Ignacio Ramonet
Toate fenomenele noi care afecteaza de putina vreme ansamblul mijloacelor de difuzare a informatiilor s-au circumscris si s-au materializat brusc, cu prilejul vâlvei produse de moartea Dianei, în septembrie 1997. în momentul acela, toate reperele deontologice s-au spulberat, s-a trecut orice granita, toate rubricile au fost date peste cap. Diana se transforma într-un eveniment într-un eveniment în acelasi timp politic, diplomatic, sociologic, cultural, uman, cu impact asupra tuturor paturilor sociale din întreaga lume. si, plecând de la propria-i pozitie, fiecare segment media - scris, vorbit sau televizat - s-a simtit obligat sa trateze afacerea în perfecta cunostinta de cauza.
Consecinta principala a mimetismului mediatic si a tratarii prin hiper-emotie o constituie faptul ca lumea pare acum pregatita pentru aparitia unui "mesia mediatic". Subiectul Diana îl anunta în mod indiscutabil. Dispozitivul mediatic este gata pregatit, nu numai din punct de vedere tehnologic, dar mai ales din punct de vedere psihologic. Ziaristii, mass-media - si într-o oarecare masura cetatenii - se afla în asteptarea unei personalitati care sa tina un discurs de importanta planetara, bazat pe emotie si compasiune: un amestec de Diana si Maica Tereza, de Ioan Paul al II-lea si Gandhi, de Clinton si Ronaldo, si care ar vorbi de suferinta celor marginalizati (3 miliarde de persoane) la fel cum Paul Coelho vorbeste despre asceza spiritului. Cineva care ar transforma politica în teleevanghelism, care ar visa sa schimbe lumea fara sa treaca vreodata la treaba, care ar face pariul angelic al unei evolutii radicale fara revolutie.
Preluând întâietatea în cadrul ierarhiei mijloacelor de informare, televiziunea îsi impune propriile perversiuni celorlalte medii de informare, în primul rând fascinatia pentru imagine, si ideea de capetenie ca numai ceea ce este vizibil merita sa constituie o informatie; ceea ce nu este vizibil si nu este însotit de imagini nu poate fi televizat, deci nu exista din punct de vedere mediatic.
Evenimente care produc imagini puternice - violente, razboaie, catastrofe, suferinte - iau acum caimacul actualitatii: se impun fata de celelalte subiecte chiar daca, în mod absolut, importanta lor este secundara. socul emotional care produce imagini televizate - mai ales cele care aduc pe ecran necazuri, suferinta si moarte - nu este comparabil cu cel pe care îl pot reproduce celelalte medii de informare, chiar si fotografia (este de ajuns sa ne gândim la criza actuala a foto-reportajului, din ce în ce mai mult adoptat de presa people si de peripetiile din viata celebritatilor).
Constrânsa sa-i calce pe urme, presa scrisa crede atunci ca poate recrea emotia resimtita de telespectatori publicând texte (reportaje, marturii, confesiuni) care actioneaza, în acelasi mod ca si imaginile, în registru afectiv si sentimental, adresându-se inimilor, emotiei si nu ratiunii, inteligentei. Din acest motiv, mijloacele de informare reputate ca fiind serioase au ajuns sa neglijeze crize grave, a caror existenta nu poate fi demonstrata concret cu imagini.
Daca publicul îsi da seama ca participarea lui mai mult sau mai putin valabila la viata civica depinde de o informatie de calitate - si deci de calitatea democratiei - nu înseamna ca nu s-a lasat leganat de linguseala televiziunii care îi promitea sa-l informeze distrându-l si prezentându-i un spectacol plin de lucruri imprevizibile, pasionant ca un film de aventuri. Contradictia initiala se rezolva pâna la urma prin constiinta pe care o au cetatenii despre pericolul indus de o informatie seducatoare, care urmareste, pâna la paroxism, logica suspensului si a spectacolului. Ei descopera cât de obositor este sa te informezi, dar ca acesta este pretul democratiei.
De un secol, conflictul dintre presa si putere reprezinta o problema de actualitate, dar astazi capata o dimensiune inedita, fiindca puterea nu se mai identifica numai cu puterea politica (care pe deasupra, îsi vede prerogativele diminuate de ascensiunea puterii economice si financiare) si pentru ca presa, mijloacele de informare nu se mai afla în mod automat în relatie de dependenta cu puterea politica; cel mai adesea cazul se prezinta invers. Se poate spune chiar ca puterea se manifesta mai putin în actiune decât în comunicare.
Problemele presei nu pot fi întelese daca nu ne referim la functionarea mijloacelor de informare si în special a informatiei. Diversele forme de informare nu mai pot fi disociate, asa cum se facea în mod traditional în scolile de ziaristica si în departamentele de «stiinte» ale informatiei sau ale comunicarii din universitati: presa scrisa, radio si televiziune. De acum înainte, acestea se înlantuiesc unele cu altele, functioneaza în cerc, mijloacele de informare repeta ce spun mijloacele de informare, imita mijloacele de informare.
Daca vorbim despre putere, acest lucru nu se poate face decât daca luam în considerare criza în care se afla, în sensul larg al termenului, si care este una din caracteristicile acestui sfârsit de secol. Suntem pe cale sa trecem de la o putere verticala, ierarhica si autoritara la o putere orizontala, reticulara si consensuala (un consens obtinut tocmai prin intermediul manipularilor mediatice); criza, disolutie, dispersie a puterii, cu greu mai stim unde se afla.
Într-un asemenea context, ce se întâmpla cu presa, cu informatia despre care multa vreme s-a spus ca era «a patra putere», în opozitie cu cele trei puteri traditionale - legislativa, executiva, judiciara - definite de Montesquieu? A patra putere, care are ca misiune civica sa judece si sa aprecieze functionarea celor trei, mai poate fi ea calificata astfel?
Pentru a vorbi de «a patra putere», ar trebui ca primele trei sa existe si ca ierarhia care le organiza în clasificarea lui Montesquieu sa ramâne în continuare valabila. În realitate, prima putere este astazi exercitata în mod evident de economie. A doua (a carei suprapunere partiala cu cea dintâi apare foarte puternic) este cu siguranta mediatica - instrument de influenta, de actiune si de decizie incontestabila - , în asa fel încât puterea politica nu mai vine decât în al treilea rând.
Serge Halimi, în cartea sa Les Nouveaux Chiens de garde, a demonstrat magistral cusururile unui mic grup de ziaristi de marca din Franta: "Mijloacele de informare franceze se proclama împotriva puterii, scrie el. dar presa scrisa si audiovizuala este dominata de un jurnalism obedient, de grupuri industriale si financiare, de o gândire de piata, de retele de complicitati. Un mic grup de ziaristi omniprezenti îsi impun propria definitie asupra informatiei-marfa unei profesiuni din ce în ce mai fragilizate de spectrul somajului. Ei slujesc intereselor stapânilor lumii. Sunt noii câini de paza".
Exista o presa "tabloid" - gratie, în special, domnului Rupert Murdoch - si deci multe ziare pe care adevarul si exactitatea nu le obsedeaza si care, ca si New York Post, sunt înclinate spre senzational si opinii preconcepute.
Au intervenit consideratii de diferite feluri, unele tehnologice, altele politice, economice, dar si retorice. Se poate aprecia ca, anul 1989, cu toate evenimentele sale, a marcat cotitura în abordarea teoretica a informatiei. Înaintea acestei date, a fost cu putinta sa existe niste elemente prevestitoare, dar numai atunci fenomenul a devenit mediatic perceptibil.
În noua viziune despre informatie, care a început sa prinda radacini, notiunea de adevar a început sa fie din ce în ce mai echivoca. În filmul sau Snake Eyes (1998), un thriller care se petrece în universul unui cazinou din Atlantic City si care este o metafora despre democratia americana închipuita ca un mare supermagazin unde minciuna face legea, realizatorul Brian De Palma arata ca vizualizarea peste masura, abundenta de imagini, multitudinea dovezilor si aspectelor (despre asasinarea în direct a Ministrului Apararii, care se dusese sa asiste la un meci de box) nu duce la adevar. Ca si universul pe care ni-l promit jurnalele televizate (si care simbolizeaza adesea zidul de ecrane situate în spatele prezentatorului), exista totusi camere de luat vederi peste tot. Într-adevar cazinoul este echipat cu un sistem de supraveghere foarte sofisticat, cu aparate plasate în fiecare coltisor, iar incinta exterioara, unde se desfasoara lupta, este dominata de un dirijabil î care a fost instalat un ochi gigantic.
"Omul ar vrea sa creada - declara Brian De Palma - ca, tot anchetând, va sfârsi prin a gasi o solutie pentru enigmele istoriei noastre. (.) Am ramas tot la celebra fraza a lui Godard, conforma careia cinematograful ar fi adevarul cu 24 de imagini pe secunda. Eu cred, dimpotriva, ca cinematograful ne minte cu 24 de imagini pe secunda. A existat un traumatism caruia generatia mea a trebuit sa-i faca fata. O paranteza care începe cu asasinarea lui Kennedy si se termina cu razboiul din Vietnam. În decursul acestei perioade, ne-am dat seama ca eram mintiti. Nu stiu în ce masura, dar important este ca intram într-o era a îndoielii. Nu puteam sa mai credem ceea ce vedeam, nici sa subscriem la ceea ce ni se povestea."
Pastrând proportiile, aceleasi întrebari se pun cu privire la televiziune o data cu razboiul din Golf. Unde se afla adevarul? Telespectatorul poate sa spuna de acum înainte: "Am vazut ce s-a petrecut în Kosovo, am vazut luptele, am vazut exact acea victima doborâta sub obiectivul aparatului de filmat, acolo, în fata ochilor mei etc." Pentru ca informatia, asa cum este enuntata ea acum, stabileste o pasarela aparenta între evenimentul îndepartat si sentimentul intim al fiecaruia, ceea ce da nastere unui efect înselator. Daca vad o scena care îmi provoaca emotie, cine-mi da girul ca aceasta ar fi adevarata? Circumstantele obiective care înconjoara scena ca eveniment si ca fapt material sau compasiunea pe care eu personal o resimt?
Adevarul se afla oare în realitate corpului virtual pe care eu îl vad murind pe ecran sau în materialitatea lacrimilor pe care aceasta viziune o suscita în mine? În orice caz, ambiguitatea este cu adevarat reala: acum îi dam lesne crezare pentru ca, daca lacrimile sunt adevarate, evenimentul care le sta la origine este si el adevarat, iar tulburarea care creeaza emotia este la fel de incontrolabila ca emotia însasi.
Retorica aceasta a conferit televiziunii un rol pilot în materie de informatie, datorita monopolului sau asupra imaginii animate, obligând celelalte mijloace de informare s-o imite sau sa se distanteze de ea si, în orice caz, sa se defineasca în raport cu ea.
În mediul nostru intelectual, adevarul care conteaza este adevarul mediatic. Care este acest adevar? Daca, în legatura cu un eveniment, presa, radioul si televiziunea spun ca ceva este adevarat, va ramâne stabilit ca este adevarat, chiar daca nu este, pentru ca acum se considera adevar ceea ce ansamblu mass-media acrediteaza ca atare.
Or, singurul mijloc pe care un cetatean îl are la dispozitie ca sa verifice daca o stire este adevarata ar fi sa-i confirme spusele în diferite mijloace de informatie. Atunci, daca toti afirma acelasi lucru, nu mai este alta solutie decât sa acceptam acest mesaj unic.
Tragedia rwandeza a izbucnit în toata grozavia ei si atunci s-a auzit vorbindu-se de "genocid". Nu este un termen banal; Natiunile Unite nu l-au folosit decât de patru ori în cursul acestui secol pentru a desemna monstruozitati: genocidul armean, cel evreiesc, cel cambodgian si cel rwandez. Au fost difuzate imagini atroce, apocaliptice, oameni care sufereau, familii, batrâni, femei, copii care se târau, victime ale unor epidemii de tot felul. Îi vedeam murind, asistam la îngroparea lor. Franta a pus la cale atunci o interventie numita "operatiunea Turcoaz", al carei obiectiv declarat era sa "protejeze victimele". "Genocid", "victime", "protectie", totul se înlantuia.
Dar ramâne o problema grava. Pentru ca, daca genocidul a avut loc efectiv, noi n-am avut, ca sa spunem asa, reprezentari de acolo (certificând astfel ca marile evenimente nu produc neaparat imagini). Au existat scene oribile, dar nu ale genocidului însusi. Tragedia s-a produs în absenta aparatelor de filmat. Au fost aratate numai câteva scene, filmate de foarte departe, neclare, imprecise. Dar, cu exceptia unor foarte rare marturii iconografice, în final au putut fi exterminate între 500.000 si 1 milion de persoane fara ca acest lucru sa fie vizibil.
Singurele imagini transmise din belsug erau cele ale unui exod biblic si ale unor persoane asupra carora se abateau cele sapte calamitati ale Egiptului. Telespectatorul nu putea decât sa-si spuna ca ele erau victimele genocidului. Or, asa cum stim astazi, acesti nefericiti extenuati, istoviti, loviti de toate nenorocirile, nu erau victimele, ci calaii, autorii genocidului!
Cum a fost posibil? Fiindca modelul de informare, profund maniheist, nu poate sustine o expunere complexa. Nu poate spune în acelasi timp: "Iata victime" si "Ele sunt calaii", cu atât mai mult cu cât erau implicate trupe franceze care, pentru spectatorii francezi, nu puteau fi decât de "partea justa", cea a victimelor, în vreme ce, pâna la urma, asa cum se stie, ele îi protejau pe autorii genocidului. Nici asa ceva televiziunea franceza nu putea sa spuna.
În fata unei drame atât de importante ca aceasta, informatia este departe de a fi limpede. Ea este viciata de ideea ca, daca un eveniment se produce, el trebuie aratat. si atunci se ajunge pâna acolo încât lumea sa fie obligata sa creada ca nu poate exista vreun eveniment care sa nu fie înregistrat si care sa nu poata fi urmarit în direct si în timp real.
Cum se disimuleaza astazi informatia? Printr-un adaos de informatii: informatia este ascunsa sau trunchiata pentru ca exista o oferta pentru consum prea mare. si nici macar nu stim sa bagam de seama ce ne lipseste, deoarece una din marile diferente între universul în care traim de câteva decenii si cel care l-a precedat consta în faptul ca informatia nu mai este - asa cum a fost timp de secole - o materie rara. Înainte de epoca moderna, se spunea ca cel care se afla în posesia informatiei detine puterea, prin putere întelegându-se controlul circulatiei stirilor.
Astazi, informatia este deosebit de abundenta, tot atât cât cele patru elemente: aer, apa, pamânt, foc, si, de aceea$ devine imposibil de controlat. Nu disparitia cenzurii, ci noua sa natura, iata care sunt schimbarile profunde pe care le-a generat.
De pilda, sa luam razboiul din Golf, care, o stim prea bine, a dat loc unor manipulari fantastice si unor operatiuni de cenzura incredibile, într-un cuvânt, unui adevarat discurs propagandistic. Acest lucru nu s-a facut dupa principiul cenzurii autoritare. Mijloacele de informare n-au spus: "Va avea loc un razboi si nu vi-l vom arata"; dimpotriva, au spus: "Veti vedea razboiul în direct". si au aratat atât de multe imagini, încât toata lumea a crezut ca vede razboiul, pâna când sa înteleaga ca, de fapt, nu-l vedea, ca imaginile mascau niste omisiuni, ca imaginile erau adesea false, niste reconstituiri, niste iluzii. De fapt ele ascundeau razboiul, în asa masura încât Jean Baudrillard a putut sa scrie o carte intitulata Razboiul din Golf n-a avut loc.
Toata lumea îsi pune întrebari în legatura cu viitorul ziaristilor. Ei sunt pe cale de a fi eliminati. Sistemul nu-i mai vrea. Ar putea functiona fara ei. Sau, sa spunem ca mai curând consimte s-o faca împreuna cu ei, dar încredintându-le un rol mai putin hotarâtor: acela de lucrator pe banda, ca Charlot în Timpuri moderne. Altfel spus, coborându-i la rangul de corectori ai telegramelor de presa.
Calitatea muncii ziaristilor este în continuu regres, iar o data cu subrezirea galopanta a profesiunii, si statutul lor social. Asistam la o adevarata si formidabila taylorizare a meseriei lor. Trebuie sa ne uitam ce au devenit redactiile, atât cele ale cotidienelor, cât si cele radio si de televiziune: remarcam celebritati care semneaza marile editoriale sau care prezinta jurnale televizate, dar aceste "vedete" ascund în realitate sute de ziaristi redusi la stadiul de ziarist de serviciu. "În mod progresiv - explica Patrick Champagne - sectorul mediatic este cuprins, la rândul lui, de neoliberalism iar informatia tinde sa fie tot mai mult încredintata partial unor ziaristi îndoielnici, care sunt pusi fara rusine la corvoada, lucreaza la cerere si fabrica o informatie la comanda".
"A fost o vreme - constata, la rândul sau, saptamânalul The Economist - când jurnalismul semana cu artizanatul. Astazi a devenit o industrie. Nu ne ramâne decât sa observam productia canalului american NBC: în ultimii doi ani, acesta a trecut de la trei ore de informatii televizate pe zi la douazeci si sapte pe ansamblul canalelor sale, fara a mai pune la socoteala un site Web adus în permanenta la zi. si totul cu numai câtiva ziaristi în plus. Ca oricare proprietar de uzina, NBC a reflectat îndelung asupra celor mai potrivite mijloace de a obtine cât mai mult de la lucratorii sai.
Unul din maestrii jurnalismului contemporan, polonezul Ryszad Kapuscinski, face o constatare si mai coplesitoare: "Profesiunea noastra s-a schimbat profund. Odinioara, ziaristul era specialist. Profesiunea numara câteva figuri importante, iar efectivele erau nelimitate. Acest tip de ziarist a disparut treptat în ultimii douazeci de ani. Cei ce constituiau un mic grup s-au transformat într-o clasa. La cursurile pe care le-am sustinut la Universitatea din Madrid, am descoperit ca, în redactii si scoli, puteau fi numarati, numai în acest singur oras, 35.000 de ziaristi! În Statele Unite, se foloseste deja termenul de media workers pentru a desemna persoanele care lucreaza la ziare, ceea ce ilustreaza ideea de anonimat în domeniu. Este suficient sa privim semnaturile: nu recunoastem nici una. Chiar la televiziune, înainte de a ajunge pe ecran, o informatie trece prin zeci de mâini, este taiata, fragmentata, pentru ca, în final, sa nu mai poata fi identificat autorul. Autorul a disparut. În acest context, important este ca responsabilitatea nu mai apartine în mod direct cuiva!"
Una din maladiile grave ale informatiei este confuzia care exista între universul relatiilor publice si cel al informatiei. O data cu sfârsitul anilor 60, ziaristii au pierdut treptat-treptat monopolul difuzarii în mod liber a informatiilor, pe care le detineau în societatile democratice, la sfârsitul secolului al XVIII-lea.
Noi traim acum într-un univers comunicational - unii i-am dat numele de "societate a informatiei" - unde toata lumea comunica. Actorii economici(întreprinderi, patronat), politici (guvern, partide, colectivitati), sociali (sindicat,, asociatii, organizatii neguvernamentale) sau culturali (teatre, opere, centre culturale, case de cultura, edituri, librarii) produc informatie, au propriul lor ziar, propriul lor buletin, proprii lor responsabili cu comunicarea. Comunicarea, în acest sens, este "un discurs emis de o institutie, pe care o lauda". Într-un asemenea context, care mai este nota aparte a ziaristului?
Comunicarea aceasta sfârseste prin a tulbura, a parazita, a bruia munca ziaristului; îl lipseste singularitatea, de specificitatea, de originalitatea sa. În plus, institutiile furnizeaza informatii ziaristilor si le cere sa se faca ecoul lor. Desigur, nu este vorba de un ordin, ci de o sugestie care poate fi redata într-un mod extrem de seducator si de convingator. Uneori asa ceva se mai numeste coruptie.
Noile tehnologii favorizeaza si ele disparitia specificitatii jurnalismului. Pe masura ce tehnologiile comunicarii se dezvolta, numarul grupurilor de indivizi care comunica este mare. Astfel, Internetul permite oricui nu numai sa fie efectiv, în maniera proprie, ziarist, ci sa se trezeasca chiar în fruntea unui mijloc de informare de nivel planetar. Un exemplu semnificativ este Matt Drudge, omul care a provocat scandalul Clinton-Lewinsky si care a demonstrat cu vârf si îndesat ca n-are nici un scrupul sa declare: "Eu sunt un om din multimedia. Nu exista nimic mai suparator decât sa fii obligat sa consulti avocatii înainte de a da la iveala un scandal. Prefer sa fac totul eu însumi. Internetul este atât de romantic. Sa poti spune ce doresti, sa apesi pe o tasta si gata. Ar fi stupid sa renunti la asa ceva."
Atunci, daca fiecare cetatean devine ziarist, ce le mai ramâne propriu-zis ziaristilor profesionisti? Întrebarea aceasta, îndoiala aceasta se afla în miezul crizei actuale a mijloacelor de difuzare a informatiilor.
Ziaristii nu reprezinta un corp omogen. Ei sunt divizati prin diferente de clasa, clivaje ideologice, dezbateri deontologice. Desigur, exista în mod colectiv o luare de atitudine: ei cunosc problemele noi care li se pun si discuta permanent despre ele. Cu toate acestea, sunt ei singurii responsabili? Emitatorul are, indiscutabil, o responsabilitate însemnata, dar si cetateanul. A se informa presupune schimbarea mijlocului de difuzare a informatiei; a îndeparta cutare sursa, daca ea se dovedeste putin fiabila etc. Deci cetatenii au si o obligatie: sa fie activi, si nu pasivi, în cautarea de informatii. De pilda, nu te poti informa exclusiv numai de la un jurnal televizat care, prin structura lui, este conceput totusi ca sa distreze si sa amuze.
A se informa nu înseamna numai a se interesa de unele domenii importante - economie, politica, cultura, ecologie etc. - ci si a manifesta interes fata de informatia însasi, fata de relatare si atunci este necesar ca mijloacele de informare sa analizeze modul de functionare a unor media. Sa se informeze despre informatie. Mijloacele de difuzare a informatiei nu mai trebuie sa ne lase impresia ca ele sunt ochiul care priveste, dar care nu poate fi vazut. O asemenea metafora nu mai este valabila, deoarece ele nu mai beneficiaza de pozitia privilegiata de periscop sau de panopticum. Astazi toata lumea le vede, le observa, le analizeaza, iar numeroase studii demonstreaza destul de clar ca ele nu sunt deloc perfecte.
Noi traim acum doua revolutii simultane, strâns legate: una de ordin tehnologic si alta de ordin economic, care ar putea sa fie cea de-a doua revolutie capitalista. Ea se caracterizeaza prin mondializarea economiei si prin dominatia sferei financiare asupra economiei reale, care se sprijina si, dar mai ales, pe autostrazile informatiei si pe schimbarile survenite în câmpul comunicatiei. Daca mai adaugam faptul ca rezultatele lor finale sunt o productivitate si o rentabilitate crescute în toate domeniile, ne dam seama ca revolutia aceasta nu se poate sa nu afecteze jurnalismul si specificitatile lui.
Pâna acum aveam trei sfere: a culturii, a informatiei si a comunicarii (relatii publice, publicitate, comunicate, marketing politic, mijloace de difuzare a informatiei de întreprindere etc.).
Ele erau autonome si fiecare îsi avea propriul sistem de dezvoltare. Or, din cauza revolutiilor economica si tehnologica, sfera comunicarii are tendinta sa absoarba informatia si cultura, dând nastere unei singure si aceleiasi sfere globale si universale: world culture, de inspiratie americana, un fel de comunicultura de masa planetara, pentru ca informatia, ca si cultura, nu rezista unei asemenea vulgarizari.
Cele trei sfere care fuzioneaza sunt, din punct de vedere economic si tehnologic, dominate de niste firme americane apartinând sectorul unor industrii culturale, care ele însele se gasesc acum în faza de fuziune si de concentrare. În plus, ele beneficiaza de sprijinul activ al guvernului american care, în sânul Organizatiei Mondiale a Comertului (O.M.C.), propaga ideea ca toate fluxurile de comunicare trebuie sa fie supuse, fara exceptie, legilor comertului international.
Informatia a devenit cu totul si înainte de toate o marfa. Ea nu are o valoare specifica, în legatura, de pilda, cu adevarul sau cu eficacitatea sa civica. Ca marfa, ea este în mare masura supusa legilor pietei, cererii si ofertei, înaintea altor reguli, în special civice si etice, carora ar trebui totusi sa li se supuna.
Ansamblul acestor transformari pune bazele necesitatii unei conceptii noi despre informatie. Astazi, a informa înseamna în mod esential «a ne face sa asistam la un eveniment», a-l arata, ceea ce presupune ca trebuie sa credem ca cel mai adecvat mod de a se informa ar fi de a se auto-informa.
Sacrificându-se pe altarul ideologiei directului, al live-ului, instantaneului, mijloacele de difuzare a informatiei reduc timpul de analiza si de reflectie. Acum locul primordial îl ocupa senzatiile. Ziaristul reactioneaza la cald, din instinct. El abandoneaza exigentele si sistemele de protectie ale profesiei devenind un martor în pus, care atesta asadar ca auto-informatia este posibila. Pozitia de receptor se contopeste cu cea de ziarist. Dispare orice distanta fata de eveniment, cetateanul fiind înglobat chiar în actiune. Este prezent, face parte din ea: vede - ca si cum ar fi fost acolo! - soldati americani debarcând în Somalia; vede trupele domnului Kabila intrând în Kinshasa; victimele unui atentat sau ale unei catastrofe gemând în fata lui. Cetateanul receptor se afla acolo, asista în direct, participa la incident. Sistemul îl obliga sa devina responsabil si îl culpabilizeaza: daca se produce vreo eroare sau o minciuna, el este vinovat, el - si nu mijlocul de difuzare a informatiei-emitator - pentru ca s-a informat singur.
Într-un asemenea cadru ideologic, ecuatia de care am vorbit, «a avea = a întelege» dobândeste întregul sens si întreaga amploare. Cu toate acestea, începând din veacul al XVIII-lea, o data cu Secolul Luminilor si cu revolutia stiintifica, rationalitatea moderna s-a dezvoltat exact la opusul acestei idei. Nu ochii sau simturile permit întelegerea, ci numai ratiunea. În timp ce simturile înseala, creierul, rationamentul, inteligenta sunt mai fiabile. Prin urmare sistemul actual nu poate conduce decât la irationalitate sau eroare.
Actualitatea este un concept în materie de informatie. Or, actualitatea înseamna acum ceea ce spune cel mai important mijloc de difuzare a informatiei care este televiziunea; ea a devenit în mod incontestabil numarul unu în materie de informatie si nu numai de distractie. Prin urmare este limpede ca televiziunea va impune ca actualitate un tip de eveniment specific domeniului sau: un eveniment bogat în materie vizuala. Orice eveniment de ordin abstract rareori va constitui o actualitate în domeniul vizual, pentru ca nu va putea pune în aplicare ecuatia «a vedea înseamna a întelege».
Ce este adevarat si ce este fals? Daca presa, radioul sau televiziunea spun ca un fapt este adevarat, el se impune ca adevar. chiar daca este fals. Receptorul nu are alte criterii de apreciere, pentru ca nu are o experienta concreta cu privire la eveniment, nu poate sa obtina niste repere decât confruntând mijloacele de difuzare a informatiei unele cu altele. si daca toate spun acelasi lucru, se vede constrâns sa admita ca are de-a face cu versiunea corecta a faptelor, noul «adevar oficial».
Ne confruntam tot mai des cu fenomenul spectacularizarii, al cautarii cu orice pret al senzationalului, ceea ce duce de cele mai multe ori la aberatii si la trucaje. Tendinta actuala este de a «scenariza» realitatea, de a «pune în scena» informatia si de a o constrânge sa se plieze scenariului pe care ziaristii l-au gândit. «Ceea ce este important pentru noul jurnalism - denunta Juan Luis Cebrian, fostul director de la El Pais - ,este ca scenariul functioneaza si ca nu se conformeaza realitatii.»
si în Franta abunda trucajele si se manifesta proteste împotriva scenarizarii reportajelor televizate, destinate sa atraga marele public cu ingredientele fictiunii, ceea ce favorizeaza derapajele. «Înmultirea emisiunilor-magazin a creat show-bussiness-ul informatiei - constata Paul Nahon, producator al emisiunii-magazin Envoyé spécial pe canalul france 2 - si orice subiect capabil sa mareasca audienta pare de acum înainte binevenit, fara ca cineva sa-si puna întrebarea daca tema merita într-adevar cincizeci si doua de minute: sexul, prostitutia, skin-head, eunucii. Emisiunile devin niste clipuri, ziaristii transforma informatia în spectacol sau o pun în scena dupa un scenariu ca în cazul unei fictiuni.»
Tuturor imposturilor si escrocheriilor pe care le-am evocat, li se adauga acum fotografiile trucate. Fara sa trecem cu vederea manipularile posibile, noi consideram ca fotografia este o dovada credibila, ca o oglinda indiscutabila a realitatii. Însa totul capata o alta turnura o data cu tehnicile digitale. Acum orice devine posibil, usor si deloc scump, toate modificarile fotografiilor existente, toate trucajele, toate simularile cu ajutorul imaginilor de sinteza si virtuale. «Tehnicile digitale, scrie Philippe Quéau, sunt în stare sa modifice orice, fara ca noi sa ne putem apara. Imaginea nu se mai limiteaza la rolul de copie sau de memorie a unei realitati disparute, ea capata o realitate, o viata proprie, în mod interactiv.»
Dezvoltarea tehnicilor digitale favorizeaza înmultirea unui asemenea gen de manipulari din ce în ce mai greu de perceput de niste neinitiati. «Cu cât vom fi mai cufundati în lumea imaginilor, avertizeaza Philippe Quéau, cu atât mai mult va trebui sa învatam sa pastram distanta fata de aparentele, de falsurile acestora - si de adevarurile lor parelnice - cu atât mai mult va fi necesar sa evitam sa ne lasam înselati de pseudo-evidenta sensurilor. Teritoriul simturilor noastre se extinde, cel al drepturilor omului, si el; atunci vigilenta în aceasta privinta va fi cu atât mai necesara.»
A dezinforma înseamna a îmbraca o minciuna în vesmintele adevarului. În democratie, unde posibilitatile de manipulare sunt numeroase, dezinformarea devine regina tehnicilor, tinta ei fiind înselarea opiniei publice.
Valoarea de piata a unei informatii este data acum de numarul persoanelor susceptibile a fi interesate de respectiva informatie. Or, numarul n-are nimic în comun cu adevarul. Un ziarist poate spune o minciuna gogonata care sa atraga multa lume prin natura ei si care se va vinde foarte bine.
Daca adevarul nu mai constituie elementul hotarâtor al valorii unei informatii, atunci care ar fi acela? Astazi, în principal este vorba de rapiditatea cu care este difuzata informatia. Or, în prezent, rapiditatea «optima» este instantaneitatea, care, bineînteles, constituie un criteriu periculos pentru calitatea informatiei.
Totusi, din punct de vedere etimologic, termenul de «jurnalist» înseamna «analistul de o zi». Se presupune deci ca analizeaza ceea ce s-a petrecut în aceeasi zi, desi trebuie sa fie deja foarte rapid ca sa atinga o asemenea performanta! Dar astazi, odata cu transmisia în direct si difuzarea în timp real, trebuie analizata clipa. Instantaneitatea a devenit ritmul normal al informatiei. Atunci jurnalistul ar trebui sa se cheme «instantaneist». Sau, cel putin, ar putea fi numit astfel în ziua când vom sti sa analizam clipa, ceea ce nu este cazul înca, pentru ca, o data cu momentul imediat al evenimentului, nici o distanta - tocmai cea cu adevarat indispensabila analizei - nu este posibila. Deocamdata, ziaristul are din ce în ce mai mult tendinta sa devina o simpla legatura; el constituie firul care permite conectarea evenimentului la difuzarea lui. el nu are timp sa filtreze, sa verifice, sa compare, pentru simplul motiv ca, daca pierde prea mult timp ca s-o faca, colegii sai vor trata subiectul înaintea lui. si, bineînteles, sefii ierarhici îi vor reprosa acest lucru.
Încetul cu încetul, sistemul informational ajunge deci sa considere ca exista valori importante (instantaneitatea, vulgarizarea) si valori mai putin importante, adica mai putin rentabile (criteriile veridicitatii). Informatia a devenit o marfa care are din ce în ce mai putin o functie civica.
Parca nu demult, unele canale importante de televiziune îsi propuneau sa-i faca pe telespectatori sa descopere lumea exterioara. Metaforic vorbind, ecranul televizorului era fereastra prin care cetateanul putea privi lumea si diversitatea ei. Atunci existau doua feluri de emisiuni care domneau: filmele de cinema si jurnalele televizate.
De curând, noua televiziune impune un model diferit, unde se desfasoara simultan doua miscari paradoxale; în timp ce se înmulteste numarul statiilor emitatoare - si se formeaza astfel un ansamblu multipolar foarte dezvoltat - per total, obiectul televiziunii se restrânge în jurul unui centru de interes principal: televiziunea însasi. Fenomenul este foarte bine ilustrat de importanta crescânda pe care o acorda presa people "vedetelor" micului ecran. Este ilustrat, de asemenea, de existenta unor emisiuni care mentioneaza istoria televiziunii si de cele filmate pe platou, în prezenta telespectatorilor în carne si oase.
Recentrându-se în acest mod asupra ei însasi, televiziunea raspunde asteptarilor celui mai mare numar de telespectatori pentru care ea constituie cel mai adesea singura forma de "cultura". În fata agravarii îngrijorarilor colective, ea a încercat sa transforme în spectacol mizeria sociala. Astfel emisiunile reality shows au avut acum câtiva ani o valoare catartica, propunând surogate euforice pentru cosmarurile generate de criza economica si de saracie. Acum emisiunile care predomina sunt telefilmele, sportul, jocurile si acele programe - trash TV - în care vulgaritatea si grosolania sunt revendicate în mod explicit ca fiind legaturi fundamentale de comunicare cu publicul. În fata unui asemenea ti p de concurenta, chiar canalele cele mai serioase ajung sa ofere programe marcate de senzational si se lasa antrenate în escala unui "nemaivazut la televiziune".
Telepubela, care este mai interesata de problemele locale decât de cele internationale, de indivizi decât de grupuri, mai mult de destinele colective si care încearca sa produca telespectatorului un efect de oglinda si de identificare, exercita o mare influenta asupra continutului jurnalelor televizate. În mod teoretic, obiectul principal al acestora din urma ramâne lumea exterioara. Sa ne uitam numai la genericele emblematice sau la decorurile celei mai mari parti a telejurnalelor, care reprezinta aproape totdeauna o harta a mapamondului sau un glob terestru.
Dar, în realitate, constata The Economist, "în loc sa prezinte un program serios si bine alcatuit, jurnalul de seara este acum plin de reportaje la fel de senzationale ca cele pe care le gasim pe retelele prin cablu, iar imperativele de cost dicteaza vizibil continutul, care da dovada mai mult de spirit local. Conform raportului Tyndall, care masoara productia americana de networks, cea mai mare parte a actualitatii straine a scazut, chiar în raport cu perioada cea mai cenusia de la mijlocul anilor '80. (.) Numarul ziaristilor politici scade, în timp ce creste numarul specialistilor în probleme de consum".
si Halimi adauga: "Informatia generala de natura criminala (masini si elicoptere de politie, cadavre, arestari de suspecti) deschide 72% din jurnalele televizate locale si ocupa între 29% si 33% din durata acestora. (.) În ceea ce priveste telejurnalele de la newtorks, ele sunt un pic mai putin vulgare decât însiruirea de asasinate, buletin meteo si sportiv care, la televiziune, tine loc aproape totdeauna de informatii locale".
De fapt, analizeaza Francois Jost, profesor la Universitatea Paris-III, " este jurnalul lui vos populi, fiind mai putin vorba de a informa decât de a raspunde asteptarilor publicului, de a împaca opinia majoritara si deci de a mari cât mai mult posibil indicele de audienta. Nu exista o idee precisa cu privire la misiune: logica de la TF1 nu este sustinerea unui partid politic, ci un maximum de audienta. Iata care este reteta: sa retii publicul în fata televizoarelor, distilând o viziune poujadista. În reportaje apare mereu acelasi lucru: cei mici sunt întotdeauna victime, sistemul ne zdrobeste, suntem jefuiti, întotdeauna victime, sistemul ne zdrobeste, suntem jefuiti, impozitele sunt prea mari . Este un jurnal care adopta totdeauna punctul de vedere al francezului bosumflat (unde sunt impozitele mele?) si al consumatorului victima (mi se fura banii). Dar este si negarea informatiei: de la buletinul meteo la probleme de viata cotidiana, i se spune publicului ce gândeste el însusi si ce stie deja. Acum nu se mai pune problema informarii, ci a confirmarii".
Numeroase canale nou create, în Europa sau aiurea, nu mai ofera, în chip de jurnale televizate, decât flash-uri scurte de informatii, citite de un jurnalist si în general neînsotite de imagini. Aceasta este rezultatul divergentei între logica specifica jurnalelor televizate si cea, globala, a televiziunii.
El nu-si închipuia ca se poate exprima atât de precis. Numarul din ianuarie 1999 al revistei Asociatiei elevilor si fosti colegi de la Saint-Cyr, scoala de ofiteri a armatei de uscat, Le Casoar, contine un dosar intitulat: "Razboi sau strunirea informatiei?", în care se spune ca gestionarea mijloacelor de difuzare a informatiilor ocupa acum un loc capital, pentru militari, în caz de conflict, aservirea informatiei fiind cel putin la fel de importanta ca si comanda actiunilor pe teren. Ofiterii pun la punct "planuri de campanie mediatica" cu scopul de a oferi mesaje, de a contracara propaganda adversa si de a face ca populatia sa coopereze cu trupele angajate. Un ofiter aminteste ca cele mai diverse medii de informare, radio, televiziune, Internet, presa scrisa, afise, manifeste etc., trebuie sa fie mobilizate în vederea "dominatiei pentru a slabi puterea dusmanului" si pentru a "strecura îndoiala cu privire la cauza partii adverse, la capacitatea sefilor sai, la integrarea si abilitatea lor".
În momentul de fata, o asemenea preocupare coincide cu cea a conducatorilor televiziunilor, care se tem din ce în ce mai mult de real, de latura sa bruta, grosolana, salbatica. Nu-l mai gasesc telegenic si par convinsi ca adevarul este greu de filmat, ca numai falsul este estetic si se preteaza bine la punerea în scena. Acestia estimeaza ca, desigur, lumea este facuta ca sa fie filmata, dar nu oricum, ca exista o retorica a vizualului si niste legi ale mizanscenei, iar tot ce se arata la televiziune trebuie sa se plieze acestui deziderat.
Regia, conceputa meticulos, permite uneori, în plus, sa i se adauge conotatii simbolice si semnificatii subliminale care au valoare politica.
Când materialul vizual lipseste, televiziunile nu exista sa-l fabrice în mod artificial, propunând imagini de sinteza "mai adevarate decât cele adevarate". "Deseori nu exista deloc imagini - explica Herve Brusini -, si atunci este creata una abstracta, care poate fi o harta geografica, un tanc desenat etc. În redactii se dezvolta un serviciu numit Paintbox (paleta grafica). Membrii sai deseneaza lucrurile si le vizualizeaza cu ajutorul imaginii atunci când nu exista imagini înregistrate. Portiunea aceasta de informatie a capatat o importanta din ce în ce mai mare în munca noastra. Uneori chiar, reporterii de pe teren cer la Paris sa se fabrice cu ajutorul Paintbox care sa fie difuzate în momentul când vor trimite reportajul .".
Informatia televizata alearga din ce în ce mai putin dupa evenimentul exterior si are tendinta sa-l convoace la ceasul transmiterii jurnalului, pe platoul statiei. Este mai sigur, mai usor de filmat. si totul se petrece în direct. Metoda este urmatoarea: promovarea radicala a unei politici a concretului, pentru ca abstractul nu are imagine, acesta este marele lui defect ontologic. Numai realul poate fi filmat. Nu realitatea.
Se pierduse complet din punct din vedere, ca, astazi, informatia televizata este în mod esential un divertisment, un spectacol, ca se hraneste în principal cu sânge, violenta si moarte. si cu atât mai puternic se dezlantuie concurenta între canale, care îi obliga pe ziaristi sa caute cu orice pret senzationalul, sa doreasca sa fie primii pe teren si sa trimita imediat imagini tari. Imperativele acestea nu tin seama de faptul ca uneori este practic imposibil sa verifici ca nu esti victima unei intoxicatii, unei manipulari si ca reporterii n-au timp sa analizeze cu seriozitate situatia - asa cum a fost deja cazul cu prilejul evenimentelor de la Beijing în primavara lui 1989. televiziunea impune ritmul acesta frenetic, nebun, si presei scrise, constrânse sa supraliciteze cu riscul ca se angajeaza pe aceleasi cai gresite.
"În conditiile de productie actuale - afirma Bernard Langlois-, reporterii nu mai au timp sa ancheteze, sa aprofundeze, sa puna faptele într-un context. Totul se datoreaza progresului tehnicilor de comunicare, transmisiunilor, satelitilor. Acum totul se petrece foarte rapid, în plus intervin ponderea si efectele secundare pe care le antreneaza televiziunea. Se adauga ravagiile produse de concurenta, necesitatea de a fi cel dintâi si cel mai spectaculos, pentru ca totul se traduce în segmente de piata si deci în retete publicitare. Astfel de conditii îi obliga pe ziaristi sa nu mai fie neaparat responsabili; nu au cum sa aleaga si atunci se ajunge la paradoxul ca, cu cât ni se comunica mai mult, cu atât suntem mai putin informati, deci dezinformarea este mai mare."
Oricât de fundamentala ar fi o asemenea "revolutie" - si poate tocmai din acest motiv - în prezent, ea nu este totusi cu adevarat analizata. Nici un filosof sau politolog nu a reusit, deocamdata, sa-i faca o descriere precisa, sa-i deseneze contururile, sa-i întrezareasca multitudinea de consecinte. În primul rând pentru ca mutatia se continua chiar în momentul când noi o evocam, cu atât mai mult cu cât o schimbare majora de paradigme da peste cap si mai mult reperele noastre. Paradigmele progresului si ale coeziunii sociale sunt abandonate discret si înlocuite cu comunicatiile si respectiv cu piata. Impresia generala este ca lumea pare aruncata în haos.
Ne napustim spre aceasta transformare enorma ignorând total unde ne conduce; care va fi peisajul politic, economic, social, cultural, ecologic al planetei atunci când cutremurul acesta formidabil al secolului va lua sfârsit? Acum, nimeni nu pare a fi în masura sa-i aprecieze dimensiunile. De aceea, în astfel de împrejurari, una din problemele importante se refera la capacitatea mijloacelor de difuzare a informatiei, cu greutate în rândul maselor, de a ne îmbogati lumea imaginara, de a crea miturile de astazi: cum prezinta ele acest univers în schimbare? Ce obiecte ne ofera ca embleme ale haosului modern?
Am spus deja si constatam la fiecare noua furtuna mediatica: televiziunea este un mijloc de informare simplist; în consecinta, orice superinformatie antreneaza cvasiautomat o dezinformare. Avalansa de stiri - adesea seci- retransmise "în timp real", îl provoaca pe telespectator (sau auditor) si îi da iluzia ca îl informeaza. Dar, dupa un anume recul, practic ne dam seama de fiecare data ca este o amagire, pentru ca descrierea "în direct si în timp real" a unui eveniment nu-i da deloc posibilitatea ziaristului sa priveasca retrospectiv, sa-si acorde un timp de reflectie, de verificare, nici sa înteleaga pur si simplu ce se petrece sub ochii sai.
El ezita, interpreteaza, brodeaza si, volens nolens, pâna la urma îi înseala pe telespectatori. A impune informatiei viteza lumii înseamna a amesteca informatia cu actualitatea, jurnalismul cu marturia. Toate acestea au atras dupa ele gogomanii grave. "Razboiul din Golf - afirma Paul Virilio - marcheaza începutul unei interogatii hotarâtoare despre suprematia informatiei imediate: pot fi democratizate ubicuitatea, instantaneitatea, care sunt numai apanajele divinului, altfel spus, al autocratiei".
Dar forma arte povera a rachetei Patriot, non narativa, mai "higt-tech" si mai simplificata decât oricare alta, îi confera calitati nebanuite. Vazând-o ne duce gândul mai curând la un obiect neterminat, în faza de experiment sau la o estetica "fara design", "în maniera sovietica", asa cum sunt unele obiecte spatiale de la baza din Baikonur. La acest capitol, Patriot se înrudeste cu acea familie de "forme crude" - spre deosebire de "formele finisate" - din care fac parte, de-a valma, parkingurile subterane cu stâlpi de cofraj nefinisat, panourile de schimbare a directiei de mers, buggies mesterite, panoplia Mad Max.
În calitate de mit, Patriot ne trimite în universul lui Blade Runner, unde modernitatea se conjuga cu penuria, violenta cu lipsurile si unde esential este sa existi, sa supravietuiesti.
Deci în razboiul din Golf trei media-mituri masca de gaz, bombardierul "nedetectabil", racheta Patriot -au un punct comun: sa trateze despre supravietuire. Supravietuirea aparatului însusi (Stealth) sau, în celelalte doua cazuri, supravietuirea celor care se folosesc, ca si cum, în secolul care se încheie, supravietuirea omenirii devenise întrucâtva un fel de obiectiv mitic, ca si cum miturile noi deveneau indispensabile pentru a face ca sfârsitul de veac sa fie cât de cât acceptabil. "Povestind mituri - scrie Pietro Citati -, omul, o fiinta nedesavârsita, salveaza umanitatea de aspectul sau fragmentar".
Se înmultesc masinile celebralizate dotate acum cu aparatura video, datorita includerii unor circuite integrate. Proliferarea lor, care tulbura perceptia realului, pune probleme noi. Conturile care definesc lumea reala sunt împinse pâna la niste limite care ne provoaca ameteli. Cufundându-se - cu ajutorul imaginii si al senzatiilor - într-un mediu virtual creat gratie imaginilor de sinteza, noile tehnici ne modifica perceptia despre lume si ne perturba reperele cele mai solide.
Patriot, de pilda, se numeste asa în mod întâmplator? Oare nu pentru ca sa ne spuna ca, în mijlocul atâtor transformari, se cuvine sa ne agatam de o "valoare sigura": patriotismul? Toate semnele, simptomele mutatiei actuale atât de importante trebuie sa-i alerteze pe cetateni, altfel ratiunea se clatina, împingându-i pe unii sa se agate de ceea ce etnologii numesc "gândire magica".
Este tot o întâmplare ca, în epoca noastra de înalta tehnicitate, horoscoapele si jocurile de noroc înfloresc pretutindeni, ca astrologia si celelalte chiromantii o duc atât de bine? În fata avansului insolit al progresului stiintific, cetateanul înspaimânta este tentat sa se îndrepte spre irational, spre gândirea regresiva; întoarcerea la "valori sigure" si arhaice ca: patriotism (si în special derivatele sale extreme, nationalismul si sovinismul), fundamentalisme religioase, fanatism neoliberal.
Cu ocazia razboiului din Golf, au facut explozie si astfel de pasiuni nebunesti. Ele dovedesc profunzimea haosului contemporan.
Gigantii industriali din sectorul informaticii, telefoniei si televiziunii stiu ca profiturile viitorului se afla în aceste resurse noi care deschid în fata ochilor lor fascinati si lacomi tehnologia digitalului. Dar ei mi stiu si ca, acum, teritoriul lor nu mai este balizat si înca si mai putin protejat, iar mastodontii sectoarelor învecinate îi pândesc cu instincte carnasiere. Razboiul din sectorul comunicatiei se dezlantuie fara mila. Firma care se ocupa de telefon vrea sa patrunda si în domeniul televiziunii si viceversa; toate întreprinderile de retea, îndeosebi vânzatorii de fluxuri si posesorii de întreprinderi de comunicatie (electricitate, telefonie, apa, gaz, cai ferate, societati de autostrazi etc.) aspira sa controleze o parte din noul Eldorado care este multimedia.
În aceasta mutatie a capitalismului, ideea dominanta nu este alianta, ci absorbtia: într-o piata care variaza în functie de accelerari tehnologice imprevizibile sau de preferinte surprinzatoare ale consumatorilor (cf. boom-ul Internetului), miza consta într-adevar în obtinerea de profit din competenta profesionala a celor mai bine plasati. În centrul situatiei complet schimbate se afla fluxul în crestere permanenta al datelor: conversatii, informatii, tranzactii financiare, imagini, semne de tot felul etc. Pe de o parte fluxurile se refera la mediile de informare care produc date - edituri, agentii de presa, ziare, cinematograf, radio, televiziune, site-uri Web etc. - si, pe de alta parte, sistemele de telecomunicatii si de computere care le transporta, le prelucreaza si le elaboreaza.
Telecomunicatiile de baza (telefon si fax) reprezinta o piata de 525 de miliarde de dolari, cu o crestere între 8 si 12% pe an, si constituie unul din sectoarele cele mai rentabile ale comertului mondial. În 1985, utilizatorii consacrasera telecomunicatiile, (pentru a vorbi, faxa sau expedia date), la scara mondiala, 15 miliarde de minute; în 1995, se va ajunge la 60 miliarde de minute si în 2000 va depasi 95 de miliarde de minute. Aceste cifre explica mai bine decât orice argumentatie mizele formidabile ale liberalizarii telecomunicatiilor.
În 1998, sectorul tehnologiilor informatiilor a devenit, cu cele 4,3 milioane de locuri de munca, al doilea patron din Statele Unite (dupa sectorul medical, dar înaintea celui al automobilelor). Departamentul American al Comertului apreciaza la 95000 locurile de munca necesare industriei informatiilor fata de numai 25000 de specialisti formati în Statele Unite în fiecare an. "Cresterea cererii este atât de mare - afirma domnul Christopher Nick, autorul unui raport publicat de Asociatia americana a industriilor electronice - încât pur si simplu nu exista destul personal calificat disponibil pentru o asemenea munca!".
Fiecare din titanii comunicatiilor de masa îsi propune ca obiectiv sa ajunga interlocutorul unic al cetateanului. Ei vor sa-i poata furniza atât stiri, date, distractii, cultura, servicii profesionale, informatii financiare si economice, dar totodata sa-i interconecteze prin toate mijloacele de comunicatie disponibile - telefon, modern, fax, video-cablu, televizor, Internet.
"Satelitul - afirma Paul Sourisse, presedinte la Skybridge, proiect condus de Alcatel - constituie o solutie care face posibila racordarea în mod direct a utilizatorului si oferirea de conexiuni pâna la douazeci de megabiti si oferirea de conexiuni pâna la douazeci de megabiti pe secunda, adica de la cincizeci pâna la o suta de ori viteza retelei telefonice actuale".
Astfel , la ora când se prabusesc monopolurile nationale, se angajeaza o cursa unde fiecare urmareste doua obiective principale, care sa le permita supravietuirea pe piata planetara: pe de o parte, sa atinga o marime suficienta, si, pe de alta parte, sa se diversifice în toate sectoarele care privesc comunicatiile. În aceasta atmosfera de competitie implacabila, toate loviturile sunt permise.
Ce a provocat schimbarea de atitudine? "Subestimasem, raspunde acesta, rapiditatea convergentei între industriile telecomurilor si cele ale comunicatiei. În curând va exista un singur punct de intrare în casa pentru imagice, voce, multimedia si acces Internet. Evolutia fenomenului se afla deja pe drum: în douasprezece pâna la optsprezece luni, va deveni o realitate comerciala. Accelerarea aceasta m-a obligat sa ajung la concluzia ca, pentru a pastra granitele, trebuie sa fii în stare sa stapânesti tot lantul, continut, productie, difuzare si legatura cu abonatul".
"Sa stapâneasca întregul lant", astfel se exprima într-adevar ambitia noilor colosi din industriile de informatie, care, pentru a reusi acest lucru, continua sa-si înmulteasca, fuziunile, achizitiile si concentrarile. În logica rationamentului lor, comunicarea reprezinta în primul rând o marfa care trebuie produsa masiv, cantitatea prevalând asupra calitatii.
În treizeci de ani, lumea a produs mai multe informatii decât în cursul precedentilor 5000 de ani. Un singur exemplar din editia de duminica a lui New York Times cuprinde mai multe informatii decât putea sa capete, în întreaga ei viata, o persoana cultivata din secolul al XVIII-lea. De asemenea, în fiecare zi, aproximativ 20 milioane de cuvinte care contin informatii tehnice sunt imprimate pe diverse spoturi (reviste, carti, rapoarte, dischete, CD Rom-uri). Chiar un lector capabil sa citeasca o mie de cuvinte pe minut, opt ore pe zi, ar avea nevoie de mai mult de luna si jumatate ca sa citeasca informatiile difuzate într-o singura zi. Astfel ar acumula o întârziere de cinci ani si jumatate de lectura. Proiectul umanist de a citi totul, de a sti totul a devenit iluzoriu si zadarnic. Noul Pico della Mirandola ar muri asfixiat sub greutatea informatiilor disponibile.
Informatia, multa vreme rara si scumpa, a devenit abundenta si profilactica; sigur, din ce în ce mai ieftina, pe masura ce debitul ei creste, dar devine totusi din ce în ce mai contaminata.
În timp ce pasarelele, ramificatiile si fuziunile între marile grupuri de comunicatie se înmultesc într-o atmosfera de competitie nemiloasa, cum sa fii sigur ca informatia furnizata de un mijloc de difuzare a informatiei nu vizeaza apararea, direct sau indirect, a intereselor conglomeratului caruia îi apartine, în loc sa fie în slujba cetateanului?
Astfel, comportamentul unor medii de informare în timpul razboiului din Golf a fost dictat mai mult de fidelitatea fata de proprietar decât de respectul pentru informatie. "Cele americane au privirea atintita asupra nivelului de audienta - analizeaza profesorul Mark Cristin-Miller. Ele cauta totdeauna sa provoace reactia populara cea mai facila, ceea ce este patriotic în sensul cel mai rau al cuvântului, manifestând tendinta sa înabuse orice voce disidenta. În 1991, puteau fi vazuti uneori opozantii razboiului, dar niciodata nu erau auziti vorbind în fata aparatelor de filmat. Aceste mijloace de difuzare a informatiilor apartin unor conglomerate uriase, printre care unele au interes în industria de razboi. Canalul NBC este proprietatea lui General Electric, unul din principalii furnizori ai armatei. Nu este întâmplator ca, în 1991, NBC avea tonul cel mai razboinic.".
Patronii din domeniile publicitatii si anunturilor exercita, de asemenea, o influenta perversa de netagaduit asupra întregii mass-media.
În timp ce mastodontii care valoreaza multe miliarde de dolari se ciocnesc între ei, cum ar putea supravietui informatia independenta? Într-o lume condusa din ce în ce mai mult de întreprinderi colosale care asculta numai de legile business-ului si de ratiunile comerciale si unde atâtea guverne par usor depasite de mutatiile aflate în curs de desfasurare, cum putem fi siguri ca nu suntem manipulati din punct de vedere mediatic?
Presa scrisa se afla în criza. În Franta, în Statele Unite si în alte parti, ea cunoaste o scadere notabila a difuzarii sale si sufera grav de o pierdere a identitatii. Din ce motive si cum s-a ajuns aci? Independent de influenta certa a contextului economic, cauzele profunde ale acestei crize trebuie cautate în transformarea pe care au cunoscut-o, în ultimii ani, unele concepte de baza ale jurnalismului.
În primul rând, chiar ideea de informatie. Înca recent, informarea însemna, într-un fel, furnizarea nu numai a descrierii precise - si verificate - a unui fapt, a unui eveniment, ci si un ansamblu de parametri contextuali care sa permita cititorului sa-i înteleaga semnificatia profunda. Trebuie sa raspunda unor întrebari de baza: Cine a facut ce? Unde? Cum? De ce? Cu ce mijloace? În ce împrejurari? si care sunt consecintele care deriva?
Sub influenta televiziunii care ocupa un loc preponderent în ierarhia mijloacelor de difuzare a informatiei si îsi raspândeste modelul, lucrurile stau acum altfel. Datorita, în special, ideologiei sale, adica transmisiei în direct si în timp real, jurnalul televizat a impus încetul cu încetul o conceptie radical diferita cu privire la informatie. A informa înseamna acum "a arata istoria în desfasurare" sau, cu alte cuvinte, a ne face sa asistam (daca este posibil, în direct) la evenimente.
În materie de informatie, este vorba de o revolutie coperniciana, ale carei consecinte nu am reusit înca sa le masuram. Se presupune ca imaginea evenimentului (sau descrierea lui) este suficienta ca sa-i confere întreaga semnificatie. La urma urmei, jurnalismul însusi este inutil în dezbaterea publica telespectator/istorie. Obiectivul prioritar pentru telespectator, satisfactia lui, nu mai este sa înteleaga complexitatea evenimentului, ci pur si simplu sa se uite cum se produce sub ochii sai. Coincidenta este socotita ca o satisfactie.
Astfel, încetul cu încetul, s-a restabilit iluzia ca a vedea înseamna a întelege si ca orice eveniment, oricât de abstract ar fi el, trebuie sa prezinte în mod imperativ o fateta care poate fi vazuta, aratata, televizata. De aceea se observa o emblematizare din ce în ce mai frecventa a unor evenimente cu caracter complex. De pilda, întreaga semnificatie a acordurilor Israelului cu O.L.P. va fi fost redusa la strângerea de mâna Rabin-Arafat.
De altminteri, o asemenea conceptie asupra informatiei duce la o fascinatie deplorabila pentru imagini, "turnate în direct", ale unor întâmplari palpitante, scene violente si fapte diverse sângeroase. Cerea încurajeaza oferta de documente false, de reconstituiri, de manipulari si de falsificari. Consecinta: informatia si divertismentul tind sa se confunde; ziarele importante prefera din ce în ce mai des formatul tabloid.
S-a schimbat un alt concept: cel de actualitate. Ce înseamna acum, actualitate? Ce eveniment trebuie privilegiat în multitudinea exagerata de fapte care survin în întreaga lume? În functie de ce criterii trebuie alese? si aici, influenta televiziunii devine hotarâtoare. Datorita impactului imaginilor sale, ea este care îsi impune alegerea si constrânge practic presa scrisa s-o urmeze. Televiziunea construieste actualitatea, provoaca socul emotional si condamna la indiferenta si tacere faptele care nu pot oferi imagini.
Încetul cu încetul, în mintile oamenilor se instaleaza ideea ca importanta evenimentelor este proportionala cu bogatia lor de imagini. Sau, ca s-o spunem în alti termeni, ca un eveniment care poate fi aratat (în direct si în timp real) este mai puternic, mai remarcabil decât cel care ramâne invizibil si a carui importanta este abstracta. În noua ordine din mediile de informare, cuvintele sau textele nu echivaleaza cu imaginile.
Timpul informatiei s-a schimbat si el. Internetul micsoreaza ciclul informatiei. Masura optima în mass-media este acum instantaneitatea (timpul real), live, pe care numai televiziunea si radioul le pot practica, ceea ce face ca presa cotidiana sa para demodata, aflându-se, prin forta împrejurarilor, în întârziere fata de data producerii evenimentului si, în acelasi timp, prea aproape de el ca sa reuseasca sa traga, ca un recul suficient, toate învatamintele din ceea ce tocmai s-a întâmplat. În felul acesta, presa scrisa cotidiana este constrânsa sa se limiteze din ce în ce mai mult la relatarea evenimentelor din plan local, la genul people si la "afaceri".
Un al patrulea concept s-a modificat si el, cel fundamental, al veridicitatii informatiei. Acum, un fapt este adevarat sau ba, nu fiindca se conformeaza unor criterii obiective, riguroase si atestate la sursa, ci pur si simplu pentru ca celelalte medii de informare repeta acelasi afirmatii si "confirma" . Repetitia se substituie demonstratiei. Informatia este înlocuita cu confirmarea. Daca televiziunea (plecând de la o depesa sau de la alta o imagine de agentie) prezinta o stire, pe care presa scrisa, apoi radioul o reiau, acest lucru este suficient ca sa-i dea girul adevarului. Am vazut ca asa au fost construite stirile adevarate-false despre "masacrul" de la Timisoara si toate cele provenite din razboiul din Golf si din Bosnia. Mijloacele de difuzare a informatiilor le vine din ce în ce mai greu sa deosebeasca structural adevarul de contrafacere. si aici, Internetul agraveaza lucrurile, pentru ca puterea de a publica este acum descentralizat, orice zvon, adevarat sau fals, devine informatie, iar verificarile, efectuate odinioara de redactorul sef, zboara în tandari.
Într-o asemenea rasturnare mediatica, devine zadarnica dorinta de a analiza presa scrisa, izolând-o de celelalte mijloace de informare, cu cât mai mult cu cât, în opozitie cu orice alta industrie, unde concurenta îl constrânge pe fiecare în parte sa ofere produse diferite, în industria mediatica ea îi împinge pe ziaristi sa dea dovada de mimetism, sa-si consacre tot talentul ca sa repete aceeasi întâmplare, sa trateze acelasi fapt care mobilizeaza, în acelasi moment, toate mijloacele de difuzare a informatiei. "Acum este suficient ca unei informatii sa i se dea cale libera ca ea sa fie reluata de toata lumea", afirma Benoit Delepine, fost angajat la Guignols de l'info, Canal Plus si autor al filmului Michael Kael contra World Nexs Company. "Credeam ca traiesc într-o societate informata, dar informatia este modelata dupa tactici ale seductiei care ne îndeparteaza fundamental de adevar".
Ziaristii se repeta, se imita, se copiaza, îsi raspund si se amesteca în asemenea masura încât nu mai constituie decât un singur sistem informational în sânul caruia devine din ce în ce mai anevoios de deosebit specialitatile unui anume mijloc de informare luat în mod izolat, iar aparitia Internetului a consolidat aceasta întrepatrundere.
Informatia tinde sa se confunde cu comunicarea. Prea multi ziaristi continua sa creada ca profesiunea lor este singura care produce informatie, desi toate institutiile si organizatiile societatii au început sa faca în mod frenetic acelasi lucru. Practic nu exista vreun organism (administrativ, militar, economic, cultural, social etc.) care sa nu fie înzestrat cu un serviciu prin intermediul caruia sa comunice un discurs pletoric si elogios despre el însusi si despre activitatile lui. În aceasta privinta, în democratiile catodice, orice sistem a devenit siret si inteligent, absolut capabil sa manipuleze cu viclenie mijloacele de difuzare a informatiilor, ziaristii, si sa reziste în mod savant curiozitatii lor.
În plus, concurenta dezlantuita între grupurile mediatice obliga mediile de informare sa abandoneze cu mai mult sau mai putin cinism obiectivul lor civic. Conteaza numai rentabilitatea economica, profitul. La ora dezvoltarii noilor tehnologii din informatiei si comunicarii, mediile de informare se afla în razboi unele împotriva altora si se estimeaza ca revolutia digitala ar putea de nastere unor mijloace de informare noi, care sa asocieze calitatea imaginilor de televiziune cu facilitatile oferite de telefonie, cu memoria computerului si cu maniabilitatea ziarelor de hârtie; iar aceste mijloace ar putea fi consultate prin intermediul telefonului celular sau al postei electronice.
Se înmultesc aranjamentele si reverentele între aliatii din acelasi grup mediatic. Complicitatile de retea de preponderenta asupra datoriei de a spune adevarul si, în plus, toate tehnologiile noi sânt pe cale sa transforme si sa degradeze conditiile de munca ale ziaristilor: "Ziaristii lucreaza mai mult; dispun de mai putin timp ca sa-si realizeze anchetele si sa le scrie; produc informatii superficiale - explica Eric Klinenberg, cercetator la Universitatea Berkeley din California. Astfel, un reporter poate acum sa scrie un articol pentru editia de seara, sa apara pe ecran pentru a trata acelasi eveniment la televiziune si a slefui informatia împreuna cu specialistii Internetului, sugerându-le legaturi cu alte site-uri sau evenimente. Asemenea practici mentin costurile la un nivel scazut si maresc randamentul productiei, dar absorb o parte din timpul pe care ziaristii îl consacra cercetarilor lor si reclama de la ei aptitudini profesionale noi, de pilda, sa fie telegenici, sa aiba un mod de a scrie mediatic, care sa poata fi adaptat oricarui fel de suport".
Tuturor acestor bulversari li se adauga o chestiune fundamentala. Multi cetateni considera ca, instalati confortabil pe canapeaua din sufrageria lor, privind pe micul ecran o cascada senzationala de evenimente pe baza de imagini adesea socante, violente si spectaculoase, se pot informa în mod serios. Eroare totala.
Din trei motive: mai întâi pentru ca jurnalul televizat, structurat ca o fictiune, nu este destinat informarii, ci distractiei. Pe urma, fiindca succesiunea rapida a stirilor scurte si fragmentate (vreo douazeci într-un jurnal televizat) produce un efect negativ dublu, de suprainformare si de dezinformare (sunt prea multe stiri, dar prea putin timp este consacrat fiecareia în parte). si, în sfârsit, pentru ca dorinta de a se informa fara efort constituie o iluzie care tine de mitul publicitar mai curând decât de mobilizarea civica. Procesul de informare presupune oboseala si acesta este pretul cu care cetateanul obtine dreptul de participare inteligenta la viata democratica.
Totusi, prin mimetism televizual, numeroase titluri din presa scrisa continua sa adopte caracteristicile proprii unor medii de informare catodice: macheta stirii din pagina întâi conceputa ca un ecran, lungimea redusa a articolelor, personalizarea excesiva a câtorva ziaristi, proprietatea pentru stirile locale în detrimentul celor internationale, excesul de titluri-soc, practica sistematica a omisiunii, a amneziei cu privire la informatii care au iesit din actualitate etc. Patrick Champagne estimeaza ca "una din problemele care se pun de o maniera delicata în multe redactii este tocmai ca, din ce în ce mai des, presa scrisa adopta formatul mijloacelor audiovizuale: privilegiaza articolele scurte, titreaza astfel încât sa atraga atentia. Echivalentul sondajului de audienta a patruns în presa sub forma marketingului editorial care se dezvolta împreuna cu tehnicile acestuia mostenite din publicitate pentru a determina care sunt subiectele care atrag publicul cel mai numeros. Se judeca la modul: cel mai mare numar de spectatori posibil. Mass-media audiovizuala a ajuns dominanta." Acum informatiile trebuie sa posede trei calitati principale: sa fie facile, rapide si amuzante. Astfel, în mod paradoxal, ziaristii si-au simplificat discursul acum, când lumea, transformata de sfârsitul razboiului rece si de mondializarea economica, a devenit considerabil mai complexa.
O asemenea distanta între simplismul presei si noile complicatii ale vietii politice îi deruteaza pe cetatenii din ce în ce mai numerosi, care nu mai gasesc în paginile cotidianului lor o analiza diferita, mai laborioasa, mai exigenta decât cea propusa de jurnalul televizat. Simplificarea este cu atât mai paradoxala cu cât nivelul educativ global al societatilor noastre n-a încetat sa devina mai înalt. Dar se acumuleaza criticile privind inconsistenta din mass-media, atitudinea adesea iresponsabila, coniventa cu cei înstariti: "Presa, care, de o generatie, este de fapt partidul la putere, firma Michael Wolff, specialist în mass-media la New York Magazine - se confrunta cu fortele care mineaza toate puterile: complezenta, inertia, vârsta, aroganta".
Acceptând de prea multe ori sa nu fie decât ecoul unor imagini televizate, multe ziare dezamagesc, îsi pierd propria specificitate si, pe deasupra, cititorii. În Franta, numai 19% din populatie citeste un cotidian national, si procentul lor este în scadere constanta; în perioada 1995-1996, cotidienele nationale au pierdut 300.000 de cititori.
A se informa ramâne o activitate productiva, imposibil de realizat fara efort si care necesita o veritabila mobilizare intelectuala, o activitate destul de nobila, în democratie, pentru ca cetateanul sa consimta sa-i consacre o parte din timp, din atentia si banii sai.
Informatia nu constituie unul din aspectele distractiei moderne, nici nu este una din planetele galaxiei divertisment; este o disciplina civica al carui obiectiv este sa-i înalte pe cetateni. Cu acest pret si numai cu acest pret, presa scrisa poate sa paraseasca limitele confortabile ale simplismului dominant si sa-si regaseasca cititorii care doresc sa înteleaga pentru ca sa poata sa actioneze mai bine în democratiile adormite.
|
