Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza






PERSONALITATEA - CONSTRUCTIE SI VALOARE SOCIALA

Psihologie









loading...


ALTE DOCUMENTE

PSIHOSOCIOPEDAGOGIA FAMILIEI - cuprins
TEST DESPE DUMNEAVOATSRA
A VEDEA NU ESTE TOTUNA CU A PRIVI
PSIHANALIZA: AUTONOMIZARE SAU SUPRAALIENARE A SUBIECTULUI
Dezvoltarea afectivitatii
Fisa psihopedagogica
Necesitatea si dificultatile cunoasterii psihologice a elevilor
Manipularea prin telefon
STRESUL



TEMA III

PERSONALITATEA - CONSTRUCȚIE ȘI VALOARE SOCIALĂ

           

În discutarea personalității ca problemă a domeniului psihologiei sociale ne-am orientat după contribuțiile, în timp, ale sociologilor și psihosociologilor români. Amintim în primul rând studiile: "Personalitatea ca valoare socială" al sociologului și filosofului Petre Andrei (1997) și "Personalitatea o construcție socială" al psihosociologului  (A. Neculau 1989) ce ne-au condus la alegerea titlului. Am avut în vedere și lucrările "Realizarea personalității - hazard sau știință" - (I.Holban 1971); "Culmi și abisuri ale personalității" autor (V.Pavelcu 1979); "Eul și personalitatea" - (M.Zlate 1997); "Personalitate și societate în tranziție" -( S.Chelcea 1994).

1. Personalitatea - definirea ei.

După cum în viața individuală, valoarea supremă, valoarea absolută constă în crearea și perfecționarea unei personalități autonome individuale, tot  astfel în seria valorilor sociale, valoarea absolută constă în personalitatea socială care este creatoare de cultură intelectuală scria P.Andrei.

Dar ce este personalitatea ?

Puține noțiuni exercită așa o fascinație pentru publicul general, cum este termenul "personalitate". Ca urmare, cuvântul este utilizat în sensuri variate.

O primă utilizare este aceea de abilitate socială.

Personalitatea unui om este evaluată după eficiența cu care el este capabil să obțină reacții pozitive de la o varietate de persoane, în diferite circumstanțe, În acest sens, în unele școli din S.U.A. se face antrenament în personalitate.

O altă utilizare este acea prin care se consideră că personalitatea individului constă din impresia pe care acesta o creează în altul. Vorbim astfel de o personalitate agresivă, anxioasă, charismatică etc.

În fiecare caz este selectat un atribut sau o calitate care este tipică pentru subiect sau care creează în alții imaginea cu care este identificată personalitatea. În ambele situații este vorba de un element de evaluare.

În lucrarea sa "Structura și dezvoltarea personalității" G.Allport (1981) delimitează peste 50 de definiții care s-au dat de-a lungul timpului personalității, pe care el le grupează în trei categorii:

1)      definiția prin efect EXTERN ce implică definirea personalității prin evaluare socială, prin impresia socială exterioară asupra personalității; "personalitatea este suma totală a efectului produs de un individ asupra societății" sau "personalitatea este ceea ce cred alții despre tine".

2)      definiții prin STRUCTURĂ INTERNĂ - unii filosofi și psihologi vorbesc de personalitate ca despre o unitate multiformă, dinamică.

De exemplu Goethe considera "personalitatea este o valoare supremă". Psihologii occidentali acordă o mare importanță integrității personalității. După Ralph Linton - "Fundamentul cultural al personalității":  - personalitatea este ansamblul organizat al proceselor și stărilor psihologice aparținând individului.

3)      definiții pozitiviste - autorii acestor definiții obiectivează împotriva definițiilor ce se axează pe structura internă a personalității care, susțin pozitiviștii, nu este accesibilă științei. Ceea ce cunoaștem despre personalitate sunt numai comportamentele noastre, operațiile noastre.

David Mc Clelland (1951) - "Personality" : "personalitatea este conceptualizarea cea mai adecvată a comportamentului unei persoane în toate detaliile sale  pe care omul de știință o poate da la un moment dat".

Cu alte cuvinte, atenționa Allport, după pozitiviști personalitatea este un constructor, ceva gândit,  dar care nu există acolo undeva.

Tot Allport sublinia că nu există definiții corecte sau incorecte, ci definiții ale unor termeni, elaborate pentru un scop dat. El afirma că optează pentru o definiție esențialistă , plecând de la ideea că personalitatea există ca o unitate, posedând o structură internă specifică: "personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic".

După unii autori americani, personalitatea este suma totală a modurilor în care un individ reacționează caracteristic, personalitatea se referă la constanța comportamentului unei persoane în variante condiții.

În concepția psihologului român Paul Popescu Neveanu (1978, p. 133) - personalitatea este subiectul uman considerat ca unitate bio-psiho-socială, ca purtător al funcțiilor epistemice, pragmatice și axiologice sau "un microsistem al invarianților informaționali și operaționali ce se exprimă constant în conduită și sunt definitorii sau caracteristici pentru subiect".

Realizând o analiză filologică a termenului de personalitate, V. Pavelcu (1974, p. 26) contura derivația de la latinescul "persono", ce la rândul său provine de la termenul grecesc "prospon", care în teatrul grec din antichitate însemna masca actorului, rolul acestuia, înțeles care în timp a trecut prin generalizare asupra omului. Un proces similar s-a petrecut și cu termenul de "phersu" - denumire dată unei figuri mascate din mormintele etrusce.

"Analiza filologică - aprecia V. Pavelcu - ne dezvăluie legătura dintre personalitate și societate, dintre rolul social al omului și conștiința de sine a acestuia". Este clar, concluziona marele psiholog român, că nu există conștiință fără conștinetizarea rolului, a poziției individului în contextul de relații sociale. Ca urmare, abordarea și tratarea personalității trebuie să aibă în vedere persoana raportată la relațiile sociale din care se naște și în care se dezvoltă.

Discuția asupra definițiilor date în timp personalității a reliefat ideile:

1) că personalitatea este o construcție, fie că este privită ca organizare dinamică, un ansamblu organizat al proceselor și stărilor psihologice aparținând individului, fie înțeles ca o unitate bio-psiho-socială sau ca micro-sistem;

2) că această construcție se realizează într-un mediu sau o realitate socială.

Personalitatea - scrie I. Holban (1971, p. 21) - apare ca un stadiu în dezvoltarea copilului sau al tânărului, un stadiu general, efect al procesului de maturizare pe plan biologic și pe planul conduitei sociale. Este și normal ca personalitatea să constituie o temă principală de studiu a psihologiei sociale.

2. Personalitatea din perspectiva psihologiei sociale

            Abordarea personalității de către psihologia generala  izolează artificial personalitatea de mediul în care s-a format consideră psihosociologii. Psihologia socială  repară această orientare insistând asupra fundamentului social și cultural în care individul se dezvoltă și se formează ( A. Neculau, 1996).

2.1. Argumente pentru perspectiva psihosocială a abordării personalității

            Consacrând mai multe studii cercetării personalității înțeleasă ca o construcție socială, A. Neculau a conturat câteva argumente în favoarea abordării personalității dintr-o  perspectivă psihosocială:

1.          În edificarea personalității se pleacă de la formula genetică, dar nu este de ajuns. Este necesar și un mediu social adecvat apreciază A. Neculau în lucrarea " A trai printre oameni" (1989)

2.          Nu putem măsura direct trăsăturile de personalitate. În științele psihologice măsurăm produsele activității individului, a performantelor sale pentru a evalua personalitatea. Dar performantele personalității depind de mediul social, de educație. Personalitatea este o construcție socială, specificul personalității trebuie căutat în modul în care individul interacționează cu ceilalți, "Personalitatea este socialmente construită din comportamentele actorului și din semnificația atribuită acestui comportament de către Observator și Actorul însuși" (A. Neculau, 1996, p.155).

3.          Realizând o apreciere asupra lucrărilor prezentate la Conferința Europeană asupra Personalității ( Tilburg, 1982), Adrian Neculau sublinia că din cele 25 de lucrări prezentate cinci erau dedicate aspectelor sociale ale personalității, patru erau dedicate temei "personalitate și situație", șapte erau dedicate stilului cognitiv, teoriei atribuirii, concilierii intre trăsături și situații, trei erau dedicate aspectelor biologice ale personalității.            Nu e greu de identificat , apreciază A. Neculau, o redistribuire a perspectivei în timp ce pana nu demult orice prezentare a problemei personalității începea cu baza fiziologică, acum impactul social ocupă locul central.

            Însăși evoluția concepțiilor cu privire la personalitate oferă un argument pentru susținerea perspectivei psihosociale în abordarea personalității.

2.2. Perspective de abordare a personalității

Un alt psiholog român Mielu Zlate în lucrarea " Eul și personalitatea" (1997, p.13), realizează o ordonare a teoriilor cu privire la personalitate și susține ca " în evoluția ideilor, concepțiilor și teoriilor asupra personalități s-au conturat mai pregnant patru perspective sau modalități de abordare:

2.2.1. Perspectiva atomistă

            bazată atât pe descompunerea personalității în elementele sale componente, în vederea stabilirii legităților lor funcționale, cât și pe descoperirea elementului primar, ultim sau constituantului fundamental al acestuia (de exemplu concepția behavioristă asupra personalității ; teoriile ce au la bază tipologii constituționale Această perspectivă rămâne tributară diviziunii excesive a elementelor și separatismului acestora, aprecia autorul.

2.2.2. Perspectiva structurală

Pornește de la întreg, de la un mod de interacțiune, de la o organizare și ierarhizare în cadrul sistemului sau structurii globale a personalității constituind un progres față de perspectiva atomistă. De exemplu gestaltismul concepe personalitatea ca fiind o structură globală, unitară, ce dispune de subsisteme integrate astfel încât ce se întâmplă într-o parte a structurii influențează ceea ce se petrece în altă parte a ei. Personalitatea este interpretată în termeni de trăsături sau factori. Din perspectivă structurală personalitatea devine un ansamblu de trăsături sau o configurație de trăsături. "Personalitatea unui individ este o configurație specifică de trăsături" (Guilford, 1959). Originalitatea și unicitatea personalității provin nu din natura sau din felul trăsăturilor, ci din modul concret de organizare a acestora.

            Perspectiva structurala este superioara celei atomiste din cel puțin două puncte de vedere concluzionează M. Zlate, (1997, p.15):

·         ea subliniază caracterul unitar și global al personalității;

·        ea sugerează dinamica acestui întreg tocmai datorită modului concret și diferit de structurare și evoluție în timp a elementelor componente.

Unul din promotorii acestei perspective este Kurt Lewin care delimitează trei stadii în evoluția structurilor de personalitate:

a)       stadiul structurilor primare globale puțin diferențiate și slab structurate în conexiuni interne;

b)      stadiul structurilor semidezvoltate

c)       stadiul structurilor dezvoltate, maturizate

           

Paradoxal - reliefează Zlate M. - perspectiva structurii se întâlnește cu cea atomista și se confundă îndată ce cercetătorii sunt interesați nu atât de stabilirea corelațiilor dintre trăsăturile și factorii de personalitate și de descoperirea și inventarierea cât mai multor trăsături și factori. Ca exemplu sunt amintiți o serie de psihologi:

·        French ( 1953) analizând 109 lucrări publicate pe tema personalității a identificat 400 de factori diferiți de personalitate.

·        Guildford J.P. a conturat 55 de factori principali.

·        Cattell R.B. (1957) a menționat 100 de factori de personalitate stabiliți cu certitudine, ce se concentrează exclusiv pe interioritate.

            Subliniem că perspectiva structurala se concentrează exclusiv pe studierea interiorității personalității neglijând factorii de mediu fiind preocupată de explicarea structurii personalității nu a genezei ei.

2.2.3. Perspectiva sistemică

            Perspectiva sistemică pornește de la interpretarea personalității ca sistem: "ca ansamblu de elemente aflate într-o  interacțiune ordonată și neintâmplătoare". Din perspectivă sistemică, personalitatea apare ca unitatea integrativă superioară care servește drept cadru de referință pentru studiul și interpretarea diferitelor dimensiuni ale sistemului psihic, ea fiind un sistem supraordonat ce nu se poate confunda cu diferitele procese și funcții psihice, fiind un sistem dinamic, hipercomplex ce presupune organizare ierarhică plurinivelară. Mielu Zlate evidențiază contribuțiile acestei orientări (1997, p.p.19-20).

            Această perspectivă sistemică subliniază caracterul unitar, sintetic și integrator al personalității. Prin afirmarea că personalitatea se comportă ca un sistem dispunând de intrări, ieșiri, stări, ea aduce contribuții metodologice orientând demersurile investigative. Dar interpretările realizându-se la niveluri de generalitate înalte, se pierd din vedere elementele și contextele concrete situaționale ale personalității, golind-o de conținut.

2.2.4. Perspectiva psihosocială ( constructivistă )

Perspectiva psihosocială, după M. Zlate sau perspectiva constructivistă asupra personalității cum o mai numesc alți psihologi este orientată spre surprinderea personalității concrete așa cum se manifesta ea în situațiile și confruntările sociale particulare în sistemele interrelațiilor și al psihologiei colective.

            Perspectiva psihosocială se concentrează asupra analizei, interpretării și explicării a două aspecte cu privire la personalitate:

·        primul aspect (relaționarea), se referă la modul în care personalitatea umana așa cum s-a constituit la un moment dat, se raportează și se relaționează cu o altă personalitate;

·        al doilea aspect (formarea) se concentrează asupra modului în care în urma acestei interacțiuni personalitatea se formează pe sine. Omul ca ființă socială prin excelență nu poate exista decât în cadrul relațiilor sociale , iar ansamblul acestor relații sociale așa cum a fost preluat, interiorizat și sedimentat de către individ în parte, constituie însăși "esența personalității" sublinia M. Zlate (1997, p.18).

            Pe aceiași coordonată A. Neculau (1996, p.155) apreciază că personalitatea este o construcție psihosocială, esența sa putând fi identificată în cadrul procesului interacțional ce are loc intre indivizi.

            Chiar teoria concepției constructiviste asupra personalității este aceea care consideră trăsătura de personalitate drept un concept categorial.

            Sarah Hampson (1984) specifică faptul că în înțelegerea personalității ca o construcție socială se pot identifica trei componente:

a)      comportamentul pe care actorul social ca individ biologic distinct îl aduce pe scena socială;

b)      semnificațiile pe care le atașează acestui comportament actorul însuși;

c)      semnificațiile atașate comportamentului actorului de către ceilalți.

            Prima componentă arata că individul furnizează materia primă - comportamentul din care este construită personalitatea. Înzestrarea biologică imprimă anumite limite personalității individului, dar aceste diferențe individuale nu sunt suficiente pentru a înțelege personalitatea.

            Diferențele de comportament trebuie să fie sesizate și recunoscute și de către Actorul însuși și de către observatori și trebuie încărcate cu semnificație socială pentru a deveni personalitate.

            Actorul trebuie să-și asume roluri sociale, să participe, să devină personaj, să rezolve satisfăcător raportul existenta - aparenta pentru a fi recunoscut ca personalitate.

            Actorul trebuie să dobândească acea capacitate de a se vedea cu ochii altora (auto-observator) de a se recunoaște ca individ distinct și de a se observa. În centrul concepției despre personalitate ca o construcție socială stă " competenta" omului de a se vedea așa cum îl vad alții, sublinia A. Neculau (1996, p. 156). În dobândirea acestei competente sunt identificați mai mulți pași :

·        primul pas este dobândirea capacității de a se autoobserva, este cucerirea conștiinței de sine sau a capacității de a se controla;

·        al doilea pas este recunoașterea acestei competente la ceilalți, conștientizarea conștiinței de sine a celuilalt.

            Cariera de actor a fiecărui individ este determinată de dorința de a dobândi stima publica, prestigiu, reputație morala și de a evita etichetările negative. Ne construim rolul în funcție de expectanțele celorlalți.

            Perspectiva psiho-socială asupra personalității presupune o tripla interpretare a personalității: a) situațională; b) relațională; c) grupală.

            A interpreta personalitatea situațional înseamnă a o raporta permanent la situația în care se afla, pe care o produce, ale cărei influențe le generează dar le și suporta, înseamnă a considera personalitatea ca produs al împrejurărilor sociale dar și ca stăpână a împrejurărilor, capabilă de cunoaștere dirijare și depășire a lor. A. Neculau (1996, p.159) atrage atenția asupra neglijării considerării situației în abordarea personalității de către psihologi, p. 159).

            A interpreta personalitatea relațional înseamnă a scoate personalitatea din granițele și limitele sale proprii și a o așeza în fata altei personalități pentru a vedea cum se acomodează, cooperează cu ea pentru a confrunta o persoana cu alta.

            A interpreta personalitatea grupal înseamnă a lărgi numărul persoanelor cu care aceasta vine în contact, a o raporta la psihologia de grup, la scopurile comune ale grupului, a o face părtașă la viața de grup, a considera grupul nu doar ca un simplu context în care individul există și acționează ci și ca un instrument de formare a personalității.

            Viziunea psiho-socială nu este lipsită de unele limite (M. Zlate, 1977) concretizate în:

·        tendința de a dizolva uneori persoana în roluri;

·        tendința de a pierde personalitatea în multitudinea diferitelor situații sociale.

            Între contribuții ale viziunii psihosociale a personalității se apreciază că: ea conduce la înțelegerea mai nuanțată a constituirii treptate a personalității; a selectării, sedimentarii și cristalizării în sine a influentelor mediului extern, îndeosebi a celui social.

            M. Zlate reliefa că nici una din cele patru perspective de abordare a personalității nu este capabilă să explice și să interpreteze adecvat realitatea avută în vedere decât reunite. M. Zlate propune în concluzie reunirea intr-una singura a perspectivei sistemice și psihosociale sub denumirea de perspectivă sistemică- psihosocială.

2.3. Tipologii psihosociale ale personalității

            În cercetările de peste 70 de ani cu privire la personalitate s-au elaborat teorii explicative și tipologii ale personalității. Din perspectiva abordării psihosociale a personalității vom prezenta în continuare două contribuții elaborate în deceniul opt al secolului XX: contribuția lui R.F. Bales (1970) și contribuția lui P. Mureșan (1980).

·                          În 1970 în lucrarea "Personality and Interpersonal Behavior" psihologul R.F. Bales elaborează o tipologie având la bază structura dimensiunilor interpersonale ale individului.

            R.F. Bales considera că în procesul interpersonalizării ei personalitatea umană tinde a se specializa prin interacțiune psihosocială în diferite tipuri de comportamente interpersonale, în funcție de structura ei factorială și condițiile psiho-sociale ale mediului în care evoluează.

            Autorul studiază dimensiunile interpersonale ale personalității prin analiza modului de manifestare și a tendințelor de realizare și orientare a personalității în spațiul relațiilor din grup. Pe această bază R.F. Bales elaborează un model spațial tridimensional cu funcția de a explica structura unui grup, a personalității și a pozițiilor membrilor grupului, relațiilor dintre ei și cu funcția de a deduce tendințele evolutive ale grupului și membrilor săi.

            Dimensiunile modelului spațial sunt dominante factoriale antagoniste ce acționează la nivelul interpersonal. Acestea sunt: 1) dimensiunea "superior-inferior" (D) a modelului spațial este dată de "tendințele de dominare" opuse "tendințelor de supunere și acceptare a dominării"; 2) dimensiunea anterioară (F) - posterioară (B) dată de "tendințele spre conservatorism" opus tendințele de "radicalism"; 3) dimensiunea pozitiv (P) - negativ (N) dată de "tendințele de sociabilitate" opus "tendințele de izolare". Fiecare dimensiune are două direcții opuse, literele simbolizând codificarea acestor direcții (literele provin din inițiala denumirii direcției în limba engleză).

            În tipologia lui R.F. Bales fiecare tip de personalitate apare ca o centrare  a personalității individului pe una din direcțiile opuse ale dimensiunilor spațiului interpersonal-tridimensional, direcție ce reprezintă indicatorul direcțional, fie o rezultantă a unor direcții diferite ce reprezintă indicatorul sintetic al unor întregi serii convergente și divergente de factori personali și interpersonali.

            Fiecare din cele 27 de tipuri stabilite posedă un nume sugerând direcția valorică a realizării comportamentului în grup. Ele sunt următoarele:

1.      Tipul U - orientat spre succes material și putere;

2.      Tipul UPF - orientat spre solidaritatea și progres social;

3.      Tipul UF - orientat spre loialitate și cooperare în grup;

În caracterizarea celor 27 de tipuri Bales insistă asupra următoarelor aspecte: poziția în spațiul tridimensional, modalitățile de integrare și interacțiune în grup, poziția indivizilor în rețeaua interacțiunii (formele de manifestare ale comportamentului în situații de grup orientând spre îndeplinirea sarcinilor), trăsăturile de personalitate, valorile exprimate, imaginea de sine și percepția interpersonală. Tipurile lui R.F. Bales apar ca structuri de factori psiho-sociali prin acre se diferențiază comportamentul indivizilor în cadrul interacțiunii grupale.

Pavel Mureșan (1980, p.128) realizează o evaluare critică a teoriei psihosociologului american pe care nu intenționăm să o reluăm aici. Menționăm numai că este apreciată teoria lui Bales ca "O realizare metodologică și taxonomică demnă de cunoaștere și luată în considerare în cercetarea personalității și comportamentului interpersonal". (Mureșan, P., 1973, pp.127-130)

Alături de valoarea teoretică a teoriei lui Bales, apreciată de P.Mureșan menționăm și noi importanța practică a tipologiei. Preluate critic structurile diferențiale (tipologia) oferite de R.F. Bales sunt utile în cercetarea și organizarea grupurilor de creație, și grupului cu sarcină didactică, a oricăror altor grupuri, specialistul fiind nevoit să depășească limitele teoriei și să opereze cu factori de progres educațional.

·                          Tot în domeniul abordării psihosociale a personalității, psihosociologul român P.Mureșan propune o nouă tipologie interpersonală a personalității. El ia ca punct de plecare rezultatele unor cercetări formative cu privire la efectele învățării sociale dirijate asupra dezvoltării trăsăturilor de personalitate a comportamentului și relațiilor interpersonale. Aceste rezultate se referă în principal la stilul interacțional și orientarea valorică a personalității. (Mureșan, P., 1973, op.cit) Autorul operează cu trei dimensiuni: dimensiunea cognitivă, dimensiunea valorică și dimensiunea interpersonală. Fiecare dimensiune are un număr de componente și din combinarea componentelor celor trei dimensiuni P. Mureșan schițează 48 de tipuri de "personalități interpersonale".

Dimensiunea cognitivă  - este modul propriu al fiecărei persoane de a vedea lumea și raporturile ei cu ceilalți membri ai grupului. Acest mod propriu de gândire reprezintă stilul cognitiv al persoanei care poate fi: analitic, sintetic, conformist, neconformist. .(Mureșan, P., 1973, op.cit, p.239)

Dimensiunea valorică - este sistemul de trebuințe, motive, idealuri ale persoanei; ea dă orientarea valorică care poate fi după autor cu preponderență axată pe valori materiale, pe valori spirituale și pe valori umane (relații, cunoștințe, prieteni).

Dimensiunea interpersonală - dă stilul interacțional al persoanei (format în relațiile cu grupul) stil care poate fi: de dominare, de supunere, de cooperare, de izolare.

Pe baza celor trei dimensiuni, P.Mureșan realizează un model factorial tridimensional al personalității. Autorul nu dă o descriere a fiecărei structuri, ceea ce ne prezintă este după propria-i afirmație "o schiță - proiect" pentru o tipologie; rămâne ca cercetarea concretă să probeze viabilitatea acestei tipologii.

Din punct de vedere teoretic, tipologia lui P.Mureșan depășește limitele celorlalte teorii prin luarea în considerare și a factorilor motivaționali (valorici), iar prin viziunea holodinamică asupra structurii interne a comportamentului depășește viziunea reductivistă asupra comportamentului uman satisfăcând cerințele unei abordări multilaterale a personalității.

2.4. M. Ralea și formarea ideii de personalitate

            În încheierea prezentării contribuțiilor și limitelor celor patru perspective de abordare a personalității manifestate în psihologie am fi nedrepți dacă nu am aminti și contribuția lui M. Ralea la studierea apariției și formării ideii de personalitate. Scopul studiului "Formarea ideii de personalitate" elaborat de marele psiholog român în deceniul patru al secolului XX a fost să delimiteze etapele psihologice ale formării ideii de personalitate. Studiul susține prin argumentele selectate și o perspectivă psihosocială în abordarea personalității.

            Pentru a-și  atinge scopul propus M.Ralea a utilizat o metodologie complexă, în arhitectonica lucrării îmbinând punctul de vedere genetic cu observațiile psihologice și o bogată serie de informații din domeniul sociologiei și etnografiei, toate datele fiind supuse unei fine și pertinente analize psihologice.

            Corelând rezultatele cercetărilor etnografice cu cele  ale cercetărilor sociologice, M. Ralea pune în evidență raportul dintre individ și  societate, afirmând că individul este posterior societății: "Societatea produce indivizi prin diferențiere și nu indivizii compun societatea prin sinteză".

            În formarea idei de personalitate M. Ralea stabilește că se succed următoarele etape:

A. Cenestezia sau conștiința de corp propriu (Eul corporal)

Cenestezia poate fi considerată cea mai rudimentară formă de Eu, cu condiția ca ea să fie completată cu senzațiile  musculare, de mișcare și efort care ne pun în relație de contrast și opoziție cu ambianța

B Individualizarea perceptivă

            Dacă primul stadiu al genezei ideii de personalitate se constituie din senzațiile organice care ne dau impresia identității noastre fizice și din cele kinestezice, care opun corpul nostru  prin mișcări mediului exterior, materialul necesar constituirii ideii de personalitate nu se limitează numai la ceea ce se  petrece înăuntrul individului ci așa cum sublinia Ralea un material bogat este  acumulat prin informațiile despre  univers oferite de percepțiile ce devin cu timpul  mai complexe, mai diferite.

            Ca să avem o noțiune de personalitate ne trebuie în primul rând concursul percepției și al discriminației, care ne permite caracterizarea persoanei cu care intrăm în relații și deosebirea lor de social.

            "La ceea ce ne oferă experiența internă prin senzațiile organice se adaugă datele experienței externe procurate de percepția spațiului. Individuația exprimă contribuția stadiului perceptiv la formarea ideii de personalitate"(p.186).

C. Personajul sau autoportretul este o altă etapă a constituirii ideii de personalitate.

            În conștiința de sine intră întotdeauna credința că reprezentăm un anumit portret, care se realizează, după considerațiile lui M.Ralea astfel: "Pentru mine nu sunt decât un personaj în care cred...Respect în  mine un tip dat, după cum respect în fiecare din cunoscuți caracterul pe care i-l bănuiesc. Această funcție de a crea personaje din oamenii cu care intru în relație o aplic la mine și-mi creez o mască oarecare în care-mi propun să cred"(p.189).

            Personajul care credem că suntem se creează pe baza a doi factori:

            a) experiența noastră internă (cenestezia)

            b) ceea ce cred alții despre noi: "Credem încetul cu încetul despre noi ce se crede că suntem"(p.189).

            Pe baza afirmațiilor lui W.James precum că "un om are atâtea Euri sociale câți  indivizi cunoaște", Ralea consideră că autoportretul nu este exclusiv determinat de opinia socială. El e mai degrabă "un compromis între aspirațiile egoismului nostru și corectivele pe care le aduce societatea".

            În concluzie, actul de credință din noi aderă la un portret, un tip psihologic pe care și-l apropie și prin care se crede definit.

D. Eul ca etapă în geneza ideii de personalitate

            Sub influența limbajului intern personajul se transformă în Eu prin itrospecție, adică portretul social e deplasat din cadrul social în lumea conștiinței. Introspecția nu este însă suficientă; mai trebuie un sentiment de identitate care, spune autorul, este asigurat de memorie. Nici memoria nu e suficientă să determine ea singură Eul, fiind necesar concursul judecății, raționamentului.

E. Individualitatea e o protecție către viitor. Ceea ce caracterizează individualitatea  e voința reflectată, e conștiința energii, canalizarea tensiunii și a forței sufletești pe un drum propriu, "dominarea acestei excursii psihice printr-un plan dinainte conceput și conștientizat".

            Individualitatea noastră nu poate căpăta o desfășurare normală decât dacă primește aprobare din mediul social, succesul fiind o condiție esențială a dezvoltării personalității.

            Această ultimă idee va sta la baza viitoarelor preocupări ale marelui psiholog, care va fundamenta în deceniul șase o psihologie a succesului.

F. Personalitatea -  ca fază finală și cea mai puternic organizată și ierarhizată.

            De obicei noțiunea de individualitate se identifică cu cea de personalitate. M. Ralea percepe însă semnificative diferențe între cele două noțiuni. În primul rând este vorba de sublinierea ideii de  valoare. Personalitatea rămâne un deziderat, o valoare morală sau artistică. Această deosebire între individualitate și personalitate e aceeași ca dintre judecata de valoare și judecata de realitate.

            Un al doilea criteriu de diferențiere îl constituie originalitatea. Semnificația personalității nu e numai morală; apare nevoia de originalitate și înlăturarea  a tot ceea ce este normal, obișnuit.

            Deviza moralei ca și a pedagogiei fiind cultul personalității, este firesc ca grija cea dintâi să fie dezvoltarea ei cât mai largă, mai completă. Se conturează a treia diferență, ideea complexității ca o calitate  specifică personalității.

            Adaptările succesive la atâtea societăți (grupuri, cluburi) dau personalității o specială complexitate.

            Personalitatea se conturează ca o construcție socială complexă În argumentarea modului de geneză a ideii de personalitate M.Ralea emite teza  conform  căreia aceasta se formează  numai în  societate, personalitatea fiind un fenomen psihic format "cu încetineala straturilor  geologice" având o  pronunțată origine socială.

            Pe plan social istoric scrie M. Ralea individul este posterior societății. Societatea produce indivizi și nu indivizii compun societatea prin sinteză. Colectivitatea este cadrul și realitatea din care se desprinde în evoluția istorică noțiunea de individ.

            Studiul realizat de M. Ralea îsi propune să indice în mod deosebit faptul că noțiunea de persoană are o istorie. Personalitatea nu a apărut încă de la începutul vieții sufletești. Ea s-a format de la simplu la complex: la început sentimentul organic apoi percepția, pe urmă credința iar în final raționamentul și voința.

            Ideile lui M. Ralea din acest studiu pregăteau la noi apariția abordării sistemice  multi- și interdisciplinare în cercetarea omului și a vieții sale psihice aprecia G. Voicu în 1997 (p.53-59); mai mult adăugăm noi,  au conturat arii de cercetare pentru psihologia socială.

3. Etape în evoluția conceptului de Eu

            O arie prioritară de studiu în domeniul personalității a constituit-o cercetarea Eului considerat nucleu al ființei noastre (Allport G., 1981, p.119), factor integrator al personalității (P.P. Neveanu, 1978) sau "Pivot central al activității psihoindividuale" (Cristea D. 2000, p.114).

            Tratatele și manualele de psihologie socială acordă din ce în ce mai mult spațiu analizei rolului și funcțiilor Eului în construirea realității. Arătam anterior că M. Ralea delimita o etapă a Eului în evoluția conceptului de personalitate. Interesat de progresele realizate în investigarea Eului și în constituirea teoriei cu privire la Eu psihologul român M. Zlate (1997) dintr-o  perspectivă istorică a conturat patru etape în evoluția conceptului de Eu:

1.etapa psihofiziologica (pana în anul 1900)

2. etapa psihanalitică și interactionistă 1900-1940

3. etapa autonomistă și psihoumanistă 1940-1980

4. etapa psihosocială de la 1980 și pana astăzi

            Eul este elementul central al personalității căruia i se datorează unitatea, stabilitatea/instabilitatea , dedublarea și accentuarea personalității. Fără investigarea Eului nu am putea înțelege nici structura, nici dinamica, nici rolul personalității. Dar problema abordării Eului e dificila din mai multe cauze (vezi Allport G. , 1981, p.120; Ey H., 1983, pp.231-232; Zlate M., 1987, p.84):

·        unii neagă existenta Eului considerându-l o abstracție, un principiu spiritual necontrolat științific (behaviorism); fiind plasat în inconștient (psihanaliza) sau alții îl substituie cu alte subsisteme interpersonale;

·        utilizarea unei terminologii variate neconcordante îngreunează studiul Eului. De exemplu se utilizează următoarele noțiuni:

·        eu-totalitar ( Greenwald); - eu-hubristic ( J. Kozielecki); - eu-imperial (Anderson); - proprium (Allport)

·        problema Eului ridică dileme fiozofice, spune Allport, legate de natura omului, a sufletului, a libertății și nemuririi etc.

Vom prezenta în continuare succint perspectiva istorică asupra concepțiilor despre Eu așa cum a fost conturată de M. Zlate pentru a delimita în final ce a însemnat "redescoperirea Eului de către psihologia socială"

Etapele în evoluția conceptului despre Eu sunt următoarele:

            3.1. Etapa 1, până în 1900 se caracterizează prin practicarea unor psihologii filozofice "de fotoliu".

            În Europa domină lucrările lui Bergson care vorbește despre eu fundamental , profund, compus din stările de conștiința pure, din instincte, stările interne, fără a fi legat de Eul secund  care apare datorita faptului ca omul trăiește în societate, acționează, folosește limbajul, toate influențând asupra stărilor de conștiința. Eul secund se exprimă în cuvinte; este raportat la exigentele vieții sociale și constituie umbra Eului fundamental care se numește și eu social (această denumire va fi preluată de psihologii sociali).

            James W. în lucrarea "Principii de psihologie" (1892) realizează pentru prima data distincția intre eu-ca obiect al cunoașterii și eu-ca subiect al cunoașterii. James introduce pentru prima oară o viziune complexă în interpretarea Eului care e analizat în termeni de părți constitutive.

            "În sensul cel mai larg cuvântul eu desemnează tot ceea ce un om recunoaște ca fiind al sau, nu numai corpul ci și facultățile psihice, ci și îmbrăcămintea, familia, prietenii, operele de arta, toate aceste obiecte dându-i emoții" - scrie W. James.

            Deci Eul este analizat după structura, după elementele sale integrante: Eul material, Eul social, Eul spiritual dar și, emoțiile și sentimentele provocate de Eu sau conștiința valorii sale (mulțumire, nemulțumire, orgoliu, suferință, vanitate, modestie, umilință) precum și actele prin care Eul tinde să se afirme și să se apere (instinctele de conservare, de expansiune, apărare).

            Contribuția lui W. James consta și în faptul ca a anticipat și facilitat apariția altor concepte ce s-au elaborat în psihosociologie (M. Zlate, 1997, p.87).

3.2. Etapa a II-a  (1900-1940) denumita psihanalitica și interacționistă este reprezentata în Europa de S. Freud și școala sa și de George Herbert Mead în SUA.

            La S. Freud Eul apare prin diferențierea sinelui în contact cu realitatea externă, el este un fel de excrescență a sinelui. Atât sub raport structural cât și funcțional Eul este o verigă intermediară între sine și realitatea exterioară pe de o parte Eul ține sub control tendințele instinctive ale Sinelui, pe de altă parte observa lumea exterioară și caută cele mai propice ocazii de satisfacere a tendințelor inconștiente. Eul este subordonat în concepția lui Freud -Id-ului și realității externe. În loc să domine este dominat; în loc să le controleze este controlat. Aflat între Id și realitatea externă el este strivit de ambele.

            Deși în ultimii ani de viață S. Freud va afirma că una din funcțiunile esențiale ale Eului este aceea de a elibera omul din constrângerile inconștientului, așa cum vor sublinia analiștii și criticii operei lui, această idee a rămas în opera sa "literă moartă" (Ey H.,1983,p.277).

            G.H. Mead în lucrările "The Social Self " (1913); "Mind, Self and Society" (1934) și "L`esprit, le soi et la societe" (1963) inaugurează o noua perspectiva de abordare a Eului- perspectiva interacționistă, apreciază M. Zlate (1997) și totodată el consideră ca Mead a adus următoarele contribuții la dezvoltarea teoriei Eului:

            1. afirmarea dezvoltării Eului pe parcursul vieții care nu există de la naștere ci se constituie progresiv prin activitate și experiență socială; Eul are origine socială;

            2. precizarea mecanismelor psihologice prin care se constituie Eul, între acestea comunicarea fiind cel mai important. "În virtutea comunicării realizată cu altul omul devine conștient de el însuși constituindu-se ca obiect pentru sine" deci Eu;

            3. conturarea proprietăților Eului:

            a) de a fi obiect pentru el însuși, fapt ce îl diferențiază de alte obiecte;

            b) de a fi relațional, în sensul ca nu exista decât în relațiile cu ceilalți oameni cu care intra în interacțiune;

            c) de a fi un ansamblu de atitudini sociale preluate de ceilalți membri ai societății;

            d) de a fi unic, chiar dacă interiorizează experiența comunității care e aceeași pentru toți;

            e) de a fi o forma de adaptare care se influențează nu numai pe sine ci și societatea, ambianța socială.

            4. operarea distincției dintre "mine", "eu", "sine":

            minele este ființa biologică a omului, ansamblul de atitudini bine organizat și structurat în individ ca urmare a contactelor lui interpersonale;

            Eul este reacția minelui (organismului) la atitudinile altora. Minele este un personaj convențional care exista întotdeauna și permite individului să intre în experiența altora. Eul e o forma de adaptare a minelui la solicitările sociale prin care se aduc modificări atât minelui cât și societății.

            Mead afirmă ca Eul și minele sunt aspecte corelative, deși distincte. Ele împreună constituie sinele, adică personalitatea individului. Rolul activ îl are Eul care contribuie atât la schimbarea sinelui cât și societății.

            Minele și Eul sunt aspecte distincte insa minele și Eul constituie împreună sinele, adică personalitatea individului.

            5. introducerea conceptului de Eu total- Mead scrie despre existența unui Eu unificator sau Eu complet compus dintr-o  serie de fațete, Euri elementare. Structura Eului reflectă structura societății - dacă procesele sociale sunt unitare și Eul va fi unitar, dacă procesele sociale sunt dezorganizate atunci și Eul va fi disociat.

            "Când unitatea Eului total se distruge Eul se disociază sau se dedublează în Euri elementare datorită dezorganizării sociale, atunci vom asista la degradarea personalității", aprecia Mead.

3.3. Etapa a III-a  1940-1980 denumita "autonomistă" și psihoumanistă este reprezentata de contribuțiile psihologiei Eului și psihologiei umaniste.

            Ea postulează autonomia Eului în raport cu celelalte structuri de personalitate cât și în raport cu realitatea. Eul este autonom atât prin origine cât și prin funcționarea sa, adică prin felul în care își utilizează sursele de energie de care dispune.

            Eforturile făcute de reprezentanții psihologiei Eului se structurează pe direcția surprinderii unității, coerentei și continuității Eului, ca și pe cea a sublinierii funcțiilor adaptative ale acestuia.

            În jurul anilor `60 începe să se manifeste psihologia umanista - fondator A. Maslow. Reprezentanții ei iau în considerare Eul omului normal și preocuparea este de a ameliora existenta Eului, pentru autoactualizarea lui (Eul autoactualizat dupa Maslow). Eul care ajunge la realizare de sine. Viața omului este dominata de valoarea perfecțiunii, succesului, împlinirii, calmului, satisfacerii.

            C. Rogers alt psiholog umanist scrie despre Eul autentic, adică despre Eul netrucat, nemascat, așa cum este el în realitate. Eul autentic, autoactualizat nu se poate atinge în orice societate, ci numai într-o  societate Eu-psihică.

3.4. A IV-a etapa , începând cu 1980, denumită psihosocială se caracterizează prîntr-o  expansiune extraordinară a problematicii Eului. Într-una din cele mai recente și cuprinzătoare lucrări cu privire la Eu (sine) cunoscutul psiholog român I. Mânzat (2000) desprinde următoarea concluzie: "cariera conceptului de self va continua să se dezvolte la toți: neopsihanaliștii, existențialiștii, psihologii umaniști, personologi, structuraliști și transpersonaliști. Psihologia americană contemporană este acuzată de self-ism - o mișcare psihologică ce face o religie din self".

 La îmbogățirea cercetărilor asupra Eului își aduc contribuții  majore psihologii sociali. Apar numeroase lucrări consacrate psihologiei Eului cum sunt "Eul în psihologia socială" (Wegner, D.M; Wallacher, 1980) "Eul, situațiile și comportamentul social" (Shaven Ph., 1985); "Eul și identitatea. Perspective psihologice" (Honess Yadley, 1987); "Teoria Eului: impas și evoluție" (Gergen K.J., 1986) etc. În aceste lucrări se abordează o arie vastă de subiecte și teme, se formulează și se testează zeci de ipoteze, datele de cercetare și concluziile conducând la o înțelegere mai profundă a structurii Eului, surselor de constituire a Eului, a complexității Eului. Se elaborează metode de investigare a Eului. În această perioadă se afirmă și contribuții românești în studiul Eului cum sunt: "Eul și personalitatea" (M. Zlate, 1997); "Memorie socială și identitate națională" (S. Chelcea, 1998, coord.); "Personalitate și societate în tranziție" (S. Chelcea, 1994); "Stereotipuri, reprezentări și identitate socială" (volum îngrijit de Constantinescu C., 2000) etc.

Faptul cel mai spectaculos consideră M. Zlate este redescoperirea Eului de către psihologia sociala.

La întrebarea ce a condus la redescoperirea Eului de către psihologia sociala? M. Zlate (1997, p.99) a răspuns delimitând următorii factori propulsatori: :

            a) necesitatea integrării situaționale și interrelaționale a Eului raportat la viața și relațiile colective ale oamenilor și nu numai la componentele interioare ale vierii psihice;

            b) trebuința deplasării centrului de greutate a cercetărilor spre implicațiile practice ce vizează direct viața și existenta concreta a oamenilor;

            c) necesitatea ieșirii psihologiei sociale din propria matca și raportarea la alte domenii de cercetare.

            Se constata, odată cu redescoperirea Eului de către psihologia sociala în aceasta perioada o mare expansiune a problematicii Eului și în alte domenii ale psihologiei : de exemplu psihologia stresului, fobiilor, perturbărilor psihosomatice. Se vorbește despre un eu alcoolic, un eu obez, etc.

            De asemenea psihologia vârstelor, psihologia persoanelor handicapate, psihologia etnologica dau atenție problematicii Eului.

            Privirea istorica, sumara asupra evoluției conceptului de Eu ne-a conturat nu numai câmpul problematic al Eului ci și amploarea și complexitatea sa. Pentru a trece la următorul pas identitatea de sine și percepția sociala încă un pas, o probă de cunoaștere a Eului și a personalității.

            În investigarea Eu-lui au fost utilizate inventarele de autoapreciere, chestionarele de personalitate, scalele de interapreciere și testele proiective de personalitate.

            În 1950 F. J. Bugental și S. C. Zelen au elaborat o proba care consta în solicitarea subiecților investigați să formuleze trei răspunsuri la următoarea întrebare" Cine ești tu?" În 1954 H. Kuhn și T. S. Portland au dezvoltat proba cerând subiecților să completeze în timp de 15 minute, 20 de spatii care incepeau cu formularea " Eu sunt.... " Proba este cunoscuta sub denumirea de -"Who are you?". În 1974 R. W. Coan modifica proba propunând subiecților să formuleze cât mai multe răspunsuri (în doua minute) la întrebarea "Cine ești tu?"

            M. Zlate modifica și reelaboreaza această proba sub denumirea - Cine sunt eu? (CSE).  Subiecții realizează o compunere despre ei înșiși cu titlul "cine sunt eu ?". Prin analiza de conținut asupra celor peste 590 de compuneri M. Zlate stabilește 27 de teme și 57 de subteme ale cunoașterii de sine prin proba CSE și 6 maniere generale de redactare.

            Testul CSE propus de Zlate în 1997, este un test de descripție, analiza și elaborare proiectiva, prin excelenta comprehensiv, dispune de valențe diferite ca proba de cunoaștere psihologica, proba de autocunoaștere, proba de educare a capacității de intercunoaștere și cu o utilitate multiplă cognitivă, predictivă, formativă.

            Altă probă este chestionarul ETES sau scala Toulouse a stimei de sine, elaborată de N. Oubrayrie, M. D. Leonardis și C. Safont pentru măsurarea stimei de sine. În varianta pentru elevi și adolescenți el este diagnostic pentru: sinele emoțional, sinele social, sinele fizic, sinele școlar și sinele viitor (vezi și Adriana Crăciun, 1998).

            Putem afirma că redescoperirea Eului de către psihologia socială, atât sub aspect teoretic cât și metodologic explicativ, aduce multiple argumente pentru considerarea personalității ca o construcție și o valoare socială. Am fi nedrepți față de înaintași și moștenirea teoretică lăsată nouă dacă nu am aminti din ideile eminentului filozof și sociolog Petre Andrei cu privire la personalitate.

            În studiul "Personalitatea ca valoare socială", P. Andrei (1997, p. 214-230) abordează problema personalității din perspectiva filozofiei valorii. Opus concepției filozofilor ce considerau personalitatea "o idee" sau psihologilor care o limitau la nivelul individualității P. Andrei ne propune să admitem o personalitate globală, o personalitate socială rezultată din interacțiunea personalității individuale cu ceilalți în viața socială.

            Ce reprezintă această personalitate? Consecvent înțelegerii psihologice a personalității ca "orice ființă conștientă de ea însăși care poate să execute acte deliberate, dotată cu voință liberă și gândire liberă și în consecință responsabilă" sociologul P. Andrei răspunde "Personalitatea socială reprezintă o unitate de voințe individuale ce își subordonează parțial scopurile individuale unui scop unic social".

            După cum în viața individuală, valoarea supremă, valoarea absolută constă în crearea și perfecționarea unei personalități autonome individuale, tot astfel scria P. Andrei, în seria valorilor sociale valoarea absolută constă în personalitatea socială care este creatoare de cultură intelectuală.

            Concepția lui P. Andrei argumentează pentru înțelegerea și abordarea personalității ca o complexă construcție și valoare socială.

Întrebări și sugestii pentru pregătirea individuală și/sau seminar

1.      Întrebări

·        definiți termenul de personalitate;

·        care sunt principalele perspective de abordare a personalității? Evidențiați contribuțiile și limitele lor

·        ce etape delimitează M. Ralea în geneza ideii de personalitate?

·        precizați contribuția lui G.H. Mead la dezvoltarea concepției despre Eu a psihosociologilor;

·        ce factori au condus la redescoperirea Eu-lui de către psihologia socială;

·        cum argumentează Petre Andrei că personalitatea este o valoare socială?

2.      Interpretați următorul text

            Personalitatea nu poate fi limitată exclusiv la o idee și nu poate reduce la individ, căci în afara personalității individuale trebuie să mai admitem și o altă personalitate în care individul nu este decât un element, și anume să admitem o personalitate globală, o personalitate socială. Tocmai această personalitate socială o considerăm ca valoare socială absolută.

            În viața socială avem a face cu personalități individuale și cu relații între aceste personalități și activitatea lor. Orice relație, ca și orice activitate a unei personalități individuale are o anumită influența asupra societăți, căci individul trăiește în societate.

            Ce reprezintă această personalitate totală, această personalitate socială?  Este ea diferită de personalitățile individuale sau este suma lor? Personalitatea socială reprezintă o unitate de voințe individuale, constante și independente, și o subordonare a tuturor scopurilor parțiale individuale unui scop unic, care este aceea al societății. Acestea sunt cele două criterii caracteristice ale personalității sociale.

(Petre Andrei (1997) - Personalitatea ca valoare socială din vol. "Filosofia valorii", Editura Polirom, Fundația Academică "Petre Andrei".)

"Ne construim ca personalități, deci, apelând la o varietate de surse, multe din afara noastră (observațiile și aprecierile celorlalți), chiar auto-observarea și auto-controlul fiind determinate de grile de evaluare oferite de grup, de colectivitatea socială. Conceperea personalității drept construcție socială merge, însă, și mai departe, susținând că personalitatea este, de fapt, creată de către relațiile sociale și, deci, nu poate fi localizată exclusiv în individ. Numai interacțiunea socială dă formă personalității. Ne modificăm comportamentele în funcție de expectațiile celor pe care îi prețuim, avem sentimentul realizării numai dacă întreaga construcție a fost validată social".

(Adrian Neculau, 1996 - "Personalitatea - o construcție socială", p. 157, în vol. "Psihologie socială. Aspecte contemporane", Editura Polirom, Iași)

3.      Sugestii pentru seminar

·        realizați o reuniune Panel pe tema "realizarea personalității hazard sau știință";

·        aplicați la seminar chestionarul de evaluare interpersonală elaborat de R.H. Bales (vezi P. Mureșan, 1980, pp 116-120) și stabiliți tendințele de realizare a personalității în raporturile interpersonale a unui coleg;

·        pentru autocunoaștere aplicați-vă tehnica "cine sunt eu?" elaborată de M. Zlate (1997, pp 121-139).

BIBLIOGRAFIE

  1. Allport G.W. (1981) - Structura și dezvoltarea personalității, Editura Didactică și Pedagogică, București.
  2. Andrei P. (1997) - Personalitatea ca valoare socială - în vol Filozofia valorii - Editura Polirom , Iași
  3. Bales R.F. (1970) - Personality and Interpersonal Behavoir, Holt, Rinehart and Winston, New York.
  4. Chelcea S. (1998) - "Dicționar de psihosociologie", Editura INI, București.
  5. Constantinescu C. (2000) - "Stereotipuri, reprezentări și identitate socială", Editura Universității din Pitești.
  6. Cosmovici A., Mihai D. (1973) - "Aspecte ale sociabilității persoanei" în Revista de Psihologie, Tom 17, nr. 1, pp. 17-27, Editura Academiei, București.
  7. Cristea D. (2000) - "Tratat de psihologie socială", Editura Pro Transilvania.
  8. Dumitru I. Al. (2001) - "Personalitate - atitudini și valori", Editura de Vest, Timișoara.
  9. Ey H. (1983) - Conștiința, Ed.Științifică și  Enciclopedică București.
  10. Freud S. (1980) - Introducere în psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene, Editura Didactică și Pedagogică, București.
  11. Freud S. (1980) - "Introducere în psihanaliză", E.D.P., București.
  12. Fromm E. (1983) - Texte alese, Editura Politică, București.
  13. Guildford J.P. (1959) - Personality, Mc Graw-Hill, New York.
  14. Hăvârneanu C. (2000) - "Cunoașterea psihologică a persoanei", Editura Polirom Iași.
  15. Holban I. (1971) - "Realizarea personalității: hazard sau știință?", Editura Enciclopedică Română, București.
  16. Jadley R., Honess T. (1987) - Self and Identity. Psychological Perspectives, John Willey, New-York.
  17. James W. (1929) - Precis de Psychologie, Marcel Riviere Editeur, Paris.
  18. Lewin K. (1936) - Principles of Topological psychology, Mc. Graw-Hill, New York.
  19. Maslow Ab. (1969) - Toward a Psychology of Being, Wan Nostand Reinhold Company, New York.
  20. Maslow Ab. (1970) - Theory and Human Motivation în Motivation and Personality, Harper and Row Publishers, Inc., ediția a-II-a, New York.
  21. Mureșan P. (1980) - "Învățarea socială", Editura Albatros, București.
  22. Neculau A. (1985) - Psihologie socială, Univ. "Al.I.Cuza" Iasi.
  23. Neculau A. (1987) - Comportament și civilizație, Editura Enciclopedică, București.
  24. Neculau A. (1989) - A trăi printre oameni, Editura Junimea, Iasi.
  25. Neculau A. (1996) - Psihologia socială - aspecte contemporane, Editura Polirom, Iasi.
  26. Pavelcu Vasile (1970) - "Invitație la cunoașterea de sine", Editura {tiințifică.
  27. Pavelcu Vasile (1974) - "Culmi și abisuri ale personalității", Editura Enciclopedică Română, București.
  28. Potkay C.; P.A. Bem (1986) - Personality: theory, research and applications - Brooks &Cole Publishing Company, Monterey, California
  29. Ralea M., 1938, Psiohologia și viața, cap.III, Formarea ideii de personalitate. Studiu de psihologie genetică, București, Fundația Regele Carol, 1938.
  30. Rogers C. (1973) - Les groupes des recontre, Bunod, Paris.
  31. Rogers C. , Kinget C.M. (1971) - Psyhoterapie et relations humaines, vol. I și II, Publications Universitares, Louvain .
  32. Ross L., Nisbett R.E. (1991) - "The person and the situation - perspectives of social psychology", McGrave - Hill Inc., New York.
  33. Schultz Duane (1986) - "Theories of personality", Brooks/Cole Publishing Company, Pacifc Grove, California.
  34. Voicu G, L.S.Văgotski și M.Ralea. Studiul în paralel al operelor lor psihologice,  Revista de psihologie 1-2/1992, p.53-59.
  35. Wegner D.M. , Walacher R.R. (1980) - The Self în Social Psychology, Oxford University Press, New York.
  36. Zlate M. (1997) - Eul și personalitatea, Ed. Trei, București.


Document Info


Accesari: 2052
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

 


Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2014 )