Reflectarea psihica ca un dat natural

Reflectarea psihica ca un dat natural

Oricine fiinta animala poate ajunge in fata unei suprafete fizice reflexive in care sa se reflecte. O va face cu receptorii sai, cu mintea sa deopotriva. Actiunea de a se reflecta in aceasta suprafata, reala sau virtuala, este naturala, cu precizarea ca pentru a se produce a fost intotdeauna nevoie de o activitate aparte, facuta de un subiect, care cand reflecta este incercat de stari cu o substantialitate subiectiva pe masura. "Oglida" in care subiectul se reflecta a existat in natura de cand lumea, inainte de aparitia omului, cine si cum in ea sa se reflecte asemenea si sa se recunoasca a corespuns unei activitati diferite, superior organizate. Realizarea acestei activitati a presupus un efort de creatie naturala deosebit, care a debutat cu sute de milioane de ani in urma si se continua si in zilele noastre. Ca sa se produca, reflectarea implica antrenarea unor mecanisme biochimice profunde, unele care se raporteaza la producerea si perpetuarea insasi a vietii in natura, se raporteaza la activitatea organica a marilor viscere, cu deosebire la cea a sistemului nervos, responsabila de ansamblul relatiilor organismului cu mediul inconjurator. Lucrarea de fata si-a popus sa surprinda aspecte mai interesante legate de producerea reflectarii, implicare in acest proces a diferitelor structuri ale sistemului nervos, realizata dintr-o perspectiva evolutiva, cum fenomenul a aparut si s-a dezvoltat, ca parte a organizarii tot mai perfectionate a sistemului viu.

1.1. "Palparea" radacinilor naturale ale psihicului

Lucrarea aceasta pleaca de la premiza ca in orice om exista o farama de nevoie de "palpare" a psihicului, de cunoastere a substantialitatii necesare pentru ca reflectarea sa se produca, ca o alternativa macar la a o considera ca pe o problema de credinta, de exercitiu mnemotehnic, de exersare a definitiilor date psihicului in manuale. Daca acest psihic exista, inseamna ca poate fi si "palpat", ca are o structura a sa proprie, o arhitectura a sa de constructie, care functioneaza in baza angajarii unor mecanisme, care au aparut si s-au dezvoltat intr-un anume moment natural-istoric de evolutie al sistemului viu, ca un fenomen care se manifesta deopotriva si la animale, care la oameni are unele particularitati functionale diferentiale. "Palparea" in acest sens este expresia exercitarii unei nevoi aparte, de reproducere senzoriala a unui fenomen natural, al reflectarii, unul care este real si are de fiecare data substanta subiectiva, care se cere realizat cu aceasi obiectivitate cu care sunt palpate si evaluate celelalte fenomene naturale, fizice sau chimice, care se produc in natura.

In cazul producerii reflectarii psihice, avem de a face cu un fenomen cu o dinamica aparte. Se si spune despre acesta ca pare a fi in toate, si totusi, parca-i pe nicaieri. Din aceasta cauza formalitatile care au fost necesare la nasterea psihologiei ca stiinta de sine statatoare au intarziat sa fie intocmite foarte mult, desi interesul fata de aceasta disciplina a existat din vremurile cele mai indepartate ale societatii omenesti. Tot de atunci dateaza si incercarile, deseori numeroase, de a propune solutii alternative, obscure si spiritualiste, in locul celor deterministe si obiective, asumate de demagogi si sarlatani, care au suboronat cautarile lor in domeniu unor cauze meschine si degradante.

De cand lumea oamenii au incercat sa "palpeze" cum are loc reflectarea, de exemplu, cum si de ce se produce clipitul ochilor in fata actiunii unui agent vatamator, de ce acest clipit este diferit de cel care se produce voluntar, fata de actiunea aceluiasi agent stimulator sau a altuia. Reactia are de fiecare data substanta subiectiva defensiva, diferita de reactia secretorie salivara sau motoare care se produce in prezenta unui agent stimulator nutritiv. Este vorba de o "palpare" in care, reflectarea, identificandu-se cu planul organic sau corporal, in momentul urmator se detaseaza si face din acesta un act constient, modelabil, planificabil etc. Sunt reactii prin care comportamentul se reprezinta si se manifesta independent de ce a invatat omul de la parinti sau in scoala, nu si de echilibrul functional necesar sa fie mentinut pe aceasta cale primara cu mediul inconjurator, acelasi din generatie in generatie la fel.

Pentru multi studenti declararea substantialitatii actului psihic, a necesitatii "palparii" acestuia, realizata pe diverse cai investigative, mai mult sau mai putin sistematice, este o puternica sursa de nedumerire. Pentru a o depasi apelez la exemple simple, cu posibilitatea de a fi completat de oricine din propria zestre reactiva neconditionata in fata agentilor stimulatori care actioneaza curent asupra receptorilor nostri. Se stie ca ionii de glucoza sau de sodiu asimilandu-se in organism genereaza forta, o putere de vitalizare in plus a reactivitatii, necesara desfasurarii activitatilor musculare, coordonarii actiunilor, cu care organismul se pune in miscare, cu care este sustinuta energetic deplasarea pe jos, eventual si cu bicicleta. Simpla "palpare" sau cuantificare a deplasarii fizice realizate (pe jos sau cu bicicleta) din punct de vedere psihologic este inca insuficienta. In aceasta situatie deplasarea inseamna ceva mai mult, care implica luarea in considerare si a substantei subiective a aceluiasi act, realizata pe un alt plan superior, pe cel al actiunilor senzorio-motorii, eventual al imaginatiei, al starilor afective, mentale etc. O deplasare care subiectiv este dependenta de ceea ce anterior a fost trait, pe respectivul plan superior de organizare a activitatii, ca fiind "mai dulce" sau "mai sarat". De aici rezulta constructia unei deplasari distincte decat cea simpla fizica, alimentata cu substanta subiectiva intentionala, un suport indispensabil pentru dezvoltarea unui comportament mai tonic, a maririi disponibilitatii pentru coordonarea actiunilor in curs, pentru interiorizarea sau instrumentalizarea mentala a acestora, toate decisive pentru atingerea unor scopuri supraordonate, pentru cresterea nivelului de performanta.

Pentru descrierea lucrului mecanic dezvoltat poate fi suficient un covor rulant sau o bicicleta medicinala. Probele efectuate cu acest instrument de expertiza a capacitatii fizice sunt larg raspandite, au valoare normativa de baza in majoritatea laboratoarelor de medicina sportiva, in cele de expertiza muncii. Toate laboratoare de acest fel dovedesc insa prudenta, ca doar pe baza rezultatelor obtinute, sa emita preziceri pentru ceea ce se va intampla ulterior, direct pe campul de disputa competitional, in munca.. O prudenta izvorata din practica, cunoscut fiind faptul ca reusita si victoria competitionala este decisa intr-o proportie crescuta de elemente intentionale, care fac deseori diferenta, chiar contrar a ceea ce prezic datele fiziologice. Sunt mobiluri care se suprapun dezvoltarii fizice a lucrului mecanic al deplasarii, care-si pot gasi radacinile in "mai saratul" sau "mai dulcele" drobului de sare sau de zahar. Se intampla asa deorece stimulentul are puterea sa redimensioneze spatio-temporal actiunile dezvoltate, in raport cu problemele fizice ridicate de proba parcursa, de adversarul din fata sau de alaturi.

"Palparea" psihicului corespunde unui demers investigativ diferit de cel al medicului internist sau de familie, care iti deplaseaza stetoscopul sau degetele pe corp, in directia anatomica a principalelor viscere, ca sa te intrebe din care parte este acuzata o durere de un fel sau alt fel. Medicul, intradevar, isi palpeaza pacientul, diversele segmente ale corpului acestuia, pentru descoperirea vreunui agent patogen, a vreunui viscer dereglat, generator de boala, ca mai apoi acesta sa fie obiect al interventiilor sale terapeutice. Sensul cuvantului de palpare este mai extins decat cel de atingere nemijlocita cu degetele a persoanei consultate, care poate la fel de bine sa insemne doar "consultarea" rezultatelor rezultatelor unor analize de sange sau urina. Numai ca in randurile de fata s-a postulat pentru o "palpare" de un alt fel, epistemologic centrata pe un mod de gandire diferit, indreptat nu spre descoperirea a ceea ce este dere 949j93j glat si patologic deformat - de asta data - in viata psihica, in producerea reflectarii, ci spre ce poate duce la realizarea unei reflectari mai clare, ferita de influente perturbatorii. Este un mod de gandire diferit, indreptat nu spre identificarea negativa a agentilor patogeni, nu spre "vanarea grselilor" dintr-un mod sau altul de comportare, ci spre identificarea pozitiva a factorilor care fac reflectarea posibila si mai eficienta, a celor care concureaza la inbunatatirea si la clarificarea acestei reflectari, la realizarea de performante superioare.

Ceea ce medicul face cand te consulta (te palpeaza) corespunde unei practici investigative cu larga acceptabilitate, spre deosebire de orice pretentie investigativa de acest fel, de "palpare" a substantei subiective a activitatilor psihice, a corespunzatoarelor reactivitati viscerale sau motorii, implicate si relevante pentru activitatii de reflectare, fata de care se dovedeste o pudoare simtomatica. Ratiunile sunt cu deosebire metodologice si preconceptuale, in acord cu care finalitatea cognitva a reflectarii nu se poate preta aceleiasi "palpari" investigative ca cea maladiva a unui viscer, realizata de medic. Fata de acesta din urma, se dovedeste chiar o larga toleranta, daca durerea palpata va fi si substantializata subiectiv, acceptata fiind ca o cale de apropiere a raportului pacient-medic. O mentalitate care va fi cu mult mai putin toleranta fata psihologul care, "palpand" radacinile viscerale sau motorii ale reflectarii, substanta subiectiva a actelor implicate, cand isi va permite cumva aprecieri asupra starii poate mai subrede a structurilor organice de suport. Psihologul se trezeste in fata unei "intimitati" unde medicului i se permite tot accesul, i se gaseste "chemarea" profesionala iar psihologului mult mai putin. Domeniul de competenta al maladiilor viscerale sau motoare medicul nu este nevoit sa-l imparta cu nimeni, cu care se poate inamoli prin destinatie in cadrul oricarui spital, in ceea ce priveste insa finalitatea cognitiva a a substantialitatii actelor implicate in actul de reflectare, aflata in responsabilitatea psihologului, atat de interesanta pentru realizarea de progrese la orice materie de invatamant intr-o scoala, ca si in viata, reprezinta in mare masura probleme tabu la care ori se pricepe toata lumea , ori sunt de confesiune de taina in fata preotului.

O disproportionalitate sesizata de mai multa vreme de neurologii insasi, care aveau de partea lor tot mai multe ratiuni ca studiul producerii reflectarii sa o considere ca necesita o preocupare aparte si sa fie inmanata unor specialisti cu competenta distincta, psihologica. Este un domeniu in care psihanalistii au introdus etape distincte de evolutie a comportamentului, considerate de clasicii dezvoltarii etapizate a gindirii a copilului (Piaget). Este o competenta care se cere sa se pronunte asupra substantei subiective a actelor psihice a oricarui om (si chiar animal), comparabil cum neuurologul o face asupra substantei biochimice a pompelor de sodiu sau de potasiu care functioneaza la nivelul membranei neuronale, ca diferita de ceea ce se intampla la nivelul diverselor viscere, cu deosebire la cel cerebral, responsabil de ansamblul relatiilor organismului cu mediul inconjurator. Puntea pe care a cladit-o aici Sherington la inceputul secolului trecut, intre domeniul neurologiei si psihologiei, indelung pregatita inainte de contributiile altor neurologi si fiziologi de renume (Phluger, Helmholtz, Secenov s.a.), poate fi considerata ca o descoperire fundamentala pentru existenta domeniului de cunaostere al neuropsihofiziologiei, care abia in zilele noastre a mai putut fi recladita si aprofundata de progresele neurostiintelor cognitive.

In spiritul neurologiei clasice legatura dintre viata psihica si cea neuronala de suport a fost initial epuizata de proprietatea fundamentala a reflexivitatii unitatilor neuronale si de conducere a impulsului nervos, de problemele vitezei de transmitere a impulsului nervos. Conditia angajarii acestei proprietati se reprezenta foarte bine in constituirea oricarui arc reflex, care se suspenda odata cu scoaterea din uz maladiva sau accidentala a uneia din componentele sale de baza, aferent ascendenta, eferent descendenta sau centrala[2]. Sherington a mers insa de atunci mai departe si a evidentiat existenta unei reactivitati cu finalitate diferita de cea fixa si rigida proprie arcului reflex clasic, care se mosteneste la fel peste generatii. El a aratat ca (cf. ), in completarea accestei reactivitati se afla o alta, de tip diferit, numita de el "precurenta" sau anticipativa, cu valoare pregatitoare pentru prima. Aprecierea sa a fost sustinuta de tot mai multe argumente ale neurofiziologiei moderne, ca si de cele ale etologiei, o disciplina biologica relativ mai recenta. Aceste cercetari au probat existenta unor structuri neuronale "nespecifice", a unor cai de conducere extralemniscale, altele decat cele piramidale, de conducere "specifica" a impulsului nervos, in clasicul arc reflex. Corespunzator, tiparele fixe de actiune, raspunsuri reflexe de complexitate mai crescuta, puteau fi deopotriva rezultatul unor comenzi de natura "centrala", dar si a unora "periferice", de evocare si sustinere prin ele a ritmicitatii activitatii unor viscere (a cordului, a plamanilor), a marilor segmente de corp, implicate in realizarea deplasarii etc. Fiecare dintre ele devenea expresia producerii nu numai a unei simple reactivitati reflexe ("specifice" sau "nespecifice"), dar si a unei experiente comportamentale filogentice, depozitata la nivelul centrilor nervosi, capabila sa confere activitatilor respective o substantialitate subiectiva "palpabila", care este fundamentala pentru edificarea ulterioara a comportamentului, pentru depasirea situatiilor problematice de fiecare zi.

Fusese astfel formulat de Sherington o distinctie de baza si abila dintre actul reflex propriu-zis si cel instinctiv. Acesta din urma, ca izvor nesecat al conduitelor inteligente, va ramane peste decenii in atentia psihologilor, totodata generator de mult disconfort metodologic in lumea neurologilor. Dovada ca domeniul larg al apraxiilor si agnoziillor acuzate ("palpate") in cazul multor maladii neuronale este tratata separat de psihogenza lor ca functii cognitive. Afectiunile respective sunt prea nobile ca sa mai fie reproductibile la animale, prin ele omul este ridicat deasupra naturii. Pe partea cealalta insa cu aceasta mentalitate omul suporta in smerenie (animalica) efectele generatoare de stress, nevrozante, de instrainare ale lumii moderne civilizate. Desigur, sunt situatii cand ele sunt si generatoare de confort si bunastare, in altele insa ele ridica si mentin un nivel ridicat de andrenalina in sange, cresc ireversibil tensiunea sangelui din artere, pragurile senzoriale cu sensibilitatea marita peste masura raman deschise si pentru virusi si alti agresori care inbolnavesc organismul. Acesti agresori sunt in imediata sa vecinatate, reprezentat de masurile absurde ale sefului imediat ierarhic, de vecinul tulburent care il trezeste cand are somnul cel mai adanc, de copilul sau batut de un altul din blocul vecin Sistemul nervos este antrenat in acord cu o schema care depaseste dimensiunea arcului reflex clasic, care atrage in acelasi "tot" ample functii cognitive sau afective, impreuna cu cele viscerale sau hormonale. Substanta subiectiva a activitatilor rezultate doar nobila nu mai este, doar nota inteligenta nu are - ca sa-l ridice pe om deasupra naturii, care il trimit pe acesta mai repede in sala tribunalului sau direct in puscarie, decat la un psiholog sau la preot in biserica care sa-l tempereze. In plina lume civilizata trebuie admis ca, in fata dificultatilor de fiecare zi, reactivitatea evocata este nu doar reflexa, ci si instinctiva, una care s-a perfectionat odata cu evolutia intregului sistem viu.

Exista un reflex rotulian pe care neurologul il studiaza frecvent, pentru testarea bunei functionari a circuitelor neuronale implicate in desfasurarea normala a activitatii de mers. Cand se produce, la omul adult, acesta este nesemnificativ prin continutul subiectiv in sine al actului de mers. Cu totul alta este insa situatia daca reflexul este considerat din perspectiva psihogenetica, ca reprezentand o piesa intr-un angrenaj, ca o un segment al componentei fixe al instinctului de mers. Constituirea lui la om poate avea loc aproximativ dupa trecerea unui an de viata dupa nastere, ca sa asigure o deplasare bipeda cat-de-cat echilibrata. Un interval incomparabil mai lung decat cel de la ierbivore, de exemplu, de la antilopa gnu, care la doar zece minute dupa expulzare, deja este capabila de accelerari in alergare si sa dezvolte o viteza de deplasare suficient de mare ca sa nu fie prinsa de un sacal; mai lung cu mult decat cel de deprindere a mersului controlat de la maimute. Reflexul rotulian isi gaseste locul in acest angrenaj nu in mod mecanic, ci rezultat al unor acte cu o bogata substanta subiectiva, rezultat al unor aproximari progresive si pregatitoare, fara de care omul ar ramane sa se deplaseze tot patruped, cu nimic diferit decat animalele. La o varsta adulta omul are toate motiovele ca sa nu-si mai aduca aminte de aceaza geneza a conduitei sale de mers, posibila gratie unei copilarii prelungite, cunoscuta sub numele de neotenie, cand se dobandeste deopotirva un control comparabil si asupra altor functii primare de relatie, cum sunt cele ale diurezei sau defecatiei. Gratie acestei edificari psihogenetice, acelasi mers instinctiv al omului, la o varsta ontogenetica posterioara, poate dobandi valente conative, afective sau cognitive, care la animale nu mai are nici o sansa ca sa-si gaseasca o integrare adaptativa asemanatoare, cu atat mai putin intr-un mediu incarcat cu o puternica insemnatate stimulativa semantica.

Pentru explicarea reusitei scolare pedagogii si psihologii se intrec in evidentierea efientei unei sau altei programe de invatare si uita foarte repede ca aplicarea oricareia dintre ele pleaca de la premiza existentei disponibilitatii potentiale ca, de fel, invatarea sa se poata produce, ca pentru acesta sa existe suportul organic si neuronal. Producerea unor forme superioare de invatare este imposibila fara exista unor conditii morfogenetice neuronale, unele de natura filogenetica. In plus, o forma sau alta de invatare se va produce doar daca rezultatele ei isi vor gasi locul intr-un nivel superior, inteligent, de integrare adaptativa. Fara a-si gasi locul acolo, invatarea nu se produce sau se produce cu totul accidental.. Naivii nu inceteaza sa se intrebe cum multe specii de animale nu pot sa invete lucruri pentru care nu au suportul neuronal disponibil, cum chiar cu un creier superior dezvoltat, lucrurile invatate nu-si gasesc locul in ansamblul lor de comportare. Problema este nu doar de antrenare a unei forme sau alta de invatare intuitiva sau a semnelor, ci si a articularii operationale cu rost a ceea ce s-a invatat, interesanta deopotriva neurologic si nereductibila doar la buna functionare a unui simplu arc reflex, problema asumata de diversi specialisti in neurostiintele cognitive. Pentru acestia articularea refelxiva a diverselor segmente de corp, completate de actiunile interiorizate ale acestuia, care mai inainte completau doar zestrea de reactii instinctive, face posibila plasarea activitatii pe trase spatio-temporale noi, cu insemnatate semantica. Ele reprezinta trasee anterior niciodata umblate, un domeniu de cercetare distinct, de manifestare naturala a inteligentei. Radacinile sale au fost reperate (Piaget, Gardner s.a) tot acolo unde organismul isi gaseste suportul germinativ, din care adancuri face posibila manifestarea acestei disponibilitati reactive, de unde da substanta subiectiva "palpabila" dezvoltarii conduitelor de acest fel.

Simpla "palpare"a unei selectii de stimuli, de exemplu, receptionati perceptiv, poate crea probleme metodologice si tehnice deosebite de "palpare" neuro-psihofiziologica. Ca sa se produca, selectia presupune existenta unui nivel superior de organizare a activitatii, ca avand o anumita incarcatura substantiala subiectiva, afectiva si conativa, cu elemente invatate uneori pe loc, discriminate cu abilitate de altele sau descoperite explorator. Unor activitati de acest fel li se poate cauta dupa suportul somestezic neocefalic, cum aceasta este un produs de interactiune dintre caile lemniscale si cele extralemniscale, al talamusului sau a altor formatiuni subcorticale. Desi este vorba de o simpla selectie, aceasta presupune cu prioritate existenta unor asemenea circuite de suport, rezultate ale morfogenezei sistemului nervos, care devin distincte incepand cu Protomamiferele, animale aflate pe o treapta superioara a evolutiei filogenetice, care la animalele aflate pe treptele inferioare ale filogenezei se realizeaza mai anevoios sau de loc (vezi Tabel p. ). Problemele de acest fel sunt diferite si o prioritare metodologica celor care, cand, din cauza unor dereglari maladive, patogenetice sau chiar accidentale, impiedica producerea fenomenului.

Pentru a "palpa" ce se intampla in creier in timpul activitatii de reflectare, de procesare mentala a unor situatii concrete, al aplicarii unor teste psihologice, s-a facut apel la tehnici perfectionate de scanare cerebrala, realizate prin rezonanta magnetica nucleara. De exemplu, in timpul ascultarii unui discurs s-a putut obtine reprezentarea tridimensionala a circuitelor din creierul uman implicat. Aici au putut fi identificate arii de activare centrala si altele periferice, localizate in acest caz in aria lui Wernicke (vezi Fig. ). Aceste evidente si multe altele asemenea, poate mai putin perfectionate, in unanimitatea neurrofiziologilor, probeaza o implicare a creierului doar intr-o proportie minima de 2 - 4 %. Ceea ce din perspectiva embriogenetica corepunde unei proportii normale, nu si din perspectiva antropocentrica, in acord cu care implicarea crierului ar trebui sa fie direct proportionala cu gradul de abstractizare sau formalizare a sarcinii procesate. Cele doua perspective gasesc aici un domeniu fertil de confruntare, un argument in plus pentru temeinicia formularii problemei unui "paradox al evolutiei mentale"

Situatia descrisa mai sus este cu nimic diferita de "palparea" practicata in medicina, in oricare din disciplinele el. Durerea acuzata de bolnav are rar aceasi reprezentare topografica somato-morfologica cu tulburarea patogena cauzatoare, care anatomic poate fi munuscula. Mai mult, deseori aceasta patogena este intratat de profunda, in cat nici nu mai are reprezentare substantiala subiectiva. Ea nici nu mai doare, de tulburarea maladiva omul afla doar indirect, accidental, rezultat al unor analize de laborator, deseori facute doar intr-un stadiu avansat si ireversibil de evolutie al agentului patogen. In neurogeneza evolutiva hipercefalica a creierului omului sau a delfinilor, cercetatorii evidentiaza insemnatatea antrenarii activitatii in schimburi functionale de natura climatica primara termala (Calvin W.H. 1998), respiratorie (Mihai I-M 1988) si nicidecum a unora "academice", de rezolvare reflexiva a unor probleme abstracte, extra sau supranaturale, de realizarea a unor trairi emotionale cu o substantialitate aparte. Simptomatic este abia cum conditii stimulative primare recente, similare cu cele dintr-un tecut natural-istoric indepartat, datorate actiunilor antropice nefaste prezente ale omului in naura - care subtiaza dramatic stratul de ozon din atmosfera, care pulueaza natura, ajung sa fie atat de greu constientizate, sa fie formalizate cu atat de mare dificultate.

Intr-o lume semantica, a semnelor, "palparea" neuropsihofiziologica a psihicului ridica dificultati aparte, este privita deseori cu suspiciune sau este antropomorfizata. Finalitatea cognitiva a unor activitati de reflectare poate genera emfaza, cu efecte asupra destinului individual. Se cer surprinse secvente de viata care trebuie desprinse din cadrul determinarilor lor social-istorice, sa fie golite de mituri si rituri, ca sa fie reasezate la locul lor in natura, in sistemul viu. Pot sa fiiteze in aceasta forma foarte bine ca senzatii, ca perceptii sau reprezentari, ca gandire, ca procese psihice care s-au produs anterior aparitiei omului pe Pamant, cand inca nu era civilizatie. Se cer surprinse astfel actiuni deseori cu o fenomenalitate aparte, uneori fulgeratoare, capabile sa dea un sens nou, un nou rost lucrurilor din jur, eventual sa le darane pe cele vechi, ireversibil. Determinari de acest fel au o influenta decisiva individuala si supraindividuala, in speciatie, ca factor etologic (Mayr, Botnariuc, Banarescu) in asigurarea diversitatii comportamentale, in reproducere, in supravietuire, cand ele se subordoneaza legilor generale care guverneaza in natura, selectiei naturale, luptei pentru existenta s.a.

Procesele psihice au apartinut si apartin cu prioritate naturii si abia ulterior ele cad sub incidenta determinarii lor socia-istorice. In aceasta ipostaza ele au o influenta decisiva in viata individuala, a animalelor si a omului, cu deosebire in situatii extreme, de exemplu, cand informatii de un anumit fel se "scurg" necontrolat, uneori deformat, spre bolnav, de pe masa de lucru a medicului. Acestea pot avea o putere aparte, pe care social-istoric bolnavul nu este pregatit sa le receptioneze, din care cauza ii pot hotara pripit acestuia destinul, de a-si gestiona gresit situatia. Tot o simpla informatie il poate trimite pe un altul in penitenciar dupa gratii, determinandu-l sa comita o infractiune, sa fure, sa violeze. S-a comportat ca o 'bestie' nu din cauza conditiilor social-istorice, aceleasi la toti membrii comunitatii respective, ci pentru ca informatia care i-a parvenit a gasit la el un fond neuropsihofiziologic dereglat, deviant. Actiunile beneficiaza de o motivatie mai profunda decat ordinea social-istorica in care individul traieste. Nici unul dintre acestia nu-si aduc aminte ulterior, nu pot justifica (i)ratiunea deciziilor luate, pusa de circumstanta pe sema bauturii consumate ca sa explice cum de au putut sa actioneze in acel fel.

Cu pretentia de a sustine o perspectiva cognitivista, "palparea" neuropsiho-fiziologica deseori este nevoita sa se afunde intr-o substantialitate subiectiva altfel proprie psihanalizei. De exemplu, pentru testarea aparitiei unor tulburari de mers, in mod traditional medicul neurolog se foloseste de ciocanul de cauciuc cu care "palpeaza" producere arcului reflex rotulian. Reflexul se produce la orice om adult si este relevant pentru miscarea bipeda a oricarui om sanatos. Mai putin este relevant pentru mersul unui om bolnav, la care un agent patogen afecteaza mersul, buna functionare a uneia din componentele acestui arc reflex. Problema nu tebuie abordata insa simplist, pentru ca reflexul rotulian nu se produce nici la copilul mic, unde mielinizarea circuitelor neuronale este inca neterminata. Acest din urma proces neurologic incepe sa se desavarseasca abia dupa un an de la nastere, interval dupa care majoritatea copiilor incep sa mearga. Dar mersul biped nu se produce la sine, ci dupa o perioada indelung pregatita, bogat intentionalizata, de incercari numeroase, foarte multe nereusite, de a aseza si mentine corpul copilului in pozitie verticala, pe cele doua membre posterioare. Mersul patruped este mult mai la indemana, si, surprinzator, la unele ierbivore, pentru angajarea acestuia sunt suficiente doar primele zece minute de viata, dupa expulzare. Dupa acest interval puiul va fi capabil deja sa dezvolte alergari accelerate, cu shimbari de vitza, suficient de rapide ca sa nu mai poata fi ajuns din urma de o hiena. Mersului biped, deci, ii este indispensabil nu doar buna functionare, "palpabila" neurologic, a reflexului rotulian, dar si pentru acumularea ulterioara a numeroase incercari, de initiative cognitive, trairi cu substanta subiectiva inconfundabila, de a da miscarii aceasta "forma" sau structura bipeda. Ele sunt pe urma uitate, trec in sfera determinarii subconstiente, fara de care omul niciodata n-ar ajunge sa dezvolte o miscare de mers bipeda.

Perspectiva cognitivista se poate completa cu succes cu o analiza psihogenetica, fundamentala evidentierea modului de edificare ulterioara a comportamentului. Fata de implicarea unor piese mari, cum ar fi cea a sus-amintitului reflex rotulian, cu asezarea acestuia in arhitectura de mers biepeda, in general, se dovedeste rezerva. Faptul ca un adult nu-si mai aduce aminte, de exemplu, cate busituri a luat in copilarie, pana a invatat sa mearga, sa se deplaseze coordonat, inca nu este un argument. Pana pana la mielinizarea circuitelor neuronale componente, reflexul rotulian nu avea cum sa functioneze. Din acelasi motive acesta nu functioneaza cand un agent patogen (medical) deterioreaza buna functionare a uneia din componentele acestui reflex. Dar poate sa nu functioneze si in cazul in care acesta nu-si gaseste locul supraordonat intr-o schema de actiune senzorio-motorie mai elaborata. Existenta si bune functionare a aceluiasi reflex rotulian mai trebuie admisa ca secventa prealabila, "interiorizata" a dezvoltarii unei miscari indemanatice, dependeta de avansarea aceluiasi proces de mielinizare, care continua sa se produca si la varste mai avansate. Dobandirea unor deprinderi perfectionate de miscare (a jocului mingii cu piciorul) conteaza de aceasta diponibilitate potentiala, a "interiorizaii" prealabile a arcului reflex rotulian, subordonat unei scheme cognitive mai complexe celei de mers, de joc a mingii cu piciorul. Lovirea repetata a mingiei cu piciorul, fara ca aceasta sa cada, nu se obtine de la sine, de la prima incercare, ci, asemenea mersului (aminitit mai sus), doar ca rezultat a numeroase incercari, intentionalizate progresiv, de eliminarea a celor care au dus la nereusita, intr-o perioada bine determinata a ontogenezei. La desavarsirea "formei" sau structurii miscarii, toate anterioarele framantari si terpeliri traite in fata nereusitelor sunt simptomatic uitate. De regula, aceasta reusita, de mentinere in lovire repetata a mingiei cu piciorul, este data ca un lucru cu care individul s-a nascut, in ignoranta totala[3] fata de insemnatatea anterioarelor acumularilor cognitive ("palpabile"), a repetatelor mihnirii traite, realizate intr-o faza precoce a dezvoltarii respectivei miscari. Din aceasta perspectiva secventa cu care s-a completat miscarea ramane parte a naturii, oricand larg comparabila ca eficienta energetica cu cea dezvoltata de cele mai diverse specii de animalele, pe acest plan al "interiorizarii" unitatilor anatomice ale arcurilor reflexe sau intr-unul chiar inferior, unde eficienta superioara a miscarilor este data doar de selectia naturala.

In situatia de mai sus a fost evidentiat doar cazul unui reflex spinal exteroceptiv, care este reproductibila pentru situatia oricarei alte situatii cu alt circuit reflex de acest fel sau vegetativ. Alte reflexe spinale, ca cele sexuale, de diureza sau de defecatie, pot fi "palpate" asemenea celui rotulian de mai sus. Antrenarea lor in functiune implica probleme de psihogeneza comparabile, precedate de ficare data de o perioada pregatitoare, cu intentionalitate bogata, in care copilul pune stapanire pe respectivele sfinctere. Ca si in cazul invatarii mersului, la om se dovedeste necesar un interval mai mare decat cel intalnit la multe specii animale, ca sa-si pastreze intimitatea (cuibului) curata, sa dezvolte un ritual de imperechere[4] etc. Numeroase studii de etologie evidentiaza cum aceste lucruri se intampla la animale, fara sa mai fie nevoie aici de formularea unor cauze psihanalitice, evocarea diverselor complexe de constiinta (Oedip, Eros, Thanatos s.a.). Nu pentru ca la om ele nu si-ar gasi temeinicia, ci pentru a proba ca psihogeneza respectivelor structuri reflexe este posibila anterior invocarii unui determinism social-istoric. Golirea vezicii urinare, de exemplu, la animalele superioare reprezinta o nevoie, o activitate cu substanta subiectiva, care nu se reduce doar la simpla antrenare a unui arc reflex spinal, a sfincterului acestui organ. In completarea acestuia se constitue (chiar la animale !), procese psihice distincte, sintetizate generic in termenul de organism de cunoastere, propus de Delacour ( ), unul care urca pana la nivelul de organizare al reprezentarilor. Dupa miros cainele deja realizeaza cine si ce rang social (neistoric) a avut cel care si-a golit inainte si in acel loc, la acel stalp, vezica urinara. Satisfacerea acestei nevoi la oameni nu se reduce doar la bune functionare a reflexului de inchidere si deschidere a acestui sfincter, unde lipsa de igiena este sanctionata mai necrusator decat la animale.

Cu problema "palparii" vietii psihice cercetatorul se poate imersa chiar in adancurile activitatii citologice al celulei nervoase, chiar in samanta germinativa a vietii insasi. Aici pot fi identificati germenii de suport pentru articulare reflexiva si plastica a comportamentului, care incadreaza limitele intre care comportamentul se contopeste cu viata organica si se distinge de aceasta ca un fenomen natural cu substanta subiectiva (Gardner ). Stari cu substanta subiectiva precisa se raporteaza la activitatile celulei germinative, a celor din diverse viscere, din anumite celule nervoase, se interinfluenteaza reciproc. Acestea sunt produsul interactiunii dintre organizarea sistemului viu, determinata natural-istoric si deschiderea pe care o dovedeste fata de insemnatatea agentilor stimulatori din mediu. De exemplu, efectul placebo, care de mult a incetat sa reprezinte un simplu exotism, cunoaste o mare diversitate de forme de manifestare. Fara a i se nega valoaea reflexiva, mai greu este insa reductibil doar la schema clasica a arcului reflex, unde sa i se identifice componentele. Insemnatatea agentului stimulator cuvantului receptionat are puterea sa suspende o durere sau o alta stare emotionala, sa schimbe viteza de circulatie, tensiunea din artere, ritmul respirator, sa actioneze asupra reglajului metabolismului glucidelor si lipidelor, asupra echilibrului hidric al organismului, asupra metabolismului melaninei s.a. Transformarile "palpate" isi au cauza in semnificatia agentului stimulator, in ceea ce se poate procesa doar in etajele superioare al neocefalului, in scoarta cerebrala.

Termenul de organism de cunoastere este nou in neuropsihofiziologie, a fost asimilat din domeniul neurostiintelor cognitive si benefiaza de sustinere larga din partea etologiei comparate. Pozitia sa centrala este data de faptul ca este operant deopotriva pentru explicarea reactiilor cu integrare pe treptele inferioare ale nevraxului, ca si pentru cele cu integrare in scoarta cerebrala. Mai are de partea sa avantajul ca asimilat pentru explicarea rolului integrator al centrilor corticali reponsabili de producerea limbajului (scris sau vorbit) - diferential in raport cu cel al animalelor, cu toate conexiunile cu centrii nervosi de la etajele inferioare ale nevraxului, isi poate asuma responsabilitatea reprezentarii continutului cultural al fenomenului. Spre deosebire de numeroase studii neurolingvistice descriptive apreciabile, care in loc sa aduca de partea sa progresele etologiei umane, functional raman ajung intepenite intr-un introspectionism experimental istoriceste de mult depasit. Ori cu categoria conceptuala de organism de cunooastere se poate cobora fertil la nivelul de integrare al centrilor nervosi din cordonul spinal, din trunchiul cerebral sau cerebel spre a se analiza cum cum se compun si se articuleaza segmentele de corp pentru a nastere acelor "forme" sau structuri ganditoare, care-i conduc pasii atletului la atingerea de inalte performante; si nu mai putini ganditori raman si pasii balerinei sau balerinului, care pe unduielile muzicii lui Ceaikovski, reproduc miscarile unei lebede sau a unei libelule. Prin cultura acelasi organism de cunoastere incepand de la Homo sapiens devine propriu grupurilor umane, ajunge fixata genetic si atinge un nivel supraorganic de manifestare (cf. Huxley). Interesant este ca, redimensionat astfel cultural, organismul de cunoastere se supune, pe o treapta superioara a spiralei evolutiei, acelorasi legi generale ale evolutiei ca orice alta fiinta din sistemul viu.

1.2. "Palparea" psihicului si paradoxul evolutiei mentale

Cu toate ca la "palpare" psihicul ar trebui sa fie acelasi pentru toti cercetatorii si practicienii in domeniul neuropsihofiziologiei, acest lucru totusi nu este asa. Cauza se afla in perspectivele teoretice, conceptuale si experimentale ale cercetatorilor, din cauza licitarii diferite a solutiilor propuse, uneori a intereselor insuficient de clar formulate. Totusi, pe baza de masuratori electrofiziologice perfectionate (tomografie, cu rezonanta magnetica s.a.) neurofiziologii au estimat, in comun acord, ca in starea de veghe, pentru rezolvarea problemelor curente ale vietii de fiecare zi, se utilizeaza doar cca 2-4 la suta din multitudinea de celule si circuite ale creierului uman. O estimare reala in esenta ei, dar care a avut insa meritul de a-i intriga pe psihologi si biologi deopotriva, cu deosebire pe cei care incearca realizarea de analize comprehensive, comparative.

Au existat mai multe motive de intrigare in fata acestor masuratori. In primul rand, la o asemenea marime infima de solicitare a crierului, oricine poate pune la indoiala insemnatatea, de fel, a acestui viscer pentru manifestarea vietii psihice. In raport cu acest procentaj scazut legatura dintre viata psihica si cea neuronala pare efemera, superficiala, de a dreptul dispensabila. In aceasta ordine viata psihica si-ar putea avea la fel de bine radacinile in alte structuri decat cele neuronale, ca, de fapt, ea nici n-ar exista ca fenomen natural, ca existenta sa ar fi doar epifenomenala. Cu o asemenea cuantificare, desigur, neurofiziologii si-au facut datoria: au asezat pe altarul gandirii o relitate a lor "palpabila". Dar cu aceasta insa problema legaturii dintre viata psihica si cea neuronala nici pe departe sa fi fost rezolvata; cu deosebire din perspectiva biologica, antropogenetica, a cresterii progresive a insemnatatii integrative a vietii psihice ce are loc odata cu evolutia filogenetica a intregului sistem nervos. Din acest moment, in acest dat al implicarii doar intr-o proportie minima a activitatii cerebrale - considerat ca suport organic principal al vietii psihice curente - psihologic se poate acuza manifestarea unui veritabil paradox, unul care va avea sa fie formulat sub expresia "paradoxul evolutiei mentale".

Intrigat deopotriva de enuntul acestei proportii scazute de solicitare a creierului este si psihologul, cu constiinta eforturilor mentale deosebite pe care omul le face pentru rezolvarea problemelor vietii de zi cu zi, a celor din scoala sau de la serviciu, a celor ale cunoasterii stiintifice si culturale. Toate acestea apartin unui mediu de viata semantic, diferit de cel al animalelor, unul de gospodarire gandita a realitatii, dominata de strategii de comportare, toate de procesare mentala superioara a realitatii. Asertarea unei proportii atat de reduse de folosinta a creierului corespunde intru totul cu separarea activitatii mentale, psihice, de suportul neuronal al acesteia, de creier. Nimic asemanator in natura nu mai este gasit, temei pentru ca, in instanta urmatoare, fenomenul psihic al omuluisa fie declarat a fi o veritabila minune a naturii iar psihologul sa recunoasca ca intreaga viata psihica nu are nici un rost existential natural, ca viata psihica este de natura divina.

Surprinzator este ca aceleasi masuratori efectuate la animalele superioare, care nu probeaza prin nimic ca ar fi capabile de calcule abstracte, de creatii artistice sau literale, dovedesc aceasi solicitare minima, comparabila, a activitatii cerebrale. Cu atat mai mult devine temeina problema invocarii, si in acest caz, a activitatii unui viscer care prisoseste, a creierului. Cu atat mai mult cu cat este vorba de animalele superioare si de om, la care creierul a atins culmi cuperioare de dezvoltare. Astfel, tocmai pe treptele superioare de evolutie filogenetica a vietii, unde sistemul nervos ajunge cel mai bine dezvoltat si perfect structurat, acesta ajunge sa fie solicitat in mod curent doar intr-o proportie de 2-4 %. Ceea ce inseamna ca respectivul caracter sau structura organica, cu toate functiile sale, ori ca depaseste de departe nevoile sau functiile (reglatoare si psihice) pentru care a fost creat, ori ca pentru producerea vietii psihice acestea reprezinta doar o problema de décor, ca ceva de lux si ca viata psihica invocata are prea putina legatura cu activitatea sa ca suport.

Din pacate cu formularea problemei "paradoxului evolutiei mentale" psihologul este pus in fata situatiei de a gandi determinarea acelorasi procese psihice in termeni diferiti, natural-istorici. Problema devine dificila. Nu ajunge ca dinamica unora dintre ele este fulgeratoare si efemera, de marimea fractiunilor de secunda[5], acum se pune problema dependentei acestora de factori ce se intind pe durata a mii si sute de mii de ani, a perenitatii acestora, a unora care se manifesta la fel peste generatii, ca in cazul caracterelor somato-morfologice. Deseori problemele acestea sunt tratate cu ignoranta, cu cecitate antropomorfica, desi fara ele psihicul si-ar pierde valoarea integrativa superioara, ca spontaneitate a unor reactii afective, de placre sau tristete, de ras, de frica sa fie redusa la nivelul unei reactivitati primare, medulare. Substanta acestor procese psihice nu se confunda cu cea care este mediata doar la nivelul reflexelor somato-motrice spinale, de apropiere sau defensive. La nivelul scoartei cerebrale se discuta de "instrumentalizarea unor actiuni", de "interorizarea" acestora, de un suport tonigen selectiv al acestora, distribuit pe o durata mai indepartata. Diferentele de substanta radicale se completeaza cu altele de gestiune energetica, la fel de neconfundat. Totusi, intre arhitectura de maxima economie energetica a constructiei din ceara a fagurilor la albine si geometria constructiilor lui Arhimede trebuiesc recunoscute existenta a numeroase asemanari, de forma, si separate de cele de continut. Economia lor energetica respecta o geometrie comparabila - matematic sunt la fel de divine ; in mod paradoxal insa, substanta constructiilor lor este net diferita, care la albine este epuzata doar saliva in care mesteca polenul, in timp ce la oameni include varul si nisipul in combinatii infinit mai variate. Masuratorile electrofiziologice aici sunt de prisos, data fiind diferenta de necumprins dintre creierul albinei si cel al omului, unde albinele nici macar scoarta cerebrala nu au.

La polul opus se afla speciile de animale cu un creier superior dezvoltat, unele notate cu hipercefalie, cu o scoarta cerebrala la fel de stratificata cu cea a omului.. Din cauza faptului ca intre anatomia creierului superior dezvoltat al maimutelor primate, al delfinilor si cel al omului exista mai multe asemanari decat deosebiri Reformularea in acest caz a problemei "paradoxului evolutiei mentale" dobandeste temeiuri noi. Masuratorile electrofiiziologice nici aici nu dovedesc o implicare mai masiva, diferita, a creierului acestor animale, decat in cazul omului, adica tot intr-o proportie de doar 2-4 %. Mai mult, operatiiile mentale ale animalelor nu pot fi suspectate de performante infrumane spectaculoase, de efectuarea unor operatii mentale de complexitate cresuta, ca realizand extragerea de radicali sau algoritmi, de sensibilitate pentru frumosul artistic sau bunul etic. Sunt fapte care abia ca accentueaza nota paradoxala a evolutiei mentale a omului, care reformuleaza lipsa de rost pentru un creier atat de dezvoltat. Hipercefalia este cu atat mai accentuata in cazul delfinilor, animale care traiesc intr-un mediul acvatic, unul de "drept" al pestilor, al unor animale inferioare, unde, ca sa se descurce, le este suficient un creier incomparabil mai mic, mai putin evoluat.

Frenologia este o cacealma dpv natural istorix

Un argument in plus pentru ca aceasta hircpercefalie cerebrala, ca suport pentru producerea vietii lor psihice, sa-si re-dovedeasca prisosinta.

Aceasta insa doar in cazul in care viata psihica este considerata doar un produs antropomorfic al evolutiei ontogenetice a omului.

filogeneze proceselor psihice

problema rpocesarii pb-lor simple - acolo se gripeaza motorul

Un rezultat care contrasteaza atat cu fenomenalitatea intensa a comportamentului de fiecare zi, cat si cu substantialitatea bogata a acesteia.

Selectia naturala, dupa cum se stie, n-a fost prea darnica, pentru a harazi vietuitoarele cu haruri sau caractere care sa le prisoseasca

in rezolvarea caror probleme "academice" a ajuns implicata cu deosebire hipercefalia emesferelor cerebrale. Astfel, la o analiza mai atenta va reiesi ca in acest proces trebuie luat in considerare nu atat implicarea emisferelor cerebrale in solutionarea mentala a unor probleme abstracte supra-terestre de mare complexitate formala, ci unele care privesc implicarea scoartei cerebrale in procesarea unor nivele cat se poate de primare, de integrare de a dreptul viscerala la mediu. Porblemele de acest fel deci necesita a fi raportate la procesarile psihice senzoriale, motorii si mentale de diferite feluri. Ori dintr-o asemenea perspectiva de analiza, spre dezamagirea multor cercetatori, semnalata hipercefalie a creierului uman, ca si cea a animalelor superioare va incepe sa-si diminueze din nota paradoxala. Aceasta pentru ca fenomenul in acest fel se va raporta cu obligativitate si la "costurile" si "consumurile" care se fac in ocuparea unei nise ecologice, a unui teritoriu anume, in raport cu care conditii de mediu este necesaa elaborarea unor raporturi echilibrate ale organismului. Pentru ca diversele perfectionari realizate chiar la nivelul structurii marilor viscere, care a insemnat implicit extinderea speciei spre anumite areale mai mari sau mai aparte - de exemplu, spre cea arboricola si totodata terestra a maimutelor sau acvatica marina a delfinilor etc, au insemnat de fiecare data si implicarea unui control nervos si comportamental a unor schimburi primare si viscerale de acest fel. Pentru ca organizarea psihica superioara a activitatii este de neimaginat in afara cresterii in stabilitate a echilibrului unor nivele primare viscerale de integrare adaptativa la mediu, fundamentale pentru producerea si dezvoltarea ulterioara a unor procese psihice elaborate.

Toate acestea in instanta urmatoare vor colora cu continutul lor afectiv si tonigen arealul si teritoriul ocupat de respectivele specii de vietuitoare animale. Pe un fond fragil al raporturilor primare cu mediul inconjurator un nivel de integrare psihic superior nu-si are nici un rost. Pare in acest sens sterila insistenta antropologilor pentru sustinerea a cat de multa stabilitate a putut aduce la antropoide opunerea unei dintre degetele mainii - un caracter cu putere de redimensionare spatio-temporala indemanatica a actiunilor animalului, cu efecte in cresterea stabilitatii satisfacerii nevoii de hrana; nu mai putin ipoteza mai de mult lansata asupra naturii dominant respiratorii a inteligentei delfinilor, animal la origine terestru, al carui areal si teritoriu de viata acvatic a fost dobandit prin astfel de mijloace sau instrumente "superioare" proprii conduitelor inteligente, prin implicarea formatiunilor neocefalice ale creierului in rezolvarea unor probleme viscerale primare, cum este cel al metabolismului energetic al oxigenului (vezi p. ). Iar aspecte de acest fel ale evolutiei natural istorice ale maimiferelor superioare, ale delfinogenezei de abia s+auaccentuat si specializt in cazul antropogenezei umane. Caci doar pe baza unor stari echilibru foarte stabile de functionare a viscerelor, cu functie integrativa vitala de baza in adaptarea la mediu, se poate conta pe disponibilitatea detasarii si organizarii "interiorizate" si superior instrumentalizate a activitatii. O stabilitate de echilibru superioara care se obtine doar pe baza interventiei active a sistemului nervos, investita deci pentru organizarea activitatii din profunzimile sale viscerale, de acolo de unde se aseaza "caramizile" de baza de contruire si organizare a activitatii psihice. Pentru ca, dintr-o asemenea perspectiva "traiul" usurat pana in proportie de 2-4 % de implicare a activitatii nervoase in rezulvarea problemelor curente va dovedi doar suficienta adaptativa si in nici un caz prisosinta generatoare de paradoxuri.

In ceea ce priveste electrofiziologic "palpata" hipercefalizare, proprie mamiferelor superioare si la om, este firesc ca pe acestia mai mult sa-i asemene decat sa-i deosebeasca. Pentru ca si geneticienii in majoritate sunt de acord ca peste 98 % din caracterele acestor animale se suprapun cu cele ale omului. A trage de aici concluzia ca o asemenea proportie ridicata face ca pentru viata psihica nu mai fie loc in natura, sau ca creierul superior dezvoltat al mamiferelor superioare si ale omului corespunde unui caracter care prisoseste ajunge generator de paradoxuri similare. Mai mult, postulatul de acum al implicarii in proportie atat de redusa a activitatii neuronale cerebrale in viata psihica formulata de neurofiziologi, la o analiza mai atenta isi poate chiar pierde ineditul. Pentru ca cu cca trei secole in urma Bonaventura a formulat ceva intocmaii similar in termenii: bestia auguntur non agunt. Adica a implicarii minime a comportamentului animalelor in adaptarea la mediu. Ori impotriva unei asemenea mentalitati a luat atitudine la vremea sa Darwin, cand la un moment dat a parasit efectiv domeniul biologiei pentru a se dedica si imbrca halatul de psiholog, al unei discipline stiintifice aflate doar in prag de nastere. Iar rezultatele acestui demers, necontestat nici pana astazi de progresele realizte in domeniul psihologiei, au dovedit in psihologie, dar pe urma si in biologie, implicarea activa a factorului comportamental in exercitarea legilor fundamentale de organizare a materiei vii, in legea luptei pentru existenta, al selectiei naturale etc. In acest sens datele experimentale si observatiile etologice moderne asupra animalelor din natura probeaza acelasi lucru, ca ele desfasoara o intensa activitate mentala, ca ele aici au o "lume" a lor aparte, una semnalizata si disputata cu celelalte animale din aceasi specie sau din specii diferite, cu cele din acelasi sex sau din sexe diferite, cu cele de acesi varsta sau din varste diferite . Exista aici o lume a lor foarte activa, oricum diferita de cea artificiala si monotona din laboratoarele de experieta neurofiziologice. In plus, deci, fara recunoasterea acestei realitati, posibil si a diferentei dintre cele doua conditii stimulative - naturale si artificiale - problema ajunge atat de greu inteleasa si la om.

Pe baza aprecierilor de mai sus rezulta ca, in fond, intreaga problema paradoxului evolutiei mentale a omului si a celorlalte animale superioare, al hipercefaliei acestora este una conceptuala si metodologica, a intepenirii foarte usor a analizei acestei probleme intr-un antropomorfism pagubos mai profund. Adica, intreaga activitate a emisferelor cerebrale - doar pentru ca la om acestea reflecta la un moment dat ceva fara egal in lumea animala, ajunge centrata pe problemele lumii semnalizante si semantice in care traieste omul, de intensa procesare mentala a acestora. Numai ca acest lucru nu are corespondent real in activitatea ceregrala a omului si nici macar in cea a animalelor. Pentru ca, in momentul urmator, daca s-ar intampla, aceasta ar insemna nu numai echivalarea activitatii cerebrale cu cea a unui computer electronic, dar ar mai infirma si tradarea principiul economiei energetice de care au ascultat vietuitoarele de milioane de ani in urma. O eroare conceptuala care cunoaste totusi astazi o destul de larga raspandire. Antrenarea ei este cauzata de neputinta explicarii acestei creatii 'superioare a naturii - emisferele cerebrale, care astfel in final sfarseste prin prin adoptarea solutiei divinizarii omului, a ridicarii vietii lui psihice deasupra naturii, a ruperii acesteia de veea ce se produce similar la celelalte specii de animale cu creier superior dezvoltt.. Este o tendinta oricand gata ca sa identifice si sa confunde intreaga activitate nervoasa cu cea a mecanismelor ce raspund de producerea activitatii psihice; in final, cu mecanismul functional al unui computer electronic - a carei inteligenta artificiala nicicand nu o va echivala pe cea naturala a omului.

In sfarsit, problematica "paradoxului evolutiei mentale" isi pastreaza doar o insemnatate metodologica, dar totusi importanta pentru evocarea sensului evolutiei comportamentului, pentru descrierea modului recurent de implicare a diferitilor centri si circuite neuronale in reflectarea semnificatiei agentilor stimulatori. Pentru ca, in functie de cuantumul de noutate a agentului stimulator, de exemplu, reactia de orientare va fi generalizata, cu mobilizarea a o multitudine de reactii reflexe pe intreaga ierarhie de organizare a nevraxului sau va ramane strict localizata, o situatie care va implica doar evocare componenetelor reactive proprii modalitatii senzoriale agentului respectiv. Deci, pana ca reactia sa fie generalizata, procesarea insemnatatii agentusui stimulator poate sa implice diverse mecanisme locale mai simple, ca cele responsabile pentru mentinerea starii tonice a unui fragment de corp, a carui echilibru functional doar primar, se poate foarte bine sadevina decisiv pentru edificarea ulterioara reusita a intregului comportament. Este vorba de antrenarea progresiva a diverselor segmente de corp, proces care nu numai ca presupune exercitarea controlului instantelor superioare ale scoartei cerebrale, dar mai inseamna si o decisiva incarcare in continut subiectiv a respectivului act. O crestere in incarcatura care, totusi, se incadreaza perfect in limitele indicate de neurofiziologic, de solictare in proportie doar de 2-4 % a masei sistemului nervos.

Nici antrenarea epuizanta fizic nu modifica aceasta proportie, de implicare intraltfel a masei cerebrale. Cu atat mai putin in cazul operatiilor mentale "superioare", cum sunt cele de procesare algoritmica sau euristica. Se intampla astfel si nu invers, pentru ca activitatea cerebrala - asemenea activitatilor neuronale de la etajele inferioare ale nevraxului - se conduce dupa principiul instinctiv si inteligent de maxima economie energetica, pus in slujba celei mai perfectionate mecanici a actiunilor. Este un principiu care reproduce pe plan superior rostul sau "logica" de care deja asculta vietuitoarele aflate pe treptele inferioare ale filogenezei. In acest sens, mult mai importanta este mentinerea intr-un echilibru energetic a tuturor elementelor de conduita disponibile, decat epuizarea acestora doar intr-una din ele, fie aceasta si un calcul integral cu mai multe cifre la baza. Cu atat mai mult, cu cat pentru mentinerea acestui echilibru, actualele circuite neuronale cu toti centrii sai de comanda din intregul creier, de departe daca se dovedesc suficiente, si nicidecum sa prisoseasca. Deci nici pe departe structurile sau "formele" de conduita de suport sa-si fi putut in ele desavarsi arhitectura lor de edificare cea mai eficienta, cea mai perfecta.

1.3. Activitatea nervoasa ca o problema cognitiva

In sistemul nervos se intampla de fiecare data mult mai multe evenimente decat cele care se leaga nemijlocit de reflectarea psihica. Si asa cum s-a prezentat mai inainte, unele dintre ele cuantificate electrofiziologic au indicat in acest sens o solicitare abia de 2-4 % a acestei mase cerebrale. Si totusi o asemenea evaluare devine suficienta pentru formularea a numeroase probleme interesante pentru activitatea cognitiva. Dar doar cu precizarea ca, aceste formulari devin posibile si dobandesc temei doar cu conditiua ca, atat cat reflectarea este nevoita sa se raporteze la suportul sau neuronal, miici un moment acesta sa nu fie redusa doar la organizarea anatomica consacrata a sistemului nervos central, la macro si microstructurilor sale functionale. In acest sens este nevoie cu obligativitate admiterea postulatului unui organism de cunoastere, a unuia la baza caruia se afla deja mecanisme instinctive si inteligente, un suport intru totul suficient pentru manifestarea unui 'duh' de reflectare cognitva si conativa, senzoriala, motoare sau mentala, toate ca expressie a angajarii unui raport subiect-obiect, suprapus relatiilor de ansamblu ale organismului cu mediul incomjurator.

Dar antrenarea neurofiziologului intr-un asemenea demers explicativ de natura cognitiva este neobisnuita. Pentru ca doar cu mare dificultate acesta va depasi conditia sa profesionala biologica sau medicala, pentru ca in instanta urmatoare sa formuleze probleme legate de psihogeneza reflectarii. Dimpotriva, neurofiziologul se va simti de a dreptul stapand pe problema rezumandu-se si sa descrie tot ceea ce isi poate avea punctul de plecarea in evocarea reflexului rotulian sau a altuia asemenea, sa formuleze ipoteze asupra naturii cauzelor strict localizate ale unei agnozii sau apraxii, toate in final reduse la un suport sau altul anatomic al sistemului nervos. Cu greu acesta va vedea .dincolo de mecanismul de coordonare spinal si mezencefalic, de comanda antagonista a muschilor gatului, dincolo, de cunoscutul rflext al "rolului conducator" al capului in raport cu corpul (vezi p. ), interventia si unui mecanism isntinct de relatie, compaletat de un altul care la nevoie inteligent este capabil sa rastoarne cu sens invers sensul evolutiei succesiune de relfexe implicate..

Se cunoaste cat de putin spor au in ochii serviciuilor medicale programele de reeducare postoperatorii a miscarilor si actiunilor senzorio-motorii sau mintale. Incontestabil, reusita eliminarii neurochirurgicale ale unei tumori sau a unui angiom care crea probleme in evolutia impulsului nervos, cu implicatii comportamentale de disconfort dramatice, este o problema de cea mai mare insemnatate. Dar la un moment dat se pune si problema ca fostul bolnav sa-si depaseasca conditia de pacient si recuperat sa se intregreze in viata sociala , sa devina ce a fost mai inainte. O problema in mare parte ignorata, greu rezolvabilla fara admiterea necesitatii insusiirii unui punct de vedere cognitivist in materia a ceea ce fostul bolnav este capabil sa reflecte psihic. Pentru ca din aceasta perspectiva elementele de reactii reflexe se cer reevaluate din perspecitva unui propriu-zis organism de cunoastere, cu considerarea tuturor mecanismelor instinctive si inteligente care intra in functiune cu aceasta ocazie. Acesteqaisi gasesc locul intr-un intreg edificiu de deprinderi necesar practicari diverselor activitati, virtual evidentiate in jocuri si ulterior in diversele practici, in domeniul artlor, al sportului. Sunt obiective cu finalitate deja cognitiva si metacognitiva, a caror insemnatate integrativa a fost deja deja semnalata in lucrarile unor psihogeneticeni (Piaget) sau specialisti in domeniul neurostiintelor cognitive (Delacour s.a).

Subordonata unor asemenea cauze cognitive neuropsihofiziologia cognitiva are avantajul de a putea recurge la aplicatii, unele interesate atat de evocarea mecanismelor neuronale necesare realizarii reflectarii, dar si pentru cele care face posibila cunoasterea si controlul constient si intentionat al activitatilor viscerale profunde; a cailor de ridicare de la acest nivel de relatie si reflectare spre cea constienta. In acest sens, ceea ce neuropsihofiziologia clasica atat de ingenios s-a reusit sa puna in evidenta ca suport neuronal pentru producerea reflectarii senzoriale, pentru invatare, memorare . - in mai vechea psihofiziologie ingenios reflectat in termenii conceptului de analizator, acum este necesar acum a fi reasezat in natura (si societate), unde ansamblul relatiilor organismului cu mediul este ridicat pe planul raporturilor subiect-obiect, relatii mediate de organismul psihic de cunoastere, unul care face corp comun cu celelalte structuri organice si viscerale din organism, responsabile de metabolismul energetic, glicidic etc.. In ceea ce priveste complexitatea proceselor psihice implicate, Delacour s-a multumit sa declare ca reprezentarile sunt o culme a demersului cognitv si metacognitiv de acest fel si ca este norma ca "creierul nu va dispune niciodata de o autocunoastere completa" (6 p. 35).

Neurostiintelor cognitive includ in proiectul lor numeroase obiective aplicative. In acest sens Delacour a declarat reprezentarea ca fiind "forma" sau structura suprema de implicare a proceselor neuronale, ca parte al unui organ distinct de cunoastere, care este comun omului si animalelor (superioare), ca putand deservi un raport subiect-obiect, unul aflat in completarea celui organism-mediu. Astfel, reprezentarea pentru acesti specialisti este o veritabila "entitate spirituala", una "palpabila" incepand de la nivelul unitatilor celulare, al retelelor si pana la cel al "gruparilor" neuronale. Reprezentarea pentru acestia este chiar ceva mai mult, este "ceea ce numim, emotii, motivatii sau pasiuni constituite in ordine filogenetica si ontogenetica" (p. 35), inclusiv de reflectare a prezentei permanente a agentului stimulator. Un postulat cu larga sustinere observativa si experimentala. De exemplu, "simpla observare a unui carnivor care asteapta timp indelungat aparitia intr-un loc precis a prazii, arata ca poate atinge cel putin stadiul nr. 4 al evolutiei mentale propuse de Piaget" (cf. p. 51), iar cand pisica sau cainele urmaresc prada in ascunzisurile sale, unde anticipeaza si momentul unde prada va iesi din ascunzatoare, reprezentarea se afla deja in stadiul 6 al aceleiasi clasificari (15). In cazul unor astfel de reprezentari avem de a face cu actiuni 'interiorizate' distincte, unele cimpletate cu elemente de 'instrumentalizare' in plina actiune, unele organizate mintal in veritabile "gupari" de mari dimensiuni si de durata relativ lunga, unele care reunesc in jurul lor neuroni apartinand unor sisteme pe planuri diferite de integrare ale nevraxului. De aici caracterul lor integrativ si relational propriu unui organ distinct de cunoastere, unul care doar la om poate atinge nivele superioare de constientizare, care implicand conditia reflectarii strict instinctive sau inteligente poate atinge nivelul unor propriu-zise conduite cognitive si metacognitve, de dirijare si educatie a elementeleor de reactii reflexe.

Insusirea unei asemenea perspective de abordare neuropsihofiziologiece a reflectarii cere depasirea cadrului conceptual reflexologic clasic, a celui limitat metodologic la interpretarea fenomenelor psihice prin raportare nemijlocita la structurile anatomice si functionale ale sistemului nervos central. In acord cu progresele neurostiintelor cognitive aceleasi reflexe sau franturi de reflexe cunosc o integrare superioara in tipare de raspunsuri, care asculta de legile de organizare a activitatilor instinctive si inteligente, cu ajutorul carora se curmareste elaborarea unei siamgini senzorio-motorii sau reprezentative cuprinzatoare a vietii psihice, a radacinilor sale naturale de manifestare.. Cu atat mai mult, cu cat mumeroase actiuni de acest fel isi trag seva din izvoare chiar mai adanci chiar decat cele ale sistemului nervos - cum ar fi in ordinea interna in raport cu care se produc secretiile hormonale, dupa cum producerea sau nu a altora este hotarata - ci deosebire la om - de inteventia unui plan metacognitiv a ceea ce va avea sa se se reflecte.

1.4. Activitatea nervoasa ca o problema de personalitate

'Personalitatea este o constructie teoretica, elaborata de psihologie cu scopul intelegerii si explicarii - la nivelul teoriei stiintifice - a modalitatilor de fiintare si functionare ce caracterizeaza organismul psihofiziologic pe care il numim persoana umana' p. 31 (Dafinoiu). Ce te faci atunci cu ceea ce la animale este la fel considerat 'personalitate' care diferentiaza din aceleasi ratiuni psihofiziologice diferentele dintre animale.

- Necesitatea admiterii pdv evolutionist si interactionist in ceea ce priveste elaborarea diferentelor interindividuale. Si aceasta mai inainte de admiterea existentei unor tulburari de personalitate, obiect al interventiei terapeutice a psihologiei de formatie clinica

- substantialitatea vietii psihice - mar al discordiei dintre psihologii specialisti in personalitatea, privind intaietatea trasaturilor de personalitate sau a situatiilor stimulative