rezultatele care indica modalitati diferite de atribuire explicativa, între baieti si fete, în caz de esec. Baietii sunt mai degraba tentati sa puna esecul pe seama neangajarii serioase, a lipsei lor de efort, în timp ce fetele îl vad ca pe o lipsa a abilitatilor lor de rezolvare a problemei. Concluzia pentru educator credem ca este evidenta, la fel si sugestiile ce pot rezulta din acest fapt.

Oricum, pentru ambele sexe, cea mai comuna tulburare emotionala este depresia. Simptomele ei sunt autodeprecierea, crizele de plâns, gândurile si tentativele de suicid. Rata mare a acestor tentative (0,35% fata de 0,18% la populatia generala), ca si valoarea ridicata a recidivelor (între 30 si 50% dintre cazuri), indica faptul ca în anumite conditii, formele de depresie severa duc catre actul disperat. La aceasta vârsta, supremul gest autodistructiv poate fi considerat mai mult ca o cerere de ajutor, ca o neputinta de a zari iesirea dintr-o situatie conflictuala, decât ca o pierdere a sensului exis­tential, ca la adult.

Nevoia întelegerii si a sprijinului discret, dar eficient, al adultului ramâne o resursa pretioasa. În cazul familiilor cu probleme mari, acest adult pro­vidential poti fi chiar tu, profesor care ai ajuns om al catedrei pentru ca te-a atras fizica sau biologia. Dar aici, la scoala, ai descoperit înca ceva: comple­xitatea si profunzimea problematicii umanului.

I.2.c. Perspectiva psihosociala -Etapele formarii identitatii psiho - sociale

Ramânând în terminologia vârstelor în cadrul formarii sinelui, am putea vorbi de o vârsta psihosociala, adica de gradul de dezvoltare a interactiunii psihic individual - context social si proiectie de viitor, în centrul caruia sta dimensiunea moral-axiologica [1]

Din acest punct de vedere, perioada adolescentei în conceptia multor psihologi este considerata o perioada de "experimentare a rolului", în care tinerii pot explora comportamente, interese si ideologii alternative. Multe roluri, credinte si conduite pot fi "experimentate", modificate sau înlaturate, în încercarea de a modela un concept integrativ al Sinelui.

Psihanalistul Erik Erikson a creat termenul de criza de identitate cu referire directa la acest proces activ de autodefinire[2]. În mod ideal, aceasta criza ar trebui rezolvata pâna în jurul vârstei de 20 - 25 de ani, pentru ca individul sa se poata orienta catre alte aspecte ale vietii.

Pâna la dezvoltarea crizei de identitate, individul nu are un simt consistent al sinelui sau un set de standarde interne pentru aprecierea propriei valori în diferite arii ale vietii. Erikson a numit rezolvarea nesatisfacatoare a acestei crize "confuzie de identitate". Dar pâna acolo, el stabileste opt stadii principale ale parcursului vietii, fiecare stadiu presupune rezolvarea unei crize date de antinomii psihice traduse pe planul trairilor :

Încredere versus neîncredere - este stadiul specific primului an de viata. În crederea se obtine prin confortul psihic si fizic al copilului, prin grija apropiatilor de a-l feri de situatii ce induc frica. Încrederea dobândita în pruncie are efecte pe termen lung în ceea ce priveste optimismul general în viata, în timp ce lipsa ei conduce la pesimism, îngrijorare si neîncredere.

Autonomie versus îndoiala si rusine - caracterizata perioada 1 - 3 ani, în care copiii încep sa-si manifeste vointa si independenta, placerea de a efectua actiuni autonome. Daca aceste tendinte sunt prea rigid controlate si cu atât mai mult aspru pedepsite se va instala sentimentul de îndoiala si rusine.

Initiativa versus vinovatie - dupa 3 ani si pâna la intrarea în scoala; acum copilul nu numai ca are un grad de autonomie, dar, confruntat cu un spatiu social mai extins, primeste si accepta responsabilitati în legatura cu propriul corp, îmbracaminte, jucarii si chiar învatarea de roluri sociale. A avea responsabilitati înseamna a-ti asuma comportamente orientate înspre scopuri specifice, a-ti dezvolta simtul initiativei. Copiii care nu sunt prea solicitati în a avea responsabilitati sau li se imputa prea mult lipsa initiativei, pot avea sentimentul de vinovatie si anxietate.

Straduinta versus inferioritate - acopera etapa scolii elementare, atunci când copilul se confrunta la modul serios cu însusirea de cunostinte si abilitati intelectuale evaluate sub forma de note. Motivati fiind, entuziasmul si energia lor se canalizeaza înspre obtinerea de performante. Pericolul este ca în acest stadiu, din diferite cauze, una esentiala fiind etichetarea negativa a parintilor si / sau a învatatorilor, sa se ajunga la sentimente de incompetenta, ineficienta si, de aici, la inferioritate si o slaba pretuire de sine.

Identitate versus confuzie de identitate este un stadiu crucial, ce marcheaza perioada adolescentei în sens larg (de la 10 la 20 de ani), etapa a vietii caracterizata de multi autori drept "criza juvenila" sau "vârsta metafizica", framântarile ardente fiind în legatura cu definirea propriei fiinte în timp si spatiu, "cine sunt" si "încotro se îndreapta".

Intimitate versus izolare - se refera la începutul vietii de adult (20 - 30 de ani), când pe prim plan sunt relatiile intense de prietenie si dragoste. Daca în aceste raporturi se ajunge la autentica intimitate, atunci perioada de adult tânar s-a depasit pozitiv, cu premise solide pentru o viata afectiva ulterioara echilibrata. Daca nu, se ajunge la izolare si tristete cu urme adânci pentru mai târziu.

Generativitate versus stagnare - caracteristica anilor de mijloc ai maturitatii (40 - 50 ani), în care grija principala este de a ajuta noua generatie sa se realizeze în viata. Daca consideri ca ti-ai facut datoria în acest sens, în calitate de parinte, dar nu numai, te înscrii în trairea a ceea ce Erikson numeste "generativitate" (de la generatie), pe când contrariul înseamna stagnare.

Integritate versus disperare, concluzia cognitiv - afectiva la care ajung oamenii în maturitatea târzie si batrânete (dupa 60 de ani), facându-si o recapitulare a vietii lor. Daca bilantul este pozitiv, au sentimentul integralitatii, daca nu, cel al disperarii. De subliniat ca rezultatul analizei retrospective este dublu marcat de stadiile anterioare: în primul rând cognitiv, pentru ca privirea înapoi se opreste cu insistenta la aspecte de relief ale vietii (asumarea de roluri si identitati, intimitate si realizarea prin noua generatie); în al doilea rând, deoarece la modul obiectiv, structural, felul în care ai depasit situatiile critice specifice fiecarui stadiu determina conditia socio-economica si, mai ales, mentala în care esti la batrânete si de aici evaluarea pozitiva sau negativa a propriei vieti.

Ceea ce ne intereseaza pe noi din analiza acestor stadii este stadiul numarul cinci, specific adolescentei - identitate versus confuzie de identitate - în care, o identitate impusa sau neîncercarea mai multor roluri conduce la o confuzie identitara. Tocmai de aceea E. Erikson considera ca în confruntarea cu o diversitate de roluri (vocationale, în dragoste si prietenii) si a cailor de a le dobândi, adolescentii trebuie sfatuiti, dar lasati liber sa-si exploreze si sa-si gaseasca identitatea. În acest sens, el propune sapte pasi pentru atingerea unui sens al identitatii[4]:

1. Adolescentul poate atinge un sens al identitatii numai daca încearca sa investeasca într-un set de activitati care sa-l responsabilizeze social;
2. Un sens al identitatii poate fi atins numai daca adolescentul este ghidat de congruenta contextelor ideologice (valori si credinte care sa-i ghideze actiunile în social), ocupationale (legate de orientarile profesionale, de cariera) si interpersonale (referitoare la relatiile familiale, de rudenie sau cu grupul de prieteni);
3. Un rol primordial îl joaca factorii intrapersonali si interpersonali care au drept liant factorii culturali, adica exact acei factori care pun în evidenta apartenenta adolescentului la o anumita tara, etnie sau grup subcultural;
4. Cu cât adolescentul îsi dezvolta un puternic sens al identitatii cu atât mai mult poate aprecia modul în care este similar sau diferit de ceilalti si în mod clar îsi poate recunoaste posibilitatile si limitele; în sens invers, daca sensul identitatii nu este bine dezvoltat, foarte putini dintre cei din jur îi vor percepe aspectele specifice adolescentului, iar acesta, la rândul lui, va avea nevoie de raportarea la ceilalti pentru a se evalua pe sine;
5. Procesul de formare al propriei identitati este unul de durata, pe parcursul caruia adolescentul intra în relatie cu diferite persoane, încearca coexistenta în cadrul diferitelor alternative sociale, politice, economice sau religioase. Sunt examinate diferite tipuri de munca, relatii amicale, stil de viata etc., elemente care, odata alese si consolidate, pot creiona identitatea persoanei;
6. Adolescentii care poseda un puternic sens al identitatii, gândesc în general pozitiv despre ei însisi, urmaresc scopuri constructive în viata, reusesc usor sa relationeze social si nu cunosc sentimente de anxietate, depresie, procesul de confuzie al identitatii este asociat cu cel al scaderii stimei de sine, al dificultatilor legate de realizarea scopurilor viitoare în viata sau al implicarii în relatiile interpersonale;
7. Procesul formarii, si, implicit al dinamicii identitatii nu se sfârseste niciodata; daca adolescentul se implica la nivel interpersonal si ocupational în formarea propriei identitati, adultul are si el perioade în viata când propria identitate este evaluata sau re-evaluata (exemplu când devine parinte, sef, bunic, pensionar etc.).

Statusul de identitate al unui individ, într-un domeniu particular, este diferit în functie de modul în care persoana percepe acel domeniu ca pe o problema si de gasirea unei rezolvari sau asumarea unei pozitii.

Câteodata, adolescentul prefera sa ramâna în faza difuziei identitatii gândindu-se asupra noilor angajamente sau alternative sau poate opta pentru fuziunea identitatii. În aceasta etapa individul îsi însuseste un set convenient de credinte si norme sociale, set sugerat sau modelat de persoanele semnificative din viata sa. Adolescentii care reusesc sa nu se piarda pe sine în faza difuziei 434y2419e identitatii si care reusesc sa evite faza remedierii identitatii ajung sa parcurga un lung drum prin moratoriul identitatii pâna când îsi stabilizeaza o orientare precisa în ceea ce Erikson denumeste formarea identitatii: "Sensul identitatii nu este câstigat si mentinut odata pentru totdeauna, ci este în mod constant pierdut si câstigat, desi sunt implicate o multitudine de metode de mentinere si restaurare de-a lungul perioadei adolescentei" [5].

Dupa cum observam, perioada adolescentei se caracterizeaza prin substantiale reorganizari si restructurari ale modului în care acesta se priveste pe sine. Este momentul în care el poseda capacitatea intelectuala de a aprecia cât de semnificative sunt aceste schimbari, fiind un moment în care au loc transformari fundamentale atât pe plan biologic, cognitiv, cât si social. Adolescentul încearca în acest fel un alt mod de a gândi asupra problemelor, valorilor sau chiar a relatiilor interpersonale, lucru care permite si o noua abordare a modului în care se priveste pe sine.

Schimbarile care au loc în viata adolescentului permit deschiderea unei gândiri pline de alternative referitoare la decizii concrete: cariera, angajamente fata de alte persoane, loc de munca, casatorie uneori etc. Întrebarile referitoare la viitor, care inevitabil izvorasc din dorinta adolescentului de a se pregati pentru vârsta adulta, sunt, de fapt întrebari privind propria identitate.

Formarea identitatii este un proces complex cu multiple fatete ce implica schimbari în care indivizii se raporteaza la "ceilalti", la societatea în care traiesc. Iata de ce, nu putem neglija conceptul de identitate sociala, care se formeaza în urma luptei dilematice care se poarta în interiorul individului între dorinta de a-si dovedi unicitatea si tendinta de a se raporta la "altii".

I.3. Personalitatea adolescentului:

I.3.a. Tipuri de Euri

La unul si acelasi individ exista un singur sau mai multe Euri ? iata o alta problema îndelung controversata , care persista si în prezent . Parcurgerea literaturii de specialitate arata ca Eurile sunt clasificate si diferentiate între ele dupa :

a. caracteristicile si proprietatilor lor : consistente si inconsistente (dupa Rogers);complet sau total actualizate si incomplet sau partial actualizate (Maslow);stabile si fragile (Pavelcu);slabe si puternice (Hare).

b. locul si rolul lor în planul vietii personale si sociale a individului.

Eul profund, fundamental care exprima intimitatea psihica a individului si Eul social , superficial, cu rol de raportare si implicare a individului în viata sociala(Bergson);individual (egoist, temporal) si spiritual (Eul valoare),adica subiectul ce se poate gândi pe sine cu aceeasi obiectivitate ca si pe altii, în el având loc identificarea subiectului cu valoare si recunoasterea sa în valoare(Pavelcu); Eul intim -format din valorile carora individul le acorda cel mai mare credit , acestea fiind fundamentale pentru el; Eul social -care înglobeaza sistemele de valori împartite de individ cu alte grupuri sociale, cum ar fi valorile de clasa ,profesionale,etc.; Eul public-angajat în contactele umane sau în activitatile în care automatismele sunt suficiente (Lewin).

c. structura lui psihologica interna(sistemul de imagini presupus): Eul subiectiv-imaginea de sine a individului; Eul reflectat-imaginea de sine reflectata în altii în functie de parerile lor; Eul autentic-diferit de mastile pe care le poarta individul sau de personajele pe care le joaca; el este cel pe care individul l-ar putea avea daca si-ar actualiza fiinta unica purtata în interiorul sau; Eul ideal-ceea ce ar vrea sa fie sau vrea sa para pentru a raspunde la asteptari ,a fi acceptat de altii , a face fata presiunilor mediului sau; Eul actual-ceea ce este în prezent, un fel de compromis între aspiratiile profunde si presiunile mediului spre uniformitate; este un Eu sclerozat deoarece multe dintre resursele individului nu au fost înca actualizate; Eul ideal-ca proiectie a imaginii de sine ,asa cum persoana gândeste ca ar trebui sa fie(Paul-Popescu Neveanu);Eul imaginar(termenul este nefericit ales, fiind vorba, de fapt, despre imaginea de sine a individului, cum crede ca este; Eul aspiratie sau dorinta (cum ar vrea sa fie), Eul real- cum este.

d. interpretarea lor în termeni de "parte" sau "întreg", "element" sau "totalitate": Eul total si Eul elementar de fapt parti ale primului(Mead); Eul vigil, treaz, care apare în starea de veghe si Eul oniric, din timpul somnului-ambele dând nastere Eului total, care este un Eu divizat si totusi unitar(J.Guillamin); Eul totalitar, prin care se sugereaza organizarea interioara a Eului, dar si rolul lui în controlul structurilor cognitive ale subiectului si a istoriei sale personale(Greenwald).

Caracterul totalitar al Eului este evidentiat de trei proprietati ale acestuia:

- egocentricitatea - consta în faptul ca informatia care priveste Eul ocupa o pozitie privilegiata în memorie: se stie ca fiecare persoana memoreaza mai bine actiunile proprii decât pe cele ale altora;

- benefectanta - termen inventat de autor pentru a desemna prin el tendinta omului de a-si considera Eul eficace si competent, fapt ce se remarca prin urmatoarele: reamintirea succeselor si nu a esecurilor; acceptarea responsabilitatilor care conduc la succese si nu la esecuri; negarea tendintei de a face rau cuiva; exacerbarea tendintei de a se identifica cu victoriosii si de a se dezafilia de pagubosi;

-conservatorismul cognitiv-adica rezistenta la schimbarea manifestata prin intermediul a doua procese: cel al confirmarii- tendinta de a selecta si retine informatiile care confirma ipotezele, credintele, opiniile persoanei; cel al "rescrierii memoriei" - cel mai ciudat proces al Eului totalitar dupa cum îl considera autorul, ce consta în schimbarea continuturilor memoriei, concomitent cu întarirea si mentinerea iluziei ca nimic nu s-a schimbat.

e. criterii combinate care le reunesc aproape pe toate cele de mai înainte. Se poate mentiona, în acest sens, clasificarea cvasicompleta facuta de James a Eurilor: Eu material, Eu spiritual, Eu social, care împreuna, reunite dau Eul natural, de fapt Eul total al individului.

Formulând întrebarea: "exista mai multe Euri sau unul singur?", se poate raspunde: în ceea ce ne priveste, consideram ca daca Eul este nucleul personalitatii,sistemul ei central, daca el este consubstantial personalitatii, aparând si devenind o data cu ea, în sfârsit , daca el contine si exprima personalitatea, nu se poate ca între el si personalitate sa nu existe o strânsa interactiune, ca structura si functionalitatea lui sa nu fie corespondenta structurii si functionalitatii personalitatii.Iata de ce se crede ca asa cum într-unul si acelasi individ nu exista mai multe personalitati, ci una si aceeasi personalitate ce contine însa "fatete" diferite, tot asa într-una si aceeasi personalitate nu exista mai multe Euri, ci doar unul singur care dispune, la rândul lui, de "fatete"distincte. Mai mult decât atât, credem ca între structura personalitatii si structura Eului exista o simetrie perfecta. Asa încât la cele sase "fatete"ale personalitatii asociem sase "fatete"ale Eului si anume:

1.Eul real(cum este);

2.Eul autoperceput(cum crede ca este);

3.Eul ideal(cum ar vrea sa fie);

4.Eul perceput(cum percepe Eurile celorlalti);

5.Eul reflectat(cum crede ca îl percep altii);

6.Eul actualizat(cum se manifesta).

si asa cum combinarea specifica a "fatetelor"personalitatii conduce la configurarea unor tipuri de personalitate, probabil ca tot asa modul particular de combinare a "fatetelor"Eului va determina aparitia unor tipuri de Euri, cu profile proprii.

Cercetarile recente au pus în evidenta faptul ca discrepantele dintre diferitele "fatete" ale Eului (prezente îndeosebi în Eurile instabile,dedublate si accentuate) coreleaza cu o serie de vulnerabilitati emotionale interpretate ca stari psihologice negative, de disconfort psihic ale personalitatii.De exemplu, E.T.Higgins arata ca discrepantele dintre Eul real si Eul ideal se asociaza cu aparitia unor emotii raportate la respingeri, dezamagiri, insatisfactii, în timp ce discrepantele dintre Eul real si Eul "asteptat"(corespondent la ceea ce ar trebui sau s-ar cuveni sa fie) duce la instalarea unor stari emotionale negative de teama, frica, agitatie. Asadar, trecerea pe prim plan a anumitor "fatete"ale Eului, acoperirea întregii scene existentiale de catre ele, armonizarea sau dimpotriva discrepanta lor afecteaza profund (pozitiv sau negativ) personalitatea si comportamentul sau.

Concluzii:

1.Conceperea Eului ca fiind un construct psihic complex derivat din interpenetrarea elementelor cognitive, afectiv-motivationale si atitudinale, depaseste interpretarea lui unilaterala prin reducere fie la simtire, fie la reflexie.

2.Considerarea Eului ca existând consubstantial cu personalitatea, formarea si devenirea lui producându-se concomitent cu formarea si devenirea personalitatii,depaseste modalitatea veche de interpretare a lui ca fiind anterior sau posterior personalitatii.

3.Postularea punctului de vedere potrivit caruia la unul si acelasi individ exista un singur Eu, cu "fatete"diferite, intercorelate între ele, tinteste spre sublinierea unitatii relative a personalitatii, contrar pulverizarii si fragmentarii ei într-o multitudine de Euri.

4.Existenta unei simetrii între structura si tipologia personalitatii si structura si tipologia Eului ofera un cadru mai larg si mai dialectic de explicare si interpretare a ambelor realitati psihologice.

I.3.b. Stima de sine si nivelul de aspiratii

O importanta deosebita o vom acorda framântarilor adolescentului legate de dezvoltarea constiintei de sine (a identitatii) si stimei de sine.

Dupa cum observam din cele enumerate mai sus, adolescenta este dominata de agitatie si revolta. Conform opiniilor "traditionale", adolescenta se caracterizeaza prin transformari fizice, emotionale si cognitive extreme, dezvoltarea imboldurilor sexuale, trebuinta de a face alegeri profesionale si de alte tipuri, controlul tensiunilor pentru a se conforma asteptarilor grupurilor de aceeasi vârsta. Toti acesti factori exercita o presiune si contribuie la agitatia traita de catre majoritatea adolescentilor si la oscilatii mari în ceea ce priveste imaginea de sine si potentialitatile proprii, care construiesc stima sa de sine.

Anna Freud considera (conform teoriilor psihanalitice) adolescentul ca traind noi sentimente sexuale si "lupte", fapt ce genereaza indispozitii emotionale excesive, pe masura ce adolescentul încearca sa faca fata acestor pulsiuni si dorinte.

Margaret Mead (1939) nu este de acord cu aceasta opinie. Ea considera ca trebuie sa gasim modalitati adecvate de pregatire a adolescentilor pentru gama de optiuni personale si societate carora trebuie sa le faca fata.

Teoria sociologica sugereaza ca atât socializarea, cât si transformarile rolului sunt mai semnificative în timpul adolescentei decât în oricare alta perioada de dezvoltare. Efectele factorilor de socializare concurenti, incluzând familia, scoala, grupul de aceeasi vârsta, mass - media s. a. m. d., ofera adolescentului o gama ampla de valori si idealuri din care sa aleaga valori si idealuri. De aici rezulta nesiguranta si conflictul (Marsland cf. Birch, A., 2000, p. 257 - 258). În acest sens, trebuie sa subliniez importanta factorilor socio-educationali asupra nivelului stimei de sine al adolescentului.

Ramâne de vazut, în cazul adolescentului care este modul în care se vede pe sine si dimensiunile în care se poate descrie la vârsta de 15 / 16 ani. În acest sens, Sinele se poate referi la caracteristici fizice, performanta academica sau descrierea din perspectiva variatelor roluri pe care le îndeplineste: fiica / fiu, ruda sau oricare rol academic. Dupa cum observam, profilul adolescentului la 16 ani se construieste pe fondul unor tensiuni ce se manifesta între sentimentele de dependenta fata de trecut si cele de independenta fata de viitor, între dorintele unui individ ce se afla într-un cerc al influentelor si cel care încearca sa-si constientizeze propriul Sine - apare fireasca nevoia pentru identitate.

Adolescenta este o perioada de cautare si construire a propriului sens, fapt concretizat prin raspunsurile pe care adolescentul încearca sa si le dea la întrebari de genul: "Cine sunt eu?", "Ce fac acum", "Unde vreau sa ajung?", "Ce vreau sa devin?" etc.

Iata de ce, din punct de vedere psihologic, în aceasta perioada adolescentul cunoaste destul de bine motivatia actelor sale, dar nu poate folosi rezultatele acestora,

ce-i sunt necesare câstigarii unui sens matur al propriului Sine (Mihaila, V., 2002, p. 46). Explicatiile în acest sens ar fi urmatoarele:

adolescentul este interesat în primul rând sa se regaseasca, sa se schimbe sau sa se compare pe Sine cu ceilalti. În acest sens, îsi va testa propriile competente, va încerca moduri de actiune pentru a-si descoperi propriile limite si pentru a-si afirma propria identitate. De aceea, raspunsul la întrebarea "Cine sunt Eu?" nu trebuie dat nici de un adult pentru ca ar trebui sa cunoasca raspunsul.

în aceasta perioada adolescentul, ca si actor social, devine activ în cadrul propriei socializari (Cambell, E, 1969: 823) încercând sa joace un rol mult mai activ decât în copilarie. Acum are sansa de a-si defini drepturile pe care le poseda, modalitatea în care vrea sa fie tratat si modul în care vrea sa se defineasca pe Sine. Întrebari de genul "Ce profesie vrei sa-ti alegi ?", "Ce facultate vrei sa urmezi?", "Unde vrei sa lucrezi dupa ce termini liceul?" îsi capata abia acum conturul.

adolescenta aduce cu ea aceea dorinta a individului de a-si depasi propria copilarie, de a nu mai fi dependent de parinti si de a-si raspunde la întrebari legate de viitoare viata de adult. Identitatea personala capata noi valente, deoarece este influentata de parinti, prieteni sau comunitatea / vecinatatea cu care individul intra în contact. Se face posibila crearea unor identitati ce fie completeaza, fie încearca sa "expliciteze" instabilitatea Sinelui (criza de identitate).

adolescenta reprezinta si perioada propulsarii în social, nivelul expectatiilor sociale, a diversitatii cerintelor pentru relatiile interpersonale sunt mult mai intense decât cele prezente la celelalte vârste; în esenta adolescenta este perioada confruntarii dintre valorile sociale si realitatea sociala. 

Observam , în urma ideilor de mai sus ca efortul identitar joaca un rol capital în adolescenta, în masura în care permite individului sa se integreze exigentelor sociale. Specific acestei perioade, este faptul ca procesul de asumare a unei noi identitati presupune o respingere a etapei anterioare, o ruptura cu imaginea parentala. Pentru a-si proteja noua identitate, adolescentul este tentat sa se distanteze de identitatea narcisista proprie copilariei. El îsi reconstruieste identitatea în functie de noile dominante (sociale, sexuale etc.) care-i marcheaza existenta. 

Se poate ridica întrebarea de ce adolescentul este atât de preocupat pentru descoperirea unui sens al propriei identitati . John Coleman în lucrarea "The school years". Current issues in the socialization of young people" (1979: 7- 9) identifica trei motive care stau la baza acestei preocupari:

adolescenta este perioada transformarilor atât de ordin fizic, cât si psihic, ce permit evaluarea sau re-evaluarea propriei imagini despre Sine;

adolescenta este perioada deciziilor ce implica propria personalitate, în special a deciziilor ce privesc viitoare viata adulta a individului;

adolescenta este marcata de un statut social foarte ambiguu, societatea nu are înca clar formulate expectatiile pe care le-ar putea avea de la un adolescent.

Feed-back-ul este formulat ambiguu, fie în termenii specifici obedientei din copilarie, fie în termenii standardului de independenta si încredere specifici perioadei adulte.

Este necesar însa, sa nu facem confuzie între identitate si individualitate. Marcel Mauss, în ultima sa conferinta din 1938 a observat urmatorul lucru: E evident ca n-a existat nicicând vreo fiinta umana, care sa nu fi fost constienta nu numai de trupul sau, dar , în acelasi timp de individualitatea lui, atât spirituala, cât si fizica. Leon Wieseltier vine în completare si spune: E mai plauzibil sa te gândesti la identitate ca solutia propriei individualitati (1997, p. 36).

Într-o acceptiune foarte larga, termenul performanta desemneaza rezultatele obser­vabile ale învatarii. Pentru abordarile sociocognitive ale învatarii, termenul performanta trimite la comportamentele care traduc utilizarea de catre elevi a cunostintelor declarative ori a cunostintelor procedurale în diferite situatii de învatare.

Performanta joaca un rol important în dinamica motivationala. Ea este si o consecinta a motivatiei, deoarece cu cât un elev e mai motivat, cu atât performanta sa va fi mai buna. Un elev motivat va persevera mai mult, va utiliza strategii de învatare adecvate, care îi vor influenta performanta. Relatia dintre motivatie si perfor­manta nu trebuie privita unilateral, caci si performanta poate influenta motivatia. Performanta, ca rezultat concret al activitatii de învatare, devine pentru elev o sursa de informatie care influenteaza perceptiile acestuia asupra propriei competente.

Efectul performantei asupra perceptiilor de sine ale elevului poate fi pozitiv sau negativ. Daca un elev reuseste, într-o sarcina de învatare în care s-a angajat cognitiv si a perseverat pentru rezolvarea acesteia, el va estima ca performanta a fost meritata. Acest fapt va îmbunatati opinia elevului cu privire la propria activitate si îl va face sa valorizeze mai mult acel tip de activitate. în acelasi timp, un esec poate avea un efect negativ asupra perceptiilor elevului privind propria competenta, facându-1 sa se îndoiasca de posibilitatile sale de reusita în activitatile pe care i le propune profesorul. Un esec repetat îl poate conduce pe elev catre fenomenul neajutorarii învatate, ale carui efecte le-am discutat deja. Performanta nu reprezinta, asadar, o simpla demonstratie a ceea ce elevul a învatat, ci este si un eveniment prin care el se judeca, se evalueaza, se valorizeaza ca persoana.

Vorbim de aspiratie atunci când o dorinta vizeaza un model a carui rea­lizare constituie un progres, o dezvoltare într-o anume directie. Un tânar aspira sa devina medic - de exemplu. Termenul "nivel de aspiratie" se refera la " asteptarile, scopurile ori pretentiile unei persoane, privind realizarea sa viitoare într-o sarcina data" (E. Hoppe). Aceste pretentii variaza foarte mult : un tânar aspira sa ajunga muncitor calificat constructor, un altul vizeaza sa devina inginer constructor, un al treilea spera sa revolutioneze tehnica constructiilor metalice... Evident, nivelul de performanta urmarit difera fundamental si eforturile necesare realizarii lui sunt cu totul diferite.

Atingerea unui asemenea scop atrage dupa sine si satisfactii. Asa se întâm­pla ca un elev este încântat, fiindca a terminat al doilea la un campionat de sah la nivel orasenesc, pe când un altul este nefericit întrucât a devenit doar vicecampion national!

Nivelul de aspiratie este în functie de aptitudinile si forta de vointa ale fiecaruia. Dar si ambianta sociala joaca un rol hotarâtor. Aspiratiile sunt în raport cu conditiile materiale si culturale în care se dezvolta copilul. Printre fiii de tarani sunt, proportional, mai putini cu aspiratia absolvirii unei facul­tati, în raport cu cei proveniti dintre intelectuali. Elevul care face parte dintr-o clasa cu nivel scazut are de obicei aspiratii scolare mai limitate decât acela dintr-o clasa cu rezultate deosebite. Experientele efectuate au aratat ca succesele obtinute duc la cresterea nivelului de aspiratie, pe când esecurile au drept urmare scaderea pretentiilor. De exemplu: organizându-se un con­curs de tir cu arma s-a înregistrat un nivel de aspiratie crescut în 51% din cazuri, 41 % si-au mentinut acelasi nivel - si doar 8% îl coboara - când tinerii au efectuat o prima tragere reusita. Dimpotriva, dupa esec, 64% coboara asteptarile si doar 7 % le maresc. Cum vedem sunt si exceptii: ambitiosii îsi propun mereu teluri dificile, pe când cei ce se subestimeaza tind spre performante modeste. Desi concluziile unor asemenea experimente sunt edifi­catoare, în astfel de experiente se testeaza mai mult "nivelul de expectanta", adica o dorinta momentana, decât nivelul de aspiratie propriu-zis care se refera la o aspiratie mai îndepartata, la obiective mai importante. În acest sens, nivelul de aspiratie se apropie de "eul ideal", o conceptie despre posi­bilitatile globale ale persoanei. Aspiratiile, motivatia de realizare, ambitia contribuie la sporirea eficientei muncii, a învatarii si chiar la solutionarea unor probleme. Totusi cresterea performantelor nu e tot timpul într-un raport direct cu intensitatea motivatiei. Cercetarile au dus la stabilirea unei legi, cunoscuta a fi "legea Yerkes-Dodson", conform careia cresterea performantei este proportionala cu intensificarea motivatiei numai pâna la un punct, dupa care începe o stagnare si chiar un declin.; într-adevar, motivatia prea puternica provoaca aparitia de emotii, introducând oarecare dezorganizare, ceea ce împiedica progresul, ducând chiar la regres.

scoala, profesorii pot contribui la formarea unor aspiratii, a unui "eu ideal" superior. Mai întâi, modelul profesorilor poate fi un exemplu demn de urmat. Apoi, ei au menirea de a facilita constituirea unei imagini de sine corespunzatoare, de a favoriza o justa autocunoastere. Un nivel de aspiratie adecvat depinde de o justa apreciere a propriei posibilitati, caci supraestimarea te condamna la o viata plina de esecuri, iar subestimarea te face sa ratezi teluri realizabile. De aceea dascalul trebuie sa ajunga la o buna cunoas­tere a discipolilor si prin aprecieri bine motivate sa le consolideze o imagine de sine obiectiva.

II.       ÎNVĂŢAREA ÎN sCOALĂ

II.1. Caracteristici ale învatarii scolare

învatarea este orice modificare în comportamentul existent al individului sau orice achizitie de comportament nou, obtinuta prin exercitiu. Rezultatul nvatarii este dobândirea experientei.

Învatarea este posibila si la animalele cu sistem nervos central.

Învatarea se face cu scopul adaptarii omului la conditiile noi din mediu, care nu mai pot fi abordate si rezolvate doar pe baza de comportamente reflexe si de instincte. Învatarea îl ajuta pe om la adaptarea activa, absenta la animale.

Spre deosebire de animale, la care învatarea se limiteaza la nivelul biologic la om adaptarea se extinde la toate nivelurile: biologic, neurofiziologic, psihic, psihosocial si cultural -valoric si contribuie atât la adaptarea pasiva, cât si la cea activa. Ea are un caracter activ, social, perfectibil (omul poate învata însasi actiunea de învatare).

nvatarea de orice gen si la orice fiinta vie are ca nota comuna dobândirea unei experiente individuale de comportare. Cea mai mare parte a comportamentului animal nu se nvata, ci se mosteneste; este o "experienta de specie" (pestele nu are nevoie sa nvete notul), desi animalul poate nvata si activitati care nu sunt caracteristice speciei lor, prin dresaj. Omul, nsa, dob ndeste totul prin nvatare (etologia, care studiaza elementul înnascut din comportamentul uman si animal, a demonstrat însa ca la om unele valori morale sunt înnascute: iubirea aproapelui, submisivitatea si acceptarea ierarhiei, agresivitatea s.a.).

II.1.a Procese si factori implicati în învatarea de tip scolar

Procesele cognitive sunt procesele care influenteaza modul în care informatia este mutata de la un nivel la altul: atentia, perceptia, încordarea si reactualizarea.

Atentia este procesarea informatiei din perspectiva elevului. Nu putem învata daca nu putem fi atenti la informatia importanta ce trebuie procesata din momentul în care intra în registrul senzorial, caci altfel se pierde. Aceasta procesare începe cu atentia, care este un raspuns orientat în functie de stimuli. Acesti stimuli de orientare sunt clasificati în: fizici (desenele, tabla, harta), provocativi (evenimente unice sau discrepante pe care învatatorul le foloseste pentru a atrage atentia), emotionali (utilizarea numelui) si insistenti care când sunt utilizati cu întelepciune pot stimula învatarea. Suntem atenti doar la anumite canale informationale, cea mai specifica caracteristica a atentiei fiind selectivitatea. În timp puterea de concentrare descreste atentia obosind, aceasta fiind mai ales valabila pentru elevii mici. Atentia este acolo unde procesarea informatiei începe, astfel încât începerea lectiilor reprezinta un moment crucial pentru învatare.

Perceptia este gasirea semnificatiei stimulilor. Când stimulii patrund în registrele noastre senzoriale, procesarea initiala începe cu perceptia. Aceasta este foarte importanta în învatare, deoarece informatia care a intrat în memoria de lucru nu este altceva decât percepere, de catre cel care învata, a stimulilor din mediu, preluati de registrele senzoriale. Informatia din memoria de lucru nu se reprezinta sub forma de "realitate obiectiva", ci sub forma de "realitate perceputa".

"Oamenii actioneaza în concordanta cu perceptiile lor. Modul cum arata lumea în realitate este irelevant." Daca elevii interpreteaza gresit exemplele noastre, informatia aflata în memoria de lucru va fi fara valoare si, finalmente, informatia pe care o transfera în M.L.D. va fi, de asemenea, fara valoare. Semnificatia pe care o extragem din stimuli depinde, în mare masura, de experienta noastra trecuta.

Alt factor care influenteaza perceptia este expectatia. Semnificatia pe care noi o atasam unui obiect sau eveniment este afectata de ceea ce "asteptam" noi de la experienta. Acelasi lucru se întâmpla si cu elevii. Daca ei se asteapta ca informatia sa fie provocatoare si interesanta, perceptia lor asupra activitatii va fi foarte diferita fata de cazul în care expectatiile lor fata de lectie vor fi plictisitoare sau daca se vor astepta ca subiectul sa fie foarte greu de înteles.

Repetarea - retinerea informatiei prin practica. Ca proces cognitiv repetitia poate fi utilizata pentru a retine informatia în memoria de lucru pâna când se va hotarâ ce se întâmpla cu ea. Repetitia apare deasupra memoriei de lucru în modelul de procesare al informatiei. Memorarea se îmbunatateste odata cu numarul repetitiilor. Repetitia esalonata pe o perioada mai lunga de timp este mult mai eficienta decât cea comasata. O repetitie activa este mult mai eficienta decât una pasiva.

Încordarea reprezinta procesul de transfer a informatiei din memoria de lucru în M.L.D., prin conectarea sau asocierea ei cu informatia deja existenta în M.L.D. Conectarea noilor informatii la cele vechi reprezinta un element hotarâtor al procesului de învatare, din punct de vedere al procesarii informationale. În timp ce o anumita informatie poate intra în M.L.D., bazându-se doar pe repetitie, majoritatea informatiilor pentru a fi retinute trebuie sa se bazeze pe relatii de semnificatie si trebuie sa fie conectate cu informatia care exista deja în M.L.D. Pentru a creste procesul de încordare prin cresterea semnificatiei informatiei pot fi folosite activitatea, organizarea, elaborarea si schemele mnezice.

Activitatea. Profesorii faciliteaza învatarea; selectia si prezentarea sarcinilor de catre profesor vor determina o crestere a calitatii cognitive a elevilor.

Organizarea sau adunarea informatiei în modelul coerent reprezinta un model important ce ajuta încordarea. Structurarea ideilor pe categorii reprezinta o modalitate economica de înmagazinare a informatiei. Cercetarile arata ca elevii competenti utilizeaza mult mai frecvent strategiile de organizare decât cei mai putini dotati si aceasta practica explica achizitiile lor mari. Familiarizarea continutului influenteaza utilizarea strategiilor de organizare. Tabelele si matricele sunt folosite pentru organizarea cantitatilor mari de informatie. Ierarhizarea reprezinta un alt tip de organizare, des utilizat acolo unde conceptele pot fi subsumate si relationate cu conceptele existente. Fiecare legatura creste semnificatia si întelegerea itemilor individuali, deoarece acestia sunt asociati cu alti itemi din ierarhie. Alte tipuri de organizari sunt graficele, diagramele, tabelele, hartile si planurile. Cercetarile facute în diferite arii au ajuns la concluzia ca organizarea continutului duce nu doar la o încordare initiala ci mai ales la pastrarea si apoi recuperarea informatiei din memoria de lunga durata.

Elaborarea este cea mai eficienta strategie ce sprijina încordarea informatiilor în memoria de lunga durata si una dintre cele mai aplicabile în cadrul orelor de scoala. Este procesul de crestere al numarului asociatiilor între itemii informatiilor, ceea ce duce la sporirea gradului de întelegere. Apar atunci când noi informatii sunt conectate cu cele care exista deja în memoria de lunga durata. Elaborarea joaca un rol important în activitatea de învatare. Organizarea, coerenta si claritatea sunt variabile ce sporesc calitatea mesajelor elaborate si învatarea. Organizarea si elaborarea sunt strategii puternice de engramare. Mecanismele ajutatoare sunt strategii care ajuta încordarea prin formarea de asociatii, legaturi artificiale între ideile noi si cele existente.

Atentia voluntara - considerata nivelul superior al acestui proces psihofiziologic - decizia implicata în orientarea si concentrarea atentiei focalizate, selective, este mai importanta decât orientarea spontana.

Orientarea selectiva a activitatii cognitive si psihomotorii se realizeaza pe baza functiei reglatoare a limbajului, atentia focalizându-se prin comanda sau autocomanda verbala si pe baza unui suport motivational adecvat. Cercetarile experimentale bazate pe tehnica înregistrarii miscarilor oculare au demonstrat rolul set-ului instructional în concentrarea si în comutarea atentiei. În mecanismele atentiei se includ set-urile pregatitoare precum si set-urile anticipatoare si operatorii care se constituie în structura functionala a proceselor perceptive, mnezice, de gândire si al actelor motorii, pe baza interactiunii dintre continuturile experientei anterioare, starile de motivatie si expectantele subiectului, pe de o parte, si particularitatile situatiei respective sau a sarcinii actuale, pe de alta parte.

Atentia senzoriomotorie si perceptiva predomina în cursul unor activitati si actiuni obiectuale.

Atentia intelectiva, însoteste orice activitate de gândire, de memorare voluntara si reproducere ori recunoastere sau activitatile imaginative; este superioara fata de cea perceptiva sub raportul selectivitatii si autonomiei de actiune. Veritabila atentie intelectiva presupune întotdeauna un anumit grad de interiorizare, si "de cautare interna". Procesul atentiei voluntare pune în raport, în chip selectiv, unele modele, semnificatii si sarcini interiorizate, cu aspectele interne concrete. Exista un paralelism între structura selectiva a atentiei si organizarea perceptiei, memoriei, gândirii, imaginatiei.

Atentia voluntara intelectiva este implicata cu precadere în activitatile umane care presupun rezolvarea de probleme, contribuind direct la elaborarea si transformarea ipotezei si strategiei generale în ipoteza si strategie specifica. si apoi la particularizarea acestora, conform datelor problemei si cerintelor ei. Rolul atentiei voluntare, selective - ca activitate de control - rezulta din faptul ca în fiecare etapa nodala a rezolvarii problemelor functioneaza în mod necesar un mecanism de reglare care este de fapt un mecanism de confruntare a ipotezelor cu rezultatele operatiilor. În procesul rezolvarii problemelor, atentia se directioneaza printr-o suita de reorientari. La nivelul atentiei intelective, implicata în rezolvarea de probleme, se exprima maximal trasaturile opuse ale acesteia: concentrarea si distributivitatea, mobilitatea si stabilitatea. În cadrul procesului de gasire a unor solutii si luare a unor decizii, locul principal îl detine procesul de cautare bazat pe strategii puse în lucru în conditiile atentiei voluntare selective care duce la restrângerea "zonei cautarii", pe masura evolutiei adecvate a procesului rezolutiv.

Fenomenul ce intervine când efectuam diferite deprinderi senzoriomotorii sau intelectuale este atentia postvoluntara. Ea este mijlocita de structuri operationale care au fost cândva elaborate voluntar (atentie habituala).

Atentia postvoluntara se refera si la situatia în care scopul activitatii si activitatea, sustinute voluntar la început, se desfasoara apoi fara nici un efort voluntar, subiectul fiind angajat afectiv si motivational în efectuarea unor secvente ale activitatii. Aceasta forma a atentiei devenita predominant involuntara, datorita sustinerii ei de emotii si interese cognitive, este o forma aparte - atentie atitudinala. Aceasta, întrucât ea presupune selectii - orientari - concentrari dupa vectorii atitudinali proprii unei persoane, în privinta cunoasterii, vectori sustinuti de o activitate optima (Popescu Neveanu, 1977).

În cadrul activitatilor umane exista perioade în care se manifesta diverse grade de trecere de la o forma a atentiei la alta.

Prin aplicarea unui cuvânt se realizeaza o activizare selectiva a sistemelor de legaturi corticale. Reactia de orientare consta în aceasta activizare selectiva a anumitor sisteme de legaturi. În procesul de abstractizare si generalizare, de formare a notiunii se cere activizarea accentuata a proceselor nervoase prin reactiile de orientare. În cursul rezolvarii unei probleme legate de o anumita notiune care nu este formata, adica legata de reflectarea unor însusiri ale lucrurilor, fenomenelor sau relatiilor dintre ele, se cere prezenta excitabilitatii optime în anumite portiuni ale scoartei, prezenta atentiei încordate. Dupa formarea notiunii, în raport cu aceasta veriga a activitatii, gradul de atentie va fi mai scazut.

În orice activitate psihica, începând de la senzatii si perceptii pâna la gândire creatoare si pâna la formele superioare ale activitatii voluntare, întâlnim activitatea de orientare îmbinata cu formele specifice ale activitatii. Activitatea de orientare se desfasoara întotdeauna în cadrul interactiunii dintre primul si cel de-al doilea sistem de semnalizare.

Gradul de dezvoltare a gândirii abstracte, bogatia cunostintelor au o influenta însemnata asupra atentiei. Atentia elevilor din clasa a IV-a este atrasa mai mult de faptele concrete pe care le contine materialul studiat, în timp ce elevii din clasele mai mari au atentia orientata mai mult asupra ideilor, a relatiilor, asupra esentialului.

În procesul de instruire, captarea si controlarea atentiei se sprijina pe functiile instructiunilor verbale.

Una dintre functiile instructiunilor verbale consta în dirijarea atentiei catre obiectul sau trasatura caracteristica ce urmeaza sa joace rolul de stimul într-o conexiune de învatat. În cazul formelor mai simple de învatare, cadrul didactic spune de regula: "Priveste aici!", prezentând evenimentul sau obiectul stimul, "Ce vezi aici?" "Fii atent!", sunt numai câteva exemple de comunicari verbale folosite de profesor pentru a dirija atentia elevului catre un anumit stimul specific. O multime de alte mijloace sunt folosite chiar si în limbajul scris pentru dirijarea atentiei catre continutul învatarii: scrierea unui text în culori, cu litere cursive, subliniate, încadrarea lui în casete etc..

O alta functie a instructiunilor verbale în cadrul situatiilor de învatare consta în a-i da elevului informatii despre clasa de raspunsuri ce se asteapta de la el la terminarea învatarii, informatii asupra performantei ce o va realiza la încheierea învatarii; îi pot cere elevului sa-si actualizeze un lucru pe care l-a învatat anterior. Prin limbaj se asigura dirijarea învatarii.

Trebuie subliniata însa si importanta deosebita a memoriei în cadrul acestei relatii. Memoria asigura continuitatea vietii psihice, ea face legatura între trecut - prezent - viitor, de felul cum sunt întiparite, pastrate, si reactualizate informatiile, depinzând activitatile prezente ale subiectului. Memoria nu doar pune la dispozitie ce am învatat, ci ofera si materialul necesar pentru a realiza restructurari, transformari, pentru a construi noi proiecte.

Memorarea este procesul de formare a legaturilor nervoase temporare la nivelul scoartei cerebrale si de întiparire a acestora. În raport de prezenta sau absenta întelegerii materialului de memorat distingem memorarea mecanica si memorarea logica, iar în functie de prezenta sau absenta scopului mnezic si a procedeelor mnemonice folosite, memorarea poate fi involuntara sau voluntara. Între aceste forme ale memoriei nu exista raporturi de opozitie.

Memorarea mecanica se bazeaza în principal, pe asociatiile de continuitate în timp si spatiu sau pe succesiunea elementelor în fluxul informational. Aceasta legitate explica comportamentul elevilor de a urmari întocmai în redare succesiunea fragmentelor unei lectii, de a nu putea raspunde la întrebarile suplimentare care li se adreseaza sau de a nu putea continua redarea atunci când sunt întrerupti. Memorarea mecanica duce la o învatare formala (a formelor verbale si nu a continutului logic). În aceste conditii aceasta forma de memorare poate fi considerata ca ineficienta, întrucât împiedica procesul de dezvoltare intelectuala si nu asigura durabilitatea cunostintelor memorate.

Memorarea logica presupune întelegerea celor memorate, a sensului, a semnificatiei lor si se bazeaza pe asociatii de tip cauzal, logic, rational. Ea depinde de schemele operatorii, de experienta subiectului si de capacitatea acestuia de a organiza materialul pe unitati de sens si de a construi noi modele. Pentru dezvoltarea memorarii logice este necesara însasi dezvoltarea gândirii, a inteligentei, care devin conditiile sale esentiale. Aceasta înseamna ca pentru a memora logic copilul trebuie pregatit intelectual; trebuie sa-si fi format capacitatea de a sesiza si opera cu însusirile esentiale ale obiectelor, de a organiza materialul pe unitati logice, de a construi modele operationale cauzale, analogice sau deductive. Memorarea logica asigura realizarea unei învatari autentice, utilizabila în practica si cu mari posibilitati operationale si de transfer în cele mai diverse situatii. Este superioara celei mecanice prin autenticitatea ei, adica prin faptul ca da posibilitatea reunirii într-un tot organic a continutului logic si a formei verbale, prin economicitate - se realizeaza cu efort de memorare redus bazat pe mai putine repetitii; prin productivitate crescuta - asigura rezolvarea prompta si eficienta a sarcinilor intelectuale si practice.

Diversi autori sunt de parere ca prin memorarea involuntara se asigura cea mai mare parte din experienta anterioara. Afirmatia se bazeaza pe faptul ca omul desfasoara activitati si actiuni care au un continut concret, în desfasurarea carora este animat de diferite scopuri, motive, aspiratii, iar pentru realizarea activitatilor propuse dispune de mijloace de realizare. În virtutea acestui activism psihic omul poate retine o serie de informatii cu privire la activitatea desfasurata, fara sa-si propuna acest lucru. Ceea ce conteaza în aceasta forma de memorare este gradul de interactiune cu activitatea pe care o desfasoara si gradul de implicare si angajare în rezolvarea activitatii. Se poate spune ca masura angajarii subiectului în activitate, constituie si masura memorarii neintentionate. Cu cât activismul intelectual si profunzimea întelegerii sunt mai mari, cu atât memorarea involuntara este mai buna.

Memorarea voluntara presupune: stabilirea constienta a scopului, depunerea unui efort voluntar în vederea realizarii scopului, utilizarea unor procedee speciale în vederea realizarii sarcinilor mnezice. Daca exista scop în memorare, performantele sunt mai mari. Memorarea este si mai eficienta daca exista scopuri diferentiate. Fixarea temeinica depinde de departarea în timp a scopului. Cunoasterea preciziei si ordinii în care materialul trebuie memorat influenteaza procesul de memorare. Este necesara si depunerea unui efort corespunzator sarcinii propuse; utilizarea unor procedee eficiente si adecvate sarcinilor: de exemplu repetitia. Nu oricând si în orice conditii repetarea duce la efecte pozitive. Ea este eficienta atunci când este optim dozata din punct de vedere al numarului, al intervalului la care se realizeaza si al formei de realizare. Eficiente sunt repetarile esalonate. Eficienta memorarii voluntare depinde de organizarea si sistematizarea informatiei în procesul memorarii. În afara de operatiile implicate direct în deprinderea sensului si prelucrarea logico-semantica, în memorare un rol important revine factorilor motivationali, afectivi si atitudinali. Procesul de învatare trebuie sa asigure conditiile unei memorari eficiente prin împletirea celor doua forme de memorare, prin subordonarea memorarii mecanice celei logice.

Daca avem în vedere evolutia ontogenetica a individului uman, este usor de observat ca gândirea si limbajul sunt într-o strânsa unitate: copilul mic ce are un limbaj slab dezvoltat are si o capacitate redusa de gândire (întelegere si solutionare de probleme); maturizarea psihica a individului presupune un nivel crescând al celor doua fenomene psihice întrucât aceasta maturizare se realizeaza prin învatare, iar învatarea este activitatea complexa ce solicita participarea întregului S.P.U. si în mod special a gândirii si limbajului (cu toate formele sale: limbajul oral - monologat - dialogat - colocvial, limbajul scris si cel intern). Aceasta înseamna ca învatarea este în esenta dobândirea capacitatii operatorii în plan mintal, operatiile luând nastere prin interiorizare datorita limbajului, a actiunilor externe (dupa cum a demonstrat J. Piaget).

Asadar gândirea se formeaza si se dezvolta prin intermediul limbajului în absenta caruia ramâne la un stadiu primitiv (exemplu: cazurile de copii salbatici sau copii surzi din nastere). Întelegerea ca functie a gândirii ce consta în stabilirea de legaturi între noile informatii si cele vechi, n-ar fi posibila fara sprijinul limbajului.

Limbajul, ca mijlocitor al tuturor fenomenelor psihice, deci si al gândirii, ar fi un simplu ambalaj, o forma fara continut, daca nu ar dispune de încarcatura semantica. Disocierea dintre gândire si limbaj (care atrage atentia, prin contrast, tocmai asupra îngemanarii lor) se manifesta pregnant în învatarea ("memorarea") mecanica ce se opreste la nivel formal, pur verbal, fara a patrunde prin întelegere în esenta lucrurilor si fenomenelor.

De aceea, functiile esentiale ale limbajului la nivelul S.P.U. sunt inseparabile: functia de comunicare se realizeaza în unitate cu cea cognitiva si ambele sunt dependente de cea reglatorie; functia persuasiva (de convingere) ar fi imposibila în absenta rationamentelor; functia dialectica a limbajului este implicata chiar în solutionarea conflictelor problematice (apartinând gândirii).

La nivelul personalitatii, limbajul este un indicator cert al capacitatii intelectuale; bogatia vocabularului, corectitudinea gramaticala, cursivitatea expunerii, sunt o reflectare a bogatiei de idei, a corectitudinii logice, a flexibilitatii si fluentei gândirii. Dovada întelegerii (deci a functionalitatii gândirii) nu se poate face decât prin intermediul verbalizarii, exteriorizarii prin limbaj, a ideilor.

Unitatea în interactiune reciproca a gândirii si limbajului poate fi considerata un punct de pornire cu rol central în întelegerea interdependentei tuturor fenomenelor în cadrul complexului sistem psihic uman ca si a integrarii acestuia în mediul socio-cultural care îl conditioneaza.

Cele mai reprezentative dintre toate aceste teorii enumerate pot fi sintetizate astfel :

Teoria operationala a învatarii, avându-l ca principal teoretician pe Galperin, se axeaza în mod deosebit pe structura operationala a activitatii umane si pe orientarea tipurilor de activitati cognitiv-reflectorii si actionale. În varietatea actiunilor umane cunoscute, se pot identifica trei tipuri de orientari, si anume :

Cunoasterea insuficienta a notelor obiectului, care determina o învatare lenta, cu încercari si erori.

Completitudinea, care face ca actiunea de învatare sa se desfasoare repede, fara greseli, sa fie mai stabila, dar cu o arie de transfer mai limitata.

Completitudinea, la care se adauga faptul ca elevul dispune si de metode de identificare a notelor obiectului, a întregii clase de obiecte. Actiunea mintala se elaboreaza sigur si are largi posibilitati de transfer.

Teoria operationala a învatarii, prin aceste trei tipuri de orientari, are o importanta deosebita pentru procesul instruirii. În primul rând, în scoala se pune problema formarii unei baze de orientare cît mai aproape de tipul 3 de orientare. Se pune problema identificarii clare a continutului procesual al activitatii, a indicatorilor ce trebuie atinsi prin instruire. În al doilea rând, este necesara elaborarea schemei orientative si proiectarea clara, pe etape, a actiunii, cu verificarea si experimentarea în final.

Teoria lui Galperin reprezinta conceptia potrivit careia procesul de învatare

eficienta se desfasoara de la actiuni practice sau obiectuale la manifestarea lor mentala bazata pe mecanismele verbale. În acest context, gândirea devine un mecanism de orientare a comportamentului în actiune, iar învatarea se reduce, în prima faza, la însusirea elementelor de orientare a actiunii.

Teoria psihogenezei cunostintelor si operatiilor intelectuale a lui Piaget, numita si teoria echilibrarii progresive a asimilarii si acomodarii, este de esenta cognitiva si îsi propune explicit o interpretare originala a stadialitatii dezvoltarii inteligentei umane.

Aceasta teorie este importanta pentru elaborarea planului de învatamânt, referindu-se la prezentarea unui material în conformitate cu nivelul dezvoltarii intelectuale a copilului.

Teoria genetic-cognitiva si structurala. În conceptia lui J. Bruner, problemele învatarii sunt strâns legate de cele ale dezvoltarii si instruirii, ambele privite într-un context cultural. Teoria instruirii este vazuta ca teorie asupra modului în care dezvoltarea este ajutata pentru a putea controla prin strategii sistematice de comportament mediul sau si cel înconjurator.

Instruirea este considerabil facilitata de limbaj, care este nu numai un mijloc de schimb, dar si instrumentul pe care cel ce învata îl poate folosi el însusi ulterior în ordonarea mediului.

Dezvoltarea mediului ofera omului mijloace de actiune, de reprezentare imaginativa, de simbolizare si de comunicare. Exista dupa opinia lui J. Bruner, trei modalitati fundamentale prin care copilul descopera lumea din afara lui si o transpune apoi în modele : modalitatea activa, realizata de subiect prin actiune, prin manipularea libera a realului din exteriorul lui, prin exersare si constructie; modalitatea iconica, bazata pe organizarea vizuala sau pe alt fel de organizare senzoriala si pe folosirea unor imagini schematice fara manipulare efectiva; modalitatea simbolica în care locul imaginilor este luat de simbolurile lor, iar gradul lor de condensare reprezinta o proprietate semantica remarcabila.

Teoria învatarii cumulativ-ierarhice. Pentru Gagne procesul învatarii îl subordoneaza pe cel al dezvoltarii, fiind un proces bazat pe efectele generate de discriminare, generalizare si transfer. Punctul de plecare al acestei teorii a învatarii dirijate îl constituie analiza modelului obiectivelor instruirii.

Referindu-se la tipurile de învatare, Gagne precizeaza existenta a opt tipuri de învatare : învatarea de semnale, învatarea stimul-raspuns, înlantuirea, asociatia verbala,învatarea prin discriminare, însusirea de notiuni, învatarea de reguli, rezolvarea de probleme. Aceste tipuri de învatare sunt ordonate de la simplu la complex, dar coordonate între ele.

Teoria organizatorilor cognitivi si anticipativi de progres, a lui Ausubel, este mai degraba o teorie a instruirii, rezultat al convertirii în plan educational al unui punct de vedere psihologic elaborat asupra învatarii, îndeosebi asupra celei verbale. Procesul instruirii este influentat de urmatorii factori : profesorul si elevii, variabilele care intervin, învatarea, însusirea notiunilor, structura cognitiva, stadialitatea dezvoltarii, starea de pregatire cognitiva.

Teoria holodinamica a învatarii.

II.1.b.Tipuri de învatare

În conceptia lui R. Gagne dezvoltarea umana apare ca efect, ca schimbare de lungă durata, pe care subiectul o datoreaza atât învatarii cât si cresterii. Învatarea nu se face oricum, ci se bazeaza pe o serie ordonata si aditiva de capacitati. Ierarhizarea acestor capacitati se face în baza criteriului trecerii succesive de la învatarea capacitatilor simple, la cele complexe, generale.

Întreg ansamblul de capacitati pe care-l posedă subiectul pentru R.Gagne reprezinta conditiile interne. Acestea se deosebesc de conditiile externe a caror actiune este independentă de subiect.

Având în vedere varietatea conditiilor externe, R.Gagne considera ca exista tot atâtea forme sau tipuri de învatare.

Principalele tipuri de învatare sunt:

n   învatarea de semnale;

n   învatarea stimul-raspuns;

n   învatarea de tipul înlantuirilor;

n   învatarea asociativa-verbala;

n   învatarea prin discriminare;

n   învatarea notiunilor;

n   învatarea de reguli sau de principii;

n   învatarea sociala.

1. Învatarea de semnale este larg raspândita atât la animalele domestice cât si la om (câinele fuge din mijlocul soselelor atunci când aude semnale ce avertizeaza apropierea unui automobil).

Conditia esentiala pentru ca învatarea semnalului sa aiba loc este sa se asigure o prezentare aproape simultana a 2 forme de stimulare:

- stimulul produce o reactie generala asa cum vrem sa obtinem si

- stimulul semnal.

Învatarea are un caracter involuntar si se concretizeaza în raspunsuri care nu se afla sub control voluntar. Este cunoscuta sub denumirea de conditionare clasica si a fost descrisa pentru prima data la sfîrsitul secolului al XIX de I.V.Pavlov. În pedagogie acest model a fost aplicat de J.B. Watson, fondatorul behaviorismului.

Învatarea stimul-raspuns

Este un alt tip fundamental de învatare care face posibil ca individul sa realizeze o actiune atunci când doreste sa dea un raspuns precis la un stimul discriminat.

Ed. Thorndike l-a denumit învatarea prin încercare si eroare, Skinner, învatarea operanta, Kimble, învatarea instrumentala.

Asa cum arata si denumirea acestui tip de învatare se desprind 2 caracteristici:

- o astfel de învatare se refera la o singura legatura între stimul si raspuns nu la legaturi multiple;

- stimulul si raspunsul apar total legate într-un mod care nu se întîlneste la tipul de învatare anterior.

Învatarea sub forma de asociere a raspunsului, a reactiei la stimul depinde de ceea ce se întâmpla dupa o reactie, anume daca are loc recompensa sau întarirea.

Întarirea, recompensa faciliteaza învatarea fie ca este esentiala sau nu întrucât face ca o manifestare de comportament deja caracteristica individului sa apara mai frecvent.

Tehnicile de întarire stau la baza instruirii programate. Vârsta ca si mediul din care provine elevul influentează aplicabilitatea si semnificatia tipurilor de întarire. Acest tip de învatare genereaza, guverneaza formarea deprinderilor de pronuntie la copilul mic, de pronuntare într-o limba straina la adulti (pentru adulti, întarirea fiind compararea propriei pronuntii cu cea a unui specialist). Mai mult chiar, o activitate preferata poate servi ca întarire pentru una mai putin preferata cu conditia sa o facem pe prima dependenta de savîrsirea celei de a doua.

3.Învatare de tipul înlantuirilor

Înlantuirea este un tip special de învatare larg aplicata la toate vârstele. Are la baza legarea a doua sau mai multe reactii de tipul stimul-raspuns învatate anterior.

Actiunea care urmeaza sa fie învatata reprezinta o succesiune de acte. Fiecare din aceste acte a fost învatat anterior, dar în acest caz al înlantuirii esentialul este respectarea ordinii lor, asigurarea întaririi întregului lant si a reusitei ultimei verigi. Aceasta trebuie sa conduca la satisfactie, sa fie întarita. Pentru dirijarea succesiunii executiei se apeleaza la indicii ajutatoare exterioare, necesare mai ales în selectia verigilor exacte ale lantului si la instructiuni verbale. Atunci când instructiunea verbala este autoadministrata devine parte integranta a înlantuirii ce trebuie însusita. O alta conditie, este continuitatea adica executarea actelor într-o succesiune temporala stricta fara întreruperi, ezitari, întârzieri.

4. Învatarea asociativa-verbala

Cu toate ca sunetele pe care le produce omul sunt în numar limitat, modelele obtinute prin combinarea lor sunt de o diversitate practic nelimitata.

Asociatia verbala reprezinta învatarea de lanturi verbale. Cele mai simple înlantuiri verbale sunt reprezentate de activitatea de denumire a unui obiect. În acest caz se constituie un lant cu cel putin 2 verigi: prima este o relatie care leaga aparitia obiectului de un raspuns rezultat din observarea unor aspecte ale obiectelor, iar a doua este o conexiune care face ca individul sa se autostimuleze si sa denumeasca obiectul.

Învatarea eficienta a asociatiilor verbale necesita folosirea unor verigi intermediare care au rol de mediere sau de codificare. Aceste verigi se produc în intimitatea celui care învata, sunt implicite si nu se manifesta în comportamentul exterior, explicit.

5. Învatarea prin discriminare

Acest tip de învatare este impus de faptul ca individul înca din primii ani ai vietii trebuie sa stie sa dea n raspunsuri de identificare diferite la tot atât de multi stimuli care prezinta într-o masura mai mica sau mai mare similitudini din punct de vedere fizic.

Cu toate ca învatarea fiecarei conexiuni stimul-raspuns este un eveniment simplu, conexiunile au tendinta de a se interfera cu orice alta retinere. Ni se cere sa distingem de-a lungul întregii vieti de la culori, forme geometrice, texturi, distante la tesuturi anatomice, marimea stelelor, modele de structuri moleculare. Învatarea discriminarii sprijina modelele perceptive privind: obiectele, spatiul, evenimentele, imaginile si simbolurile.

În acest cadru trebuie sa se opereze cu trasaturi distinctive ale obiectelor. Învatarea literelor, a numerelor reprezinta o învatare de discriminare multipla pe masura ce se avanseaza în învatare, probabilitatile de confuzie provocate de dificultati în discriminare sporesc.

De o importanta majora este dezvoltarea preciziei de discriminare a stimulilor prin învatarea lor prealabila.

6. Învatarea notiunilor

Se refera la însusirea clasificarilor proprietatilor obiectelor si fenomenelor, evenimentelor.

Notiunile sunt concrete si definite (abstracte).

Notiunile concrete se refera la clase de obiecte observabile sau la calitati ale obiectelor.

Însusindu-si o notiune, individul devine capabil sa generalizeze aceasta notiune asupra altor situatii-stimul care nu au avut rol în învatarea propriu-zisa. Efectul învatarii notiunilor este de a elibera individul de sub controlul exercitat de stimulii specifici. În învatarea notiunilor ca instrumente ale gândirii si comunicarii nu trebuie sa se piarda din vedere faptul ca ele au referinte concrete. Învatarea prin actiune, învatarea în laborator preîntîmpina pericolul superficialitatii verbale. Învatarea corecta a notiunilor este hotarâtoare pentru om, întrucât acesta citeste în termeni notionali, comunica, gîndeste, interrelationeaza prin notiuni.

Subiectii curiosi, interesati de prestatia activitatii de învatare la nivel ridicat de analiza, comparatie sunt mai atrasi de metodele de descoperire. Conditia interna, fundamentala pentru însusirea lantului de notiuni care alcatuiesc regula sau principiul este cunoasterea temeinica a notiunilor. Alte conditii sunt: instruirea verbala, reamintirea conceptelor folosirea unor puncte de sprijin verbale pentru ordonarea corecta a notiunilor.

7. Învatarea de reguli sau de principii:

În termenii cei mai simpli, o regula este un lant de concepte care formeaza ceea ce în general denumim cunostinte.

Conceptul este unitatea, iar regula, principiul reprezinta relationarea utila a unitatilor conceptuale. De aceea învatarea regulilor este dependenta de învatarea conceptelor componente.

Înlantuirea conceptelor în perspectiva formularii principiilor se poate face cel putin prin doua metode principale:

- se porneste de la pronuntarea principiului, desprinderea caracteristicilor si apoi specificarea posibilitatilor sale aplicative în actiuni directe si implicite (metoda deductiva);

- fie se prezinta împrejurari, experiente în care se opereaza principiul de catre profesor iar elevii sunt solicitati sa combine conceptele în ordinea adecvata (metoda inductiva sau a descopunerii dirijate).

Tehnicile deductive de predare sunt adecvate pentru retinerea faptica a principiului, iar tehnica de descoperire dirijata stimuleaza învatarea independenta de catre subiect. În alegerea metodei trebuie sa se ia în vedere suportul motivational al celui care învata.

8. Învatarea sociala

Are drept obiect asimilarea unor modele comportamentale, a noi modele comportamentale, a noi forme si scheme de interactiune interpersonala si prin aceasta a noi trasaturi de personalitate.

În sens larg, toata învatarea umana este sociala pentru ca se petrece în contexte culturale si este dirijata de modele educationale. Exista o învatare sociala în sens restrâns specializata în a face experienta legaturii cu realitatea, cu valorile si normele interpsihologice. În învatarea sociala exista si un nivel socioperceptiv, de imitare spontana, necritica a modelului bazat pe imagini, conduite interpersonale, pe impulsuri motivationale situative, nivel întâlnit mai ales la vârstele mici.

El poate fi întâlnit chiar si la preadolescenti si adolescenti unde nu mai este vorba de lipsa de experienta sociala ca la cei mici, ci de absenta cultivarii pârghiilor de autocontrol din cauza unui deficit educational.

Exista si un nivel sociognostic al învatarii sociale definitorii pentru adolescenti, ghidat de modelele furnizate de educator în mod constient. În acest caz partenerii intercomunica, se interapreciaza se atrag în baza similitudinii unor calitati cu profunda rezonanta morala care emerg din interior.

Bandura sustine ca în toate tipurile de modelare de la imitarea unei simple actiuni la reproducerea comportamentului social complex sunt implicate patru deprinderi mediatoare:

- orientarea atentiei asupra aspectelor relevante ale comportamentului;

- retinerea trasaturilor critice ale performantei mnezice;

- copierea comportamentului modelului;

- motivatia de a reproduce comportamentul observat si justificarea ei sub forma recompensei interne, externe sau substitutiva. 

Învatarea sociala este întotdeauna o interînvatare si ea are drept continut experientele pe care si le transmit reciproc cei care intra în actiune în calitatea lor de indivizi, grupuri sau colectivitati.

Toate formele de învatare amintite sunt secondate permanent de o învatare afectiva, motivationala, psiho-morala si psihocomportamentala care angajeaza resorturile cele mai intime ale edificiului constiintei.

Diversitatea abordarilor teoretice în ceea ce priveste învatarea se datoreaza diferentelor în ceea ce priveste stilul de învatare de la un elev la altul.

Stilul de învatare reprezinta modalitatea preferata de receptare, prelucrare, stocare si reactualizare a informatiei. Acesta are atât componente determinate genetic, cât si componente care se dezvolta ca urmare a expunerii frecvente si preferentiale la o anumita categorie de stimuli.

a)      Dupa modalitatea senzoriala implicata, exista trei stiluri de învatare principale: auditiv, vizual si kinestezic. Caracteristicile acestora sunt prezentate în tabelul 1.

b)      În functie de emisfera cerebrala cea mai activata în învatare exista doua stiluri cognitive: stilul global (dominanta dreapta) si stilul analitic sau secvential (dominanta stânga) (vezi tabelul 2.).

Copiii care utilizeaza un stil global în învatare prefera sa aiba mai întâi o viziune de ansamblu asupra materialului pentru a putea trata mai apoi fiecare componenta în maniera analitica. Ei vor prefera schemele care integreaza informatiile ca mod de pornire în studiul unui material sau vor citi un text în întregime si nu se vor opri, pentru fixarea unor idei, pâna la terminarea textului.

Copiii care utilizeaza stilul analitic de învatare prefera împartirea materialului în parti componente, prezentate pas cu pas si în ordine logica. Ei vor prefera fixarea unor idei pe masura citirii textului si refacerea la urma a întregii structuri.

Învatarea în scoala este un proces complex, care se afla în strânsa dependenta cu procesul dinamic al motivatiei.

II.2.Motivatia factor dinamizator a învatarii în scoala

Am vazut ca dezvoltarea gândirii e în functie de o serie de activitati, în special cu scopul solutionarii de probleme. Dar eforturile necesare se bazeaza pe o motivatie, un interes al elevilor, fara de care nu se poate realiza nimic. Vorbind de motivatie ne referim la totalitatea motivelor care dinamizeaza comportamentul uman. Un motiv este o structura psihica, ducând la orien­tarea, initierea si reglarea actiunilor în directia unui scop mai mult sau mai putin precizat. Motivele sunt cauzele conduitei noastre, mai exact cauzele interne ale comportamentului. Prin urmare, este evidenta necesitatea de a ne preocupa de educarea lor.

Desigur, la baza motivatiei stau cerintele vitale de care depind existenta si bunastarea organismului: trebuintele de hrana, caldura, aer curat... Satisfa­cerea lor asigura echilibrul vietii - "homeostazia" cum o intituleaza biologii. Dar în afara acestora, chiar de la nastere, apar si impulsuri, tendinte de origine psihica. Charlotte Biihler, studiind sistematic manifestarile copiilor mici, a identificat, mai întâi, ca un impuls foarte puternic, curiozitatea, ten­dinta de a cunoaste, de a explora ambianta. Apoi e prezent un impuls spre manipulare a obiectelor (foarte puternic si la cimpanzei). Mai mult, se mani­festa o tendinta urmarind "influentarea creatoare a mediului", încercarea de a transforma ceea ce întâlneste în jur, de a construi din nisip sau plastilina tot felul de lucruri. Astfel, înca din copilarie se vadeste tendinta de dominare a mediului, atât de caracteristica speciei umane. Ea este efectul unui sur­plus de energie disponibila. Aceste manifestari dovedesc existenta resurselor ce fac posibila învatarea chiar si în conditiile artificiale ale scolii, departe de solicitarile imperioase ale mediului si ale trebuintelor vitale.

Trebuintele devenite constiente de obiectul lor sunt ceea ce numim dorinte. Din ele izvorasc tendintele, impulsuri spre miscare, actiune. Acestea, daca nu întâlnesc obstacole, se transforma în miscari. Adesea, aparând mai multe simultan, ele se contracareaza si atunci dau nastere doar la o crestere a tensiunii musculare, sunt doar începuturi de miscari. Constiinta obiectului unui impuls constituie ceea ce numim intentie.

Trebuintele, dorintele, intentiile sunt puternic influentate de mediu, de experienta sociala. Ele se diversifica si se complica foarte mult. Apar tre­buinte noi: azi simtim nevoia telefonului, televizorului s.a. dorinte nou-create de progresul tehnic.

Din pacate s-au format si nevoi daunatoare organismului: dorinta de a fuma, nevoia de alcool, de consumare a unui drog. Pâna si pre­ferintele alimentare sunt dependente de traditiile societatii: pentru chinezi laptele este un produs dezgustator, în schimb ei savureaza ouale clocite care pe noi chiar ne îmbolnavesc !

Motive fundamentale pentru procesul educativ

a. Atasamentul copilului fata de mama sa, atasament care se manifesta în miscari si tipete prin care cauta sa o mentina în apropiere. Copilul are multa vreme nevoie de îngrijire si protectie. Prezenta mamei îi da un sim­tamânt de securitate foarte important pentru dezvoltarea sa, atât mentala, cât si fizica. Atunci când un sugar este abandonat si adapostit într-un orfelinat unde nu are parte de o prezenta quasi-permanenta a adultului, el nu creste în greutate în mod normal si dezvoltarea sa sufera pe toate planurile (fenomen numit hospitalism). Dar si mai târziu, chiar adultul are nevoie de pretuire, de afectiune. Alfred Adler vorbeste de "sentimentul comuniunii sociale" care sta la baza solidaritatii si colaborarii cu ceilalti. În conditii favorabile se formeaza dispozitia altruista, tendinta de a ajuta pe acei ce întâmpina dificultati.

b.  La polul opus atasamentului gasim tendintele agresive care ne creeaza mari greutati în cazul unor elevi. Exista formatii nervoase declansând emotia de furie si de posibile acte agresive. Observându-se comportamentul animal, se constata ca agresiunea, în cadrul aceleiasi specii, se declanseaza în caz de pericol extrem (când fuga nu ajuta) sau de încalcare a teritoriului de unde animalele îsi procura hrana¹. Ar trebui ca omul sa reactioneze agresiv numai în cazul unei frustrari extreme, a unei încalcari flagrante a drepturilor sale, sau, dimpotriva exista agresiuni fara un temei real. Observatiile acelor antropologi care au cercetat diferite populatii pri­mitive, la începutul secolului nostru, au pus în evidenta populatii extrem de pasnice, ce nu cunosteau violenta, dar si altele de o agresivitate iesita din comun. Asadar, exceptând cazurile de patologie mentala, dispozitiile agresive depind în mod esential de exemplul celor din jur si de mentalitati, influente de natura educativa. Copiii obraznici, ostili, batausi provin mai totdeauna din familii unde parintii sunt mereu în conflict sau atunci când parintii le recomanda o "comportare barbateasca", adica provocatoare si violenta.

c. O tendinta care pare a avea o serie de premise native este tentativa de "influentare creatoare a mediului" (amintita mai sus), tendinta de a-si afirma fortele proprii, dorinta de afirmare, motivatia de realizare. Ea se manifesta în încercarea de a-ti realiza aptitudinile si în dorinta de a obtine un succes, o performanta într-o actiune apreciata social. În ambele sale forme aceste aspiratii favorizeaza progresul copilului.

Motivatia de realizare capata o intensitate maxima atunci când individul stie ca actiunile sale vor fi apreciate cu ajutorul unui standard. Dorinta de a obtine un succes depinde fireste de atractivitatea performantei. Un mai mare efort va depune un tenismen care joaca într-un turneu unde câstigatorul obtine 200.000 de dolari, decât în acela unde premiul principal reprezinta 40.000 dolari. Al doilea factor care influenteaza eforturile unei persoane îl constituie dificultatea sarcinii de rezolvat. Ciudatenia consta în aceea ca, o performanta este mai atractiva când e foarte dificila, decât daca este usor de realizat.

Dorinta obtinerii unui succes este însa contracarata de frica esecului, astfel încât modul de comportare al unei persoane într-un concurs este influentat de dialectica tendintelor pozitive, în lupta lor cu inhibitia creata de teama.

Care sunt motivele care-1 fac pe copil sa vina la scoala, sa asculte de profesori si sa învete? Ele ar putea fi împartite în doua mari grupe; a) motivatia extrinseca, atunci când elevul se încadreaza în disciplina scolara, are rar un interes direct pentru ceea ce se preda, ci pentru a primi, direct sau indirect, anumite recompense, îndeosebi morale: b) motivatia intrinseca, în cazul când învatarea, dobândirea de cunostinte intereseaza în mod direct pe scolar.

În cadrul motivatiei extrinseci exista :

Dorinta de afiliere, când copilul merge la scoala si învata constiincios mai ales pentru a face placere familiei care se intereseaza de ce face la scoala, îl lauda si, uneori, îl recompenseaza. La aceasta se adauga, câteodata, si dorinta de a corespunde asteptarilor învatatorului sau profesorului. Tot în aceasta categorie intra si dorinta de a fi împreuna cu unii copii din cartier, preocuparea de a face ceea ce fac în genere cei de vârsta sa - se manifesta deci tendinta spre conformism.

Alteori conformismul decurge nu din afirmatii sociale, ci din tendintele normative, obisnuinta de a se supune la norme, la obligatii. Parintii, profe­sorii, societatea îi cer sa se supuna la o îndoctrinare sociala, iar copilul, deprins sa asculte, se supune.

Supunerea la obligatii poate fi însotita si de teama consecintelor neascul­tarii. Frica, sentimentul dominant în scolile noastre de acum 100 de ani, a disparut complet în anii dictaturii comuniste, când, daca un elev nu învata cel pedepsit era profesorul, în diferite moduri (sa-1 mediteze în vacanta, nu avea voie sa se prezinte la examenele pentru acordarea de grade etc). Evident, cadrele didactice aveau grija sa-i promoveze pe toti, unii elevi din clasa a IX-a fiind "capabili" sa citeasca silabisind ca în clasa a II-a.

În tarile civilizate, cum ar fi Suedia, fara a brutaliza în vreun fel copiii, toata lumea stie ca, daca nu promovezi (pe merit) cele 8 sau 9 clase obliga­torii, nu poti obtine nici o slujba. si atunci exista un pericol iminent pentru cei lenesi. Acest minim de îngrijorare este necesar pentru a putea lupta cu nepasarea unor scolari, alimentata si de indiferenta familiilor respective.

Ambitia, dorinta de a fi printre primii, este si ea un stimulent în unele cazuri. Asistam, cu amuzament, cum, uneori, în clasele mici, numerosi elevi se agita, ridicând mâna ca sa raspunda ei la o întrebare. Unele familii exagereaza pretinzând ca baiatul sau fata lor sa fie neaparat printre premianti. Exagerarile în acest sens pot duce la sentimente negative de concurenta, ostilitate fata de colegii "rivali". Mai bine este sa stimulam o "întrecere cu sine", dorinta de a obtine rezultatele din ce în ce mai bune, fara a privi cu invidie la performantele altora.

În centrul motivatiei intrinseci gasim curiozitatea, dorinta de a afla cât mai multe. Curiozitatea are la baza un impuls nativ si e prezenta mai ales în primii ani de scoala. Mentinerea ei treaza e în functie de maiestria profeso­rilor si constituie un factor important al trainiciei celor asimilate. Curiozitatea se permanentizeaza atunci când se îmbina cu convingeri referitoare la valoarea culturii, care faciliteaza comunicarea cu ceilalti si asigura o mare bogatie de trairi, surse de satisfactie si echilibru sufletesc. Tot în acelasi cadru motivational apare si aspiratia spre competenta, dorinta de a deveni un bun

elev (Cosmovici, A. , Iacob, L., Psihologie scolara)

III.           FACTORII DETERMINANŢI ÎN ALEGEREA PROFESIEI

III.1. Aptitudinile

III.1.a. Definirea aptitudinilor

stim cu totii ca oamenii se deosebesc între ei dupa posibilitatile lor de actiune (practice, intelectuale, artistice, sportive,etc) si sunt executate de diversi indivizi de diverse niveluri calitative cu o eficienta mai mare sau mai mica, uneori foarte reduse. Toti oamenii normali pot executa diverse si nenumarate activitati, însa intereseaza calitatea. Toti pot sa cânte, dar unii stârnesc admiratie si impresioneaza,iar altii sunt deplorabili. De unde si calificarile fixate în limba de "apt pentru." prelungite prin termeni de aptitudine, inaptitudine sau capacitate, incapacitate iar referitor la "zestrea ereditara": dotat,nedotat.

Rezultatele oricarei activitati sunt evaluate si distribuite pe o scara ampla (se uzeaza de un punctaj, ce poate ajunge pana la 160, pentru testarea inteligentei), astfel încât cu usurinta se stabilesc grupele mari de slab, mediu(mijlociu) si superior.Performanta ce atesta o capacitate trebuie sa fie cotata ca supramedie, situata pe o treapta din zona superioara.

Pare ciudat, dar aptitudinea nu este simplu de definit, pentru ca în literatura de specialitate, conceptul de aptitudine a manifestat atitudini extrem de diverse. Unii autori de manuale de psihologie, prin aptitudine, sunt denumite o serie de alte "realitati "psihice si chiar psihofiziologice, cum ar fi predispozitiile sau capacitatile. Din perspectiva pragmatismului ;lor, americanii, nici nu definesc aptitudinile.

În dictionarele de psihologie vom intilni informatii referitoare la "masurarea aptitudinilor, dar nu si cu privire la conceptul general de aptitudine si alte concepte, cum ar fi cele de inteligenta sau creativitate.Câteva maniere distincte de definire a acestora sunt relevate în cercetarea unor lucrari despre aptitudini.

a) Definirea aptitudinilor prin opozitie cu capacitatile:

"Aptitudinea" este substratul congenital al unei capacitati, preexistând acesteia din urma care va depinde de dezvoltarea.naturala a aptitudinilor, de exercitii si de formatia educativa .Numai capacitatea poate fi obiectul unei aprecieri directe, aptitudinea fiind o virtualitate.

Aptitudinea este interpretata ca o conditie congenitala a unei anumite modalitati de eficienta. Dupa opinia unor autori aceasta definitie nu este acceptata. "Chiar daca am reusi sa diminuam influenta oricarei formatii educative sistematice, nu vom putea niciodata cunoaste substratul congenital decât în starea în care l-au adus conditiile de viata ale subiectului si le-a cunoscut, înainte de a fi examinat, conditii ce sunt în functie de factori sociali economici. Reiese, din cele din urma, definitii ca aptitudinea este anterioara capacitatii, ea este o conditie a ei, doar o virtualitate. Acest fapt a fost intuit de unii psihologi români."Capacitatea, este aptitudinea plus castigul ei în calitate si cantitate, venit prin exercitiu (Fl.stefanescu Goanga, apnd:[19],p.86). Fara a fi întrutotul incorecta, dar nici întrutotul corecta, o asemenea maniera de definire a aptitudinilor, sugereaza existenta unei relatii ca de la o parte la întreg, ea (aptitudinea) putând fi considerata doar ca un segment de capacitati, care alaturi de aptitudini cuprinde si segmente. Este evident ca, între aptitudini si capacitati nu exista doar diferente de sfera. Aptitudinea se demonstreaza întotdeauna prin reusita în activitati.Aptitudinile constituie latura instrumentala si executiva a personalitatii.

Aptitudinile sunt subsisteme sau sisteme operationale , superior dezvoltate care mijlocesc performante supramedii în activitate. Aptitudinea arata ce poate individul, nu ce stie el. Inteligentul(individul), extrage dintr-un minim de cunostinte un maxim de efect.

b) Definirea aptitudinilor prin raportarea la finalitatea functionarii lor

Majoritatea psihologilor, atunci când definesc aptitudinile se refera la rezultatul intrarii lor în functiune. Finalitatea aptitudinilor o reprezinta obtinerea unui randament superior mediei, într-un anume domeniu de activitate."Aptitudinea este orice însusire psihica sau fizica considerata sub unghiul randamentului."(47).La fel crede si T.G.Andrews (1952), ca aptitudinea este posibilitatea unui individ de a dobândi sau ameliora un anumit randament ,daca se gaseste în conditii favorabile si binenteles, daca este antrenat.Notiunea de randament se refera atât la calitatea cât si la cantitatea activitatilor subiectului, la usurinta sau rapiditatea cu care se desfasoara activitatea. Recent,notiunea de randament a fost înlocuita cu cea de :comportament eficient.

Aptitudinea este o formatiune psihologica complexa la nivelul personalitatii care faciliteaza un comportament eficient al individului în cadrul activitatii.

c) Definirea aptitudinilor prin sesizarea continutului lor specific:

Aptitudinea este o însusire complexa de personalitate, produs complex al întregii personalitati, al întregii experiente, al vitalitatii fizice al echipamentului informational ori al desprinderii, al metodelor de al integrarii sau conflictului intereselor, al capacitatilor intelectuale. Se poate observa în structura aptitudinilor, se introduc o multitudine de componente psihice (deprinderi, informatii, interese,capacitati).

Fiecare dintre cele trei maniere de definire a aptitudinilor atrage atentia asupra unor caracteristici ale acestora, dar nici una dintre ele nu solutioneaza complet problema. Am putea iesi din impas, din acestea printr-o definire generala.

Conditii printr-o definitie generala si sintetica a aptitudinilor, însotita de explicatii suplimentare:

Aptitudinea reprezinta un complex de procese si însusiri psihice individuale, structurate într-un mod original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activitati.

Nu orice însusire psihica este o aptitudine, ci numai cea care îi diferentiaza pe oameni în privinta posibilitatii de a atinge performante superioare în diverse activitati.

O serie de însusiri (pripeala, lenea, nervozitatea, încetineala reactiilor etc), desi sunt individuale nu pot fi considerate ca aptitudini, deoarece ele nu faciliteaza activitatea, ci o si împiedica.

Însa, însusirea care asigura îndeplinirea activitatii la un nivel superior calitativ poate fi considerata aptitudine.Însusiri ca(priceperi, cunostinte,deprinderi) asigura si ele îndeplinirea activitatii însa la un nivel mediu, obisnuit uneori stereotipizat chiar automatizat si nu trebuie confundate cu aptitudinile.

Însusirile izolate, separate unele de altele, se îmbina si se sintetizeaza într-un tot unitar.

Deci ,pentru ca o însusire psihica sa fie aptitudine trebuie sa satisfaca o serie întreaga de cerinte si anume:

a)      sa fie individuala, diferentiatoare în planul randamentului activitatii;

b)      sa asigure efectiv finalitatea activitatii;

c)      sa contribuie la realizarea unui nivel calitativ superior al activitatii;

d)      sa dispuna de un mare grad de operationalitate si eficienta;

Forma calitatii superioara de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul. Acesta se deosebeste de aptitudine prin gradul înalt de dezvoltare a aptitudinilor si mai ales prin îmbinarea lor corespunzatoare,ceea ce face posibila creatia de valori noi si originale. Forma cea mai înalta de dezvoltare a aptitudinilor care se manifesta într- o activitate de importanta istorica pentru viata societatii,pentru progresul cunoasterii umane a culturii, a tehnicii,stiintei,conducând la o puternica originalitate o reprezinta geniul [vezi(246);(19)].

- Ca si criterii de evaluare a aptitudinilor- se poate observa lesne, din chiar definitiile de mai sus, prezenta sau absenta aptitudinilor la un individ se face dupa rezultatul obtinut sau dupa o serie de caracteristici ale acestuia (originalitate, noutate, eficienta).

Aceasta constatare ridica o problema: se poate evalua aptitudinea numai dupa produs, dupa ceea ce se obtine? Aici facem referire la exemplul cu cei doi elevi din zece care au rezolvat bine, chiar performant o anumita problema. Daca analizam procesul prin care s-a ajuns la obtinerea acestui produs aprecierea noastra va fi mai exacta,descoperim,posibil,ca unul din cei doi elevi a solutionat problema într-un timp record (scurt) din proprie initiativa si fara ajutor, pe o cale noua, poate chiar neobisnuita, în timp ce al doilea elev a consumat timp mai mult, a primit ajutor, a fost împins, iar calea rezolvarii a fost comuna, chiar banala. Abia acum putem afirma ca produsul obtinut de primul elev se datoreaza prezentei aptitudinilor, în timp ce produsul obtinut de al doilea elev este rezultatul muncii, efortului, a altor capacitati psihice decât a prezentei aptitudinilor. În concluzie, aprecierea prezentei sau absentei aptitudinilor la un subiect trebuie facuta nu numai dupa particularitatile laturii procesuale(durata,viteza,noutatea procedeului utilizat): Diferentele aptitudinale dintre doua sau mai multe persoane atunci când procesele si produsele sunt asemanatoare le evaluam dupa: latura structural-functionala a aptitudinii,dupa comportamente si mai ales dupa modul de relationare a acestora. Teoretic(relativ) dispunem de capacitatea de a diferentia sunetele, culorile sau formele, de reprezentari vizuale de spirit de observatie, reprezentari auditive, de operatiile pentru efectuarea calculului matematic, dar nu fiecare dintre noi suntem, muzicieni,pictori,matematicieni.

Rezulta ca aptitudinile sunt adevarate sisteme operationale ce presupun relationarea si interactiunea reciproca a componentelor lor, în urma carora apar fenomene, ca cel al compensarii ce asigura functionalitatea si eficienta lor maxima.

Diferentele aptitudinale dintre oameni, fizionomia lor specifica pot fi evaluate si dupa alt criteriu: dupa locul si rolul aptitudinilor în structura personalitatii, dupa cum se raporteaza si se leaga de alte elemente ale vietii psihice.

De exemplu, Al. Rosca si B.Zonga(204) afirmau ca orice proces psihic raportat la functia sau la procesul sau dobandeste caracterul de aptitudine - Procesul gândirii, raportat la functiile sale (abstractizarea, rezolvarea problemelor, generalizarea) dobandeste caracterul de aptitudine si devine o componenta esentiala a inteligentei.

Potrivit acestui punct de vedere s-ar parea ca aptitudinile sunt configurari de procese psihice, dar, în realitate ele sunt mai mult decât simple configuratii a proceselor psihice, deoarece pe lânga procese psihice sunt constituite dintr-o multime de alte însusiri si calitati psihice legate prin relatii complexe si dispunând de o determinare reciproca, sunt însusiri sintetice ale întregii personalitati si nu al unuia sau altuia dintre procesele psihice componente. Procesele si însusirile lor psihice nu pot fi concepute separat de întreaga configuratie psihica a persoanei, dupa cum nu pot fi "topite" într-un tot nediferentiat,într-o masa omogena lipsita de diferentieri interne.

O problema controversata a aptitudinilor o reprezinta caracterul lor înnascut sau dobândit; S-a crezut ca ele ar fi un "dar de la divinitate", în felul acesta formulându-se teoriile spiritualitate, mai apoi ele au fost considerate ca fiind înnascute si transmise ereditar. Astfel au luat nastere teoriile biologizante (lucrarea lui Galton, intitulata sugestiv "Hereditary Genius"-1869) care demonstra si lansa, prin argumente ideea geniului înnascut.În esenta se aduc doua categorii de argumente:

a)      transmiterea aptitudinilor de la parinti la urmasi

b)      manifestarea pretimpurie a aptitudinilor

La aceste argumente s-au adus ,contraargumente: nu toti urmasii (unor personalitati) au manifestat aptitudini; exista si cazuri de manifestare tîrzie a aptitudinilor (exemple: Walter Scott si-a scris primul roman în jurul vârstei de 30 ani, Cervantes si-a publicat opera capitala pe la 60 de ani; Unele personalitati au avut grave dificultati chiar în domeniul în care s-au remarcat - Newton era ultimul din clasa, Napoleon a fost un mediocru în liceul militar, Roentgen a fost eliminat din scoala cu calificativul "cretin incurabil", Verdi a fost respins la Conservator, Moliere n-a putut învata sa citeasca mult timp, Hegel la absolvirea seminarului a primit calificativul "idiot",etc).

Numeroase demonstratii concludente în legatura cu faptul ca factorii ereditari joaca un rol important în aptitudinile umane, nu ne pot abate de la parerea ca factorii mediului înconjurator pot juca un rol crucial ca sursa de diferentiere individuala.

Aptitudinile ca moduri interne de actiune rapida, precisa, originala si eficienta se "decupeaza" si se formeaza dupa modelul activitatii externe, a componentelor si formelor ei concrete".

Relatia dintre aptitudini, activitate si predispozitii, pe lânga problema teoretica, ridica si o importanta problema practica: ce atitudine trebuie sa manifeste educatorul fata de aptitudini?

În procesul formarii aptitudinilor conteaza nu atât ereditatea ori mediul, cât calitatea lor. Când calitatea celor doua categorii de factori ereditari si de mediu este mult prea diferita, efectele asupra aptitudinilor sunt nefavorabile. În anumite cazuri limita, însa, diferentele de calitate a celor doua categorii de factori pot duce la efecte benefice ca urmare a intrarii în functiune a fenomenului compensarii. Daca factorii ereditari coincid cu cei sociali din punct de vedere al calitatii lor, atunci performantele sunt maxime.

III.1.b. Aptitudini si deprinderi

Prezenta unei aptitudini este indicata de usurinta cu care sunt învatate cunostintele si deprinderile dintr-un anumit domeniu, de fatigabilitatea mai redusa ca efect al muncii depuse, aplicarea reusita a informatiilor dobândite în domeniul respectiv. Indiciul aptitudinii apare aici în usurinta de a învata, de a profita de exercitiu într-o anumita activitate. Aptitudinile constituie totodata premise si rezultate ale învatarii. De aici dificultatea distinctiei dintre aptitudini si deprinderi. Aceste deosebiri sunt reale si le evidentiem în continuare.

a) Sub aspect procesual, deprinderile - care sunt actiuni automatizate - comporta o simplificare, o reductie treptata a proceselor psihice implicate în componenta lor. În acelasi timp, structura aptitudinilor - pe masura dezvoltarii lor - devine din ce în ce mai complexa, întrucât ea implica un numar crescând de procese psihice, înglobând ca momente chiar si unele deprinderi. Astfel, deprinderile de gimnastica, de desen, cele implicate în activitati practice etc., angajeaza în final cu precadere doar canalul kinestezic.

b) Sub aspect functional, în timp ce deprinderile se limiteaza de obicei la o actiune sau la o operatie, la un algoritm, în componenta aptitudinilor se cuprinde, de obicei, o întreaga familie de actiuni variate, susceptibile de a fi înglobate în ansamblul unei activitati (tehnice, sportive, matematice, literare, muzicale, etc.)

c) Sub aspect formativ spre deosebire de aptitudini -caracterizate printr-o dezvoltare continua, ascendenta - în cazul formarii deprinderilor se constata o scadere treptata, o epuizare a rezervelor potentiale, ca urmare a realizarii lor sub forma performantelor situate la limita superioara a posibilitatilor de dezvoltare. Deprinderile de calcul mintal sau cele motorii, dincolo de o anumita limita, nu se mai amelioreaza nici chiar în cazul supraînvatarii, în timp ce aptitudinile matematice sau verbale profita mereu de pe urma activitatii multiple în domeniul respectiv.

Desigur, exista si alte relatii între aptitudini si deprinderi. Aptitudinile sunt premise ale formarii rapide a deprinderilor si totodata ale restructurarii lor în conditii diferite, pe de alta parte, deprinderile formate se pot integra în structura aptitudinilor, contribuind la amplificarea, îmbogatirea repertoriului lor. În anumite împrejurari, deprinderile pot duce la stereotipizarea si schematizarea unilaterala a actiunilor, ceea ce este în defavoarea aptitudinii.

Experienta ne învata ca trebuie sa aratam prudenta în prognoza negativa. Aptitudinile se pot manifesta si mai târziu (de ex.: W. Scott a scris primul sau roman la 34 de ani, scriitorul rus Aksakov a scris prima sa carte la 56 de ani). Aptitudinile se pot manifesta la vârste diferite în functie de specificul lor. Astfel aptitudinile senzoriomotorii, cum sunt cele sportive, cunosc perioade de înflorire la vârsta tânara, performantele în acest domeniu se plafoneaza pe la 25-29 de ani, existând si exceptii. În domeniul stiintei cele mai valoroase lucrari au fost elaborate între 30-50 de ani.

Notele scolare nu au valoare predictiva notabila în ceea ce priveste creativitatea.

Humboldtt era socotit în copilarie ca marginit, slab înzestrat; se exprimau îndoieli daca va primi instructia necesara; Newton era ultimul din clasa. Linnė era considerat de catre tatal sau ca fiind capabil numai "sa coasa cizme". Moliėre mult timp nu a putut învata sa citeasca. Pasteur, care a adus contributii atât de însemnate în domeniul chimiei organice, în scoala era socotit slab tocmai la chimie. Napoleon a fost un elev mediocru în scoala militara, Verdi a fost respins la examenul de admitere la Conservatorul din Milano, iar juriul care l-a examinat i-a trimis o scrisoare în care era sfatuit sa-si aleaga alta cariera.

Toate aceste exemple - preluate dupa Al. Rosca - ne arata de ce trebuie sa fim prudenti în prognoza negativa în ceea ce priveste posibilitatile copiilor. Ceea ce aparut imposibil la o anumita etapa de dezvoltare a copilului se dovedeste posibil într-o etapa urmatoare, ca o consecinta a unei actiuni educative juste.

Este de retinut cum din anumite scoli au iesit absolventi care au devenit mari personalitati, creatori în diferite domenii, ceea ce nu poate fi explicat doar printr-o concentrare a talentelor datorata hazardului în aceste scoli. Metodele de lucru, stilul de munca al scolii au pondere însemnata.

Dezvoltarea aptitudinilor se realizeaza în spirala: obtinerea unui nivel înalt de dezvoltare deschide posibilitati noi pentru dezvoltarea aptitudinilor de un nivel mai înalt. În cursul acestui proces, se transforma însasi dispozitiile native.

Dupa natura proceselor psihice implicate în aptitudini vorbim de aptitudini senzoriale (de exemplu: acuitate vizuala, auditiva etc.); aptitudini psihomotorii (dexteritate manuala, coordonarea ochi-mâna etc.), aptitudini intelectuale (inteligenta, aptitudini matematice etc.) aptitudini fizice (forta fizica, memorie kinestezica, etc.).

Dupa orientare sau grad de specializare vorbim de: aptitudini generale (inteligenta, aptitudine scolara); aptitudini speciale (aptitudinile profesionale).

Ne oprim în continuare asupra unor aptitudini de interes particular pentru scoala, sfera productiei si a culturii.

III.1.c. Aptitudini speciale

Printre aptitudinile speciale se numara în primul rând aptitudinile profesionale. O anumita combinatie de capacitati si însusiri asigura succesul într-o activitate profesionala sau alta.

Aptitudinea la matematica. O aptitudine care trezeste un interes crescând este aptitudinea la matematici, care se contureaza mai ales pe la 14-16 ani. Metodologia psihologica de studiu este înca destul de empirica. Se constituie loturi contrastante de persoane, sa zicem elevi cu rezultate remarcabile la matematici si elevi cu rezultate slabe. Constituirea loturilor se bazeaza pe aprecierea curenta. În continuare, se alege un set de probe psihologice dar si de matematici, care sa fie discriminative, sa contina un element de creativitate, sa puna elevii în fata unui material inedit sau recent însusit. Pe baza probelor se aleg apoi indicii care separa net cele doua loturi.

Studiile facute (V. A. Krutetki s.a.) releva ca elemente ale aptitudinii matematice:

capacitatea de a generaliza rapid si extensiv materialul matematic, de a desprinde dintr-un caz dat sau din compararea mai multor relatii un mod de rezolvare aplicabil si altor relatii similare; gasirea rapida a unor reguli de organizare a datelor, a unui algoritm;

capacitatea de a prescurta (condensa) rapid un rationament sau un sir de rationamente si operatii;

flexibilitatea gândirii, restructurarea informatiei, gasirea mai multor solutii la o problema data, trecerea rapida de la rationamentul direct la cel invers, formarea asociatiilor reversibile (asociatii directe si inverse);

capacitatea de "privire" si reprezentare spatiala a figurilor si relatiilor spatiale; îmbinarea si separarea figurilor;

capacitatea de simbolizare, de utilizare a notatiilor;

atractia spre problematic.

Aptitudinea pentru desen si pictura este o alta aptitudine specifica. Cercetari efectuate în legatura cu talentul la desen si pictura au aratat ca subiectii care obtin succes în aceasta directie reusesc:

sa fixeze rapid, precis si durabil imaginile vizuale ale obiectelor;

prezinta tendinta de fixare a întregului cu o înclinare mai redusa spre analiza;

apreciaza corect abaterile liniilor de la verticala sau orizontala;

apreciaza si reproduc corect proportiile obiectelor;

enunta judecati de valoare întemeiate. În scopul determinarii acestei din urma dimensiuni, de pilda, subiectilor li se dau spre apreciere perechi de tablouri (reproduceri) apartinând unor artisti cunoscuti. Din fiecare pereche unul din tablouri este o copie a originalului, iar celalalt difera de aceasta copie printr-o singura particularitate prezenta sau absenta unui obiect, pozitia unui element din tablou, proportiile unui copac etc. Subiectul este pus sa aprecieze care tablou din fiecare pereche este mai bun, tinând seama de trasatura diferentiatoare care-i atrage atentia.

Sa adaugam ca exista o mare varietate de aptitudini profesionale, mai precis însusiri sau combinatii de însusiri cu directivare profesionala.

O precizare este necesara: numeroase profesiuni nu impun cerinte deosebite cu privire la nivelul aptitudinal al persoanei care aspira la exercitarea lor. Se pretinde doar ca însusirile si capacitatile individului sa se înscrie într-un interval al normalitatii. De pilda, pentru însusirea unei profesii din domeniul prelucrarii prin aschiere a metalelor nu se cer aptitudini specifice. Activitatea ca atare, exercitiul practic va favoriza prin fondul de informatii si deprinderi câstigate, dezvoltarea unor aptitudini latente. Tot asa si în multe alte sectoare de munca apreciate ca fiind clasice, trebuie adaugat însa ca, în prestatia profesionala propriu-zisa, în nivelul de performanta care va fi atins ulterior, dincolo de o medie se va resimti însa prezenta unor aptitudini, fireste alaturi de motivatia în munca. Cu atât mai mult în situatii critice sau în situatii limita - avarii, incidente, accidente etc. - însusirile personale, adica aptitudinile si calitatile morale îsi vor spune cuvântul.

În termeni asemanatori se pune problema si pentru sarcini de conducere sociala, pentru care nu se cere - din punct de vedere psihologic - ca persoana în cauza sa se detaseze prin însusiri iesite din comun. Experienta arata însa ca pentru o persoana ce apartine tipului de sistem nervos slab, o functie de conducere va aduce o mobilizare energetica în exces: sub "povara" raspunderii persoana va fi mereu în alerta, investitia de energie va fi - în raport cu sarcinile - mai mare decât este necesar, fapt care va aduce cu vremea la epuizare. În schimb pentru un tip de sistem nervos puternic si echilibrat, aceleasi sarcini vor aparea mai degraba "curente", fara o mobilizare energetica în exces. Un temperament excitabil nestapânit (coleric), caracterizat prin impulsivitate si explozii emotionale, prezinta riscul de a produce relatii conflictuale. Sub aspectul competentei, al performantei ca atare, aceste tipuri temperamentale se pot situa la nivele comparabile. Problema psihologiei este în primul rând nu atât de a face selectie, ci de a dirija oamenii spre domenii cu sanse bune de reusita în functie de oferta de locuri de munca ale societatii. Exista si posturi de munca sau profesii cu un risc mai mare de accidentare, cu solicitari psihofiziologice deosebite - de exemplu în aviatie, în producerea energiei nucleare, în sectoare în care se impune un grad mai mare de fiabilitate - unde apar si necesitati de selectie psihologica.

III.2. Inteligenta - aptitudine generala fundamentala

Singura aptitudine generala admisa actualmente este reprezentata de inteli­genta. Unele analize au propus si memoria pentru acest rol, dar ulterior aceasta ipoteza a fost infirmata.

Existenta aptitudinilor generale a fost deseori contestata. Unii cercetatori sustin ca nu exista astfel de aptitudini, care sa favorizeze toate tipurile de activitati, ci doar aptitudini de grup, cu sfera mai larga. Pare totusi destul de logic faptul ca, întrucât întreaga activitate psihica are la baza sistemul nervos, calitatile functionale ale acestuia (viteza de operare, volum de informatii tratate) pot constitui baza fiziologica a ceea ce se considera din punct de vedere psihologic a fi inteligenta.

Ce este însa inteligenta ? înseamna ea doar capacitatea de a avea rezultate scolare bune? Care dintre urmatoarele persoane poate fi considerata o per­soana inteligenta:

a) un medic renumit care fumeaza trei pachete de tigari pe zi;

b) un laureat al premiului Nobel a carui casnicie si viata personala este un esec total;

c) un director de întreprindere care a ajuns în vârful ierarhiei, dar a facut un atac de cord din cauza suprasolicitarii;

Multa vreme s-a pus întrebarea: care este fundamentul aptitudinilor? Aptitudinile sunt ele oare înnascute sau sunt dobândite ? La aceasta întrebare au fost oferite propuneri de raspunsuri fara a se ajunge însa la o concluzie certa. Astfel, unii psihologi sustin ca aptitudinile au un caracter biologic, înnascut. De exemplu, în cazul aptitudinilor muzicale, auzul foarte bine dez­voltat ar constitui un element anatomofiziologic. În plus, numeroase studii arata ca inteligenta ca aptitudine generala are o componenta ereditara impor­tanta, iar aceasta componenta ar fi legata de functionarea neurologica de baza a creierului. Astfel, multa vreme s-a crezut ca inteligenta viitoare a unui nou-nascut poate fi anticipata în functie de viteza de dobândire a diferitelor progrese de dezvoltare. S-au construit scale de dezvoltare pentru copiii între 0-24 luni, scale care notau la ce vârsta a realizat copilul pentru prima oara anumite activitati (mersul, vorbitul, asezarea unor cuburi, recunoasterea unor imagini etc., deci o serie de capacitati) si comparau aceasta vârsta cu aceea când majoritatea copiilor realizeaza respectivele progrese. S-a observat însa faptul ca scorurile obtinute la aceste scale prezentau o corelatie foarte redusa (0.20) cu inteligenta copilului la 7-8 ani, masurata cu un test de inte­ligenta, în schimb, alti cercetatori au aratat ca viteza de obisnuire (habituare) cu stimuli noi a unui copil de doar câteva luni prezinta o corelatie de circa 0.50 cu nivelul inteligentei sale ulterioare. Autorii au considerat ca ambele masuratori (cea a vitezei de habituare si cea a inteligentei) ar evalua, printre alte aspecte, si o dimensiune comuna, anume viteza de functionare a structurii neurologice a creierului (Bee, H., 1997, p. 114).

Sustinatorii punctului de vedere opus, cei care afirma faptul ca aptitudinile sunt dobândite, aduc si ei argumente experimentale. S-a demonstrat ca pâna la vârsta de 8 luni, copiii sunt capabili sa discrimineze toate fonemele (sune­tele lingvistice) posibile în limbile globului (exista un numar foarte mare de foneme, dintre care fiecare limba utilizeaza maximum 35-40). Treptat, în intervalul 1-2 ani, copilul pierde capacitatea de a recunoaste alte foneme decât cele specifice limbii pe care o aude în jurul sau (Bee, H., 1997, p. 115). Aceasta sugereaza ca aptitudinile ar fi rezultatul influentelor de mediu din perioada copilariei timpurii.

Ca de obicei în astfel de situatii, adevarul se afla undeva la mijloc. Fara îndoiala ca exista o componenta înnascuta a aptitudinilor, desi mai putin evi­denta decât în cazul temperamentului. De asemeni, este posibil ca influentele de mediu sa aiba consecinte privind cristalizarea aptitudinilor în forma în care se prezinta acestea la copilul scolar.

Clasificarea aptitudinilor se face de obicei (Cosmovici, A., 1974, p. 117) în : 1. Aptitudini simple (care favorizeaza realizarea a numeroase activitati); la rândul lor împartite în:

aptitudini generale (prezente în aproape toate domeniile); . - aptitudini de grup (care permit realizarea cu succes a unui grup de .activitati);

d) un compozitor stralucit si plin de succes, dar incapabil sa-si gestioneze banii, mereu urmarit de creditorii sai (numele sau e Mozart) ?

Studiind aceste paradoxuri, dar si viata de zi cu zi, va veti da seama ca inteligenta nu este usor de definit. La un nivel intuitiv, omul inteligent este acela care este capabil de a rezolva problemele ce apar în viata cotidiana cu mai multa usurinta decât majoritatea oamenilor. Nu a putut fi înca formulata o definitie a inteligentei care sa multumeasca pe toti psihologii.

În scop didactic vom folosi urmatoarea definitie a inteligentei (Cosmovici, A., 1974, p. 130): inteligenta generala este "o aptitudine generala care con­tribuie la formarea capacitatilor si la adaptarea cognitiva a individului în situatii noi".

Istoricul masurarii inteligentei

Testarea inteligentei îsi are originile în încercarile de a masura aptitudinile mintale si competentele umane. în acest sens, putem începe înca de acum doua mii de ani când împaratii chinezi foloseau o forma de testare a unor abilitati pentru a numi înaltii functionari. Aceste testari includeau probe de caligrafie, literatura, filosofie si erau deschise tuturor cetatenilor. Chiar si demnitarii erau obligati sa se supuna la fiecare 3 ani acestor examene. Modelul a fost preluat în secolul XIX de catre britanici si ulterior de catre americani.

O alta origine a testarii inteligentei poate fi cautata în examinarile studen­tilor în universitatile europene. De exemplu, astfel de verificari erau curente la universitatea din Bologna înca în anul 1219.

Trebuie însa remarcat faptul ca aceste masurari urmareau mai curând performanta, capacitatea, decât aptitudinea. În timp ce testele de performanta masoara ceea ce poate face individul, testele de aptitudini urmaresc potentialitatile sale, ceea ce ar putea el realiza. O lucrare de control la matematica sau fizica este un test de performanta, în timp ce un test de aptitudini ar urmari capacitatea scolarului de a învata matematica. Ideea testarii aptitudinilor a capatat importanta atunci când biologul si statisticianul englez Sir Francis Galton a atras atentia asupra posibilitatii ca inteligenta sa fie masurabila.

Conceptul de inteligenta ca aptitudine generala poate fi identificat înca de la Aristotel, dar Galton este cel care a sustinut ca diferentele de inteligenta sunt ereditare. în cartea sa din 1869, Geniul ereditar, autorul a observat ca fiii unor personalitati devin adesea ei însisi oameni de seama. Din pacate, Galton nu tinea cont de faptul ca starea materiala a familiei si nivelul educatiei puteau juca aici un rol important.

În traditia lui John Locke, Galton considera ca toate cunostintele ajung în mintea omului pe cai senzoriale. De aceea, el a concluzionat ca diferentele individuale de inteligenta provin din diferente ale capacitatilor senzoriale. Pentru a verifica aceasta idee, Galton a creat un laborator la Londra, în 1884, unde a masurat acuitatea vizuala si auditiva si precum viteza de reactie la peste 10.000 de persoane. Desi rezultatele nu au fost concludente, Galton este un pionier al studiului diferentelor individuale.

Psihologii europeni ai secolului XIX au urmarit functii cognitive mai complexe, cum ar fi: atentia, întelegerea frazelor si memoria. Cel mai impor­tant dintre acestia a fost psihologul francez Alfred Binet (1857-1911). El a fost desemnat de Ministerul Educatiei din Franta sa construiasca un test pentru a identifica acei copii care pot avea dificultati în scoala.

Înainte de Binet, inteligenta copiilor era stabilita pe baza evaluarilor subiective ale profesorilor. împreuna cu Theodore Simon, un medic pediatru, Binet a adunat un numar mare de sarcini variate pe care le-a administrat la copii între 3-15 ani. Ulterior el a sortat aceste sarcini identificându-le pe cele care diferentiau copiii "straluciti" de cei mai slabi si le-a aranjat în ordinea dificultatii. Rezultatul publicat în 1905 a fost un set de 30 de probe cunoscute sub numele de Scala metrica a inteligentei - primul test de inteligenta.

Prin studii ulterioare, Binet a dezvoltat conceptul de vârsta mintala. De exemplu, un copil de 4 ani care reuseste la test toate probele corespunzatoare vârstei de 5 ani va avea o vârsta mintala de 5 ani. Binet folosea termenul de vârsta cronologica pentru vârsta reala a copilului.

Putin mai târziu, psihologul german L. Wilhelm Stern a propus o formula care sa simplifice calculele. Astfel a aparut conceptul de coeficient de inte­ligenta calculat dupa formula:

C. I. = VÂRSTA MINTALĂ X 100

VÂRSTA CRONOLOGICĂ

Acest coeficient ne da o imagine globala asupra dezvoltarii inteligentei copilului. Astfel, un coeficient de 100 indica o dezvoltare normala (vârsta mintala este egala cu cea cronologica), unul de 70 indica o inteligenta redusa, iar unul de 130 o inteligenta foarte dezvoltata.

Scala metrica a inteligentei a suferit ulterior modificari, aparând diverse variante, adaptate populatiei studiate.

Testele de inteligenta au fost mult timp privite ca fiind instrumente extrem de valoroase, fiind folosite uneori excesiv. Ele au însa anumite limite, care impun folosirea precauta a rezultatelor lor.

În primul rând, inteligenta nu este masurabila în mod direct. Ceea ce se masoara sunt manifestari externe, comportamente. în al doilea rând, dupa cum am putut vedea, testele de inteligenta masoara doar un esantion de abi­litati intelectuale care s-au dovedit a fi legate de performanta scolara. Ele nu pot face predictii asupra reusitei în viata profesionala, sentimentala sau sociala. În al treilea rând, coeficientul de inteligenta nu are o valoare abso­luta, la fel ca tensiunea arteriala sau înaltimea. El este masurat prin raportarea performantei copilului în rezolvarea unui anumit tip de probleme la performantele unui grup de alti copii de aceeasi vârsta. În fine, în al patrulea rând, coeficientul de inteligenta nu este fix. Cercetarile asupra stabilitatii sale au aratat ca, desi pentru cei mai multi oameni modificarile nu sunt semnificative, exista unii a caror coeficient de inteligenta se modifica sensibil, în special daca masurarea initiala a fost realizata la vârsta prescolara.

Toate limitele descrise mai sus nu trebuie totusi sa ne determine sa cadem în greseala opusa abuzului de teste de inteligenta, si anume renuntarea com­pleta la ele. Dupa cum spunea un autor celebru, la ora actuala nu exista o metoda mai buna de masurare a inteligentei decât un test de. inteligenta corect construit, adaptat la populatia respectiva si aplicat în mod corespunzator de o persoana calificata. De obicei, sarcina aplicarii testelor de inteligenta revine psihologului scolar, întrucât acesta este capabil sa sesizeze limitele unui instrument într-o situatie concreta, înlocuindu-1 eventual cu altul. De ase­menea, coeficientul de inteligenta obtinut la un astfel de test nu trebuie niciodata folosit drept criteriu unic pentru a orienta un copil catre un program de educatie speciala, de exemplu, el trebuind sa fie corelat cu alte date (anam­neza, caracterizarile facute de parinti si profesori, alte teste sau instrumente psihologice).

III.3.Teoria inteligentelor multiple

Exista diverse abordari teoretice ale inteligentei, si anume:

• Teorii operationale
• Teorii analitice

Charles Spearman afirma ca, în structura inteligentei se disting doi factori: o inteligenta generala "G" o factori specifici diferitelor domenii "s".

Conform lui L Thurstone , inteligenta este produsul a sapte factori:

• fluenta verbala,
• întelegere verbala,
• rationament,
• rapiditate perceptiva,
• calcul numeric,
• memorie,
• vedere spatiala

J.P. Guilford vine în completarea lui Thurstone si elaboreaza teoria conform careia, inteligenta se compune din 120 de factori. Fiecare factor reprezinta :

=>un produs rezultat din interactiunea

=>unei operatii

=> asupra unui continut

Ca o concluzie la teoriile de mai sus,R. Cattell, Hornj afirma ca, inteligenta se comporta ca:

• inteligenta fluida (nativa)
• inteligenta cristalizata (achizitionata prin educatie)

Sternberg. R elaboreaza Teoria triarhica a inteligentei a carei principiu de baza este acela ca, inteligenta include trei aptitudini:

• cornponentiala / analitica
• contextuala / practica
• experientiala / creativa

Teoria Hui Gardner a aparut ca un corolar al celorlalte teorii prezentate, el definind inteligenta ca fiind un mod de a rezolva probleme si de a dezvolta produse

considerate valori de cel putin o cultura.

Criteriile de identificare ale inteligentei sun urmaoarele:

• sa existe de la începutul omenirii ;
• sa aiba o localizare cerebrala ;
• sa aiba un cod, limbaj specific.

Conform lui teoriei lui Gardner, exista mai multe tipuri de inteligenta:

• Verbala / lingvistica
• Matematica / logica
• Vizuala / Spatiala
• Ritmica / Muzicala
• Corporala / kinestezica
• Interpersonala
• Intrapersonala
• Naturalista

În tabelul de mai jos, se poate observa o scurta descriere a acestora:

III.4. Modelul sociocultural

Putem sa vorbim chiar de un cerc vicios în care este adolescentul este "captiv", si anume socializare - construirea de sine - mediu. Binenteles ca acesta, nu este un receptacol de influente, ci are un rol activ în cautarea informatiilor care sa-i ghideze comportamentul. În acest sens, putem vorbi de "autosocializare" , tinând cont de faptul ca, adolescentul, pe drumul "cautarii de sine", accede din mediul familial în diverse medii socio-culturale. În acest sens, nu putem omite variabilitatea culturala a socializarii, în diferitele culturi ale lumii existând nu numai valori si norme diferite, ci si practici de socializare diferite.

Socializarea este cea care permite adolescentului sa-si atribuie diverse roluri sociale necesare convietuirii în social a acestuia, menit sa-l plaseze într-un spatiu social [7].

Totodata, acest proces atât de complex prin care indivizii devin nu doar fiinte umane ci si umane, este responsabil si pentru construirea sinelui.

Fara a putea vorbi de stadii precis delimitate se pot desprinde în cadrul ei doua mari faze: socializarea primara si socializarea secundara.

a. Socializarea primara

Semnifica socializarea propriu - zisa, care are loc în copilarie si prin care individul, nascut cu potentialitati pentru viata sociala, devine un membru efectiv al ei, achizitionând cunostinte, deprinderi, valori, atitudini si comportamente umane. Se interiorizeaza lumea sociala, se cristalizeaza versiunea subiectiva a realitatii socioumane obiective. Agentii ce mediaza aceasta interiorizare sunt în primul rând persoanele semnificative si, întrucât copilul se naste într-o structura sociala data, aceste persoane (dintre care parintii ocupa un loc central) îi sunt oarecum impuse, predefinite . Copilul se identifica cu acesti "altii" relevanti, apropiati, care, la rândul lor îi mediaza realitatea modificând-o în raport cu propria pozitie în spatiul social si cu propria lor experienta de viata. Lumea sociala apare, astfel, personalitatii în dezvoltare filtrata prin aceasta dubla selectivitate (statut socio - economic si profilul axiologic al persoanelor semnificante).

În procesul necontenitei interactiuni dintre individul în crestere si ceilalti (în speta cei semnificativi) are loc si formarea eului si a identitatii de sine. De fapt, în mare masura sinele reflecta atitudinile persoanelor semnificative fata de individul respectiv, desi nu putem reduce autoidentificarea la o simpla copie a identificarii de catre ceilalti. Mai degraba putem vorbi de o permanenta circularitate între ele, dupa cum anticipase.

Deci, si în cazul socializarii primare nu putem sa facem abstractie de ceea ce vorbeam mai sus procesul de construire a identitatii de sine si mediu.

Treptat, prin socializarea primara copilul ajunge la transgresarea situatiilor si persoanelor specifice, învata roluri si atitudini generale. Trecerea de la rolurile si atitudinile unor persoane semnificative la un "altul generalizat" [9] reprezinta recunoasterea societatii ca atare si totodata atingerea stabilitatii, a consistentei si continuitatii propriei autoidentificari. Putem spune ca, o prima "atitudine interculturala" o învata în familie, dupa care o transpune în societate. Copilul îsi reprezinta acum o identitate personala nu numai vizavi de cutare sau cutare persoana, ci o identitate în general care, subiectiv, este resimtita ca aceeasi, indiferent de indivizii pe care îi întâlneste.

Prin socializare primara, în stadiul ei de generalizare, se stabileste o simetrie, nu totala binenteles, între realitatea obiectiva si cea subiectiva. Ceea ce este real "în afara" are - în special prin intermediul limbajului - corespondent "înauntru". Continutul specific, precum si ordinea, programul a ceea ce se interiorizeaza variaza de la o cultura la alta, de la un grup social la altul. Important de retinut este însa, faptul ca, deoarece copilul nu alege persoanele semnificative, identificarea cu ele este cvasiautomata, iar interiorizarea unei realitati anume este cvasiinevitabila."Copilul nu internalizeaza lumea persoanelor sale semnificative ca una dintre multele lumi posibile. El o internalizeaza ca singura lume existenta si imaginabila." . Ea apare copilului ca o lume solida, indubitabil reala, asa cum o definesc ceilalti (semnificativi). Iata de ce, identitatea etnica este o componenta aprioric constituita a identitatii personale a copilului. La aceasta vârsta putem vorbi de ceea ce J. Piaget, numeste realismul moral, adica tendinta copilului de a considera datoriile si valorile care se refera la ele ca subzistând în sine, independent de constiinta, si ca impunându-se în mod obligatoriu, oricare ar fi împrejurarile în care este angajat individul. În societatea de astazi, cu tendinte de globalizare, unde pluralismul începe sa se practice ca deziderat, ideea ca o singura lume reala nu mai poate fi aplicata, mai ales în educatia copilului mic. Ancorarea acestuia într-o lume singulara, îl va "handicapa" ulterior, împiedicându-l sa se adapteze într-o societate multiculturala.

b. Socializarea secundara

Este legata de diviziunea sociala a muncii si de distribuirea sociala a cunostintelor. Ea presupune internalizarea cerintelor, informatiilor, valorilor promovate de diferite institutii specializate. Daca în prima socializare individul asimileaza "lumea sociala de baza", prin socializarea secundara el îsi însuseste realitati partiale, "sublumi" [11]. Totodata, socializarea secundara înseamna si trecerea de la lumea copilariei, "de acasa" la o lume mai eterogena. si aici functioneaza persoane mai semnificative, dar ele sunt mai fluctuante, iar individul are un anumit control asupra lor, în sensul ca poate renunta la unele în favoarea altora, în vederea mentinerii identitatii proprii. Spontan sau constient, el va selecta din potentialul relatiilor interpersonale pe acelea care îi confirma si întretin autoidentificarea si stima de sine. Influenta parentala devine din ce în ce mai putin pregnanta , grupul de prieteni ocupându-i locul în procesul de formare a personalitatii sale.

Putem spune ca intrarea în socializarea secundara ar coincide, în general, cu trecerea la pubertate si adolescenta si deci conditiilor de statut socio - profesional li se suprapun noi faze ale dezvoltarii intelectuale. Are loc în speta trecerea de la gândirea concreta la cea abstracta. Acum este foarte importanta, pentru tânarul în devenire, legitimitatea sistemului axiologic propus, gândirea lui devenind din ce în ce mai mult critic-dubitativa si pretinzând argumente rationale pentru diferite practici, norme, valori si identificari sociale. Atitudinile si comportamentele sociale pe care le învata în aceasta etapa, le interiorizeaza în momentul în care acestea îi pot sustine identitatea personala si, totodata o completeaza astfel încât sa-i confere mai multa încredere în fortele proprii.

Pe de alta parte, socializarea secundara poate însemna, în fapt o re-socializare, daca realitatea socioculturala si implicit cea simbolico-axiologica în care intra este substantial diferita de cea internalizata în prima socializare.

Când traiectoria de viata a individului continua în acelasi mediu sociocultural, socializarea secundara merge în prelungirea celei primare fara conflicte si fara nevoia restructurarii axiologice. Fenomenele de re-socializare sunt evidente în trecerile de la o cultura la alta, în ceea ce se numeste enculturatie.

Prin socializarea secundara preadolescentul, adolescentul si tânarul îsi însusesc o lume mai mult sau mai putin apropiata de cea a socializarii primare, dar nu total diferita. În acest sens, pe planul mentalitatii, al axiologicului si al constiintei identitare, problema nu este atât de a nega, minimaliza sau distorsiona trecutul din perspectiva prezentului, ci de a armoniza, de a gasi sinteze între cele doua "lumi".

În procesul de edificare a sinelui pe parcursul socializarii, decisive sunt interactiunile cu ceilalti, cu persoanele apropiate si semnificative, dar, în zilele noastre înca din frageda copilarie, prin mijloacele comunicarii de masa, accesul la "altii" este cvasinelimitat.

În acest sens, nu putem face abstractie de mediul eco - cultural în care traieste adolescentul, care cuprinde: contextele fizice si sociale, alaturi de practicile educative si reprezentarile sociale ale dezvoltarii si educatiei.

Pentru ca tot vorbim de formarea personalitatii la adolescent, nu putem face abstractie de mediul eco - cultural în care traieste acesta, care cuprinde, contextele fizice si sociale, alaturi de practicile educative si reprezentarile sociale ale dezvoltarii si educatiei [12]

Familia, scoala, comunitatea, grupul de prieteni sunt factori care îsi pun amprenta pe dezvoltarea personalitatii adolescentului.

Familia este cea care faciliteaza desfasurarea socializarii primare, pe care l-am explicat detaliat la început. Acest proces consta în interactiunea cu "cei de acasa", în învatarea "din exemplul" celor apropiati, învatare care are drept rezultat norme si valori ce o data instituite ramân valabile o viata întreaga. Ceea ce este important de subliniat ca, sarcina socializarii nu mai revine exclusiv parintilor pâna la vârste cuprinse între 18 - 20 - 24 de ani, ci si profesorilor, sefilor de munca, magistratilor sau chiar politicienilor.

Aici intervine procesul reproductiei sociale. El consolideaza relatia care se stabileste între familie si institutiile sociale ce concura la procesul de socializare a copilului.

În cadrul acestuia, familia reproduce în miniatura structurile si normele sociale. La nivel familial, asupra procesului de reproductie sociala îsi pune amprenta diferiti factori, cum ar fi: clasa sociala, rasa, inegalitatile dintre sexe. Sa analizam acesti factori:

a)      pattern-urile mostenite din generatie în generatie contin cadre latente în care inegalitatile persista de-a lungul timpului si care uneori sunt un punct defavorabil socializarii copilului. Acest pattern se înscrie în vestita formula "asa este traditia familiei".

b)      accesul la educatie este influentat de inegalitatile sociale, de modul în care parintii pot asigura accesul la ceea ce Bourdieu numeste capitalul cultural[13]. Acesta poate asigura copilului bagajul de deprinderi sociale atât de necesare "supravietuirii" în societate. Deprinderile recunoscute de scoala ca fiind fundamentale, ar trebui macar conturate în cadrul familial (în special deprinderile de limbaj si de comportament). În acest context, Bourdieu sustine ca doar clasa de mijloc si clasa de vârf pot cu siguranta garanta accesul copilului catre capitalul cultural, ce consta în: scoala de calitate, carti, computer, acces la activitati sportive sau de petrecere a timpului liber etc.

Familia, prin procesul socializarii primare contribuie la procesul de prima achizitie a identitatii sociale de catre copil [14]. Acest proces reprezinta, de fapt, poarta de lansare catre statutul de mai târziu de membru al societatii. Desi familia încearca sa-si manifeste autoritatea, adolescentul se confrunta cu:

aversiunea fata de parinti si orientarea catre grupul de prieteni

o atitudine critica fata de institutiile frecventate de catre adulti (familie, stat, biserica) si fata de reprezentantii acestora (parinti, profesori, politicieni, preoti etc.);

o revizuire în plan comportamental si atitudinal a ceea ce adolescentii numesc "rezistenta în lumea adulta". Acest concept a fost denumit de sociopsihologul Tajfel, centrismul adolescentului[16], concept esential în procesul de constructie a identitatii sociale. Adolescentii care poseda un indice ridicat de centrism au tendinta de a se compara în mod favorabil cu adultii, iar grupul de prieteni carora apartin constituie pentru ei o baza puternica pentru construirea unei identitati sociale pozitive.

Cert este faptul ca, "zona" în care adolescentul accepta autoritatea parintelui este cea a institutiei scolare , iar "zona" în care adolescentul poate sa-si faureasca propria identitate este cea a grupului de prieteni, dar si acestea pot intra uneori în conflict cu lumea valorilor din universul adultilor.

scoala este o institutie cu o forma speciala de organizare, ce poate fi vazuta ca un tip de societate, ca un sistem social[17].

scoala trebuie privita ca un montaj compozit dintre mai multe tipuri de cerinte sociale si comunitare. Orice institutie scolara trebuie sa recurga la compromisuri pentru a nu intra în conflict cu grupuri sau comunitati diferite.

Ea nu functioneaza ca un sistem deschis, ci unul deschis realizarii unor importante obiective, care, mai mult sau mai putin coincid la nivel individual, comunitar sau social:

a)      socializarea: a învata sa fii membru al societatii;

b)      selectarea, educarea si plasarea individului în societate;

c)      orientarea catre schimbare si inovatie;

d)      dezvoltarea sociala si personala.

Pentru a facilita explicarea relatiilor dintre scoala si mediul înconjurator, Pierre Bourdieu folosea notiunea de câmp [18]. Orice câmp cuprinde actori dotati cu un habitus bine definit care-si dozeaza în asa maniera eforturile încât poate sa-l dinamizeze.

Pentru adolescent scoala este terenul în care el îsi construieste identitatea sociala, stima de sine, responsabilitatea personala si sociala, în conditiile unei comunitati în care adultii pastreaza si promoveaza valori si norme sociale.

scoala este institutia care îl învata pe elev abilitati si comportamente sociale, iar comunitatea este câmpul în care el exerseaza însusirile dobândite pentru a deveni actori sociali. Societatea pare sa "potriveasca" si sa modeleze sinele indivizilor.

Odata asimilate aceste lucruri, adolescentul interiorizeaza si reprezentarile sociale ale comunitatii socioculturale din care face parte, reprezentari sociale ce se refera atât la societatea de apartenenta cât si la celelalte comunitati socioculturale.

Tinerii nu sunt pasivi în asimilarea normelor, valorilor si comportamentelor sociale, ci ei pot deveni participanti activi, constructivi în scopul propriei cunoasteri, a cunoasterii lumii sociale în care traiesc, a ceea ce sunt cu adevarat sau a ceea ce pot deveni.

În contextul existentei în cadrul comunitatii a unor institutii capabile sa pastreze si sa încurajeze acest obiectiv, adolescentii pot interactiona, pot observa efectele acestor interactiuni asupra propriului comportament sau asupra celorlalti, evaluându-l modificându-l în acelasi timp. Un tânar poate, pe baza propriei decizii, sa se comporte "ca si" o anumita persoana din grupul caruia îi apartine, judecând modul în care se poate atasa de prietenii de grup, de ceilalti în general[19].

Din perspectiva pedagogica, John Dewey evalueaza în pragmatic dezvoltarea sociala pe care scoala o faciliteaza elevilor, sugerând ideea alternativelor educationale (sistemul claselor deschise, scolile progresiste) menite sa promoveze structuri educationale favorabile procesului de socializare. E. Erikson, din perspectiva psihosociala aduce în prim plan ideea ca scoala favorizeaza relatia dintre faza moratoriului institutionalizat si procesul maturizarii sociale .

Cultura si climatul scolare sunt doua elemente care furnizeaza raspunsuri pentru toate actiunile adolescentului pe care le întreprinde în scoala. Ele ofera mijloace de interactiune cu mediul înconjurator, orientându-l si stimulându-l într-un spatiu de o puternica coloratura identitara, numit ethis[21]. Asadar, scoala devine un microcosmos în care se decanteaza o cultura specifica, care este la fel de dinamica si imprevizibila ca si cultura externa. Comportamentul elevilor se configureaza si în functie de vectorii axiologici, precumpanitori, care gireaza subcultura scolii, a grupului .

Desi, mediul scolar reprezinta un loc de întâlnire a stereotipurilor si prejudecatilor, deschiderea sociala spre toleranta se realizeaza tot aici.

Grupul de prieteni face parte din ceea ce Mead numeste "ceilalti semnificanti" ce participa activ în cadrul procesului de socializare al adolescentului.

De-a lungul perioadei adolescentei interactiunea cu grupul de prieteni functioneaza mult mai des fara supervizarea parintilor comparativ cu perioada copilariei, când grupul functioneaza acolo unde parintii sunt prezenti sau acolo unde are completa supraveghere si cunostinta a parintilor. În adolescenta raportul este invers: grupul de adolescenti se întâlneste sau "functioneaza" atunci si acolo unde parintii lipsesc sau nu au cunostinta. O alta caracteristica a grupului de prieteni este aceea a prezentei persoanelor de sex opus, ceea ce stimuleaza schimbarea si dinamica în cadrul grupului. Alaturi de aceasta apare si fenomenul "perechilor" sau a grupurilor mici, numite de catre sociologi "clici".

Studii de sociologie au scos în evidenta faptul ca, doar începând cu perioada adolescentei, putem aprecia carei scoli / liceu apartine grupul sau clica respectiva, în functie de stereotipurile care le diferentiaza de alte grupuri apartinând altor scoli / licee.

Aceste transformari în dinamica de grup a adolescentului îsi au originile în tranzitiile de ordin biologic, social si cognitiv pe care acesta le parcurge. Rezultatul final este constructia identitatii sociale. Transformarile de ordin cognitiv permit o abordare mult mai sofisticata a relatiilor sociale si o întelegere mai abstracta bazata pe categorizari de genul "clicilor" si a grupurilor preferentiale. Dinamica sociala stimuleaza schimbarea în cadrul grupului ca raspuns adaptativ la ceea ce se petrece în realitatea sociala în care adolescentul îsi desfasoara viata de zi cu zi, favorizând pista de plecare pentru viitoarele schimbari de mediu,

Pe masura ce multimea din care face parte adolescentul, joaca un rol important în viata lui sociala, aceasta îi structureaza comportamentul lui social. Localizându-se pe sine în cadrul multimii din cadrul scolii / liceului din care face parte - un anumit stil de a se îmbraca, de a vorbi, de a se comporta - adolescentul îsi poate spune "Iata de fapt cine sunt eu!", iar în momentul în care nu realizeaza cine este, imediat se poate raporta si chiar identifica cu multimea din care face parte, asigurându-si prin aceasta cale, doar un rudimentar sens al identitatii[23].

La polul opus apare urmatorul fenomen: cu cât individul devine mai sigur de identitatea pe care o poseda cu atât afilierea la multime dispare. În momentul absolvirii liceului si, deci a recunoasterii sociale a adolescentului, acest fenomen se materializeaza printr-un profund si unic sens al identitatii.

Deprinderile sociale sunt la fel de importante în viata adulta ca si în adolescenta. Un aspect complementar este acela ca multimile de adolescenti, spre deosebire de clici, îsi aduc mai mult contributia la formarea sensului identitatii adolescentului deoarece apartenenta este bazata doar pe reputatie si stereotipuri si nu interactiunea sociala efectiva.

Un alt element important al socializarii adolescentului în cadrul grupului de prieteni este acela al "grupului de referinta"; acesta are menirea de a oferi membrilor componenti o anumita identitate, distincta de cea a celorlalti adolescenti din alte grupuri. Adolescentii "se judeca" unii pe altii în functie de compania care le sta alaturi; ei ajung chiar sa poarte adevarate "etichete" sociale care descriu, de fapt apartenenta persoanei la un grup, modul în care acesta se îmbraca, îsi petrece timpul liber, tipul de muzica preferat etc. Grupul de referinta devine important, deoarece el constituie baza si sursa pentru constructia propriei identitati a adolescentului.

Atât de importanta este influenta grupului la vârsta adolescentei, încât unii dintre sociologi tin sa recunoasca manifestarea unor presiuni asupra comportamentului adolescentului, asupra perceptiei sale despre sine. De multe ori stima de sine se dezvolta puternic, daca grupul din care face parte are un statut social ridicat, statut ce poate depinde de nivelul academic, apartenenta etnica sau proximitatea geografica a plasarii grupului (de exemplu grup de cartier). Pe lânga perceptia de sine, în cadrul grupului este influentata si perceptia "celorlalti", pe care adolescentul o realizeaza, antrenând stereotipurile si prejudecatile cultivate în grupul sau de apartenenta.

Rezulta din aceste consideratii ca adolescentii se influenteaza unii pe altii, iar acest mecanism pare sa fie generat de doua procese cu predilectie sociale[24]:

a)          procesul de imitatie - cu influente mai ales comportamentale atunci când adolescentii "copiaza" unii de la altii trasaturi, manifestari, atitudini;

b)          procesul de afirmare sociala - atunci când adolescentul este rasplatit pentru modul în care sunt adoptate aceste norme de comportament.

Sensul identitatii pe care-l ofera grupul la aceasta vârsta este unic si în acelasi timp esential în cadrul procesului de socializare, deoarece ofera adolescentului sentimente de stabilitate si solidaritate. Deoarece adolescentul îsi petrece o mare parte a timpului în scoala, putem observa ca un puternic sens al identitatii este oferit si de grupul de colegi din clasa, pe scala nevoilor oferite de Maslow, grupul asigura nevoia de siguranta, dragoste, evaluare si actualizare.

IV.            METODOLOGIA CERCETĂRII

IV.1. Obiectivele cercetarii

Prin cercetarea pe care am realizat-o, mi-am propus sa analizez care ar fi factorii semnficativi si în ce masura conditioneaza acestia alegerea profesiei la adolescentii din clasa a XII-a:

Motivele extrinseci si intrinseci ;

Mediul scolar;

Mediul familial;

Stima de sine;

Nivel de inteligenta;

Tipuri de inteligenta.

IV.2 Ipotezele cercetarii:Presupunem ca:

Motivele pentru care elevii din clasa a XII-a învata, sunt acelea de a-si dezvolta cunostintele necesare pentru dobândirea unei profesii. Fiind vorba de adolescenti, a caror independenta fata de parinti nu este realizata pe deplin, ei învata si pentru note bune, pentru a-si multumi parintii.

Adolescentii de 18 / 19 ani au o stima de sine ridicata, deci o imagine de sine pozitiva, ca rezultatul al maturizarii personalitatii, proces care se defintiveaza între 18-20 de ani.

Inteligenta dezvoltata la un nivel mediu determina expectante ridicate legate de alegerea profesiei (profesii care au ca baza de pornire studiile superioare).

Dezvoltarea predominanta a unui tip de inteligenta sau altul, favorizeaza usurinta în învatare la disciplinele necesare în alegerea profesiei (inteligenta verbal-lingvistica, logico-matematica, sociala etc.).

IV.3. Esantionul de subiecti:

Esantionul pe care l-am ales, este format din 30 de elevi de la Colegiul National "Unirea" din Tg. Mures, care au fost selectati dupa urmatoarele criterii:

Studii: liceale

Clasa: a XII-a

Vârsta: 18 / 19 ani

Sex: fete/baieti

IV.4. Designul experimental:

IV.4.a. Variabilele cercetarii:

Variabilele independente ale cercetarii sunt de tipul celor invocate, si anume: profesia parintilor, nivelul de inteligenta, nivelul motivational si stima de sine.

Ele se vor materializa în variabilele dependente, cum ar fi rezultatele la probele aplicate.

IV.4 .b .Metode de lucru:

Chestionare (motivational si stima de sine)

Testul psihologic Raven

Testul tipurilor de inteligenta (Gardner)

IV.4.c. Procedura de lucru

Fiecare etapa am realizat-o în timp, distinct una fata de cealalta, pentru a evita efectul de "halo", si anume, raspunsurile la un chestionar sa influenteze atitudinea si raspunsurile elevilor la urmatorul test sau chestionar. Ca urmare, cele patru teste le-am aplicat la interval de o saptamâna, unul fata de celalalt.

Testele si chestionarele pe care le-am folosit, au fost aplicate în mai multe etape:

În prima etapa, am aplicat elevilor chestionarul motivational;

În etapa a doua, am aplicat chestionarul "Stima de sine";

În a treia etapa am aplicat subiectilor testul Raven, contra cronometru, timp de 30 - 35 de minute

În final am aplicat testul "Tipuri de inteligenta".

1. Chestionarul motivational, cuprinde date de identificare a subiectului (nume, prenume, data nasterii, scoala, clasa,domiciuliu, ocupatia mamei si tatalui) si 12 întrebari închise si deschise. Acest chestionar ofera o imagine de ansamblu asupra optiunilor elevilor pentru anumite profesii, în functie de preferintele pentru anumite discipline si de motivele pentru care învata (anexa 1).
2. Chestionarul "Stima de sine" Rosenberg (1965) - aceasta scala a fost elaborata initial pentru a masura sentimentul global si valorii personale si autoacceptarii.Scala cuprinde 10 itemi cu patru posibilitati de raspuns. Se acorda 4 puncte, pentru total de acord;3 punct pentru de acord ; 2 punct pentru dezacord si 1 punct pentru total dezacord. Itemii 2, 5, 6, 8, 9 se coteaza invers : 1 punct pentru total de acord, 2 puncte pentru de acord, 3 puncte pentru dezacord si 4 puncte pentru total dezacord.

La cotarea rezultatelor se vor lua ca etalon valorile cuprinse între:

10 - 16 puncte : stima de sine scazuta

17 - 33 puncte : stima de sine medie

34 - 40 puncte : stima de sine înalta

Chestionarul de mai Jos îsi propune sa va ofere o indicatie despre nivelul stimei de sine. Cititi cu atentie fiecare fraza si raspundeti în cel mai scurt timp, marcând cu o steluta varianta care se apropie cel mai mult ele punctul dvs. de vedere actual.

3. Testul de inteligenta "Raven" este un test de inteligenta standard, în urma aplicarii acestuia, se calculeaza coeficientul de inteligenta.

Subiectii au rezolvat cele 60 de exercitii din test, timp de 30 de minute. Corectarea testelor s-a realizat conform cotarii din anexa (vezi anexa nr. 2). Notele brute au fost transformate în QI, conform etaloanelor din tabelul "Transformarea rezultatelor în QI", tinând cont de vârsta subiectilor (anexa nr.2).

Clasificarea intelectuala, în functie de QI-ul subiectilor este urmatoarea:

4. Testul "Tipuri de inteligenta", cuprinde 79 de itemi, care contin afirmatii legate de preferintele subiectilor pentru diverse activitati, care necesita diferite aptitudini. Subiectii trebuie sa noteze codul din dreptul afirmatiei care o considera adevarata pentru sine.

Se însumeaza de câte ori subiectul are fiecare numar si se trece cifra în dreptul numarului corespunzator. Scorurile cele mai ridicate indica inteligentele predominante ale subiectului (vezi anexa nr.3).

V.       ANALIZA sI PRELUCRAREA DATELOR

În acest capitol am analizat rezultatele obtinute la probele aplicate pe esantionul de elevi.

Interpretarea statistica a datelor s-a realizat cu ajutorul programului SPSS, dupa ce s-a realizat codificarea si introducerea datelor într-o baza date. Variabilele au suferit un proces de codificare, pentru a putea fi prelucrate în SPSS. Principala metoda a fost analiza frecventelor si corelatia bivariata, care m-a ajutat la identificarea diferentelor semnificative între categorii de subiecti (fete - baieti) si între itemii proveniti de la chestionare diferite. Cu ajutorul acestei metode, am calculat coeficientul de corelatie (sig.) , pragul de semnificatie p, a carui valoare sub 0,05, ne indica existenta diferentelor semnificative.

Calculând coeficientul de corelatie , prin metoda corelatiei bivariate, cu ajutorul programului statisic SPSS, am obtinut urmatoarele corelatii semnificative între fete si baieti:

stima1: "Sunt multumit de mine." ; stima2: "Câteodata ma gândesc ca nu valorez nimic."; stima3: "Cred ca am o serie de calitati."; Stima4: Sunt capabil(a) sa fac lucrurile la fel de bine ca ceilalti ; Stima5: Simt ca nu am în mine prea multe de care sa fiu mândru(a).; Stima6: Câteodata ma simt realmente inutil. ; Stima7: Ma gândesc ca sunt un om de valoare, ce! putin la fel ca alte persoane ; Stima Mi-ar placea sa am mai mult respect fata de mine însumi.

Din cei 30 de subiecti, 15 fete considera ca valoreaza ceva, sentiment care duce la nasterea dorintei de a învata pentru a cunoaste cât mai multe (p = 0,012) 

În acest sens, 19 din cele 20 de fete considera ca au de ce sa fie mândre, aceasta imagine de sine pozitiva fiind consolidata din faptul ca ele sunt apreciate de catre profesori si parinti, datorita performantelor ridicate, cuantificate prin note - a învata pentru note fiind unul din motivele principale care le mobileaza, dupa cel de dezvoltare a cunostintelor (p = 0,009).

În cazul fetelor, obtinerea de note bune este corelata cu dorinta de a multumi parintii, care reprezinta al treilea motiv ca importanta pentru care ele învata. Daca parintii sunt multumiti, fetele au si de ce sa fie mândre (p = 0,015).

Ca dovada sta faptul ca, între dorinta de a cunoaste cât mai multe si de a multumi parintii exista corelatie semnificativa din punct de vedere statistic (p = 0,011).

Din esantionul de 30 de subiecti, 29 de elevi sunt multumiti de ei, 23 de elevi nu sunt de acord cu faptul ca nu valoreaza nimic, toti elevii considera ca detin calitati, doar 17 au respect fata de sine si 28 au o parere pozitiva despre sine.

stima1: "Sunt multumit de mine."

Preponderent, elevii au o stima de sine medie.

stima2: "Câteodata ma gândesc ca nu valorez nimic."

stima3: "Cred ca am o serie de calitati."

stima8: "Mi-ar placea sa am mai mult respect fata de mine însumi."

stima10: "Am o parere pozitiva despre mine."

Pentru marea majoritatea elevilor investigati, primul motiv care-i determina sa învete, este acela de a cunoaste cât mai mult (18 din cei 30 îl invoca ca motiv principal în pozitiile unu, doi si trei, în ordinea importantei). Urmatoarele motive care-i mobilizeaza sa învete, asa cum se observa în tabelele de mai jos sunt: pentru note, pentru a fi printre primii si pentru a multumi parintii. Categoriile de motive si optiunile pentru diverse profesii le-am stabilit în urma analizei de continut a raspunsurilor la chestionar, în functie de preponderenta acestora.

Prima optiune "Chestionar motivational" la întrebarea : "Pentru ce înveti ?"

A doua optiune "Chestionar motivational" la întrebarea : "Pentru ce înveti ?"

A treia optiune "Chestionar motivational" la întrebarea : "Pentru ce înveti ?"

Imaginea de sine este în general pozitiva, nu numai în cazul fetelor. Asa cum se observa în tabelul urmator, elevii opteaza pentru meserii care necesita studii superioare.

Prima optiune la "Chestionarul motivational" - întrebarea : « Ce doresti sa devii în viata ?»

Stima de sine ridicata în cazul fetelor este extrem de importanta în optiunea pentru profesii care necesita studii superioare , cum ar fi (în ordinea importantei): medic, om de afaceri, avocat, politist etc. 13 fete din cel 20 investigate, au o parere pozitiva despre sine, au respect fata de propria persoana, ca dovada sta faptul ca se simt utile. Toate aceste autoperceptii pozitive duc la ideea fundamentala ca fetele sunt multumite de ele (p = 0, 012. ).

Fetele dau dovada de maturitate în optiunea profesiilor, printr-o autocunoastere a potentialului aptitudinal, reflectat în cazul nostru prin intermediul testului tipurilor de inteligenta. Astfel, fetele care au optat pentru meseriile mentionate mai sus, au mai dezvoltata inteligenta interpersonala, care sta la baza acestor profesii, binenteles, în completare cu detinerea de cât mai multe cunostinte.

Observam ca, în cazul fetelor stima de sine ridicata este conditionata de aprecierile parintilor, vizavi de propriile performante. În cazul lor "oglinda", conform teorie lui Cooley ("teoria sinelui ca privire în oglinda") în care ele se privesc, si pe baza careia îsi construiesc imainea pozitiva sau negativa despre sine, este reprezentata de parinti si scoala.

si în cazul baietilor, motivul al doilea este acela de a învata pentru note, 6 din 10 baieti având sentimentul inutilitatii (p = 0,049). Dorinta de a multumi parintii este direct corelata cu sentimentul propriei valori (vezi chestionarul de stima de sine), 8 din ei nefiind de acord cu itemul din chestionarul "Stima de sine", conform caruia: "Ma gândesc ca nu valorez nimic câteodata."

stima1: "Sunt multumit de mine." ; stima2: "Câteodata ma gândesc ca nu valorez nimic."; stima3: "Cred ca am o serie de calitati."; Stima4: Sunt capabil(a) sa fac lucrurile la fel de bine ca ceilalti ; Stima5: Simt ca nu am în mine prea multe de care sa fiu mândru(a).; Stima6: Câteodata ma simt realmente inutil. ; Stima7: Ma gândesc ca sunt un om de valoare, ce! putin la fel ca alte persoane ; Stima Mi-ar placea sa am mai mult respect fata de mine însumi.

Marea majoritate a baietilor, desi detin un coeficient de inteligenta mediu (valoarea QI), motivul pentru care învata, chiar daca se afla pe locul trei în ierarhia motivelor, este acela de a-i multumi pe parinti (p = 0,043).

În cazul tipurilor de inteligenta, baietii la care predomina inteligenta intrapersonala si logico - matematica, învata cu usurinta la limba româna si istorie (p = 0,031).

La baietii cu inteligenta verbal - lingvistica si naturista, manifesta usurinta în a învata la geografie.

Exista o legatura strânsa între imaginea de sine pozitiva a elevilor, optiunea pentru o profesie si disciplinele la care ei învata. Astfel, disclinele la care învata elevii sunt, în ordinea importantei: limba româna, limbi moderne, stiinte socio-umane (psihologie, filosofie) si geografie asa cum se poate observa în tabelul de mai jos:

Motivele principale (notate pe primul loc în chestionarul de motive) pentru care învata elevii în clasa a XII - a sunt: dezvoltarea cunostintelor, cultura generala si pentru viitoarea profesie. De remarcat în cazul fetelor un al patrulea motiv, si unul predominant, pe lânga cel de dezvoltare a cunostintelor, si anume faptul ca învata pentru status social. Acest motiv este invocat pe fondul unei imagini de sine pozitive, asa cum am obervat anterior:

Prima optiune la "Chestionar motivational" - întrebarea "De ce trebuie sa învete un elev?"

La baieti, doar 1 din cei 10 mentioneaza acest motiv, care este situat doar pe locul doi:

A doua optiune la aceiasi întrebare.

Pe primele cinci locuri, în ordinea importantei, elevii opteaza pentru urmatoarele profesii: avocat, om de afaceri, economist, medic si diplomat.

tabel job unu

Prima optiune în alegerea profesiei:

Expectantele elevilor legate de viitoarea profesie sunt influentate si de profesiile parintilor. Asa cum se poate observa, 15 din parinti au profesii care necesita studii superioare, pe primele locuri, fiind meseriile pentru care elevii au optat.

TABEL SINTETIC PROFESII PĂRINŢI

tata

mama

În urma cercetarii pe care am realizat-o, am constatat ca elevii de clasa a XII-a au o stima de sine medie si încredere în fortele proprii, având constiinta propriei valori. La vârsta de 18 / 19 ani, adolescentul cauta mijloace personale de a fi si de a aparea în ochii celorlalti.  Individualizarea si constiinta de sine devin mai dinamice de "demnitate" si "onoare".

VI. CONCLUZII

În urma studiului pe care l-am realizat, am constat ca  adolescentul se dezvolta si evolueaza, oscilând mereu între "dependenta /conformism si independenta/noncomformism", subiectii investigati au o paleta larga de nazuinte, datorate nesigurantei lor. Ca dovada sta "radiografia de profesii" obtinuta în urma aplicarii chestionarului motivational, în urma careia am identificat optiunile lor pentru urmatoarele meserii: economist, avocat, diplomat, medic, arhitect, om de afaceri, politist, avocat, translator, actor, jurnalist etc.

Aspiratiile vor modela latura vocationala a adolescentului, ceea ce-i confera unicitate, dar, în acelasi timp, dependenta de grup este puternica, ceea ce le dezvolta spiritul de competitie. Astfel, ei invoca printre motivele pentru care învata: pentru note bune, pentru a fi printre primii, pentru a avea rezultate bune.

Parintii sunt prezente mai puternice în ceea ce priveste planurile adolescentului pe termen lung, în timp ce colegii sunt mai importanti pentru comportamentul imediat si indicii formali ai statusurilor. Influenta parintilor este efectiva în situatii de afectiune si respect mutual, si devine inexistenta în absenta acestora.

În relatiile de prietenie ale perioadei, fetele simt nevoia angajarii reale, fiind mult mai atente si critice la aspectele pozitive si negative ale relatiei.

În cadrul cercetarii, pentru fete, obtinerea de note bune este corelata cu dorinta de a multumi parintii, care reprezinta al treilea motiv ca importanta pentru care ele învata. Daca parintii sunt multumiti, fetele au si de ce sa fie mândre (p = 0,015).

Nevoia întelegerii si a sprijinului discret, dar eficient, al adultului ramâne o resursa pretioasa pentru construirea stimei de sine a adolescentului. Se pare ca subiectii investigati beneficiaza de acest sprijin, 28 dintre cei 30 au o parere pozitiva despre sine.

În cazul fetelor, dorinta de confirmare din partea celorlalti este mai puternica, ele fiind cele care invoca ca  motiv pentru a învata, "statusul social", mai puternic decât baietii.

Subiectii investigati dau dovada de maturitate bio-psiho-sociala, fiind câstigatori în batalia identitate versus confuzie de identitate, ce marcheaza aceasta perioada, framântarile ardente fiind în legatura cu definirea propriei fiinte în timp si spatiu, "cine sunt" si "încotro se îndreapta". Astfel, în urma chestionarului "Stima de sine", toti elevii considera ca au calitati, deci, în general au gasit raspunsuri la întrebarea "Cine sunt eu?", si "Încotro ma îndrept", mobilul principal pentru care ei învata fiind acela de a-si dezvolta cunostintele, cunoasterea însemnând "putere" în construirea unei imagini dezirabile din punct de vedere social. În acest sens, pentru ca o imagine sociala pozitiva se construieste pe aprobarea celor din jur, ei învata pentru a avea rezultate bune, pentru a multumi parintii, pentru a fi cineva în viata (sunt raspunsuri la chestionarul motivational).

Întrebarile referitoare la viitor, care inevitabil izvorasc din dorinta adolescentului de a se pregati pentru vârsta adulta, sunt, de fapt întrebari privind propria identitate.

Asa cum mentioneaza E. Erikson, unul din pasii pe care-i face adolescentul pe drumul construirii identitatii este acela de a gândi în general pozitiv despre ei însisi, urmaresc scopuri constructive în viata, reusesc usor sa relationeze social si nu cunosc sentimente de anxietate, depresie, procesul de confuzie al identitatii fiind asociat cu cel al scaderii stimei de sine, al dificultatilor legate de realizarea scopurilor viitoare în viata sau al implicarii în relatiile interpersonale.

În acest sens, la chestionarul "Stima de sine", 23 din cei 30 elevi nu sunt de acord cu ideea ca ei "nu valoreaza nimic", iar 17 dintre ei au "respect fata de sine".

Formarea identitatii este un proces complex cu multiple fatete ce implica schimbari în care indivizii se raporteaza la "ceilalti", la societatea în care traiesc. Iata de ce, majoritatea elevilor investigati aleg profesii care implica un status social similar cu cel al parintilor, 14 din parintii investigati având studii superioare.

Personalitatea sa este ca un "puzzle" din mai multe piese, fiecare reprezentând o fateta a eului (eul real - cum este, eul autoperceput - cum crede ca este, eul ideal -cum ar vrea sa fie,eul perceput - cum percepe eurile celorlalti,eul reflectat - cum crede ca îl percep altii;eul actualizat - cum se manifesta - Zlate M.), una fiind mai predominanta decât cealalta. Toate acestea contribuie la echilibrul sau interior. Toate acestea au ca rezultat gasirea unui sens matur al popriului Sine (V. Mihaila), adolescentul încercând sa devina activ în cadrul propriei socializari (Cambell, E, 1969: 823).

Acum are sansa de a-si defini drepturile pe care le poseda, modalitatea în care vrea sa fie tratat si modul în care vrea sa se defineasca pe Sine. Întrebari de genul "Ce profesie vrei sa-ti alegi ?", "Ce facultate vrei sa urmezi?", "Unde vrei sa lucrezi dupa ce termini liceul?" îsi capata abia acum conturul.

n aceasta perioada adolescentul, ca si actor social, adolescenta aduce cu ea acea dorinta a individului de a-si depasi propria copilarie, de a nu mai fi dependent de parinti si de a-si raspunde la întrebari legate de viitoare viata de adult.

Pentru ca acest lucru sa se realizeze, potentialul aptitudinal si nivelul de inteligenta sunt factori care favorizeaza progresul adolescentului. În urma aplicarii testului "Tipuri de inteligenta", cele mai dezvoltate sunt inteligenta verbal-lingvistica si logico-matematica, urmata de inteligenta intrapersonala si interpersonala, iar în urma testului Raven, am constat un nivel de inteligenta mediu. Aceasta înseamna ca, aptitudinile speciale s-au dezvoltat suficient astfel încât, elevii sa învete la disciplinele de baza atât pentru bacalaureat, cât si pentru viitoarea profesie, performanta la bacalureat conditionând-o pe cealalta. Am observat în urma chestionarului motivational ca, disciplinele la care elevii învata cu usurinta sunt: limba româna, limi moderne, stiinte socio-umane.

Factorii care conditioneaza alegerea profesiei si anume: mediul scolar, familial, potentialul aptitudinal si nivelul de inteligenta actioneaza într-o strânsa interdependenta asupra alegerii profesiei la vârsta adolescentei. Motivele care-i determina sa învete sunt în special cele intrisneci care vizeaza satisfactia personala si realizarea personala în plan social.