Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza






PARADIGME, MODELE, TEORII ALE COMUNICARII

Comunicare











ALTE DOCUMENTE

stiai? Contraceptia si prezervativul împotriva ranirii nu s-au inventat
Climatul comunicarii într-o organizatie
Comunicarea politica
LIMBAJUL
Rolul limbajului in sustinerea comunicarii
VORBIREA DIRECTA SI INDIRECTA
Atentia vizuala
Analiza de discurs
CUM SE POT FACE COMPLIMENTE SINCERE SI APRECIERI ONESTE
PARADIGME, MODELE, TEORII ALE COMUNICARII


PARADIGME, MODELE, TEORII ALE COMUNICĂRII

1.    Delimitari teoretice

Înainte de deceniul al cincilea al secolului nostru, cercetari dedicate comunicarii, mai ales mijloacelor moderne de comunicare de masa, nu prea s-au întreprins.

Dezvoltarea vertiginoasa a tehnicilor de comunicare, specifica "erei electronice", a dus si la o îmbogatire si diversificare a studiilor consacrate acestui domeniu si a subliniat necesitatea colaborarii creatoare cu o serie de discipline stiintifice, printre care: sociologia, psihologia, filozofia, lingvistica, istoria, economia, matematica, fizica, cibernetica, informatica etc.

Au aparut astfel, stiinte noi, cum ar fi: teoria comunicarii, so-   ciologia mass-media, sociolingvistica, psiholingvistica, semiotica etc.

Conceptul de comunicare de masa implica o mare varietate de opinii, de teorii si modele, impusa de diversitatea disciplinelor stiintifice care abordeaza comunicarea. Pluralitatea aspectelor teoretice privitoare la stu­dilul comunicarii a creat o bogata literatura de specialitate, care subliniaza caracterul complex al procesului de comunicare, dar si divergenta punctelor de vedere sau, asa cum semnala Denis McQuail, (1999, p.36), "dilemele care apar în conceptualizarea relatiilor dintre elementele ce intervin în comunicare". Spatiul comunicarii ramâne deschis unor interpretari filozofice alternative, dar este necesara o sistematizare a principalelor etape care au marcat constituirea si dezvoltarea teoriei comunicarii.

Pentru studierea sistematica a diversitatii de opinii teoretice, cerce­ta­rea stiintifica apeleaza la scheme simplificatoare, dar cuprinzatoare, care pot furniza o mare eterogenitate optionala, dar si cadre de referinta, suges­tii privind metodele de cercetare. Acestea sunt asa-numitele paradigme.

Conceptul de paradigma a fost introdus de istoricul si sociologul stiintelor Thomas Kuhn care, în Structura revolutiilor stiintifice (1962), preciza: "Paradigmele sunt acele realizari stiintifice universal recunoscute care, pentru o perioada, ofera probleme si solutii model unei comunitati de practicieni". (Thomas Kuhn, 1976, p.39). Este vorba, deci, despre convingerile pe baza carora cercetatorii îsi elaboreaza ipotezele, teoriile, îsi definesc obiectivele si metodele.

Din aceasta perspectiva, cartea noastra îsi propune sa urmareasca constituirea unor paradigme ale comunicarii, evolutia lor pe anumite perioade istorice, schimbarile de paradigme, în conformitate cu noile perspective ale stiintei contemporane asupra fenomenului comunicarii.

Paradigmele comunicarii se caracterizeaza prin continuitate, prin acumulari succesive, prin dinamism si prin capacitatea de adaptare la noile structuri comunicative, specifice lumii moderne, prin "coexistenta pasnica" a unor paradigme, asa cum precizeaza si Thomas Kuhn (op. cit., p.41), si nu prin rupturi comunicationale, specifice unor momente tensionate, care pot fi, totusi, depasite prin dialog.

Desi, în esenta, paradigmele presupun existenta unor scheme, ele nu se rezuma la acestea, deoarece realitatea social-istorica, cu infinita ei bogatie de aspecte, nu se suprapune peste ele, solicitând modificari, mereu alte si alte modele comunicationale.

Cercetarea proceselor comunicarii, a relatiei dintre mass-media, societate si indivizi trebuie sa porneasca de la un set de supozitii paradigmatice, asa cum sugereaza Melvin De Fleur si Sandra Ball-Rokeach (Teorii ale comunicarii de masa, 1999). Paradigma este un termen vechi, care provine din cuvântul latin paradigma. Înainte de dezvoltarea stiintei moderne, se referea la orice fel de "model" care putea fi copiat sau utilizat ca termen de comparatie. "În stiinta comunicarii de astazi, termenul combina ideea unui model pentru comparatie cu ideea mai complexa a unui set de supozitii fundamentale despre natura unui aspect al realitatii sociale sau psihologice". (op.cit., p.41).

Supozitiile care alcatuiesc o paradigma sunt de fapt postulate. Postulatele sunt afirmatii care specifica relatii si conditii pe care le putem considera ca fiind adevarate "de dragul disputei".

Paradigmele sunt formulari teoretice cu caracter general 13313x2315n . Ele propun seturi de postulate-supozitii pe care le putem considera descrieri ale realitatii în scopul obtinerii unor ipoteze derivate.

Pluralitatea paradigmelor teoretice ofera cercetatorului din domeniul comunicarii posibilitatea diversitatii optionale. Nici o paradigma nu trebuie însa absolutizata. exista si paradigme alternative.

"Gama paradigmelor sau modelelor existente este în mod inevitabil foarte larga, iar alegerea va fi raportata la o pozitie filozofica sau stiintifica generala", afirma Denis McQuail (Comunicarea, 1999, p.49).

Mihai Dinu considera ca "orice discutie despre modelare în stiintele comunicarii trebuie sa înceapa cu definirea neechivoca a conceptului de model". Citându-l, la rândul sau, pe Solomon Marcus (Moduri de gândire, 1987), autorul subliniaza: "Pentru ca un obiect sau proces M sa poata functiona ca model al realitatii R, el trebuie sa îndeplineasca cel putin 5 conditii si anume:

1.    Asemanarea sa cu R sa priveasca macar un aspect semnificativ, non-banal (matematicienii prefera termenul de "netrivial") al realitatii modelate.

2.    M si R sa fie totusi îndeajuns de diferite pentru ca sa existe cel putin o metoda de cercetare aplicabila numai modelului, nu însa si realitatii R (altminteri recurgerea la M ar fi inutila).

3.    Printre modelele ce îndeplinesc conditia 2 sa existe macar una singura care sa furnizeze rezultate pertinente, esential diferite de datele de intrare/ipotezele initiale.

4.    Rezultatele obtinute din studierea modelului M sa fie susceptibile de o interpretare în raport cu realitatea R.

5.    M sa prezinte un grad de independenta suficient de mare în raport cu R pentru a putea servi drept model si pentru alte obiecte sau fenomene similare: R1, R2,..., Rn, (exceptie de la aceasta regula fac, poate, numai modelele cosmogonice elaborate de astrofizicieni, care nu se aplica decât unui unic  obiect: universul material)". (Revista Româna de Comunicare si Relatii Publice, nr.1/1999, p.50).

Modelele comunicationale nu trebuie privite ca un cadru fixat o data pentru totdeauna, ci ca elemente ajutatoare ale analizei.

Totodata, aparitia unui nou model de comunicare nu înseamna ca modelele existente anterior vor disparea sau vor capata un caracter marginal.

O mare varietate de teorii au fost elaborate pe parcursul constituirii si evolutiei diverselor paradigme, modele ale comunicarii. Ele au contri­buit la o mai buna întelegere a relatiei dintre mass-media, societate, in­di­vizi, a impactului comunicarii de masa asupra publicului, a influentelor acesteia. Desigur, nu exista o concordanta deplina între aceste teorii.

Multe dintre ele chiar se contrazic. Lucrurile ne par firesti daca avem în vedere complexitatea fenomenului comunicarii de masa, unghiul de vedere al abordarii, diversitatea ipotezelor teoretice. Nu exista, si nici nu poate exista, o singura teorie generala a comunicarii de masa, care sa sintetizeze toate celelalte teorii. De altfel, "un model care ar încerca sa reconcilieze toate posibilitatile conceptuale ar fi o adevarata monstruozitate, cu totul lipsita de utilitate si interes", dupa cum afirma si Denis McQuail (op.cit., p.42).

Încercând sa realizeze el însusi o sistematizare a modelelor co­mu­nicarii, Denis McQuail îsi pune, totusi câteva întrebari fundamentale privind procesul de comunicare.

1) Este procesul de comunicare unidirectional sau interac­tio­nal? Raspunsul sau are în vedere relevanta feed-back-ului si gradul de circularitate implicat. O conversatie interpersonala întâmplatoare sau o negociere verbala reprezinta procese esential circulare si interactionale. Orice act de comunicare este un raspuns la un act de comunicare anterior si este deschis modificarilor. Participantii sunt egali si alterneaza rolurile de comunicator si receptor.

Acest tip de comunicare tinde sa se impuna în comunicarea de masa. Exista însa situatii, "definite institutional", în care comunicatorul poate ignora complet raspunsul interlocutorului (contextul militar sau unele contexte educationale sau corectionale), când initiativa îi apartine permanent comunicatorului.

Avem de-a face cu o comunicare unidirectionala.

2) Comunicare este un proces deschis sau închis?

Sistemele militare de comanda, retelele si canalele formale care se stabilesc în cadrul unor organizatii sunt relativ închise, în timp ce comunicare artistica, cea de masa, contactele informale interpersonale sunt procese deschise.

3) În cadrul procesului de comunicare semnificatiile sunt fixe sau "tranzactionale"?

Variabilitatea tranzactionala are în vedere toleranta diferitelor semnificatii intentionate de comunicator sau percepute de receptor.

Unele mesaje sunt neambigue si permit o unica interpretare, altele nu. Situatiile de comunicare difera în functie de acceptarea ambiguitatii.

În cazul comunicarii artistice sau al conversatiei informale, ambiguitatea este ridicata, iar experienta negociabila pentru receptor.

În asemenea situatii, exista un grad relativ ridicat de toleranta fata de variatia si subiectivitatea perceptiei. În cazul comunicarii stiintifice sau al celei care urmareste ghidarea si controlul, procesul nu este în mod obisnuit tranzactional în acest sens.

4) Care este perspectiva din care trebuie privita comunicarea: cea a transmitatorului sau cea a receptorului?

Exista unele definitii care descriu comunicarea ca proces de trans­mitere a mesajelor si influentare a receptorului, altele, dimpotriva, punând accentul pe raspunsul receptorului. Adaptarea unilaterala, doar a unuia sau a altuia dintre aceste puncte de vedere, nu are în vedere complexitatea procesului de comunicare, proces tranzactional, care trebuie înteles din ambele perspective.

5) Urmareste sau nu comunicare un scop precis?

Procesele de comunicare difera în functie de intentia si instrumen­talitatea lor. Atunci când exista un obiectiv specific, sunt relevante criteriile de eficienta, ceea ce presupune motivatia constienta, planificarea si structurarea activitatilor.

Comunicarea de masa, de exemplu, este definita ca un tip de comunicare care, în esenta sa, nu urmareste un anumit scop, ea doar pune la dispozitia publicului materialul ce poate fi utilizat de oricare dintre membrii audientei.

Din perspectiva unui agent de publicitate sau de propaganda, care utilizeaza canalele mediatice, un anumit mesaj poate urmari un scop precis: persuasiunea, încercarea de convingere a receptorului în legatura cu "marfa" (obiect sau mesaj politic) pe care o propune spre vânzare.

Acelasi proces de comunicare poate avea un scop bine definit raportat la anumiti receptori si nici un fel de scop în raport cu altii.

Aceasta demonstreaza o data în plus complexitatea fenomenului comunicarii, dificultatea teoretica de a construi un model, deoarece numai un model flexibil si foarte general poate reprezenta simultan ambele aspecte.

6) Este sau nu procesul de comunicare dependent de sistem?

Aceasta întrebare vizeaza functia unor evenimente comuni­ca­tio­nale specifice în raport cu alte procese ale vietii sociale. Comunicarea este sistematica atunci când acte succesive de transmitere si receptare a mesajelor sunt relationate într-o maniera determinata între ele si cu contextul în care au loc.

Unele procese de comunicare, cum sunt cele din cadrul organi­za­tiilor formale, sunt proiectate astfel încât sa încorporeze trasaturi sistematice si sa promoveze integrarea si adaptarea. În alte situatii, se poate opta pentru a trata sau nu un proces de comunicare în termeni func­tionali.

Comunicarea întâmplatoare, sau generata de acte spontane, nu poate fi explicata în termenii unor nevoi sau cauza anterioare.

Exista un contrast implicit între un tip de proces de comunicare unidirectional, închis, neambiguu, orientat catre receptor, având un scop precis si un caracter sistematic si tipul de proces aflat la polul celalalt si care are alte caracteristici.

În viata sociala, comunicarea are loc într-o gama larga de situatii si nu putem reduce lucrurile la o perspectiva unica, nici la un unic model comunicational.

 

2. Modelul informational

Prin comunicare se vehiculeaza "informatii". Comunicarea nu are sens fara informatie. În teoria comunicarii, conceptul de infor­ma­-tie e luat sub aspectul de cantitate de informatie, asa cum îl si defi­nes­te Umberto Eco în Tratat de semiotica generala: informatia "semni­fica o proprietate statistica a sursei, si anume desemneaza cantitatea de informatie ce poate fi transmisa" (Umberto Eco, 1982, p. 57).

O definitie asemanatoare întâlnim si la Abraham Moles: "Denu­mim informatie, în sensul strict al cuvântului, cantitatea de impre­vi­zibilitate pe care o aduce un mesaj. Într-adevar, ea este ma­su­ra nou­ta­tii pe care el o introduce în ambianta receptorului. Aceasta imprevi­zi­bilitate este deci legata de originalitatea asamblajului special al sem­nelor respective, este însa de la sine înteles ca se pot realiza mai multe tipuri de asamblare a semnelor, care sa aiba aceeasi originalitate, dar continuturi diferite. Masura originalitatii o constituie notiunea de informatie" (Abraham Moles, 1974, p. 145).

Primii care s-au ocupat de "masurarea informatiei", a cantitatii de noutate transmisa receptorului, au fost americanii Claude Shannon si Warren Weaver, care, în 1949, au elaborat celebra Teorie mate­ma­tica a comunicarii (The Mathematical Theory of Communi­ca­ti­on). Aceasta teorie a oferit o paradigma semanticii si pragmaticii co­mu­ni­cationale. Teza lor este urmatoarea: suntem informati începând din momentul în care ni se adreseaza un mesaj pe care nu-l cunoastem sau care cuprinde multe elemente noi sau imprevizibile.

Valoarea acestui mesaj se masoara printr-o anumita marime, definita ca fiind "informatia" si care poate fi înteleasa ca o cantitate de noutate transmisa receptorului.

Modelul de comunicare provenit din teoria informatiei a devenit clasic si el cuprinde, schematic, urmatoarele elemente:



Schema generala a comunicarii, dupa Shannon si Weaver.

Aceasta relatie de comunicare se realizeaza astfel: emitatorul (transmitatorul) lanseaza un mesaj, provenit de la o sursa; mesajul va fi înscris într-un cod (limbaj) sub forma unor semnale care, prin intermediul unui canal, ajunge la receptor (destinatar); receptorul va realiza o actiune de decodare, de descifrare a mesajului transmis.

Transferul realizeaza elementul comun al informatiei. Infor­matia pleaca de la E si devine informatie pentru R. Transferul are loc între doua entitati orientate catre un scop. E are scopul de a oferi, R trebuie sa fie dispus sa recepteze. În anumite situatii, pot aparea mesaje în­tâm­platoare sau surse de zgomot, în care caz mesajele sunt discontinue.

Între mesaj si cod exista o anumita discrepanta: mesajul este totdeauna foarte concret, nuantat, determinat de loc, de timp, de starea psihologica a emitatorului; codul, dimpotriva, e abstract, având un numar redus de semne.

Mesajul e realitatea infinita în timp si spatiu, în timp ce codul, cel lingvistic, de exemplu, contine numai 28 de semne, cu ajutorul carora se formeaza cuvintele, atunci când vorbim despre codul scris. Se poate vorbi, deci, despre mesaj, cod verbal si cod scris. Mesajul este mai bogat decât codul verbal, iar acesta decât cel scris. Codul verbal dispune de mijloace diverse de comunicare, cum ar fi: vorbirea, gestul, mimica, privirea etc., în timp ce codul scris e mult mai sarac, are la dispozitie unele semne de punctuatie si unele categorii gramaticale. De aceea, lupta pentru adecvarea codului la mesaj este una din trasaturile (si tendintele) comunicarii.

Modelul matematic sau mecanico-matematic este un model unidimensional, linear. Cei doi ingineri din laboratoarele Bell Telephone din New York se ocupau cu studierea liniilor telegrafice. Ei erau preo­cu­pati de caracterul tehnic al comunicarii. Scopul lor era acela de a ame­liora randamentului informational, prin înlaturarea fenomenelor per­tur­batoare, a zgomotelor oricarui canal de comunicare. Teoria lor are în ve­dere mai ales telecomunicatiile, nu este o teorie a comportamentului comunicativ, a semnificatiei, în sensul teoriei comunicarii de mai târziu.

Aceasta teorie a avut însa o influenta extraordinara în constituirea modelelor comunicationale, în studiul proceselor de comunicare.

Ea a oferit o paradigma semanticii si pragmaticii comunica­tio­nale.

Teoria informatiei a generat numeroase aplicatii în domeniul stiintelor umaniste, ca si în cel stiintific.

Abraham Moles considera teoria informatiei ca "un instrument de a gândi, care ne da idei, ne furnizeaza scheme de experienta, care se opun schemelor traditionale". (Communications et langages, Paris, 1963).

Teoria informatiei permite o analiza riguroasa a mesajului si a procesului de comunicare în general.

În prelungirea teoriei informatiei, Abraham Moles studiaza raportul dintre arta si ordinator, introducând conceptul de estetica infor­ma­tionala si subliniind ideea ca arta este un mijloc de comunicare, dar folosind mijloace specifice.

Orice expresie artistica este un fenomen de comunicare. Estetica informationala (în termenii lui Abraham Moles) considera opera de arta "ca fiind un mesaj luat dintr-un ansamblu socio-cultural si trans­mis prin intermediul unui canal (sistem de senzatii vizuale, auditive etc.) existent între un individ - sau un micro-grup creator -, artistul emitator si un individ receptor" (Abraham Moles, 1974, p.21).

Caracterul esential al procesului de comunicare este reprezentat de mesaj, care contine o cantitate masurabila matematic: informatia. Aceasta cantitate care caracterizeaza mesajul este legata, dupa opinia lui Abraham Moles, "de lungimea sa, de dimensiunile în spatiu si timp ale suportului sau sau ale canalului sau de transfer (durata cuvântului, suprafata unui disc, a unui tablou, numarul de semne imprimate), dar mai ales de improbabilitatea ocurentei sale, adica de combinatia pe care o realizeaza" (Idem, p.22).

Aceasta este cantitatea de noutate sau de originalitate care se transmite de la emitator la receptor si se adauga sistemului lor de cunostinte si de experienta caruia îi apartin. Informatia depinde de repertoriul comun atât emitatorului, cât si receptorului. Exista însa un dublu mod de sesizare a mesajului: cel bazat pe informatia semantica si cel bazat pe informatia estetica. "La fiecare nivel al comunicarii dintre emitator si receptor printr-un canal oarecare, putem întotdeauna sa distingem în mesaj doua aspecte. Pe de o parte, aspectul semantic, corespunzând unui anumit repertoriu de semne universale normate, pe de alta, aspectul estetic sau ectosemantic, care este expresia variatiilor la care semnalul poate fi supus fara a-si pierde caracterul specific în cadrul unei norme; aceste variatii constituie un câmp de libertate pe care fiecare emitator îl exploateaza într-un mod mai mult sau mai putin original. Mesajul care parvine receptorului poate deci fi considerat, ca suma informatiilor semantice si estetice", afirma Abraham Moles (Idem, p.42). Avem, deci, de-a face cu o suprapunere a doua mesaje distincte. Primul este mesajul semantic, constituit din asamblarea semnelor (cuvintele unei limbi, notele muzicale etc.), cunoscute în mod explicit atât de creator, cât si de receptor.

Celalalt este mesajul estetic, constituit ca un ansamblu de variatii pe care le sufera configuratia mesajului, ce ramâne totusi identificabil în cadrul caracterului sau normat.

Abraham Moles da câteva exemple reprezentative: o nota muzicala, fara a se sustrage indicatiilor scrise ale compozitorului, poate varia putin în înaltime, în durata sau intensitate, într-o masura perfect perceptibila de catre executant, ca si de catre auditor, fara ca ei, din aceasta cauza sa nu o mai poata recunoaste ca fiind cutare nota a gamei. În acelasi fel, o litera tipografica poate suferi fluctuatii de forma, ramânând totusi recognoscibila:


Mesajul estetic este ansamblul acestor fluctuatii.

Modul de realizare a mesajului muzical în raport cu o partitura, detaliile de tusa ale pictorului în alcatuirea unei imagini figurative ramân în mare neformulate. Rolul esteticianului este acela de a studia mai multe executii sau mai multe tipuri de opere si de a determina elementele de fluctuatie si probabilitatea lor de ocurenta, spune Abraham Moles. În cadrul câmpului de libertate sau de dispersie oferit de un mesaj semantic de baza, esteticianul trebuie sa constate cantitatea de informatie estetica a mesajului, adica originalitatea exprimarii. În comunicarea operelor de arta exista o compensare cu caracter "contrapunctic" între mesajul semantic si cel estetic.

În opinia lui Abraham Moles, mesajul sonor, mesajul vizual, mesajul literar sau tipografic, imaginile mobile ale cinematografului sau imaginile fixe ale fotografiei, ale artelor grafice sau ale picturii, mesajele artelor parfumurilor sau ale gustului nu sunt pentru estetica informationala decât canale senzoriale fizice variate, în analiza carora trebuie aplicata metodologia cunoscuta: descrierea canalului, a emita­torului si a receptorului, descrierea formala si structurala a mesajului, întocmirea unui repertoriu de semne, cautarea probabilitatii lor de ocurenta în cadrul cultural în care se situeaza actul comunicarii etc.

Cercetatoarea Gina Stoiciu considera si ea ca din punct de vedere sintactic (al structurilor), ca si din punct de vedere semantic (al raportarii structurilor la semnificatii), se pot discerne doua tipuri de informatii: informatii semantice si informatii estetice, carora le corespund doua modalitati diferite de percepere a lumii, o modalitate semantica si una estetica: "Modalitatea semantica de percepere a lumii, a mesajelor, este logica, structurala, enuntabila, traductibila. Influenta ei asupra deciziilor si actiunilor receptorului poate fi usor de analizat pentru ca este evidenta. Modalitatea estetica este aparent nestruc­tu­rata, pare inefabila si este netraductibila direct si total în alte limbaje sau în actiuni"(Gina Stoiciu, 1981, p.79).

Din perspectiva structuralista, delimitarea informatiei  semantice de cea estetica este dificila, deoarece, practic, orice mesaj cultural real cuprinde, deopotriva, informatie estetica si semantica, amestecate în  proportii diferite. Noi suntem pusi în fata unor mesaje ce sunt preponderent semantice sau preponderent estetice.

Mesajul stiintific este preponderent semantic, în timp ce mesajul muzical este preponderent estetic.

Mesajul estetic este imaginea si corespunde structurii conotative din lingvistica. "Mesajul estetic este asadar forma, partea adaugata. Distingem însa si un mesaj semantic al imaginii: ceea ce semnifica imaginea si corespunde structurii denotative din lingvistica. Mesajul semantic constituie cu alte cuvinte continutul imaginii", afirma Gina Stoiciu (Idem, p.80).

Mesajul semantic fixeaza un continut logic, folosindu-se de un cod de semne normalizat, în timp ce mesajul estetic este spontan, perso­na­li­zat si preferential în raport cu semnificatia, precum si cu receptorul.

Mesajul estetic declanseaza anumite stari emotionale, ajutând receptorul, într-un mod specific, sa cunoasca lumea. În contact cu mesajul estetic sunt implicate sensibilitatea si afectivitatea receptorului. Tipuri de comunicare cu predominanta estetica sunt: muzica, plastica, religia, poezia, proza, teatrul, cinematograful etc.

Mesajul semantic, dimpotriva, apeleaza la un cod recunoscut; el afecteaza cultura personala în depozitul ei de cunostinte, nu în cel de sensibilitate, respecta legile logicii, putând fi transcris într-un alt limbaj si având un caracter utilitar. Tipurile de referinta pentru mesajul semantic sunt, dupa opinia autoarei mentionate, limbajul logicii, limbajul matematicii si orice limbaj stiintific.

Într-un capitol anterior, aminteam despre dubla semnificatie a limbajului: semnificatia reprezentativa si semnificatia expresiva, despre caracterul tranzitiv si reflexiv.

Semnificatia reprezentativa, descriptiva, este data de functia cognitiva a limbajului si reprezinta aspectul sau semantic; ea presupune precizie, obiectivare si abstractizare.

Semnificatia estetica, expresiva, vizeaza aspectul afectiv al limbajului. Ea presupune subiectivizare, expresia trairii interioare.

Arta nu se limiteaza doar la functia informativa, ea declanseaza emotii estetice, capabile de a-l transforma pe receptor, de a-i modifica modul de a gândi si de a simti, de a-i provoca o anumita atitudine fata de lume. Arta reprezinta o modalitate specifica de cunoastere, cunoasterea afectiva.

Într-un Eseu despre cunoasterea prin arta, Victor Ernest Masek pune în discutie cele trei instante cognitive ale artei, pentru a aduce arta ca marturie a unui mod aparte de cunoastere, unic, inconfundabil. Este vorba despre:

1. Arta ca "arhiva istorica", ca "fisier documentar", cu rol important în procesul de cristalizare, de fixare si de transmitere a cunostintelor acumulate de omenire, în conditiile istorice ale unei stiinte nedezvoltate.

2. Arta ca modalitate specifica de cunoastere si traire a realitatii, prin intermediul emotiei artistice.

3. Arta ca metafora epistemologica.

"Aportul inedit al artei la continua largire a sferei cunoscutului consta tocmai în faptul ca ne prilejuieste intuirea, trairea unei realitati spre care n-am avea altfel acces si ale carei fatete scapa mijloacelor de  investigatie si de descriere rational-conceptuala", afirma Victor Ernest Masek (Victor Ernest Masek, Marturia artei. Eseu despre cunoas­terea prin arta, 1972, p.21). Informatia cuprinsa în opera de arta este inseparabila de structura sa artistica. Arta sintetizeaza o informatie care nu poate fi transmisa decât pe aceasta cale, fiind inaccesibila demersului logic. Ea comunica incomunicabilul. "Informatia estetica, precizeaza autorul, spre deosebire de informatia semantica a operei (denotativa, univoca, epuizând cunostintele nespecifice), este cono­ta­tiva, intraductibila în alt limbaj, dar în acelasi timp transpozabila, pretându-se la parafraza. Aici ni se pare a salaslui izvorul capacitatii de comunicare a operei, potenta cognitiva a metaforei, a polisemiei expresiei artistice care transforma opera de arta din <obiect opac>, existând în sine si pentru sine, într-o lentila transparenta ce ne permite sa deslusim, la diferite grade de marime si de claritate si în functie de puterea ei, semnificatia umana inclusa în actul de creatie" (Idem, p.70-71).

Opera de arta are un caracter permanent "deschis", prin valen­tele polisemice ale metaforelor; prin ambiguitatea semnificatiilor conotate, prin participarea activa a receptorului la procesul comuni­ca­rii. Prin arta, omul îsi regaseste identitatea, integralitatea, redes­co­perindu-se pe sine ca fiinta complexa, unind dimensiunea intelectuala cu cea afectiva, într-o sinteza unica, atotcuprinzatoare. Arta comunica o atitudine emotionala a creatorului fata de realitate, ceea ce implica, în mod obligatoriu, si transmiterea unor informatii, a unor cunostinte despre aceasta.

Asa cum considera Henri Wald, "arta nu comunica emotii spon­tane, ci conotatia emotionala a unei idei. Ea e cultura, nu natura. Ea nu e limbaj, dar e un mijloc de comunicare subordonat limbajului. Limbajul propriu-zis este, asadar, unul singur: cel vorbit. Toate celelalte forme neverbale de comunicare sunt, cel mult, <limbaje>", la plural si în ghilimele" (Henri Wald,1983, p.242).

Limbajul este preponderent logic, în timp ce "limbajele" sunt preponderent estetice. "Limbajul este izvorul tuturor artelor, dar artele nu sunt limbaj, ci forme neverbale de comunicare, chiar atunci când - printre mijloacele lor de expresie se afla si vorbirea, ca teatrul, cinematograful si televiziunea", precizeaza autorul mentionat (Idem, p.226).­

Trecerea de la limbaj la formele neverbale de comunicare înseamna trecerea de la convorbire la transmisie: "În vreme ce, prin limbaj, oamenii ­comunica unii cu altii, prin arta creatorii nu comunica cu ascultatorii si spectatorii, ci le comunica mesajul lor. Prin limbaj, emitatorii si receptorii comunica între ei prin acelasi cod si prin aceleasi mijloace, în vreme ce, prin arta, ascultatorii unui concert sau vizitatorii unei expozitii nu pot sa comunice cu compozitorii sau cu pictorii prin acelasi cod si prin aceleasi mijloace. Comunicarea verbala este dublu articulata, preponderent cognitiva si dialogala, în timp ce comunicarea artistica este monoarticulata, precumpanitor afectiva si monologala." (Idem, p.227) ­

3. Modelul cibernetic

Matematicianul Norbert Wiener este autorul modelului cibernetic al comunicarii (Cibernetica sau stiinta comenzii si comunicarii la oameni si masini, 1948).(Cybernetics, Wiley, 1948).

Schemei unidirectionale a teoriei informatiei elaborate de Sha­nnon si Weaver, Wiener i-a adaugat o conexiune inversa, de la destinatar la sursa, de la receptor la emitator, creând notiunea de feed-back. În sistemul cibernetic, feed-back-ul permite reglarea ciclica a informatiei, reactia efectului asupra cauzei. Ciberneticienii se inte­reseaza de cir­cu­la­tia informatiei în ansamblul societatii.

Vazuta ca o stiinta generala a comunicarii, aplicabila deopotriva omului si masinii, cibernetica ofera un model analogic bazat pe informatica. "Ne-am hotarât sa desemnam câmpul întreg al teoriei controlului si comunicarii, atât la masini, cât si la fiintele umane, cu numele de Cibernetica, derivat din cuvântul grecesc Knbernhtes, sinonim cu pilot." (Norbert Wiener, 1971).

În opinia lui Bernard Mičge, modelul cibernetic este unul dintre curentele fondatoare ale gândirii comunicationale, conturate în deceniile cincizeci-saizeci: "Cibernetica (sau teoria sistemelor generale) ... este în acelasi timp o stiinta a organismelor umane si neumane, nascuta din apropierile între comportamentele organismelor biologice si ale dispozitivelor tehnice si arta de guvernare sau de calauzire a afacerilor lumii". (Gândirea comunicationala, 1998, p.24-25)

Norbert Wiener introduce concepte noi, ca acelea de feed-back, reglare, autoreglare, redundanta etc. "Fireste, exista diferente de detaliu în mesaje si în problemele de reglare, nu numai între un organism viu si o masina, dar chiar si în interiorul unui grup foarte strâns de fiinte. Scopul ciberneticii este sa dezvolte un limbaj si tehnici care sa ne permita sa atacam problema reglarii comunicatiilor în general si, de asemenea, sa descoperim repertoriul convenabil de idei si tehnici pentru a clasa manifestarile lor speciale conform anumitor concepte". (Apud Bernard Mičge, op.cit., p.25).

si pentru Wiener, comunicare înseamna transmiterea de informa­tie: "Informatia desemneaza continutul a ceea ce se schimba în raporturile cu lumea exterioara pe masura ce ne adaptam ei si-i aplicam rezultatele adaptarii noastre... Nevoile si complexitatea vietii moderne fac mai mult ca oricând necesar acest proces de informare, iar presa, muzeele, laboratoarele stiintifice, universitatile, bibliotecile si manualele sunt obligate sa satisfaca necesitatile acestui proces, altfel nu-si vor atinge scopul. A trai eficient înseamna a trai cu o informatie adecvata. Astfel, comunicarea si reglarea privesc esenta vietii interioare a Omului, chiar daca ele se refera la viata lui în societate." (op.cit., p.25-26).

Exista mai multe tipuri de informatie: actuala/potentiala, origi­na­la/reprodusa, condensata (articolul stiintific)/rarefiata (articolul de popu­larizare), utila/inutila, veche/noua, directa/indirecta, imediata/târzie, du­rabi­la/trecatoare, profunda/superficiala, explicata (pedagogi­ca)/comen­tata, informatia dictionarelor, informatia simbolica (cea din chimie, de exemplu), informatia pe care o detine o sursa de autoritate etc.

Competenta informationala presupune o abilitate de a comunica, specifica atât emitatorului (lui E), cât si receptorului (lui R), de a o primi si retine.

Valabilitatea informatiei e data de verosimilitatea ei (daca e plauzibila sau, dimpotriva, absurda) si de autoritatea sursei, care trebuie sa se bazeze pe argumente, dovezi, judecati.

Procesul contemporan de comunicare este unul complex, flexibil si se manifesta atât în medierea tehnica (universul calculatorului), cât si în medierea umana.

Medierea din perspectiva subiectului uman este o forma de refuz al rolului pasiv în comunicare, de reconstructie din partea subiectului receptiv, de mentinere a identitatii de sine în acest proces, de afirmare a exigentelor umane prezente permanent în actul informational, deci, o forma a subiectivitatii.

Relatia mediere - comunicare conduce la interpretarea comuni­ca­rii ca un mijloc al expresiei personale si al relatiei sociale si, în acelasi timp, prin finalitatea sa, si ca un instrument al schimbarii sociale.

Canalele de transmitere a unui mesaj sunt variate: sunet, imagine, miros, gust etc. Natura canalului afecteaza modalitatile în care mesajul e primit, acceptat, evaluat, procesat. Impactul mesajului se schimba odata cu canalul folosit. Unele canale sunt mai eficiente si au un mai mare impact asupra receptorului. Majoritatea receptorilor au preferinta pentru anumite canale: unii pentru imagine (prin televiziune), altii pentru lectura (ziare, carti etc.).

În receptarea si descifrarea unui mesaj, un rol deosebit îl are ex­perienta de viata personala a fiecaruia. Ea difera de la persoana la persoana si amplifica sau, dimpotriva, reduce abilitatea receptarii si deco­di­ficarii unui mesaj.

La rândul lui, mesajul (continutul actului comunicarii) este privat sau public, intentionat, sau accidental, implicit sau explicit.

Feed-back-ul aduce emitatorului informatii despre mesaj, cre­ându-i posibilitatea sa determine daca mesajul a fost primit si înteles corect. El poate fi pozitiv (încurajeaza sursa sa emita similar) sau negativ (descurajeaza), intern (provine din perceptia subiectiva a emi­ta­torului) sau extern (provine de la altcineva), imediat (la un discurs politic vezi reactia imediata) sau amânat (însoteste mass-media tradi­tionale: cartea, articolul).

Feed-back-ul e folositor atât pentru emitator (E), cât si pentru receptor (R); el este o forma sui-generis de comportament în comunicare. Feed-back-ul este comunicare prin comunicare.

Efectul procesului comunicational este unul imediat si usor percep­tibil sau amânat, în timp, efect pe care, uneori, nici E, nici R nu-l sesizeaza.

Foarte necesar în procesul comunicarii este contextul. Orice co­municare are loc într-un anume context. El poate fi natural sau specta­cular, care sa faca impresie. Fiecare context impune anumite norme de comportament si de comunicare.

Lansarea unui mesaj depinde foarte mult de pregatirea contex­tu­lui social. Pentru o receptie adecvata, e necesar ca publicul sa do­reas­ca acest mesaj.

Cei trei autori olandezi ai stiintei comunicarii, de care am a­min­tit mai înainte, definesc "informatia" în general ca fiind "ceea ce se comunica într-unul sau altul din limbajele disponibile" (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, 1998, p.25).

Informatia este considerata ca o combinatie de semnale si simboluri. Semnalele pot fi undele sonore pe care le emitem în actul vorbirii sau undele radio sau cele de televiziune. Semnalele sunt în sine lipsite de semnificatie. Datorita unor conventii sociale, ele pot însa purta semnificatii, înscrise într-un cod, care pot fi decodate. Indiferent de natura semnalelor, atât emitatorul, cât si receptorul trebuie sa cunoasca natura codului, atribuindu-i aceeasi semnificatie.

Teoreticienii olandezi considera ca exista trei aspecte ale conceptului de "informatie":

1.  aspectul sintactic al informatiei, care vizeaza succesiunea impusa semnalelor grafice, auditive ori electronice, succesiune impusa de emitator;

2.  aspectul semantic al informatiei, care vizeaza semni­fi­ca­tia acordata semnalelor pe baza conventiilor sociale;

3.     aspectul pragmatic, care vizeaza efectul informatiei asupra re­ceptorului (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, 1998, p.26).

Conceptul de "informatie" trebuie înteles în mai multe sensuri: "Într-un prim sens, informatia numeste un element particular de cu­noastere sau de judecata, accesibil oricui, sub orice forma. În alta acceptie, informatia delimiteaza o nevoie sociala de comunicare între membrii unei colectivitati sau între diversele grupuri ale societatii. În fine, termenul de informatie vizeaza mijloacele sau instrumentele care asigura, într-o societate data, comunicarea între oameni" (Sociologie de l'information, textes fondamentaux, 1973, p. 12).

În jurnalistica, conceptul de "informatie" este echivalent cu ace­la de "stire". Bernard Voyenne defineste informatia drept "procesul co­mu­nicarii sociale si institutiile care asigura acest proces" (Bernard Voyenne, 1980, p.17). Valoarea informatiei depinde de noutate, iar aceasta, la rândul ei, de caracterul de improbabilitate. O informatie dintr-un domeniu oarecare se transforma într-o informatie ziaristica daca este de interes public si are o mare relevanta sociala. Publicul receptor este acela care determina, de fapt, valoarea informativa a unei stiri.

A informa înseamna a alege din multitudinea de evenimente pe acelea care pot interesa publicul prin ineditul lor si prin dimensiunea sociala.

Informatia poate fi abordata si din perspectiva economica. Putem vorbi, astfel, despre o piata a informatiei, si o piata a interesului, despre legea cererii si a ofertei de informatie, despre un alt tip de relatii între partenerii procesului de comunicare - emitatorul si receptorul. Cel care solicita interesul publicului este emitatorul, iar publicul decide daca primeste sau refuza mesajul.

Piata informationala este de o mare diversitate. Putem vorbi des­pre folio-media (care au drept suport informational hârtia: cartea, zia­re­le, periodicele) si despre electronic media (transmiterea informatiei prin intermediul suportului electronic: telefonia, radioul, televiziunea). Societatea moderna este cunoscuta ca o societate informationala, ceea ce ar traduce ideea unei "revolutii informationale", adica a dezvoltarii fara precedent a unei tehnologii informationale moderne si a consecintelor sociale provocate de aceasta. Pe piata informationala, cererea si oferta cresc într-un ritm ametitor.

J.J.Van Cuilenburg, O. Scholten si G.W. Noomen aduc, în acest sens, câteva argumente de ordin statistic: "Productia mondiala de carte a fost în 1960 de 314.000 de titluri; cincisprezece ani mai târziu, în 1975, apareau 568.000 de titluri, iar în 1986 numarul crestea la 819.500.

Numarul articolelor stiintifice publicate în revistele de specialitate se ridica în 1964 la 800.000; în zece ani (1974), numarul s-a dublat la 1.600.000 articole pe an. Prognoza pentru tarile industrializate indica o dublare a numarului de publicatii stiintifice în decursul a cincisprezece ani" (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, 1998, p.51).

Încercând sa defineasca conceptul de "societate informationala", cei trei teoreticieni propun cinci perspective, care au în vedere: a) structura economica; b) consumul de informatii; c) infrastructura tehno­lo­gica; d) demersurile critice si e) demersurile multidimensionale.

Sa le explicam pe rând:

a) Structura economica. Se acorda o importanta deosebita aspec­telor macroeconomice, deplasarii fortelor de munca dinspre sectorul industrial spre cel al serviciilor sau spre sectorul colectiv.

b) Consumul de informatii. Cercetarile au încercat sa stabileasca ponderea cheltuielilor legate de informatie în bugetul unei familii. (Spa­tiul cercetarii: Japonia). S-au urmarit trei aspecte: cantitatea de informa­tie (numarul anual de convorbiri telefonice pe persoana, tirajul zia­relor la 100 de locuitori, numarul de carti publicate la 1.000 de locui­tori, densita­tea populatiei ca indice al comunicarii interpersonale), gra­dul de penetra­tie al mijloacelor de comunicare (telefon, radio, televiziu­ne) si calitatea activitatilor informationale (ponderea sectorului de servicii în totalul po­pu­latiei active si ponderea studentilor în cadrul categoriei lor de vârsta).

c) Infrastructura tehnologica vizeaza numarul disponibil de retele digitale. Acolo unde numarul de retele digitale este suficient, cresc sansele de dezvoltare a unei societati informationale. Rezultatul: creste­rea productivitatii, a standardului de viata, a timpului liber.

d) Demersurile critice la adresa societatii informationale. Sus­ti­natorii acestei perspective sunt de parere ca "societatea informationala" nu este decât un slogan comercial si ca introducerea pe scara larga a tehnologiei informationale va servi interesele celor aflati la putere, va însemna doar o redistribuire a veniturilor, saracul devenind tot mai sarac, iar bogatul tot mai bogat.

e) Demersurile multidimensionale propun o analiza a relatiilor dintre aspectele economice, sociale, politice, culturale si tehnologice, ajungându-se la concluzia ca nu se poate vorbi despre un tip unic de societate informationala si ca aceasta difera de la tara la tara, de la societate la societate.

Informatia nu are, deci, numai o valoare economica, ci si una sociala, politica sau culturala, ea devine un bun colectiv, accesibil tuturor.

 

4. Modelele lingvistice

a) Determinismul lingvistic (Modelul Sapir-Whorf)

Cel mai important mijloc de comunicare umana este limba. Ea ofera modelul pentru alte forme de comunicare. Limbajul este un fapt universal al societatii umane si se caracterizeaza, în general, prin aceleasi trasaturi în toate manifestarile sale.

Denis McQuail gaseste ca principalele caracteristici ale limbajului în aceasta forma universala sunt:

1) El este "linear" sau secvential, în sensul ca sunetele care-l compun sunt produse de miscari succesive ale organelor vorbirii si pot fi reprezentate de o succesiune lineara de simboluri , paralela secventei de sunete emise.

2) Caracterul sistematic al limbii, guvernat de reguli. Reguli gramaticale, sintactice si lexicale. "Sistematic" se refera la absenta elementului aleatoriu în utilizarea sunetelor si excluderea modifi­ca­ri­lor întâmplatoare, sau idiosincratice, ca si la coerenta logica inerenta limbii.

3) Limba este un sistem de diferente sau contraste: ea distinge un obiect, experienta sau concept de altele, uneori prin subtile variatii de sunete sau ordonare. Limbile variaza în functie de gama diferentelor pe care le prezinta, depinzând de cultura sau de contextul localizarii lor.

4) Limba este arbitrara, în sensul ca nu exista o relatie necesara sau obiectiva între natura unui obiect sau idei si unitatea lingvistica ce se refera la ea.

5) Caracterul conventional al limbii. Altfel spus, limba se spri­ji­na integral pe acordul implicit si informal al utilizatorilor de a respecta regulile de semnificare si utilizare. Arbitraritatea limbii devine posibila numai datorita acestui acord de baza total. (Comunicarea, 1999, p.72-73)

Originile limbajului ramân obscure.

Problema originii vorbirii este una dintre cele mai complexe si ea a reprezentat în timp obiectul unor numeroase cercetari, fara a se trage, nici astazi, concluzii definitive. Cu toate acestea, diversele teorii pe aceasta tema au fost cristalizate si ele se pot grupa în câteva directii. Iata o clasificare propusa de Lucia Wald în cartea sa din 1973 - Sisteme de comunicare umana:

1) Teoria revelatiei. Autoarea mentioneaza despre existenta, la multe popoare antice, a unor legende privitoare la felul în care un "zeu a daruit oamenilor graiul sau a dat nume lucrurilor", ca si despre legenda biblica potrivit careia "omul a dat nume animalelor si pasarilor sub supravegherea Creatorului", teorii fanteziste, fara nici o baza stiintifica, din simplul motiv ca era imposibil ca un singur om sa fi creat limbajul si sa-l "comunice" semenilor sai.

2) Teorii psihologiste, care explica aparitia vorbirii "prin considerarea  ei ca un proces natural, determinat de structura sufleteasca a fiintei umane". Printre psihologisti, autoarea aminteste pe W. von Humboldt, H. Steinthal, M. Müller, pentru care "vorbirea este o manifestare psihica". Ei explica originea vorbirii ca pe un fenomen natural, ignorând conditiile care au dus la aparitia omului si a limbajului.

          3) Teoriile sociologice, care pornesc de la rolul fundamental al limbajului în comunicare. "Se considera ca limbajul a aparut în societate ca mijloc de întelegere între oameni". Aceste teorii "concep crearea limbii nu ca un act unic, ci ca un proces în doua etape: cea a tipatului natural, mostenit din faza animala, cu functie de semnal sau de expresie a afectelor, si cea a constituirii denumirilor".

4) S-a vorbit, de asemenea, de teoria darwinista a evolutiei speciilor, care a vazut problema originii limbajului ca pe o chestiune legata direct de evolutia omului. Eliberarea mâinii, trecerea la pozitia bipeda, procesul crearii uneltelor, munca în comun, nevoia de comunicare - toate au dus la aparitia gândirii si a limbajului.

 5) Teoria prioritatii limbajului gestual considera ca, în faza de în­ceput, oamenii foloseau cuvinte-gesturi, "gândind" cu ajutorul mâinilor.

6) A existat, de asemenea, o teorie a onomatopeelor, conform careia originea limbii se afla în imitarea sunetelor din natura.

7) În sfârsit, teoria originii conventionale a limbajului, care vede aparitia sa ca pe o creatie voluntara a omului, fapt demonstrat de forma sonora arbitrara a cuvintelor în raport cu continutul exprimat de ele.

În concluzie, Lucia Wald considera ca "originea vorbirii nu poate fi privita ca un act unic, ci ca un proces de lunga durata, care a parcurs mai multe faze, în cursul carora s-a trecut de la predominarea afectului la predominarea ratiunii, de la necesitati expresive la nece­si­tati comunicative, de la global la diferentiere, de la sunete nearticulate la sunete articulate, de la imitarea realitatii la simbolizarea ei, de la semnal la semn."

Consideratii extrem de interesante despre originea vorbirii si despre puterea ei face unul dintre cercetatorii cei mai avizati ai teoriei limbajului, Henri Wald. "Vorbirea nu este o consecinta fireasca a dezvoltarii cerebrale", spune el. "Vorbirea nu se naste treptat din comunicarea naturala dintre animale, ci este o creatie prin care oamenii inaugureaza cultura. Faurirea limbajului reprezinta saltul de la natura la cultura, de la inteligenta la intelect, de la natura la cultura, de la materie la spirit. Nu se poate vorbi despre originea limbajului, ci numai de conditiile care au facut posibila cea mai mare revolutie din istoria materiei: saltul prin care materia genereaza contrariul ei - spiritul" (Ideea vine vorbind, 1983, p. 26-27).

Citându-l , la rândul lui, pe F.J.J. Buytendijt, Henri Wald afirma odata cu acesta: "Vorbirea n-are origine, ea este origine".

Henri Wald trimite si el la teoria revelatiei divine, dar în sens polemic: "În istoria culturii, la început a fost cuvântul; ba, mai mult decât atât, cuvântul a fost însusi începutul. Dar nu cuvântul lui Dumnezeu, ci cuvântul Omului" (Idem, p. 31).

Ideea vine vorbind, spune Henri Wald. Cu alte cuvinte, "ideile se formeaza si se dezvolta în si prin comunicare". Vorbirea nu este doar o haina a ideii, ci însusi corpul ei. Vorbirea este si materie si spirit. "Prin vorbire, inteligenta antropoidului devine intelect uman, iar strigatele care semnalau împrejurari concrete devin cuvinte care exprima idei din ce în ce mai abstracte" (Idem, p. 38).

Henri Wald adauga: "Afectivitate si inteligenta au si celelalte fiinte, intelect are însa numai omul, deoarece numai el a reusit sa vorbeasca". Pe aceasta linie a deosebirilor dintre om si animal, teoreticianul deosebeste o trasatura fundamentala, specifica numai omului:capacitatea de a dialoga: "Animalele reactioneaza la semnale, nu raspund la întrebari, pândesc, nu se întreaba, ataca, nu contrazic. Ele comunica între ele, dar nu dialogheaza. Omul este însa prin esenta sa o fiinta dialogala" (Idem, p. 12).

Dialogul reprezinta esenta limbajului. Numai omul este capabil sa dialogheze cu ceilalti, prin conversatie, cu sine însusi, prin meditatie. "Desfasurându-se atât în prezenta vorbitorului cât si a ascultatorului, dialogul, prin intonatie, accent, debit, mimica si gesturi, este singurul mijloc de comunicare capabil sa pastreze un oarecare echilibru între sensibilitate  si intelect". Dialogul realizeaza cel mai bine feed-back-ul  si, totodata, echilibrul dintre individual si social, afectiv si rational, mijloc si scop.

Aristotel definea omul ca fiind zoon politikon, adica acel animal social înclinat catre sociabilitate si comunicare. "Comunicarea dintre oameni nu va fi niciodata totala, dar fara comunicare nu poate exista omenire. Comunicarea verbala este principalul mijloc de a ne întelege între noi, de a ne întelege pe noi  însine", afirma pe buna dreptate Henri Wald.  si continua: "Orice slabire a vorbirii, a comunicarii dintre oame­ni, pune în primejdie întreaga cultura" (Henri Wald, 1983, p. 20).

Nu ne propunem aici sa întreprindem un studiu al limbajului, dar câteva observatii sunt extrem de importante.

Limba este o parte importanta a culturii. Ea modeleaza cultura si perceptiile asupra lumii. Teza apartine celor doi lingvisti americani, Edward Sapir si Benjamin Whorf, care au construit o teorie a modelarii asupra procesului de comunicare.

În primul deceniu al secolului al XX-lea, Edward Sapir a realizat studii ale limbilor folosite de triburile de indieni americani. Apoi, si-a extins cercetarile asupra limbilor din alte parti ale lumii, antice sau contemporane, primitive sau moderne. Concluziile sale, de prin anii 1920, au dus la ideea ca nu numai limbile diferitelor grupuri erau diferite, dar modurile în care acestea întelegeau lumile fizice si sociale erau diferite. Fiecare grup lingvistic avea denumiri diferite pentru acelasi set de obiecte, conditii si situatii în cadrul unei realitati mai mult sau mai putin asemanatoare. Oamenii care foloseau limbi diferite percepeau, de fapt, realitati diferite.

Cuvintele lor, conventiile lingvistice si semnificatiile modelau constructiile comune ale semnificatiilor realitatii, furnizând fiecarui grup o îndrumare subiectiva cu privire la caracteristicile lumii în care traim (Melvin L. De Fleur, Sandra Ball-Rokeach, 1999, p.252).

Se citeaza des un fragment care sintetizeaza ideile lui Sapir cu privire la limba si implicatiile sale în modelarea sociala: "Limba este un ghid pentru <realitatea sociala>... limba ne conditioneaza într-o mare masura întreaga gândire despre procesele si problemele sociale. Fiintele omenesti nu traiesc numai în lumea obiectiva sau în lumea activitatii sociale în acceptiunea curenta, ci sunt în mare masura supusii acelei limbi care a devenit mijlocul de expresie al acelei societati. Este o iluzie sa ne imaginam ca cineva se adapteaza la realitate fara sa foloseasca limba si ca limba este doar un mijloc întâmplator de rezolvare a problemelor specifice de comunicare sau reflectie. Adevarul este ca <lumea reala> este într-o mare masura construita în mod inconstient pe obiceiurile de limba ale grupului. Nu exista doua limbi care sa fie atât de asemanatoare, încât sa se considere ca ele reprezinta aceeasi realitate sociala. Lumile în care traiesc diferitele societati au etichete diferite." (op.cit., p.252)

Edward Sapir si discipolul sau Benjamin Whorf sunt autorii determinismului lingvistic, care presupune dominarea limbajului asupra realitatii, ca si ai relativismului lingvistic, conform caruia diferentele de limbaj genereaza diferentele culturale. (Ipoteza Sapir-Whorf). Whorfianismul considera ca "forma" controleaza "continutul".

Procesele de comunicare sunt vazute ca un complex de factori care modeleaza si influenteaza modul în care realitatea este perceputa.

b) Modelul structural-lingvistic

Un adevarat reviriment în cercetarea limbii, a stilului, se va produce la începutul secolului al XX-lea, când se constituie cele doua directii diferite, cea lingvistica (afectiva), care venea din ideile lansate de catre Ferdinand de Saussure, si cea literara (estetica), ce se revendica din directia esteticii lui Benedetto Croce.

Lingvistul elvetian Ferdinand de Saussure (1857 - 1913) este considerat creatorul lingvisticii moderne. Specialist în gramatica comparata indo-europeana (în tinerete, la 22 de ani, publica - în 1879 - studiul Memoriu asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene), el va deveni creatorul scolii franceze de indo-europenistica, având  numerosi discipoli, dintre care cel mai cunoscut este A. Meillet.

În 1881, este numit profesor la scoala de Înalte Studii din Paris si apoi la Universitatea din Geneva, orasul sau natal, unde va tine, catre sfârsitul vietii, între 1906 - 1911, o seama de prelegeri în care îsi va preciza conceptia sa lingvistica.

Aceste prelegeri au aparut postum, în 1916, sub titlul Cours de linguistique générale, prin îngrijirea unor elevi ai sai. Este, dupa opinia generala, una din operele fundamentale ale gândirii secolului al XX-lea, revolutionând nu numai stiinta limbii, ci si un întreg domeniu al stiintelor legate de ideea de comunicare.

Se poate spune ca mai toate curentele noi din lingvistica contemporana pornesc, într-un fel sau altul, de la conceptia lui Saussure despre limba. Ideile lui valoroase despre distinctia limba-vorbire, sincronie-diacronie, cercetarea limbii ca sistem (fiind considerat, din acest punct de vedere, parintele structuralismului), teoria sa asupra arbitrarului semnului lingvistic etc. au avut urmari profunde asupra domeniului stilisticii.

Astfel, distinctia pe care o stabileste Saussure între limba (Langue) în general, ca sistem de semne conventionale cu valoare sociala, si vorbire (parole), ca manifestare individuala a limbii, determinata de factori diversi, între care cei mai importanti sunt factorii psihologici, este esentiala pentru întelegerea conceptiei sale asupra limbii.

Limba este un sistem lexicologic si gramatical, care exista virtual în constiinta indivizilor apartinând aceleiasi comunitati lingvistice. Ca produs social si ca mijloc de întelegere între oameni, limba nu depinde de individul care o vorbeste. Dimpotriva, acesta trebuie sa-i învete sistemul.

Prin vorbire, Saussure întelege orice act de comunicare individuala. Vorbirea înseamna actul prin care individul se foloseste de limba pentru a-si exprima ideile. De aceea, studiul ei trebuie sa fie psiho-fiziologic.

Savantul elvetian formuleaza teza ca limba este constituita dintr-un sistem de semne, adica din unitati, care se descompun într-un semnificant ("cel care semnifica"), ce reprezinta imaginea acustica pe care ne-o dau sunetele limbii, si un semnificat ("cel care este semnificat"), reprezentând latura mentala, conceptuala pe care ne-o trezeste fiecare din imaginile acustice date. Unitatea dintre semnificat si semnificant defineste semnul lingvistic.

Semnul lingvistic are un caracter arbitrar, între semnificat si semnificant nu exista nici o legatura necesara. Altfel spus, între o notiune si numele ei nu exista un raport obligatoriu, ci o relatie întâmplatoare, care face ca un obiect sa se numeasca într-un fel si nu într-altul. Asa se explica deosebirile dintre diversele limbi si denumirile diferite date aceleiasi notiuni: daca, de exemplu, în româna spunem casa, aceluiasi concept i se spune în franceza maison, în germana Haus, în rusa  dom etc.

Semnul lingvistic are, deci, si un caracter conventional, în sensul ca asociatia dintre un semnificant si un semnificat trebuie sa fie impusa vorbitorului de o colectivitate.

Desi arbitrar si conventional, semnul lingvistic e impus de uzul unei anumite colectivitati si e confirmat prin traditie.

Semnul lingvistic este, de asemenea, liniar, adica se desfasoara
într-o singura directie, fiind perceput vizual (daca este scris) sau audi
tiv (daca este rostit), pe o singura coordonata.

Saussure teoretizeaza distinctia dintre sincronic si diacronic. Sincronic este orice fapt de limba care apartine starii dintr-un anumit moment  a unui sistem lingvistic. Diacronic înseamna succesiunea (evo­lutia) limbii de la o etapa la alta în cursul vremii. Pentru savantul gene­vez, amândoua sunt îndreptatite, dar trebuie sa dam preferinta ling­vis­ticii statice (sincronice), fiindca elementul static din limba este singura realitate pentru vorbitori, iar modificarile lingvistice sunt individuale, se produc mai întâi în vorbire si dupa aceea sunt acceptate de limba.

Saussure se ocupa, deci, de lingvistica statica si de cea evolutiva. Elementele constitutive ele limbajului omenesc se leaga între ele prin raporturi sintagmatice si asociative. Sintagmele sunt locutiuni gata formate, pe care vorbitorul nu le poate modifica, dar, în acelasi timp, vorbirea se caracterizeaza prin libertatea combinatiilor de cuvinte, a asociatiilor, ceea ce contribuie la îmbogatirea limbajului.

În interiorul semnului lingvistic, având ca unitate de baza cuvântul, atât semnificantii, cât si semnificatiile au o miscare relativ independenta în multiple planuri (fonetic, morfologic, sintactic). La rândul lor, semnificatiile sunt mai abstracte la nivel fonetic si morfologic (foneme, morfeme) si mai concrete cu cât se dezvolta în plan sintagmatic. Saussure a definit aceasta stratificare în domeniul limbii ca un sistem de semne.

Termenul care s-a impus însa mai târziu a fost acela de structura (de la verbul latin struere - a construi).

Doctrina saussuriana a influentat imens întreaga dezvoltare a lingvisticii contemporane. Prin teoria limbii vazuta ca un sistem, Saussure a devenit parintele structuralismului, cel mai influent curent lingvistic al secolului al XX-lea, iar prin teoria semnului lingvistic a contribuit la fundamentarea unei noi stiinte: semiologia, vazuta ca stiinta mai generala a semnelor (de la gr. sémeion - semn). "Pentru noi, afirma savantul, problema lingvistica este înainte de orice semio­logica... Daca vrem sa descoperim adevarata natura a limbii, trebuie sa o consideram în ce are ea comun cu celelalte sisteme din aceeasi categorie". (Curs de lingvistica generala, în Antologie de texte de lingvistica generala, Universitatea din Bucuresti, 1977, p. 23)??

Termenul care s-a impus mai târziu în cercetare a fost însa acela de semiotica, definita ca stiinta generala a semnelor de comunicare, indiferent de natura lor. Trebuie sa precizam acum ca stiinta care se ocupa exclusiv de semnele verbale se numeste semantica, iar raportul dintre semantica si semiotica (semiologie) este acela dintre parte si întreg, ceea ce nu înseamna ca semnele verbale nu pot constitui, la rândul lor, elemente ale unor formule semiotice. Asupra acestor chestiuni vom reveni însa într-un capitol ulterior.

Distinctia pe care a facut-o Saussure între limba (langue), ca sis­tem abstract si unitar de semne, si vorbirea vie (parole), cu vari­a­tiile ei necontenite, a constituit punctul de pornire al noilor directii în stilistica. La început, acestea au avut un caracter mai mult descriptiv (Ch. Bally), dar cu timpul s-a observat ca variatiile limbii vii care dau nastere stilului nu se petrec întâmplator, în raport numai cu starea psihologica momentana a vorbitorului, ci sunt determinate de anumite structuri si functii ale limbajului, care actioneaza în interiorul comunicarii.

Doctrina saussuriana a influentat întreaga dezvoltare a lingvisticii contemporane. Definind limba ca sistem, Saussure a devenit pa­rin­tele structuralismului. Termenul de structura (de la verbul latin struere - a construi) s-a impus mai târziu si a fost folosit în mod programatic la Congresul de lingvistica de la Haga (1938), sub forma de structura a unui sistem. O contributie importanta la consacrarea noului termen a avut apoi studiul savantului danez Viggo Bröndal Linguistique structurale, aparut în 1939. Notiunea de structuralism a cunoscut însa raspândirea ei vertiginoasa abia dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Chiar prin etimologie, sensul cuvântului trimite la ideea de edifi­ciu, realizat dupa un anumit sistem si bazat pe o anumita organicitate a partilor.

Elementele esentiale ale notiunii de structura sunt reprezentate de:

1) functionalitatea partilor;

2) integrarea lor în sistem;

3) constanta actiunii combinatorii;

4) procesul de reductibilitate la unitati primare.

În gândirea contemporana, structuralismul nu are un caracter unitar, univoc. Conceput mai întâi ca o metoda de cercetare, el a devenit apoi obiect de disputa între multiple orientari filozofice si ideologice în ultimul timp.

În domeniul stilisticii, împrumutata din structuralism este noti­u­nea de structura stilistica, împreuna cu derivatele ei: structura de su­prafata si structura de adâncime. Se mai utilizeaza, de asemenea, notiunile de structura stilistica minora sau închisa si structura stilistica majora sau deschisa, care au posibilitatea unor multiple interpretari ale sensurilor profunde, de ordin estetic, filozofic, moral etc.

Caracteristica structuralismului este si utilizarea notiunilor de stilistica structurala, critica structuralista, substructura, micro si macrostructura (stilistica), structura comprehensiva si explicativa etc.

Daca o parte din continuatorii structuralisti ai lui Saussure si-au concentrat atentia catre studiul limbii ca sistem de semne, elaborând asa numita Glosematica, stiinta pura, matematizata a limbii (Cercul lingvistic de la Copenhaga, cu reprezentantul sau principal, Louis Hjelmslev), alti lingvisti de aceeasi orientare (Cercul de la Praga, scoala descriptivista americana) au acordat o preocupare mai mare studiului concret al manifestarii limbii în vorbire, în cadrul asa numitei dialectici functionale.

S-a ajuns astfel sa se faca distinctii mai clare între un limbaj intelectual si unul afectiv, între o limba scrisa si una vorbita, între limbaje familiale, sociale (jargoane) si profesionale (tehnice), între un limbaj standard, al exprimarii stiintifice, cu functie predominant referentiala, de cunoastere, si un limbaj poetic (al literaturii artistice), cu functie predominant expresiva.

Aceste cercetari ale diverselor structuri lingvistice au contribuit la precizarea existentei stilurilor functionale ale limbilor literare.

Revenind la notiunea de stil, vom face observatia ca el implica o selectie si o combinare originale a elementelor lexicale, o constructie noua, personala, a contextelor stilistice, un mod propriu de a realiza comunicarea prin reliefarea tuturor resurselor expresive ale limbii. Personalizarea limbajului presupune restrângeri succesive, selectie, precizie si expresivitate, care, toate, vizeaza armonizarea lor într-un enunt de maxima eficacitate. În acest sens, concepe si Ion Coteanu sistemul stilistic al limbii, ca o "ierarhie de restrângeri succesive ale libertatii de utilizare functionala a limbii, restrângeri determinate de obligatii din ce în ce mai putin generale, impuse exprimarii anumitor continuturi de idei". (Structura stilistica a limbii, în volumul colectiv Elemente de lingvistica structurala, Bucuresti, 1967, p. 219)

c) Modelul psiholingvistic

Psiholingvistica - denumita ca atare în 1954 de catre Osgood si Sebeok - îsi propune sa studieze procesele psihologice prin care fiintele umane îsi elaboreaza si utilizeaza un sistem lingvistic. Aceasta disciplina se va dezvolta mai ales sub influenta teoriei informatiei, inspirata din lucrarile lui Shannon. Limbajul va fi considerat ca un comportament comunicativ, iar psiholingvistica drept studiul proceselor de codificare si decodificare a mesajelor verbale.

Psiholingvistica a cunoscut o evolutie rapida, ea s-a diversificat, s-a specializat si a dezvoltat tehnici originale de investigare, devenind una din stiintele cognitive cele mai vii si mai bogate.

Astazi, psiholingvistica încearca sa determine natura si modul de functionare a operatiunilor implicate în prelucrarea diferitelor componente ale limbajului, fonologic, lexical, sintactic, semantic sau pragmatic.

Orientarilor actuale din domeniul stilisticii, vazute în raport cu psiholingvistica, Tatiana Slama-Cazacu le dedica un amplu capitol în cartea ei Introducere în psiholingvistica, aparuta în 1968. Autoarea considera ca diversele curente si polemici din stilistica sau din critica literara actuala provin din atitudinea deosebita fata de cele trei elemente ale comunicarii (literare) (Emitatorul, Receptorul si Mesajul), iar cel mai adesea dintr-o hipertrofiere a rolului unuia dintre ele. Se subliniaza fie aspectele de continut ale mesajelor, fie aspectele formale, se accentueaza hiperbolic fie rolul Emitatorului (în acest caz fiind vorba despre stilistica genetica, preocupata de geneza psihologica si social-culturala a operei, vazuta prin prisma creatorului ei), fie rolul Receptorului (stilistica fiind definita, din acest punct de vedere, ca "partea lingvisticii care studiaza perceperea mesajului".)

O alta perspectiva care marcheaza un curent în stilistica actuala este, precizeaza autoarea, luarea în considerare "exclusiv a Mesajului, fie pentru a releva unicitatea lui, extraordinarul..., fie pentru a i se aplica procedeele cantitative (statistice etc.), fie spre a se face analize desprinse de orice contingente, privitoare la relatiile de sistem intern, la structura formala (îndeosebi în stilistica provenita din unele curente lingvistice structuraliste, mai ales cele care aplica modele ale gramaticilor generative)". (Introducere în psiholingvistica, 1968, p.162)

Aceasta din urma atitudine se întâlneste mai ales la stilisticieni care vor ca analiza stilului sa se confunde cu lingvistica, ceea ce a dus la o stare de confuzie si dezorganizare, de dispersare a curentelor si de lipsa de precizare a metodelor.

Oricare dintre aceste atitudini are un caracter unilateral si ofera o vi­ziune fragmentara si, deci, invita, avertizeaza autoarea, la prudenta. Astfel, psihologismul (înteles ca analiza unilaterala a operei de arta ex­clu­siv prin psihologia scriitorului) saraceste stilistica de numeroase as­pecte care tin fie de relatia cu receptorul, fie de structura interna a mesajului.

Analiza stilistica facuta doar din punctul de vedere al Emita­to­rului este insuficienta deoarece omite ceilalti termeni ai triadei comunicarii.

Acelasi lucru este valabil si în cazul sublinierii rolului deosebit al Receptorului în analiza faptului stilistic.

De asemenea, se pierde din vedere, în aceste analize unilaterale, posibilitatea feed-back-ului, a reversibilitatii relatiei E-R, din care rezulta posibilitatea empatiei, a trairii simpatetice, în situatia altcuiva, pe care stilistica actuala o neglijeaza aproape complet.

Nici luarea în considerare, în mod unilateral, exclusiv a Mesajului ca fapt stilistic nu se justifica. "Mesajul fie el faptul comun din orice comunicare, fie faptul extraordinar, cu valoare stilistica-artistica - este totusi produsul cuiva... si se adreseaza cuiva". (Idem, p.166)

Tatiana Slama-Cazacu demonstreaza ca psiholingvistica poate realiza o analiza globala a tuturor elementelor comunicarii, ca ea poate ajuta la stabilirea legaturilor complexe dintre mesaj, scriitor si receptor "adica nu numai dintre cine selecteaza, cine recepteaza si mesaj, ci dintre toate componentele complexului de factori care determina la emitator alegerea elementelor din limba si combinarea lor în mesajul specific si care fac ca un mesaj sa fie considerat un fapt de stil". (Idem, p.167)

Autoarea întelege psiholingvistica drept o analiza cuprinzatoare, care se refera la toate cele trei componente ale comunicarii. "Psiholingvistica poate ajuta sa se observe mai bine specificul mesajului prin analiza specificitatii autorului; ea poate contribui la o investigatie adecvata si stiintifica a personalitatii scriitorului, în diverse situatii si în continua legatura cu mesajele realizate" (Idem, p.169).

Tatiana Slama-Cazacu atrage atentia asupra unui fapt care de obicei se uita, si anume ideea ca acelasi mesaj este interpretat diferit, dupa epoci sau dupa indivizi si ca evolutia însasi a stilisticii de­mons­treaza ca receptarea se modifica în functie de principiile unei vechi poetici sau ale unui curent lingvistic modern. "Criteriile lingvistice influenteaza profund receptarea faptului de stil", precizeaza autoarea.

Posibilitatile de a întelege un fapt de stil variaza în functie de receptori. Mesajul este determinat de situatia Emitatorului (afectivitatea, gândirea, conceptia sa, dispozitia momentana etc.), dar si de aceea a Receptorului (fiecare Receptor poate receptiona în mod diferit, receptarea poate varia din diverse cauze contextuale).

Mesajul ca fapt stilistic trebuie considerat drept un întreg, încadrat în contextul sau si analizat dintr-o perspectiva dinamica.

Autoarea are în vedere diferite niveluri ale contextului: atât
macro- cât si microcontextul. Contextul nu e un fenomen impersonal, nici un fenomen "indiferent" pentru faptul stilistic, el nu trebuie considerat o structura statica, în el se petrec continue miscari, care trebuie surprinse în analiza stilistica.

Lingvistul englez St. Ullmann considera, la rândul lui, ca stilistica actuala cunoaste doua directii, doua tipuri de studii stilistice: unele care cerceteaza stilul unei limbi si altele care au ca obiect stilul scriitorului. Stilistica nu este însa, asa cum am mai subliniat pe parcursul comentariilor noastre, nici lingvistica, nici literatura, ci numai stilistica, o disciplina autonoma care, studiind faptele de expresivitate ale limbii, ale stilului în toate manifestarile lui, ofera importante pre­cizari asupra stratului afectiv al limbajului.

În ultimele decenii, lingvisti de prestigiu ca R. Jakobson, St. Ullmann, V. V. Vinogradov, G. Antoine, P. Guiraud, H. A. Hatzfeld s. a. au adus pretioase contributii la definirea stilisticii ca disciplina autonoma, care nu se confunda cu celelalte domenii ale stiintei, dar nici nu poate fi total despartita de ele. Lingvistul german, H. A. Hatzfeld defineste cu exactitate specificul noii discipline: "Exista numai o stilistica, care este totdeauna lingvistica, în privinta maximului de material utilizat, psihologica, în privinta motivarii, si, în acelasi timp, estetica, în ceea ce priveste forma exterioara a unui enunt". (H. A. Hatzfeld, Questions disputables de la stylistique, în volumul Communications et Rapports du Premier Congrčs International de Dialectologie générale..., Louvain, 1964, p. 9)

Notiunea de stil depaseste adesea cadrul pe care-l ofera însa faptele de limba. Stil exista si în jocul actorilor, în muzica, în dans, în artele plastice, în arhitectura. Exista, de asemenea, un "stil de viata", "stil de munca", "stil de existenta", dupa cum exista un "stil de a gândi", "de a se îmbraca" etc. În cercetarea americana, studiul stilurilor nonverbale a facut obiectul unor observatii speciale, dintr-o perspectiva teoretica mult mai larga. (Vezi în acest sens, G. W. Allport, P. E. Vernon, Studies in Expresive Movement (Studii de miscare expresiva), New York, 1933; J. Ruusch, W. Kees, Nonverbal Commu­ni­cation, Berkeley, University of California Press, 1956.)

O asemenea perspectiva teoretica ofera o alta idee fundamentala a lui Saussure cu influente puternice si asupra domeniului stilisticii. Este vorba despre înscrierea limbii ca sistem de semne de comunicare, alaturi de alte sisteme de semne (alfabetul surdo-mutilor, riturile simbolice, gesturile de politete, semnalele militare etc.), în cadrul unei stiinte mai generale a semnelor, denumita de Saussure semiologie. Termenul de semiotica, impus mai târziu, defineste stiinta generala a semnelor, indiferent de natura lor.

În aceasta perspectiva semiotica, în care se înscriu toate stiintele ce se ocupa cu studiul semnelor de comunicare, îsi gaseste si stilistica actuala deschiderea ei cea mai larga si unde fenomenele pe care le studiaza apar într-o lumina noua, permitând abordarea lor completa si mai profunda.

Definirea stilului din perspectiva structuralista sau semiotica este mai larga, mai cuprinzatoare si ea poate cuprinde o multitudine de situatii concrete în care se manifesta stilul, marea varietate a acceptiilor date acestei notiuni, inclusiv celor din vorbirea curenta, unde limba modeleaza în mod subconstient întelesuri reale, neluate înca în seama.

Din acest punct de vedere, este de retinut observatia lui Roman Jakobson, dupa care "numeroase elemente poetice tin nu numai de stiinta limbii, ci si de întreaga teorie a semnelor, fac parte, asadar, din domeniul semioticii generale". (Probleme de stilistica, 1964, p. 84.)

Din aceasta perspectiva semiotica, problemele stilului sub aspectele lor cele mai cuprinzatoare se evidentiaza mai clar. Omul comunica nu numai prin intermediul limbii, ci si prin alte mijloace  (coduri): gestuale, iconice, auditive.

Stilurile propriu-zis lingvistice sunt doar o parte, desigur, cea mai importanta, din multitudinea de stiluri umane.

Expresivitatea si functiile limbajului

Conceptul de expresivitate este, desigur, raportat la aceea de stil si stilistica. Între aceste notiuni exista o legatura profunda, dar nu si o perfecta suprapunere de planuri. Expresivitatea este o trasatura particulara a comunicarii, stilul este expresia unui mod de a gândi. Expresivitatea nu trebuie confundata nici cu stilul, nici cu stilistica. Expresivitatea este o forma de realizare a stilului, iar stilul nu este numai expresivitate. Stilul se poate defini ca un sistem al vorbirii expresive, el este înteles ca o abatere de la norma, de la sablon, de la banalul exprimarii obisnuite, comune: "Le style c'est un écart" - spunea Valéry. Expresivitatea este o trasatura fundamentala a stilului. Pentru a întelege mai bine raportul dintre expresivitate, stil, stilistica, trebuie sa facem distinctia între faptele de limba (care privesc natura referentiala, de comunicare, a limbii) si faptele de stil (ce vizeaza natura ei expresiva). Desigur, este posibil ca aceste planuri sa coincida, ceea ce ar reprezenta un plan ideal al comunicarii.

Cauza confuziei care se naste în întelegerea acestor notiuni este, considera I. Coteanu, identificarea expresivitatii cu afectivitatea sau cu estetica.

Dupa parerea lui H. Hatzfeld, ne reaminteste lingvistul român, conceptul de expresivitate a despartit stilistica în doua mari curente: unul reprezentat de Ch. Bally, Ch. Bruneau si J. Marouzeau, pentru care expresivitatea este "sensul psihologic si afectiv al oricarei intonatii, al oricarui cuvânt, al oricarei forme si al oricarei sintagme utilizate într-un enunt datorita emotiei"; celalalt, reprezentat de K. Vossler, L. Spitzer si Damaso Alonso, la care - pe lânga Hatzfeld însusi - ar putea fi adaugat, într-un anume fel, si Benedetto Croce.

Pentru ei, expresivitatea este "un element înainte de orice estetic, imanent în orice material de limba, filtrat într-o forma sau, mai exact, transformat într-un enunt artistic, element inventiv care leaga spiritul unui creator de limba de forma creatiei sale". (I. Coteanu, Stilistica functionala a limbii române, 1973, p. 73.)

Am aratat cu un alt prilej ca, pentru Bally si adeptii sai (la noi, Iorgu Iordan), expresivitatea se datoreste continutului afectiv al co­mu­nicarii, care se manifesta în domeniul limbii vii, naturale, într-un mod spontan, neelaborat, opus limbajului intelectual, care are un caracter neutru, sau celui artistic, al creatiei literare, care, fiind deliberata, are un caracter artificial.

Prin aceasta Bally despartea net notiunea de stil, înteles ca aspect individual al artei literare, rezultat din intentia artistului de a crea efecte de ordin estetic, de  stilistica, disciplina lingvistica având ca obiect limba, adica faptele de expresie cu continut afectiv. Desigur, nimeni nu mai face astazi aceasta despartire, deoarece notiunile nu numai ca nu se exclud, dar sunt complementare si vizeaza latura expresivitatii atât la nivelul vorbitorului obisnuit, al limbii comune, cât si la cel al scriitorului, al limbajului artistic.

O clasificare a expresivitatii ne propune Jaroslav Zima care, în lucrarea Expresivitatea în ceha contemporana, Praga (1961), considera ca exista o expresivitate inerenta (cea redata prin onomatopee, armonie imitativa), aderenta (care provine din modificare semantica încorporata ulterior în cuvânt) si contextuala (generata de relatiile cuvintelor într-un anumit context).

I. Coteanu avanseaza propria clasificare: expresivitatea latenta în cuvânt ( existând virtual în limba) si expresivitatea dedusa (rezultata din context). Ambele sunt puse de autor în legatura cu cantitatea de informatie, "invers proportionala cu numarul posibilitatilor de alegere a unui eveniment dintr-o multime de evenimente si direct pro­por­tionala cu numarul stirilor dintr-un mesaj si al sensurilor cuvântului; astfel, termenii polisemantici au o mare cantitate de informatie, cei cu sensuri putine, una mai mica, iar cuvintele monosemantice, nici una". (Idem, p.75.)

Într-o concluzie finala, I. Coteanu precizeaza ca "expresivitatea spontana este manifestarea verbala a emotiei corespunzatoare, în timp ce expresivitatea deliberata este manifestarea verbala a emotiei contemplative". (Idem, p.76.) Expresivitatea trebuie, deci, înteleasa ca având si o importanta functie gnoseologica, specifica, mai ales, expresivitatii poetice, ceea ce ne obliga sa o raportam, ca si în cazul stilului, la structura comunicarii si la natura relatiilor dintre emitator, destinatar, mesaj, canal, context. Adica la functiile limbajului. Fiecare din acesti factori determina o alta functie a limbajului.

Functia fundamentala a limbii este aceea de comunicare. Comunicarea prin limba este însa un proces complex, care presupune mai multi factori, ceea ce determina si alte functii ale limbajului.

În cartea sa din 1934, Die Sprachtheorie, Karl Bühler considera ca limba are trei functii: una de exprimare, alta de apel catre destinatar si o a treia de reprezentare, concretizata în enunturi. 

scoala structuralista de la Praga, prin J. Mukarovsky, le-a adau­gat acestora, în 1938, înca una, functia estetica, pe care, în 1958, Roman Jakobson, din aceeasi scoala lingvistica, a numit-o poetica, adaugându-i, la rândul sau, înca doua: functia metalinguala, prin care se explica întelesul cuvintelor, si functia fatica, prin care vorbitorul controleaza daca destinatarul mesajului urmareste ce i se comunica.

În esenta, pornind de la analiza relatiei de comunicare, Roman Jakobson deduce sase functii ale limbajului, între care exista o relatie complexa: "Desi distingem sase aspecte esentiale ale vorbirii, ar fi greu sa gasim vreun mesaj verbal care sa împlineasca numai o singura functiune. Diversitatea nu rezida în monopolul uneia dintre aceste multiple functiuni, ci în ordinea ierarhica diferita a functiunilor. Structura verbala a unui mesaj depinde în primul rând de functiunea predominanta". (Lingvistica si poetica, în Probleme de stilistica, 1964, p. 88.)

Pe scurt, aceste functii sunt urmatoarele:

1. Functia emotiva sau expresiva, concentrata asupra reflectarii starii sufletesti a emitatorului de mesaj. Ea are tendinta sa produca impresia unei anumite emotii, fie adevarate, fie simulate. Stratul pur emotiv al limbajului este reprezentat mai ales de interjectii, precum si prin sunete cu valori asemanatoare în cuprinsul cuvintelor sau altor unitati de limbaj (sintagme, propozitii si fraze). În cadrul codului ges­tual al actorilor, de exemplu, exista un întreg arsenal de aceasta na­tu­ra, care, combinat cu resursele codului lingvistic, multiplica si mai mult varietatea acestor mijloace de comunicare. (Roman Jakobson da exemplul unui actor din Moscova care a format patruzeci de masaje diferite din expresia asta-seara, pronuntând cuvintele respective conform fiecarei situatii emotionale).

O simpla interjectie (ah!) poate provoca, printr-o variatie de intonatie, o mare diversitate de efecte: bucurie, durere, admiratie, uimire, mila, surpriza, indignare, nerabdare, oboseala, furie, invidie etc. La fel, prin pronuntarea mai lunga sau mai scurta a uni vocale, cum ar fi în exemplele: da si daa...; buuuna treaba ai facut! etc.

2. Functia conativa, orientata predominant catre receptorul de me­saj (destinatar), cu tendinta de a-l provoca, de a-i impune ceva. Voca­tivul si imperativul sunt formele cele mai expresive ale acestei functii.

3. Functia referentiala (denotativa sau cognitiva), orientata predominant catre sensul exact al mesajului. Ea se distinge în cadrul ling­vistic prin valoarea pur notionala, referentiala a cuvintelor. Infor­mea­za despre ceva  sau cineva, despre o a treia persoana.

4. Functia fatica este preocupata de mentinerea contactului de comunicare prin formule ca : "Alo, ma auzi?", "Ma întelegi bine?", prin dialoguri care repeta mereu aceeasi idee. Mesajul serveste la stabilirea comunicarii, la prelungirea sau la întreruperea ei, el con­tro­leaza cum functioneaza canalul si circuitul, atrage atentia interlocutorului sau confirma faptul ca acesta ramâne în continuare atent. ("Ascultati?")

5. Functia metalinguala explica interlocutorului codul folosit. Ea are rolul de comentariu si control al codului, prin întrebari referitoare la acesta, functie predominanta la copii si cei ce învata o limba straina: "Ce este de spus?", "Vedeti ce vreau sa spun?" etc.

Metalimbajul este folosit cu scopul de a explica un cuvânt, de a preciza un sens: "Adica...", "Nu asta am vrut sa spun", "Într-adevar, de asta este vorba", "Dati-mi voie sa va explic", "Nu înteleg nimic din ceea ce spuneti", "Glumiti...?" etc. Dictionarul cu definitiile, sinonimele si antonimele sale nu este altceva decât o culegere de metalimbaje.

6. Functia poetica este orientata catre adâncimea mesajului, privit în toata complexitatea lui. Aceasta functie este considerata de Jakobson o functie dominanta a limbajului uman, ea nu se reduce numai la sfera poeziei sau a artei în general, ci îmbratiseaza întreaga comunicare umana: "Orice încercare de a reduce sfera functiunii poetice numai la poezie sau de a limita poezia numai la functiunea poetica ar duce la o simplificare excesiva si înselatoare. Functiunea poetica nu este singura functiune a artei verbale, însa este functiunea ei dominanta, determinanta, pe când în toate celelalte activitati verbale ea se manifesta doar ca un element constitutiv, subsidiar, accesoriu". (op. cit., p. 93.) Pentru Jakobson, "studiul lingvistic al functiunii poetice trebuie sa depaseasca limitele poeziei, iar pe de alta parte, studiul lingvistic al poeziei nu se poate limita la functiunea poetica". (Idem, p.94)

Criteriul lingvistic al functiei poetice este dedus de Roman Jakobson din cele doua moduri principale de aranjament folosite în comportamentul verbal: selectia si combinarea: "Selectia se reali­zea­za pe baza unor principii de echivalenta, asemanare sau deosebire, sinonimie sau antinomie, pe când combinarea - construirea secventei - se bazeaza pe contiguitate. Functiunea poetica proiecteaza principiul echivalentei de pe axa selectiei pe axa combinarii". (Idem, p.95)

Lingvistul american stabileste mai întâi cei sase factori ai co­mu­nicarii verbale, alcatuind si o schema corespunzatoare:


Cei sase factori ai comunicarii verbale

Relatia dintre acesti factori ai comunicarii verbale este, conform lui Roman Jakobson, urmatoarea: "Cel care se adreseaza (emitatorul) trimite un mesaj destinatarului (receptorul). Pentru ca mesajul sa-si îndeplineasca functiunea, el are nevoie de un context la care se refera (sau, într-o nomenclatura mai echivoca, de un referent), pe care destinatarul sa-l poata pricepe si care sa fie sau verbal sau capabil de a fi verbalizat; de un cod, întru totul sau cel putin partial, comun atât expeditorului cât si destinatarului (sau, cu alte cuvinte, comun celui care codeaza si celui care decodeaza); în fine, are nevoie de contact, conducta materiala sau legatura psihologica între cei doi, care le da posibilitatea sa stabileasca si sa mentina comunicarea". (Idem, p.88)

Fiecare dintre acesti sase factori determina o alta functie a limbajului. Dupa ce defineste aceste functii, lingvistul alcatuieste si o schema corespunzatoare a lor:


Cele sase functii corespunzatoare

Desigur ca, în sens restrâns, analiza versurilor cade în întregime în competenta poeticii, iar aceasta poate fi definita ca "o parte constitutiva a lingvisticii, care se ocupa de raporturile dintre functiunea poetica si celelalte functiuni ale limbajului". (Idem, p.97) Dar, în sensul mai larg al cuvântului, adauga Jakobson, "poetica se ocupa de func­ti­unea poetica nu numai în poezie, unde aceasta functiune este suprapusa celorlalte functiuni ale limbajului, dar si în afara poeziei, atunci când o alta functiune se suprapune functiunii poetice" (Idem).

Cu alte cuvinte, functiunea poetica a limbajului se manifesta nu numai în arta versului, ci si în proza artistica, precum si în proverbele ("apa trece, pietrele ramân"), în expresii idiomatice ("fugi cu ursul!") sau în vorbirea obisnuita. Din nevoia de a nu crea confuzii, s-a apelat la termenul poietica, prin care cei care-l folosesc înteleg arta poeziei în sine ca un lucru distinct de arta prozei.

Dintre multiplele functiuni ale limbajului, doua ni se par esen­ti­ale în transmiterea de mesaje: cea referentiala si cea poetica. Toate celelalte sunt laterale, auxiliare. Functia referentiala este continuta în celelalte functii ale limbajului, care tind toate sa întregeasca posibi­li­tatile de a realiza mesajul. În acelasi timp, toate functiile îsi gasesc modul ideal, mai bogat si, în acelasi timp, mai nuantat de manifestare în functia poetica. Ea este, în ultima instanta, functia expresiva cea mai deplina a codului de comunicare.

Prin analiza functiilor limbajului, ajungem din nou la relatia fundamentala dintre mesaj si cod, dintre ceea ce transmit si modul cum transmit, altfel spus, la relatia dintre comunicare si expresivitate, esentiala în definirea fenomenului stilistic.

Raportul dintre comunicare si expresivitate

Notiunea de expresivitate nu este identica aceleia de reflexivitate, nu se reduce numai la valorile psihologice cuprinse în limbaj, ci ne spune mult mai mult. Relatia dintre comunicare si expresivitate este fundamentala pentru precizarea modului în care se produce asimilarea mesajului în structurile codului. Sa examinam mai îndeaproape specificul celor doi factori ai comunicarii verbale: mesajul si codul. Vom observa, mai întâi, o mare discrepanta între aceste doua elemente.

Mesajul este întotdeauna foarte concret, bogat în nuante, determinat de loc, de timp, de starea psihologica a celui ce transmite etc. Codul, dimpotriva, e abstract, cu un numar redus de semne (mijloace de transmitere). Mesajul e realitatea infinita în timp si spatiu si într-o continua schimbare obiectiva si subiectiva; codul, spre exemplu, cel lingvistic, cuprinde numai 28 de semne (foneme), în care se îmbina în vreo 50 de mii de cuvinte, dintre care numai vreo câteva mii sunt uzuale, chiar si-n operele celor mai mari scriitori.

Ca o exemplificare a acestei discrepante dintre mesaj si cod, marele dramaturg englez Bernard Shaw facea urmatoarea remarca plina de tâlc: "Exista cincizeci de feluri de a spune da si cinci sute de a spune nu, dar numai un singur mod de a le scrie". Observam aici trei categorii distincte: mesaj, cod verbal si cod scris. Mesajul e mai bogat decât codul verbal, iar acesta decât cel scris. Codul verbal e mai bogat decât codul scris, fiindca dispune de mijloace multiple pe care le combina dupa nevoi: vorbire, gest, mimica, privire etc. Codul scris dispune, în cazul dat, doar de categoria adverbiala si de unele semne de punctuatie (da, nu, ?, !, ?!, ..., !!! ).

Codul scris cauta sa-l redea cât mai nuantat, cât mai fidel, pe cel verbal. El ramâne însa departe de a-l egala în ceea ce priveste con­cretetea mesajului, adâncimea si nuantele lui. Lupta pentru adecvarea codului la mesaj nu este lipsita de rezultate pozitive. Iata câteva exemple revelatoare:

1. Aceasta zi este frumoasa (enunt, constatare).

    Ce frumoasa este aceasta zi! (enunt - uimire).

2. Prietenului meu îi este sete (enunt, constatare).

    Prietenului meu îi arde gâtlejul de sete (enunt - ironie).

3. I-a venit o idee (constatare).

    I-a trasnit o idee! (constatare plastica, uimire, ironie).

Se poate usor observa ca schimbarile de expresie sunt foarte mici, în schimb, cele de continut, de mesaj, sunt foarte mari.

Toate aceste transmiteri de mesaje ne întâmpina într-un dublu sens. Pe de o parte, avem o comunicare simpla, referentiala, pe de alta parte, o comunicare dublata de o stare psihologica. Despre aceasta posibilitate a limbajului, Tudor Vianu a scris cunoscutul studiu Dubla intentie a limbajului si problema stilului, care deschide marea sa carte de cercetare stilistica Arta prozatorilor români, despre care am mai amintit cu un alt prilej.

Puterea de a comunica a limbajului era numita de Tudor Vianu tranzitivitate, puterea de a exprima stari sufletesti - reflexivitate. Ideea lui Tudor Vianu despre dubla intentie a limbajului este astazi fecunda, dar termenii în care s-a consacrat în cercetarea actuala sunt aceia de comunicare si expresivitate.

si, totusi, Tudor Vianu va reveni asupra acestei idei într-un studiu ulterior, Cercetarea stilului, publicat în volumul Probleme de stil si arta literara (E.S.P.L.A., 1955), unde precizeaza: "Se pot observa deci în limba doua tendinte contrarii, una care duce la predominarea comunicarii, alta care dezvolta expresia. Cea dintâi precizeaza înte­le­sul cuvintelor, fixeaza accentuarile, intonatiile, formele si construc­tii­le corecte, adica înlesneste în toate felurile comunicarea; cealalta îmbogateste zona expresiva a comunicarilor, le face apte nu numai de a transmite stirile despre anumite stari de lucruri, dar si despre chipul în care le vede si le simte acel care vorbeste, produce adica fapte de stil". (Studii de stilistica, 1968, p.48)

Termenul de comunicare (echivalent cu acela de tranzitivitate) reda ideea de transmitere exacta, obiectiva a unui mesaj. El s-a impus în stilistica actuala pentru ca a intrat în terminologia unui întreg sir de stiinte contemporane care se ocupa cu problemele limbajelor (de la lingvistica la cibernetica).

Pentru ideea de reflexivitate, s-a consacrat termenul de expresivitate, larg utilizat în domeniul stiintelor psihologice, în critica literara si artistica. În stilistica, expresivitatea denota tot ce depaseste latura pur referentiala a limbajului. Expresivitatea poate fi constatata fonetic (semitonuri emotive, accent, ritm, eufonie etc.), lexical (neologisme, arhaisme, provincialisme etc.), stilistic (epitete, comparatii, metafore), gramatical (dislocari sintactice, modificari de cazuri sau timpuri, scari expresive, simetrii si simetrii contrastante etc.).

La fiecare categorie, Tudor Vianu, în studiul amintit, da si ex­emple revelatoare. La capitolul expresivitatii fonetice, el demons­trea­za cum, în cazul banalei formule de întâmpinare buna ziua, prin schimbarea înaltimii vocii si a duratei sunetelor, a tonalitatii, putem obtine diferite valori expresive, care sa comunice fie o atitudine neutra, fie rea-vointa, raceala sau ostilitate, fie ironie, surpriza pentru aparitia neasteptata a cuiva, plictiseala, dorinta de a scurta vorba etc.

si în celelalte cazuri, Tudor Vianu da numeroase exemple, la care vom apela într-un alt capitol, care îsi propune sa discute despre faptele de stil si categoriile stilistice.

Dupa aceste sumare delimitari teoretice privind relatia dintre comunicare si expresivitate, sa analizam mai concret modul în care functioneaza aceasta relatie, apelând la exemple din domeniul ziaristicii.

Iata cum este transmis, în trei mesaje diferite, evenimentul mortii marelui nostru poet Mihai Eminescu:

a) mai întâi, o simpla consemnare, aparuta în Registrul starii civile al Primariei Bucuresti pe 1889: "D-l Mihai Eminescu, poet, necasatorit, decedat la 15 corent (luna iunie 1889, n.n.) ora trei antemeridiane". (Vezi G. Calinescu, Viata lui Mihai Eminescu, 1964, p. 341 - 342.)

Aici, functia codului lingvistic prin care se transmite mesajul este referentiala, pur constatativa, lipsita de orice semnificatii. Este o consemnare nuda a evenimentului, lipsita de orice vibratie afectiva.

b) Acelasi mesaj, comunicat de revista Familia lui Iosif Vulcan, pe iunie 1889, suna lapidar: "Genialul poet Mihail Eminescu a încetat din viata." Aici, codul pierde ceva din exactitatea datelor, dar câstiga în semnificatie prin expresivitatea unui epitet (genialul poet), care ne arata constiinta valorii exceptionale a lui Eminescu.

c) În sfârsit, un al treilea exemplu îl luam din monografia lui G. Calinescu dedicata marelui poet, publicata în 1932: "Astfel se stinse în al optulea lustru de viata cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi vreodata, poate, pamântul românesc. Ape vor seca în albie si peste locul îngroparii sale va rasari padure sau cetate, si câte o stea va vesteji pe cer în departari, pâna când acest pamânt sa-si strânga toate sevele si sa le ridice în teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale."

Textul reprezinta structura unui sfârsit de medalion, gen destul de frecvent în presa. În comparatie cu textele anterioare, încarcatura lui de semnificatii este deosebita. Recunoastem si aici datele mesajului initial, pe care le-am întâlnit si în celelalte doua. Dar diferentele sunt enorme. Ele se datoreaza elementelor de expresivitate cuprinse în cod. Astfel, verbele se afla într-o secreta corespondenta, participând la realizarea unei sugestii stelare a marelui poet (se stinse, l-a ivit si-l va ivi, va rasari, o stea va vesteji pe cer). Totodata, aspectul misterios al vietii lui Eminescu este sugerat de arhaicul lustru (perioada de timp de cinci ani), care masoara viata poetului nu cu o masura obisnuita, marind si mai mult distanta existentei,  reproiectând-o spiritual, pe un fundal mitic.

Ideea de timp este sugerata spatial si metaforic (Ape vor seca în albie si peste locul îngroparii sale va rasari padure sau cetate si câte o stea va vesteji pe cer în departari, pâna când acest pamânt sa-si strânga toate sevele...). Substantivele sunt nearticulate, ceea ce sugereaza ideea de generalitate, iar raportarile spatiale trimit la specificitatea unei naturi eminesciene, cosmice si romantice totodata: pamânt, ape, padure, cetate, stea, cer, departari, crin. Toate elementele expresive ale textului culmineaza în final cu puternica antiteza dintre dimensiunile spatiale si temporale infinite ale fenomenelor cosmice si unicitatea relevarii lor în opera eminesciana, vazuta ca o sinteza si ca o esenta a spiritualitatii românesti, ca un parfum al pamântului românesc, condensat în teava subtire a unui crin (metafore) fara pereche.

Dupa cum usor se poate constata, textul lui G. Calinescu prezinta elemente de o expresivitate deosebita. În acest caz, comunicarea mesajului este mult mai bogata, mai adânca, mai nuantata.

Din compararea celor trei exemple, putem trage urmatoarea concluzie: cu cât expresivitatea este mai mare, cu atât comunicarea se deschide, se amplifica, iar mesajul câstiga în adâncime.

Se pot distinge doua relatii ce se stabilesc în procesul comunicarii:

a) o relatie de suprafata (sau de întindere) între comunicare si expresivitate;

b) o relatie de adâncime a celor doua fata de mesajul care ni se transmite.

Prima relatie da nastere asa-numitului câmp (sau relief) stilistic, iar cea de a doua, nucleelor de semnificatie din jurul mesajului. Acestea din urma sunt cele care actioneaza din adâncime asupra câmpului stilistic, modificându-l continuu, iar prin transparenta câmpului stilistic se pot vedea în adâncime nucleele de semnificatie ale mesajului.

Explicând procesul structurii stilistice, Pierre Guiraud a sintetizat relatiile complexe dintre factorii comunicarii, reducând problema la trei mari chestiuni:

a)  "Natura impresiei sau subiectul. Nu întrebuintam aceleasi cuvinte, aceleasi forme sintactice pentru a povesti un accident de cale ferata, o experienta de fizica sau o durere.

b) Sursa expresiei. Expresia e determinata de natura individului sau a grupului care se exprima.

c) Scopul expresiei. Vorbirea este comunicarea unei experiente si aceasta comunicare este facuta cu o intentie anumita. Limba literara, în special, este totdeauna încarcata de intentionalitate, caci e vorba nu numai de a comunica lucrurile, ci de mai mult: de a produce o impresie de frumusete, de poezie, de pitoresc." (La stylistique, Paris, 1970, p. 124 - 125)

Sa precizam, în încheierea acestui capitol, ca relatia dintre comunicare si expresivitate este în orice mesaj una foarte concreta, iar ea depinde de mai multi factori:

·       intentionalitatea emitatorului;

·       situatia lui (talent, cultura, stare sufleteasca, vointa, loc, timp, mediu social, familial, profesional etc.);

·       tipuri de coduri (limbaje): scris, verbal, sonic, gestual etc.;

·       structura destinatarului, a cerintelor sale, care se impun emitatorului de mesaj.

Din acest punct de vedere, se poate da înca o definitie (a câta?) stilului: manifestarea unei anumite relatii (tensiuni) între comunicare si expresivitate în procesul transmiterii mesajelor umane, relatie determinata de intentia, calitatile emitatorului, mijloacele de transmitere (coduri), constiinta destinatarului.

d) Modelul sociolingvistic

Preocuparea tot mai accentuata a sociologilor si lingvistilor pentru studierea structurii sociale a utilizarii limbajului a dus la aparitia unui nou domeniu de cercetare - "sociolingvistica".

Traditia lingvistica abordeaza limbajul ca un obiect particular, independent de context. Sub influenta etnografilor si antropologilor, lingvistii au ajuns la concluzia ca legatura dintre grupurile sociale si utilizarea limbajului trebuie studiata cu toata atentia, iar sociologii au fost tot mai interesati de problema diferentierii sociale vazuta în raport cu variabila utilizarii limbajului.

Termenul de sociolingvistica este folosit pentru prima data de Haver C. Currie (1952) într-o analiza a raportului dintre vorbire si status social. O dezvoltare rapida a cercetarilor din domeniu se produce începând cu deceniul al saselea al secolului al XX-lea, mai întâi în S.U.A., unde apar si primele antologii de studii editate de William Bright (Sociolingvistics, 1966) si Stanley Lieberson (Explorations in Socio­ling­vistics, 1966).

Sociolingvistica a aparut ca disciplina în anii '60 sub impulsul lui William Labov, John Gumperz si Dell Hymes. Aceasta disciplina îsi propune sa studieze limba în contextul sau social. În S.U.A., sociolingvistica se desprinde din antropologia culturala care dispunea deja de studiile lui E. Sapir (1921) cu privire la limba comunitatilor indigene de indieni în relatie cu formele lor culturale de viata.

Sociolingvistica se constituie ca o disciplina distincta sub influenta cercetarilor din S.U.A., de unde se extinde si în tarile europene. William Bright (Sociolingvistics, 1966) defineste sociolingvistica ca analiza a covariatiei sistematice a structurii limbii si a structurii sociale, punând accentul pe sursele sociale ale diversitatii lingvistice.

Sociolingvistica se înscrie în sfera de cercetari dezvoltate în cadrul etnolingvisticii si psiholingvisticii.

Putem face, de asemenea, diferenta de nuanta între sociolingvistica si sociologia limbii sau a limbajului. Lingvistii prefera denumirea de sociolingvistica, pe când sociologii pe aceea de sociologie a limbii sau a limbajului.

Sociologii se preocupa mai ales de efectele structurii sociale asupra utilizarii limbajului, considerând de regula ca organizarea ierarhica a categoriilor sociale (în special structura de clasa) determina distributia sociala a semnificatiilor culturale sau lingvistice vehiculate prin limba si procedeele interpretative generate de acestea.

Codul sociolingvistic al vorbirii este o calitate a relatiilor sociale si este, totodata, determinat de structura sociala, pentru ca, la rândul sau sa poata contribui la schimbarea structurii de relatii care l-a generat.

Lingvistii sunt preocupati mai ales de problemele diversitatii (sau omogenitatii) lingvistice produse de structura sociala si de modul în care limbajul reflecta si influenteaza structura sociala, departându-se astfel de imaginea structurii uniforme, monolitice, a limbilor, acreditata de lingvistica formalizata (Liliana Ionescu-Ruxandoiu, Dumitru Chitoran, Sociolingvistica. Orientari actuale, 1975).

Sociologia limbajului tinde sa fie integrata în proiectul mai amplu al unei "sociologii a transmiterii culturale", în care limbajul este numai unul din instrumentele implicate în mecanismele producerii, transmiterii si reproducerii culturale (B. Bernstein, 1975; P. Bourdieu, 1970, 1981), pe când sociolingvistica s-ar încadra, cu specificul sau, în seria abor­da­rilor psiholingvistice, extralingvistice etc. ale variatiilor de utilizare a limbii. Alteori, în sociologie analiza limbajului este integral subsumata abordarii interactiunilor sociale considerate drept cadre de vehiculare a semnificatiilor si interpretarilor variabile situational, fara a se formula concluzii explicite despre structura sociala a limbajului, ci numai despre mecanismele interactionale ale vietii sociale.

Sociolingvistica nu este numai o sociologie a limbii, si cu atât mai putin o lingvistica sociala (termen tautologic, deoarece lingvistica are, esentialmente, un caracter social).

Obiectul sociolingvisticii îl reprezinta studiul limbii vazuta ca parte integranta a culturii si a vietii sociale.

În studierea sociolingvisticii sunt implicate alte stiinte: etnografia,  antropologia, psihologia sociala etc. Nu întâmplator, în literatura de specialitate sunt întâlnite denumiri ca: etnolingvistica, lingvistica antropologica, psiho-sociolingvistica.

Este gresita ideea ca sociolingvistica ar fi lingvistica vazuta dintr-un unghi social. Asa cum precizam mai înainte, limba este prin esenta ei un fenomen social.

Studiul corelatiei între fenomenele lingvistice si cele sociale trebuie sa sublinieze raporturile lor logice si raporturile lor functionale.

Sociolingvistica s-a dezvoltat în trei directii principale: sociolingvistica variationista, etnografia comunicarii si sociolingvistica interactionala.

Sociolingvistica variationista, al carei fondator este William Labov, se defineste ca o lingvistica ce tine seama de eterogenitatea limbii. Deoarece studiaza limba asa cum este vorbita aceasta într-o comunitate lingvistica, sociolingvistica nu poate postula o omogenitate a structurilor gramaticale. Ea este preocupata de tot ce variaza în limba si studiaza structurarea sociala a acestei variatii.

Sociolingvistica variationista a descris toate formele de variatii constatate, care nu sunt de ordin strict individual. Ea a aratat ca exista o variatie sociala, care se exprima prin stratificarea sociala a unei variabile lingvistice, si o variatie stilistica, care apare odata cu schimbarea registrelor de discurs de catre acelasi locutor. Exista, de asemenea, o variatie inerenta la acelasi locutor într-un stil dat.

Unitatea de analiza a sociolingvisticii este variabila socio-ling­vis­tica, element lingvistic care co-variaza cu variabilele extralingvistice, precum clasa sociala, sexul, vârsta, registrul de discurs.

Etnografia comunicarii este un domeniu de cercetare rezultat din traditia antropologica al carui punct de plecare este studiul comparativ al evenimentelor de vorbire proprii fiecarei societati si fiecarei culturi.

Obiectul sau de studii este competenta comunicativa, adica ansamblul regulilor sociale care permit folosirea apropiata a competentei gramaticale.

Sociolingvistica interactionala (sau interpretativa) s-a ocupat de integrarea dimensiunii pragmatice si interactionale în analiza faptelor de variatie sociala. Sociolingvistica interactionala studiaza procesele prin care enunturile se vad ancorate în contexte, contexte care, la rândul lor, fac posibila interpretarea acestor enunturi. Ea se vrea o teorie a contex­tualizarii enunturilor.

Relatia dintre preocuparile sociolingvistice recente si comunicare prin intermediul limbajului este implicita în conceptul de "comunitate lingvistica", definita ca "orice asociere umana caracterizata de inter­ac­ti­uni regulate si frecvente prin intermediul unui corp comun de semne verbale, distincta de alte asocieri similare prin diferente semnificative privind utilizarea limbajului." (Gumperz)

Aceasta definitie nu se refera numai la societatile nationale, ci si la numeroasele subcolectivitati din cadrul unei societati, ale caror simi­la­ri­tati în utilizarea limbajului se asociaza unor tipuri diferite de experienta sociala si unor tipuri distincte de interactiune. Pentru sociolog, comu­ni­tatile lingvistice nu sunt simple "asocieri". Gumperz face observatia ca "cele mai multe grupuri cu caracter permanent, fie ca sunt mici gasti legate prin contact direct, natiuni moderne divizibile în unitati mai mici dupa criterii regionale, asociatii ocupationale sau colective de vecini pot fi considerate comunitati lingvistice, cu conditia sa prezinte par­ti­cu­la­ri­tati lingvistice care sa justifice un studiu special" (Denis McQuail, Comunicarea, p.77-78)

Variatia lingvistica reprezinta un aspect major al cercetarilor în domeniul sociolingvisticii. Variatiile pot fi urmarite atât la nivel individual, cât si la nivelul comunitatilor lingvistice. Indivizii se disting între ei dupa modul în care utilizeaza limba. Acest mod variaza în decursul timpului.

În cadrul aceleiasi comunitati lingvistice se analizeaza repertoriul verbal specific a carui structura este dependenta de nivelul dezvoltarii socioeconomice si culturale a colectivitatii, dar si varietatile individuale (ideolecte), regionale (dialecte) si globale, sociale (sociolecte).

În cadrul fiecarui sociolect, se pot constata diferente determinate de situatia de comunicare. Atunci când accentul este pus pe varietatile determinate de contextul situatiei de comunicare, sunt avute în vedere atât registrele discursivitatii (tehnice sau nontehnice, orale sau scrise, colocviale sau formale), cât si dependentele de setul de status - roluri particularizat individual.

Abordarea sociolingvistica a limbii presupune, deci, analiza ansamblului de "roluri" caracteristice unei anumite comunitati si a atributelor acestora.

Prin rol se înteleg modurile, functional delimitate, de a actiona într-o anumita societate.

Fiecare individ poate îndeplini mai multe roluri: învatator, tata, prieten etc. Rolurile poseda anumite caracteristici referitoare la gestica, vestimentatie, eticheta si, desigur, la comportamentul verbal.

Totalitatea rolurilor de comunicare identificate într-o comunitate constituie matricea comunicarii (J. Gumperz, 1971), careia îi corespunde o matrice a codurilor.

O limba utilizata constituie ea însasi un cod lingvistic. Atunci când se disting moduri variabile de utilizare a limbii în functie de structura sociala (ocupationala, profesionala sau de clasa) a unei societati, rezulta diferite coduri sociolingvistice.

B. Bernstein (1975) defineste codul sociolingvistic prin "probabilitatea de a prezice pentru un anumit vorbitor care elemente sintactice vor fi utilizate pentru a organiza întelesul" si distinge între codul elaborat (probabilitatea de predictie este redusa datorita capacitatii vorbitorului de a alege dintr-un evantai de alternative) si codul restrâns (probabilitate mare de predictie).

Codul restrâns sau limbajul public este mai simplu, mai repetitiv, implica comenzi si întrebari scurte si utilizarea foarte rara a pronumelor impersonale în pozitia de subiect, are putine adjective si adverbe, este nestructurat si are "semnificatii implicite". Codul elaborat sau limbajul formal este mai complex ca structura, mai organizat, mai bogat în calificative, controlat, complet ca forma de referinta. Este o forma lingvistica foarte eficienta si autosuficienta ca instrument al actiunii rationale. Este limba educatiei, afacerilor si administratiei.

Pentru Bernstein este important de înteles relatia intima dintre forma limbajului, procesul de socializare si restul experientei de viata. El sustine ca diferentele verbale sunt strâns legate de socializare, pe de o parte, si de potentialul social ulterior al unei persoane, pe de alta. Expe­rienta tipica de clasa sau de familie determina o anumita forma de uti­li­zare a limbajului, care, la rândul sau, consolideaza anumite elemente ale culturii. Într-o societate care selecteaza valoric anumite elemente cul­tu­rale, cei care nu dispun decât de cadrul restrâns sunt permanent dezavantajati.

Analiza diferentierii codurilor s-a asociat cu studiul barierelor lingvistice dintr-o comunitate, adica a dificultatilor ce apar în procesul de comunicare ca urmare a pozitiilor diferite ocupate în structura sociala si necoin­cidentei partiale dintre sistemele de semne verbale utilizate.

Stratificarea sociala este pusa în corespondenta cu o stratificare stilistica a folosirii limbii, iar mobilitatea produce schimbari nu numai în pozitiile sociale, ci si în stilurile de vorbire (W. Labov, 1966).

O directie utila de cercetare a fost aceea în care se reconstruiesc structuri sociale sau faze istorice ale unor comunitati prin intermediul analizei lingvistice a terminologiei mai vechi sau mai noi folosite pentru caracterizarea familiei, a grupurilor sociale sau a ierarhiei din interiorul lor. (G. Devato, 1968)

Considerând cultura ca mediatoarea între structurile sociale si cele lingvistice, s-a trecut si la analiza semiotica a raporturilor dintre limbaj, ca sistem sintactic, si cultura si ideologie, ca sisteme se­man­tice (Umberto Eco, 1968). Se deschide astfel posibilitatea extin­derii analizelor semiotice ale comportamentelor si relatiilor sociale, ceea ce ar avea efecte pozitive atât asupra dezvoltarii lingvistice, cât si a sociologiei (Dictionar de sociologie, coordonatori: Catalin Zamfir, Lazar Vlasceanu, 1998).

e) Modelul semiotic

Într-un capitol anterior, vorbeam despre înscrierea limbii, ca sistem de semne de comunicare, alaturi de alte sisteme de semne de comunicare, în cadrul unei stiinte mai generale a semnelor, denumita de Ferdinand de Saussure semiologie. "Limba este un sistem de semne care exprima idei si, prin acesta, este comparabila cu scrierea, alfabetul surdo-mutilor, cu riturile simbolice, cu formele de politete, cu semnalele militare etc. Limba nu este decât cel mai important dintre aceste semne. Se poate deci concepe o stiinta care sa studieze viata semnelor în cadrul vietii sociale; ea ar face parte din psihologia sociala si, deci, din psihologia generala; o vom numi semiologie (de la grecescul sčmeîon, semn). Ea ne-ar învata ce sunt semnele, dupa ce legi se conduc ele. Cum aceasta stiinta nu exista înca, nu putem spune ce va fi ea; dar ea are drept sa existe si locul ei este dinainte determinat". (Oswald Ducrot, Jean Marie Schaeffer, Noul dictionar al stiintelor  limbajului, 1996, p. 141)

El anunta, deci, constituirea unei viitoare discipline. "Pentru noi, preciza autorul, problema lingvistica este înainte de orice semiologica... Daca vrem sa descoperim adevarata natura a limbii, trebuie sa o consideram în ce are ea comun cu celelalte sisteme din aceeasi categorie". (F. de Saussure, Curs de lingvistica generala, în Antologie de texte de lingvistica structurala, Universitatea din Bucuresti, 1977, p. 23).

Termenul care s-a impus mai târziu în cercetare a fost însa acela de semiotica, definita ca stiinta generala a semnelor de comunicare, indiferent de natura lor.

Semiotica nu trebuie sa fie confundata cu semantica, stiinta care se ocupa exclusiv cu semnele verbale. Raportul dintre semantica si semiotica (semiologie) este acela dintre parte si întreg, ceea ce nu exclude posibilitatea ca semnele verbale sa stea la baza unor formule semiotice. Astfel, un semn de circulatie indica pentru conducatorii auto faptul ca circulatia auto (de exemplu) este interzisa pe o anumita strada. Acest semn este transpunerea figurativa conventionala a unei indicatii concepute initial prin semne vorbite. Avem, deci, de-a face cu o semantica transpusa în semiotica. Acest lucru este valabil si în alte domenii, cum ar fi: artele plastice (sculptura, pictura), muzica etc.

Într-un studiu dedicat semanticii, Gh. Ivanescu afirma ca "existenta semnelor, care sunt expresia sensurilor, da nastere semioticii si ca existenta sensurilor, care sunt realitatile exprimate prin semne, da nastere semanticii. Semiotica presupune o semantica, iar semantica presupune o semiotica". (Gh. Ivanescu, Domeniul si limitele semanticii, în Semantica si semiotica - sub redactia acad. I. Coteanu si prof. dr. Lucia Wald, 1981, p. 84). Semiotica si semantica s-au afirmat, initial, ca stiinte lingvistice, pentru ca limbajul este faptul semiotic cel mai important, dar în timp, dupa 1950, domeniile lor s-au delimitat în sensul definit mai înainte.

Lingvistul italian Tullio de Mauro defineste semantica drept o "teorie a semnificatiei" (Tullio De  Mauro, Introducere în semantica, 1978, p. 39.), dupa ce încearca sa raspunda la câteva întrebari esen­ti­a­le: Ce este semnificatia? Ce este semnul? Ce este sensul? El considera ca toate cuvintele noastre au un sens si ca oamenii tind spre cu­noas­terea a ceea ce acumuleaza în experienta lor. Semnificatia este ceea ce ne comunica un semn, afirma De Mauro. Semnificatia este un lucru indicat de un semn lingvistic. Definitia sensului implica definitia semnului lingvistic. Sensul a fost definit ca o depunere în memorie, un continut expresiv, un punct de referinta obiectiv (sau legat de obiect) etc.

Concise Oxford Dictionary defineste astfel cuvântul sign: "thing used as representation of something" (lucru folosit ca reprezentare a ceva). Semn este, deci, ceea ce se leaga de ceva, care-l evoca si-l reprezinta. Semn este ceea ce are un înteles.

Semiotica (sau semiologia) este studiul semnelor si al proceselor interpretative. Ea se ocupa cu studiul semnelor din natura si societate. Semiotica studiaza sistemul de semne, modul în care unitati nesemnificative compun unitati semnificative.  "Radacinile semioticii merg depar­te în istoria cunoasterii umane; ele pot fi urmarite în antichitatea greaca, dar numele cel mai proeminent, dintre precursorii semioticii, este cel al lui Leibniz, cu care calculul devine o parte a teoriei semnelor". (Solo­mon Marcus, Semne despre semne, 1979, p. 9.) Stoicii, Sfântul Augus­tin, Locke, Leibniz, pâna la gânditori din epoca noastra au acordat o mare atentie problematicii semiotice. Termenul însusi de semiotica apare însa abia la Locke, care îl defineste ca o "cunoastere a semnelor", incluzând aici  atât "ideile" spiritului, cât si semnele de comunicare între oameni (Încercare filozofica asupra intelectului omenesc).

Adevaratul întemeietor al semioticii este însa considerat logicianul si filozoful american Charles Sanders Peirce (1839-1914), prin opera caruia semiotica devine o disciplina independenta si metoda de referinta pentru orice alt studiu.

Peirce considera ca relatia de semnificare este întotdeauna o relatie între trei elemente (celebrul triunghi semiotic): semnul ca atare, obiectul pe care îl reprezinta si interpretantul semnului, adica reflectarea acestuia în mintea celui ce îl interpreteaza. "Un semn sau representamen este un prim care întretine cu un secund, numit obiectul sau, o relatie triadica atât de autentica, încât ea poate determina un tert, numit interpretantul sau, sa întretina cu obiectul sau aceeasi relatie triadica pe care o întretine el însusi cu acelasi obiect". (Charles S. Peirce, Semnificatie si actiune, 1990, p. 285.)

Deoarece fiecare semn se afla în relatie cu trei lucruri - fundamentul, obiectul si interpretantul - semiotica are trei ramuri:

 a) Gramatica pura (sau speculativa), care are rolul de a stabili ce trebuie sa fie adevarat despre representamenul folosit de orice inteligenta stiintifica pentru ca el sa poata întruchipa o semnificatie.

b) Logica propriu-zisa - stiinta a ceea ce este adevarat pentru ca representamentele sa poata fi valabile cu privire la orice obiect.

c) Retorica pura, a carei sarcina este de a descoperi legile prin care în orice inteligenta stiintifica un semn da nastere altuia si mai ales un gând produce un alt gând: "Un semn este ceva care face ca altceva (interpretantul sau) sa se refere la un obiect la care el însusi se refera (obiectul sau) în acelasi fel, interpretantul devenind la rândul sau un semn si asa mai departe ad infinitum". (Idem, p. 274 - 275.)

Aceasta conceptie peirciana a fost interpretata ca o teorie a semio­zei infinite, care constituie o contributie fundamentala la dezvoltarea semioticii. (Semioza = procesul de producere a semnelor - Morris).

Noul dictionar enciclopedic al stiintelor limbajului (sub redactia lui Oswald Ducrot si Jean-Marie Schaeffer) propune trei orientari principale în privinta lucrarilor de semiotica:

1. Directia Locke - Peirce - Morris, care pleaca de la o teorie generala a semnelor, naturale sau conventionale, umane sau non-umane, si al carei ideal ultim este construirea unei teorii generale a faptelor de comunicare. Aceasta conceptie despre semiotica s-a dezvoltat mai ales în Statele Unite, datorita grupului condus de T. Sebeok. În câmpul sau de studiu intra si comunicarea umana non-verbala, adica gestualitatea si mimica (kinezica), ca si modurile de interactiune în spatiu (proxemica). Tot aici se poate integra si studiul comportamentului simbolic la animale - zoosemiotica.

2. Directia bazata pe cibernetica si teoria informatiei. În Franta, aceasta directie este reprezentata de A. Moles, dar ea s-a dezvoltat mai ales în deceniile 6 si 7 în fosta Uniune Sovietica. Se pot cita, în acest sens, lucrarile lui Lotman asupra literaturii si asupra filmului sau cele ale lui Uspenski asupra artelor.

3. Directia lingvistica, dominanta mai ales în Franta, si care se identifica mai mult sau mai putin cu miscarea structuralista. Semiologia franceza se inspira direct din modelul lingvisticii structurale (din teoriile lui Jakobson si Hjelmslev).

Cercetarea semiologica franceza s-a orientat mai ales spre studiul literaturii (Roland Barthes, Todorov, Genette etc.)

Lucrarile lui Umberto Eco nu se înscriu în nici una din cele trei directii. Abordarea sa este sincretica, el dezvoltând o semiotica generala.

Semnul este notiunea fundamentala a semioticii. Exista o mare diversitate de conceptii asupra semnului, ceea ce face dificila o încercare de definire si clasificare a claselor de fenomene ce pot fi integrate aces­tei notiuni. S-a vorbit despre semne verbale si semne neverbale, despre semne naturale si semne conventionale, produse ale activitatii constiente a oamenilor. Omul traieste în doua lumi paralele si interdependente: în lumea obiectelor si în lumea semnelor. Prin descoperirea semnelor si a semnificatiilor, el realizeaza saltul cel mare de la natura la cultura. El devine un homo significans: "Omul este singura fiinta creatoare de semnificatii, deoarece numai el a reusit sa diferentieze materia con­su­mabila: hrana, îmbracaminte, locuinta, de materia comunicabila: unelte, gesturi, sunete, figuri". (Henri Wald, Homo significans, 1970, p.7).

Cultura poate fi definita ca o retea de semne prin care oamenii îsi organizeaza raporturile dintre ei, precum si raporturile dintre ei si natura.

Semnul este un mijloc de elaborare si comunicare a informatiei. El reuneste materialitatea si ideea, conceptul si imaginea acustica, semnificatul si semnificantul, într-o asociere arbitrara. Aceasta este teoria semnului lingvistic, elaborata de Saussure.

Lantul sonor - (semnificantul, cel care semnifica) + amprenta lui psihica, conceptul (semnificatul, cel care este semnificat) exprima o notiune. Notiunea este o unitate a gândirii, iar cuvântul este o unitate a limbii. Complexul sonor este semn al întelesului, care are la baza o notiune. Notiunea este forma logica a reflectarii rationale a esentei lucrurilor. Ea reflecta raporturile, însusirile esentiale, determinante  ale fenomenelor si lucrurilor. Se fixeaza prin cuvânt, ca rezultat al gândirii, si astfel devine component al limbii.

Semnul este important prin ceea ce reprezinta, nu prin ceea ce prezinta. Cea mai larga definitie a semnului este data de Peirce: "Un semn, sau representamen, este ceva care tine locul a ceva pentru cineva, în anumite privinte sau în virtutea anumitor însusiri". (op.cit., p.269).

Istoria culturii este istoria stilizarii semnificantului si a abstrac­ti­­zarii semnificatului. Semnul apartine culturii. În natura nu exista semne, semnele sunt create de om, acesta fiind singura fiinta creatoare de semne.

Trebuie facuta deosebirea între semn si semnal. Prin semnale, animalul se adapteaza la natura. În timp ce semnul uneste trecutul cu prezentul, realul cu posibilul, prezenta cu absenta, semnalul este legat nemijlocit de o situatie prezenta, este invariabil si nearticulat.

Un lucru devine semn în momentul în care materialitatea lui sensibila întruchipeaza o realitate inteligibila. Spre deosebire de semnal, el este mijlocit, variabil în timp si spatiu, articulat.

Cel mai important mod de a fiinta al semnelor este cuvântul, adica notiunea (care are si semnificatie si sens). Sens, adica înteles (intensiune), si semnificatie, adica (prin extensiune) sfera, totalitatea determinatiilor obiectelor, esentiale si generale.

Prin intermediul cuvintelor, al limbajului articulat, omul trece de la aparenta la esenta, de la fenomen la lege, de la trecut la viitor, devine capabil de activitate lingvistica.

Cel mai stilizat mod de existenta a semnului este simbolul. Cuvântul poate fi înteles si ca semnal si ca simbol. Cuvântul - semnal implica o reactie dinamica din partea receptorului, el e inserat nemijlocit în realitate, provoaca acte ce aduc schimbari la nivelul realitatii.

Cuvântul - simbol este principalul instrument al cunoasterii. Cunoasterea obtinuta poate aspira la obiectivitate deplina (limbajul - oglinda), iar obiectivitatea devine criteriul adevarului.

Clasificarea sistemelor de semne

Încercarea de clasificare a semnelor întâmpina numeroase difi­cul­tati, generate atât de vastitatea domeniului, cât si de criteriile de clasificare.

Peirce arata ca, din punct de vedere teoretic, sunt posibile mii de clase de semne. Umberto Eco stabileste noua principii de clasificare.  Retinem pe cele mai importante:

a) În functie de posibilitatile de a fi reproduse, semnele se pot clasifica în semne pentru care distinctia tip si ocurenta functioneaza si semne pentru care aceasta distinctie nu functioneaza. Tipul, numit de Peirce legi-sign (legisemn), poate fi definit fie ca un universal, fie ca o clasa ale carei ocurente, numite de Peirce sin-signs (sinsemn), sunt chiar membrii ei.

b) Dupa tipul de legatura dintre semne si referentul lor, Peirce distinge trei categorii: semne iconice, indiciale si simbolice. Functia iconica are în vedere existenta unor proprietati comune semnului si referentului. Peirce distinge trei specii de semne iconice: imagini, grafuri si metafore. Fotografia este o imagine, harta este si ea o imagine, dar reprezentarea grafica poate sa mearga pâna la formula algebrica. Functia indiciala are în vedere o anumita contiguitate a semnului cu referentul (cum ar fi un raport de la cauza la efect sau de la parte la întreg). Sunt indici simptomele unei boli, coborârea barometrului, girueta care arata directia vântului, gestul de a arata etc. În limba, cuvinte ca eu, tu, aici, acum etc. tin de domeniul indicilor, fiind în acelasi timp simboluri.

Atât semnele iconice, cât si cele indiciale sunt semne motivate (printr-o proprietate comuna, printr-o analogie) - în cazul functiei iconice, printr-un raport de contiguitate în cazul functiei indiciale.

În cazul semnelor simbolice, legatura cu referentul este conventionala (nemotivata).

Cel mai important exemplu de semn simbolic este semnul verbal. Caracterul arbitrar al semnului lingvistic este un argument. Toate cuvintele, frazele, cartile si alte semne conventionale sunt simboluri. "Un simbol nu poate indica un lucru anume; el denota un gen de lucruri. Mai mult, el însusi este un gen si nu un lucru individual" (op.cit., p.303.), afirma Peirce.

Orice simbol este un semn care reprezinta altceva decât propria lui substanta fizica. Simbolul are functia de generalizare si abstractizare a experientei si cunoasterii intuitive.

"Simbolul este tineretea semnului, iar semnul este maturitatea simbolului. Semnul începe ca simbol si simbolul termina ca semn". (Henri Wald, Dialectica simbolului, în  Semantica si semiotica, 1981, p. 21) Semnul devine un simbol atunci când se transforma în starea infor­mationala optima. Ivan Evseev, într-o carte care se ocupa în mod special de relatia cuvânt - simbol - mit, gaseste mai multe valori ale simbolului:

a) Simbolul este un semn cu o maxima deschidere informationala.

b) Simbolul este un semn care tinde sa-si pastreze polivalenta si ambiguitatea semantica în orice context.

c) Simbolul este un semn cu o vadita marca reprezentativa.

d) Simbolul este un semn care se identifica cu obiectul simbolizat.

e) Simbolul este un semn ce vizeaza laturile fundamentale ale existentei.

f) Simbolul este un semn profund marcat axiologic.

g) Simbolul este un semn activ si paradigmatic.

h) Simbolul este un semn cu o puternica încarcatura afectiva.

i) Simbolul este un semn puternic centrat antropologic.

j) Simbolul este un semn ambivalent.

k) Simbolul este un semn unificator si totalizator. (Cuvânt - simbol - mit, 1983, p. 31-45)

Denis McQuail considera simbolizarea drept un proces prin care, în primul rând, sensul este asociat cu obiecte, concepte, practici, nara­ti­u­ni specifice sau cu reprezentari ale acestora. În al doilea rând, prin aceste mijloace, ideile si imaginile, care sunt variabil de complexe, puternice, încarcate emotional, abstracte, neabordabile, sacre, profund semnificative si extinse în timp si spatiu dincolo de experienta imediata, sunt transmise într-un mod economic si foarte sigur acelora care au fost socializati într-o cultura sau societate". (Comunicarea, 1999, p.92)

Simbolismul este un proces esential colectiv. Individul poate alege dintre simbolurile care exista pentru a le folosi ca sa exprime sentimente, sau le poate invoca public, dar el nu poate inventa noi simboluri.

Simbolurile sunt exprimate într-un limbaj de semne, iconi, semnale, dar limbajul simbolic îl constituie de fapt obiectele sau evenimentele fizice la care se refera limbajul. Denis McQuail da si câteva exemple: steagul cu culorile si semnele sale semnifica identitatea unei natiuni sau comunitati si întruchipeaza în sine ideea de natiune; sabia este un simbol al dreptatii, legii sau armatei; crucea este simbolul salvarii prin Cristos, al crestinismului în general; cladirile monumentale simboli­zea­za bunastare, putere sau spirit civic; ritualul este simbol al unor anumite idei religioase - de exemplu, frângerea si mâncatul pâinii în mesa catolica semnifica relatia dintre Dumnezeu si supusii sai; phoenixul si mitul asociat simbolizeaza renasterea; leul este un simbol al puterii si curajului; pelicanul, un simbol al sacrificiului de sine.

Teoreticianul ajunge la urmatoarea concluzie: simbolurile, fie obiecte, practici sau mituri au o forma materiala concreta, relationându-se unei idei abstracte; în al doilea rând, ele sunt proprietatea unei colec­ti­vi­tati (nu a unui individ) si actioneaza pentru a lega individul de colectivitate, fie ca e vorba de o comunitate religioasa, o societate sau o forma mai particulara de asociere. Simbolul este, deci, un bun cultural, în special pentru societatile preliterale sau pentru societati ce prezinta diversitate culturala si lingvistica.


Document Info


Accesari: 10466
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

 


Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2014 )