Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza















ACTIUNI INTRODUSE DIRECT, PE CALE PRINCIPALA, LA CURTE

Drept



loading...








ALTE DOCUMENTE

Drept civil - termeni
REGLEMENTARI PENTRU CETATENI AI STATELOR TERTE
Notiuni introductive in dreptul penal
OBIECTUL DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL
INFRACTIUNILE IN LEGI SPECIALE SI IN LEGI EXTRAPENALE
INFRACTIUNI CONTRA SIGURANTEI STATULUI
EXPROPRIEREA
INFRACTIUNI CONTRA PATRIMONIULUI
Consideratii generale privind evaziunea fiscala
Uciderea din culpa


ACŢIUNI INTRODUSE DIRECT, PE CALE PRINCIPALĂ, LA CURTE

Legislatie primara

·        Articolele 226 - 228 din Tratatul Comunitatii Economice Europene (actiunea pentru neîndeplinirea obligatiilor);

·        Articolele 230 si 231 din Tratatul CEE (actiunea în anulare);

·        Articolele 232 si 233 din Tratatul CEE (actiunea în obligatia de a face);

·        Articolele 235 si 288, subparagrafele 2 si 3 din Tratatul CEE (actiunea în daune pentru raspundere non-contractuala);

·        Articolele 238 si 288, primul subparagraf din Tratatul CEE (actiunea în raspundere contractuala);

·        Articolul 236 (proceduri în legatura cu functionarii institutiilor comunitare)

·        Articolul 237 (proceduri referitoare la activitatea Bancii Europene de investitii si ale Bancii Centrale Europene);

·        Articolul 241 din Tratatul CEE (exceptia de nelegalitate);

·        Articolul 300, paragraful 6 din Tratatul CEE (competenta de a pronunta opinii).

 

Principiul competentei exclusive a instantelor comunitare în anumite materii

În timp ce majoritatea litigiilor ce implica dreptul comunitar se afla în competenta materiala a jurisdictiilor nationale (care însa pot remite aceste litigii în fata Curtii Europene de Justitie, prin intermediul procedurii hotarârilor preliminare), unele cauze sunt în mod obligatoriu de competenta Curtii Europene de Justitie (spre exemplu, în cazul unei actiuni promovate de un stat membru sau de o institutie comunitara) sau de competenta Tribunalului de Prima Instanta al Comunitatilor europene (o actiune a unei persoane juridice împotriva unei decizii a Comisiei, în materia dreptului concurentei). 

Actiunea în anulare[1] - Scopul unei actiuni în anulare este de a determina lipsirea de efecte, respectiv anularea unui act emis de institutiile comunitare. Procedurile trebuie declansate într-un interval de 2 luni de la publicarea actului sau de la data notificarii acestui act catre reclamant, sau în absenta acestora, începând cu ziua în care reclamantul a luat la cunostinta de existenta actului atacat, în functie de situatie. Toate actele emise de institutiile comunitare care 111v2113b se bucura în mod legal de un efect obligatoriu pot face obiectul unei astfel de actiuni, însa persoanele fizice si juridice pot contesta toate acele acte care au un efect direct si individual în raport cu persoana sau interesele acestora.

Pentru a decide daca un act are efect obligatoriu, Curtea se uita la continutul si natura actului, nu la numele acestuia.

Statele membre, Consiliul sau Comisia pot contesta orice act cu un astfel de efect obligatoriu, fara sa fie nevoie ca aceste institutii sa justifice un interes, spre deosebire de persoanele fizice sau juridice.

Anularea este decisa în situatia în care se retine ca autorul actului nu a avut competenta functionala de a adopta actul respectiv sau daca actul a fost adoptat cu încalcarea unor norme procedurale ori a unor norme cu valoare superioara.  Aceasta ar fi situatia în cazul unui act al unei institutii comunitare care este contrar unui articol din tratatele constitutive sau este contrar unor principii generale de drept, recunoscute de Curtea Europeana de Justitie.  Anularea are în principiu un efect retroactiv, însa Curtea de Justitie sau Tribunalul de Prima Instanta pot impune o limitare temporala în ceea ce priveste consecintele ce le va produce hotarârea de anulare.

Acte care pot fi atacate în cadrul actiunii în anulare

Un numar mare de cauze în acest domeniu s-a datorat plângerilor din cazurile de concurenta, unde reclamantii foloseau art. 230 TCE împotriva respingerii plângerilor lor de catre Comisie. Plângerile constituie o sursa importanta de informatii pentru Comisie în cadrul investigatiilor încalcarii dreptului comunitar al concurentei. Un astfel de caz indica dificultatea circumstantierii exacte a actiunilor Comunitatii.

Cauza T 64/89, Automec c. Comisia

Automec este o societate comerciala italiana cu raspundere limitata, cu sediul social în provincia Treviso, Italia. În 1960, aceasta societate a încheiat cu societatea comerciala BMW Italia SpA un contract de concesionare pentru distribuirea autovehiculelor BMW în provincia Treviso. Prin scrisoarea din 20 mai 1983, BMW Italia a informat Automec de intentia sa de a nu reînnoi contractul care expira la 31 decembrie 1984.

Automec a formulat cerere împotriva BMW Italia la Tribunalul din Milano, pentru a obliga societatea sa reînnoiasca acest raport contractual, actiune ce a fost respinsa. În timpul apelului la Curtea de Apel din Milano, la 25 ianuarie 1988, Automec a înaintat Comisiei o cerere în sensul art. 3 alin. (2) din Regulamentul Consiliului nr. 17 din 6 februarie 1962, primul regulament de punere în aplicare a art. 85 si 86 din Tratatul CEE (81 si 82 TCE).

În aceasta cerere, dupa descrierea derularii si a fondului relatiilor contractuale ale societatii cu BMW Italia si dupa expunerea fondului litigiilor dintre acestea aflate pe rolul instantelor nationale, Automec sublinia ca atitudinea societatii BMW Italia si a societatii mama germane, BMW AG, constituia o încalcare a art. 85 din Tratatul CEE. Considerând reteaua de distribuire de BMW, aprobata pentru Republica Federala Germania prin Decizia Comisiei 75/73/CEE din 13 decembrie 1974 privind procedura de punere în aplicare a art. 85 din Tratatul CEE ca o retea de distribuire selectiva si estimând ca aceasta corespundea criteriilor calitative cerute, Automec  pretindea ca BMW Italia nu avea dreptul de a refuza aprovizionarea sa cu autovehicule si cu piese de schimb BMW, si nici sa-l împiedice sa utilizeze marcile BMW. Bazându-se pe hotarârea Curtii din 22 octombrie 1986, Metro c. Comisia în cauza 75/84, Automec considera ca societatea comerciala BMW Italia era obligata sa o împuterniceasca ca distribuitor.

Automec cerea Comisiei sa ia o decizie prin care sa dispuna societatilor comerciale BMW Italia si BMW AG sa înceteze fapta denuntata si sa se conformeze masurilor aduse la cunostinta anterior si tuturor masurilor pe care Comisia le va considera necesare sau utile.

Printr-o alta scrisoarea din 1 septembrie 1988, Automec s-a plâns de o noua interventie a BMW pe lânga concesionarii sai italieni în scopul împiedicarii vânzarii vehiculelor unor potentiali distribuitori, sub amenintarea pierderii comisionului lor, ca era obiectul unui boicot din partea BMW si ca îi devenise imposibila achizitionarea de la concesionarii italieni si straini a acestei marci de autovehicule.

La 30 noiembrie 1988, Comisia a adresat Automec o scrisoare, semnata de un director de la Directia generala a concurentei. Aceasta informa ca, în primul rând, Comisia se considera necompetenta pentru a emite o decizie pe baza indiciilor furnizate. Scrisoarea preciza, în aceasta privinta, ca, daca indiciile puteau fi luate în considerare de judecatorul national în cadrul unui litigiu care vizeaza repararea prejudiciului pe care Automec pretinde ca l-a avut, acestea nu vor putea, în schimb, sa fie invocate de Comisie în scopul de a obliga BMW sa reia livrarile sale catre recurent. În al doilea rând, scrisoarea atragea atentia asupra Regulamentului (CEE) nr. 123/85 din 12 decembrie 1984 privind aplicarea art. 85 alin. (3) din Tratatul CEE la unele categorii de acorduri de distribuire si de servicii de vânzare si de întretinere a autovehiculelor, intrat în vigoare la 1 iulie 1985. Comisia adauga ca "diferitii constructori de automobile europene si-au modificat, se pare, contractele lor de distribuire respective, astfel încât sa le armonizeze cu regulamentul. Informatiile disponibile nu permit sa se prezume ca societatea comerciala BMW Italia nu a adoptat, la rândul sau, masurile în scopul de a face compatibila propria sa retea de distribuire cu normele comunitare mentionate anterior în materie de concurenta".

La 17 februarie 1989, Automec a introdus împotriva acestei scrisori o actiune în anulare.

Tribunalul de prima instanta a încercat sa rationalizeze acest tip de proceduri, stabilind un set de reguli pentru astfel de cazuri, pe care l-a mentinut si în jurisprudenta ulterioara.

Astfel, initial Comisia primeste plângerea si decide daca deschide sau nu proceduri împotriva companiei care a încalcat regulile de concurenta. Daca nu ia o decizie, nu se poate introduce o actiune la instanta. În etapa a doua, atunci când Comisia decide sa nu deschida o investigatie si comunica acest lucru reclamantului, o poate face printr-o asa numita "scrisoare a articolului 6", deoarece este prevazuta de art. 6 din Regulamentul 99/63. Scrisoarea contine motivele refuzului si un termen în care reclamantul trebuie sa raspunda. Aceasta scrisoare nu este o decizie sau alt act comunitar ce poate fi atacat în fata Curtii. În a treia etapa, Comisia primeste raspunsul de la reclamant, daca exista, si adopta o decizie prin care, eventual, respinge plângerea. Aceasta decizie este cea care poate fi atacata în fata Curtii.

Reclamantii neprivilegiati - Art. 230 (4)

Persoanele fizice sau juridice nu au calitate procesuala neconditionata, ci numai în trei tipuri de cauze:

·        când reclamantul este chiar adresantul deciziei;

·        când decizia este adresata unei alte persoane, iar reclamantul sustine ca decizia îl priveste în mod direct si individual si pe el;

·        când decizia îmbraca forma unui regulament si sustine ca decizia îl priveste în mod direct si individual si pe el.

Art. 230 nu permite introducerea actiunii în constatarea nulitatii unei directive de catre reclamanti neprivilegiati. Cu toate acestea, Curtea a decis ca o masura care îmbraca forma unei directive nu determina inadmisibilitatea actiunii. Reclamantul poate demonstra ca o masura intitulata "directiva" are de fapt continutul unei decizii care îl priveste în mod direct si individual.

Reclamantul sustine ca decizia îl priveste în mod direct si individual si pe el

Cazul cel mai important în care Curtea a dezbatut acest cerinte este:

C 25/62, Plaumann & Co. c. Comisia

Ca urmare a unor cereri ale importatorilor germani de clementine, guvernul german a solicitat Comisiei sa îi acorde permisiunea de a suspenda colectarea taxelor pe importul clementinelor din state care nu erau membre ale Comunitatii. Comisia a refuzat, informând guvernul german în acest sens printr-o scrisoare (o decizie adresata guvernului german). Reclamantul era un importator de clementine ce a atacat aceasta decizie. Curtea a trebuit sa decida daca aceasta decizie, care era adresata unei alte persoane (guvernul Germaniei), prezenta un interes direct si individual si pentru reclamant. Curtea a adoptat urmatorul test, foarte restrictiv, pentru a decide daca reclamantul era în mod individual vizat de decizia adresata guvernului german:

"Astfel, alte persoane decât destinatarii unei decizii nu pot pretinde ca decizia le priveste individual, decât daca aceasta le afecteaza prin anumite calitati care le sunt specifice sau printr-o situatie de fapt care le caracterizeaza în raport cu orice alta persoana, iar prin aceasta le individualizeaza la fel ca si pe destinatar.

Ori în cauzǎ reclamantul este afectat de decizia atacata în calitate de importator de clementine, mai exact printr-o activitate comerciala care, în orice moment, poate fi exercitata de orice alta persoanǎ si care, asadar, nu este de natura sa îl individualizeze pe reclamant în raport cu decizia contestata, la fel ca si pe destinatar".

Testul a fost mentinut si în jurisprudenta ulterioara, desi a fost criticat, deoarece poate face virtual imposibile sansele de reusita ale unui particular.

Pe scurt, acesta poate fi formulat astfel: reclamantul trebuie sa fie diferentiat de alte persoane si numai datorita acestor trasaturi distincte va fi individualizat ca si destinatarul initial al actului.

În aceasta cauza, reclamantul nu îndeplinea criteriile stabilite de Curte, deoarece nu apartinea unei clase restrânse, închise, de persoane la data deciziei.

Testul a mai fost aplicat si în cauza C 11/82, A E Piraiki-Patariki c. Comisia

Reclamantii erau sapte exportatori ai unor fibre de bumbac folosite în industria textila, din Grecia în Franta. Acestia au dorit sa conteste decizia Comisiei prin care se permitea Frantei sa impuna un sistem de cote asupra fibrelor ce se importau din Grecia în Franta în perioada noiembrie 1981 - ianuarie 1982. Curtea a aplicat testul Plaumann:

"Trebuie subliniat ca reclamantii sunt afectati de decizie doar în capacitatea de exportatori în Franta ai fibrelor de bumbac de origine greaca. Decizia nu intentioneaza sa limiteze productia acestora si nu produce un asemenea rezultat.

În ceea ce priveste exportul acestor produse în Franta, este clar ca aceasta este o activitate comerciala ce poate fi realizata de catre orice întreprindere, oricând. Rezulta ca decizia în cauza priveste atât pe reclamanti, cât si orice alt comerciant care se poate afla, în mod actual sau potential, în aceeasi pozitie. Simplul fapt ca reclamantii exporta marfuri în Franta nu este suficient sa stabileasca ca sunt afectati în mod individual de aceasta decizie."   

Recent, Tribunalul de Prima Instanta a încercat sa modifice jurisprudenta în acest domeniu, prin relaxarea testului Plaumann.

T 177/01, Jego - Quere et Cie SA c. Comisia[2]

Regulamentul Consiliului 3760/92, din data de 20 decembrie 1992, care stabileste un sistem comunitar pentru activitatile de pescuit si culturile acvatice, acorda Comisiei competenta de a lua masuri urgente atunci când conservarea bancurilor de peste este amenintata de schimbari serioase si neasteptate. Principalul scop al Regulamentului nr. 1162/2001 privind stabilirea masurilor de refacere a bancurilor de peste, care a fost adoptat în consecinta, a fost sa reduca imediat capturile de peste tânar, neajuns la maturitate. Acest regulament se aplica vaselor de pescuit care operau în perimetrul stabilit de regulament. Regulamentul impunea un nivel minim al marimii ochiurilor de plasa de pe acele vase, acestea variind în functie de suprafata vizata, în functie de diferitele plase si tehnici de pescuit utilizate, indiferent însa de soiul de peste pe care echipajul vasului intentiona sa îl prinda. Prevederile nu se aplicau vaselor mai mici de 12 metri lungime si care nu parasesc portul mai mult de 24 de ore.

Jego-Quere este o societate de pescuit, stabilita în Franta, care opera în principiu în apele din sudul Irlandei, ce intrau sub incidenta regulamentului, si care a formulat o actiune pentru anularea unor articole ale Regulamentului nr. 1162/2001, întrucât datorita modului în care erau formulate o obligau sa se înceteze activitatea de pescuit si încalcau principiile proportionalitatii si nediscriminarii.

Daca Tribunalul de Prima Instanta ar fi aplicat testul Plaumann, societatea comerciala în cauza nu ar fi fost considerata ca având un interes. Dar Tribunalul s-a îndepartat de jurisprudenta anterioara si a decis ca si atunci când o prevedere a dreptului comunitar este de generala aplicare, aceasta nu o împiedica sa vizeze în mod direct si individual si pe unii dintre agentii economici pe care îi afecteaza. Dupa care a acceptat argumentatia Jego - Quere, oarecum retorica, conform careia în cazul de fata, aceasta companie nu are dreptul de a introduce o actiune în fata instantelor nationale, dat fiind ca un regulament nu impune o masura de implementare de catre statele membre si ca, în consecinta, îi este refuzat dreptul la orice remediu juridic prin care sa conteste legalitatea prevederii în discutie. În acest context, nu-i ramânea reclamantului decât sa încalce regulamentul pentru a reusi sa determine analiza legalitatii acestuia. În ultima instanta, compania a sustinut ca, prin faptul ca nu i se permite sa atace un regulament, i se încalca dreptul la un proces corect, garantat de CEDO. Influentat de opinia Avocatului General Jacobs în cauza UPA (vezi mai jos) si apelând la Carta Drepturilor Fundamentale în Uniunea Europeana, Tribunalul a subliniat ca nu doreste sa încurajeze încalcarea dreptului comunitar si nici sa modifice sistemul de remedii si proceduri prevazute de Tratat, asa ca a hotarât sa relaxeze testul Plaumann:

"interpretarea stricta aplicata pâna acum notiunii de "persoana direct interesata" în conformitate cu art 230 paragraful 4 TCE trebuie sa fie reconsiderata.

Pentru a asigura o protectie efectiva particularilor, o persoana fizica sau juridica trebuie sa fie considerata ca fiind "direct interesata" de o masura comunitara general aplicabila, daca masura în cauza îi afecteaza statutul juridic, într-un mod clar si imediat, prin îngradirea drepturilor sau prin impunerea de obligatii. Numarul si pozitia altor persoane care sunt sau care pot fi afectate în acelasi mod de respectiva masura nu prezinta relevanta.

În prezenta cauza, prevederile contestate impun realmente o serie de obligatii companiei Jego-Quere. Reclamantul ale carui nave cad sub incidenta prevederilor Regulamentului, desfasoara activitati de pescuit într-una dintre zonele în care, potrivit normelor contestate, asemenea activitati fac obiectul unor reglementari detaliate referitoare la marimea ochiurilor navoadelor folosite. În consecinta dispozitiile contestate îl privesc în mod direct pe reclamant."

Trei luni mai târziu, Curtea Europeana de Justitie se îndeparteaza de noua interpretare a Tribunalului de Prima Instanta, în cauza C 50/00P,

Union de Pequenos Agricultores c. Consiliu[3]

Reclamantul, o asociatie de fermieri, a solicitat anularea partiala a unui regulament ce privea organizarea pietei de ulei de masline. Tribunalul de prima Instanta a respins cererea afirmând ca decizia îi priveste în mod direct si individual si pe ei, iar Union a apelat aceasta hotarâre la Curtea Europeana de Justitie.

CEJ: " Statele membre sunt cele care trebuie sa stabileasca un sistem de remedii juridice si proceduri care sa asigure respectarea unui drept la protectie judiciara eficienta.

Conform principiului cooperarii sincere prevazut de art. 10 al Tratatului, instantele nationale trebuie, în cea mai mare masura posibila, sa interpreteze si sa aplice regulile nationale de procedura ce guverneaza exercitiul dreptului la actiune de o asemenea maniera încât sa permita persoanelor fizice sau juridice sa atace în fata instantelor legalitatea oricaror decizii sau masuri nationale în legatura cu aplicarea unui act comunitar general aplicabil."

Acceptând partial opinia Avocatului General, Curtea a subliniat ca nu va examina si interpreta în fiecare caz dreptul procesual national pentru a observa daca exista remedii în legislatia nationala, asa cum cerea reclamantul, întrucât nu intra în competenta sa acest lucru. În continuare Curtea a indicat ca jurisprudenta pre -Jego -Quere este cea corecta si ca schimbarea acesteia constituie o îndepartare de la prevederile Tratatului. Daca statele membre doresc sa extinda drepturile acordate particularilor de a ataca masurile Comunitatii, o pot face printr-o modificarea Tratatelor.

Ulterior, hotarârea Tribunalului de Prima Instanta în cauza Jego - Quere nu a fost mentinuta atunci când Comisia a apelat hotarârea Tribunalului (C 263/02P), Curtea dorind sa respecte status quo-ul în ceea ce priveste interpretarea judiciara a acestei problematici.

Actiunea pentru obligatia de a face, determinata de abtinerea institutiilor comunitare de a actiona/legifera

Scopul acestei categorii de actiuni este de a se constata ilegalitatea abtinerii sau omisiunii Consiliului, a Comisiei sau a Parlamentului de a actiona. Daca o astfel de actiune este considerata a fi intemeiata, institutia comunitara implicata va fi obligata sa adopte/sa legifereze, într-un interval de timp rezonabil, acele masuri care au fost hotarâte cu caracter obligatoriu de Curtea de Justitie sau de Tribunalul de Prima Instanta.  Prin urmare, actiunea în obligatia de a face, determinata de abtinerea sau omisiunea institutiilor comunitare de a actiona este o procedura complementara actiunii în anulare, din moment ce, considerate împreuna, acestea determina încetarea de îndata unui comportament considerat abuziv sau ilegal al unei institutii comunitare, indiferent daca acest comportament se manifesta sub forma unei actiuni sau a unei omisiuni.

Ca si în cazul actiunii în anulare, opereaza aceeasi distinctie între asa-numitii reclamanti privilegiati (statele membre si institutiile comunitare) si reclamantii neprivilegiati, respectiv persoanele fizice si juridice. În cazul acestora din urma, au legitimitatea de a promova o actiune pentru obligatia de a face numai daca institutia comunitara incriminata nu a adoptat un act care ar fi avut pentru persoana reclamantului un efect direct, imediat si personal. 

În toate cazurile însa, o actiune în obligatia de a face poate fi promovata numai dupa parcurgerea unei etape prelabile, respectiv daca reclamantul a cerut in mod expres si prealabil institutiei comunitare responsabile sa legifereze sau sa adopte actul respectiv, mentionând în mod precis si explicit continutul actului ce ar fi trebuit adoptat. O a doua conditie cumulativa este ca institutia comunitara sa nu se fi pronuntat asupra unei astfel de cereri prelabile într-un termen de 2 luni de la data înregistrarii unei astfel de cereri din partea reclamantului.

Nu au existat multe actiuni de acest tip care sa fie încununate de succes. Multe din obligatiile care revin institutiilor implica o actiune din partea institutiei, dar si libertatea alegerii momentului si modului în care sa actioneze.

Pentru a îndeplini conditiile art. 232, institutiile trebuie doar sa analizeze problematica în discutie si sa îsi defineasca pozitia fata de aceasta. Daca rezultatul deliberarilor institutiei va fi o opinie sau o recomandare, abtinerea nu este o încalcare conform art. 232, ceea ce nu reprezinta un mare ajutor pentru persoanele fizice sau juridice. Acolo unde exista o obligatie clara de a actiona, cum este cazul pentru Comisie în încalcarea regulilor de drept comunitar al concurentei, o declaratie a acestei institutii comunitare ca nu va raspunde unei plângeri, poate constitui temei pentru introducerea unei actiuni conform art. 232 TCE. În T 74/92, Ladbroke Racing (Deutschland) GmbH c. Comisia, Ladbroke, o companie de pariuri sportive, a reclamat Comisiei faptul ca i-a fost interzis accesul la teledifuzarea curselor de cai de catre compania detinatoare a drepturilor în Germania si Austria si cea care detinea drepturile pentru teritoriul francez. Reclamantul a sustinut ca au fost încalcate prevederile din tratat referitoare la acordurile care limiteaza concurenta si abuzul de pozitie dominanta.

Dupa ce s-a decis sa investigheze faptele reclamate în decembrie 1990, Comisia nu si-a definit pozitia fata de încalcarea tratatului pâna în iunie 1992, când i s-a cerut în mod formal acest lucru. Reclamantul a introdus o actiune, în temeiul art. 232, iar Tribunalul de Prima Instanta a considerat ca actiunea este admisibila. Comisia ar fi trebuit fie sa înceapa procedura de investigare a încalcarii tratatuui, fie sa respinga plângerea printr-o scrisoare catre reclamant, fie sa adopte o decizie ca nu va cerceta faptele din reclamatie pentru ca nu prezinta interes la nivel comunitar. În acest caz, Comisia nu a ales una din modalitatile indicate.

Dificultatea unei asemenea actiuni este ilustrata de un caz care nu implica un reclamant neprivilegiat.[4] Articolele 70 si 71 TCE cereau Consiliului sa adopte o politica de transport în cadrul Comunitatii. La peste 20 ani de la adoptarea tratatului o asemenea politica nu era înca adoptata. Parlamentul a introdus o actiune în temeiul art. 232 TCE, dupa ce mai multe cereri au fost adresate Consiliului pentru a face progrese în acest domeniu. Curtea a fost de acord ca "Parlamentul a solicitat Consiliului sa actioneze, asa cum cere art. 232 al tratatului, iar Consiliul a dat raspunsuri echivoce privind actiunile ce îsi propune sa le adopte, daca exista astfel de actiuni." Oricum, cerintele articolelor 71 si 73 TCE nu erau suficient de precise pentru a determina o actiune ce ar fi fost bine circumstantiata.

Actiunea pentru încalcarea dreptului comunitar de catre statele membre

Scopul acestei actiuni este de a se constata, prin intermediul Curtii de Justitie ca un stat membru a interpretat eronat o parte a legislatiei comunitare: fie un articol din tratatele constitutive, fie un regulament, o directiva, o decizie sau un acord international semnat si ratificat de Comunitate. Aceasta interpretare eronata poate rezulta fie dintr-un act (de exemplu, o lege adoptata de un stat membru care este contrara dreptului comunitar), fie dintr-o omisiune (de exemplu, în cazul absentei unei legislatii interne care sa permita transpunerea si implementarea unei directive). Procedurile pot fi initiate de Comisia Europeana sau de catre oricare stat membru, însa în cazul ultimei categorii este de observat ca de obicei statele se abtin de la declansarea unei asemenea actiuni. În toate situatiile ce implica acest tip de actiune, procedurile din fata Curtii de Justitie sunt precedate de o perioada de discutii ce se poarta între statele interesate si Comisie, la finalul careia Comisia Europeana solicita oficial statului sa-si îndeplineasca obligatiile. Daca statul nu se conformeaza acestei cerinte oficiale, atunci intervine Curtea de Justitie, care decide împotriva acestui stat, constatând ca acesta nu si-a îndeplinit obligatia de a actiona (de a legifera pe plan intern, de cele mai multe ori). Hotarârea pronuntata de Curte într-o astfel de cauza nu raporteaza în mod necesar dispozitiile din legislatia interna la dreptul comunitar, însa daca statul membru nu adopta masurile legislative necesare, atunci acesta din urma poate fi reclamat într-un nou litigiu, al carui efect va fi instituirea de sanctiuni pecuniare împotriva acestuia.

Înainte de a solicita sanctiuni pecuniare pentru faptul ca un stat membru nu respecta o hotarâre a CEJ, Comisia trebuie sa treaca prin acelasi proces mentionat anterior.

C 387/97, Comisia c. Grecia

Luând act de anumite probleme legate de deversarea unor deseuri în Departamentul Chania din insula Creta (Grecia), Comisia a cerut Guvernului Greciei sa explice situatia referitoare la existenta unui deponeu de deseuri la gurile râului Kouroupitos. Guvernul elen a raspuns la data de 15 martie 1988, declarând ca a pus capat operatiunilor si a închis deponeul respectiv, înfiintând un nou deponeu într-o alta locatie. Totodata însa, guvernul a mai declarat ca, pâna la definitivarea lucrarilor de infrastructura pentru noul deponeu, deseurile din districtul Chania vor continua sa fie depozitate la acelasi deponeu, de la gurile râului Kouroupitos, pâna în august 1988.

Comisia, considerând ca raspunsul este nesatisfacator, a replicat printr-o scrisoare oficiala adresata Republicii Elene. În aceasta, Comisia a concluzionat ca Grecia nu s-a conformat obligatiilor ce-i incumbau potrivit articolelor 4, 5, 6, 7 si 13 din Directiva 75/442 si articolelor 5, 6, 12 si 21 din Directiva 78/319 doarece nu a luat nici un fel de masuri pentru a se asigura ca deseurile în chestiune sunt depozitate într-o maniera menita sa preîntâmpine pericolele la adresa sanatatii oamenilor si fara sa dauneze mediului înconjurator si nu a întocmit nici pâna la acel moment planul depozitelor de deseuri.

Autoritatile elene s-au referit la opozitia manifestata de populatia din districtul Chania cu privire la planul de creare a unei noi locatii pentru incinerarea deseurilor.  Guvernul elen a mai adaugat ca autoritatile locale din districtul Chania au prevazut crearea, într-un termen mediu a unei locatii de ardere a deseurilor în orasele mai mici si pe termen lung, incinerarea si reciclarea deseurilor.

Comisia a emis o opinie motivata, la 5 martie 1990 prin care a notificat Grecia cu privire la faptul ca autoritatile elene nu si-au îndeplinit obligatiile asumate prin Tratat, din moment ce înca sunt în stadiul de pregatire a masurilor necesare de conformare cu prevederile Directivei 75/442 si 78/319 în regiunea Chania.

Cum aceasta opinie motivata nu a avut nici un efect, Comisia a initiat procedurile judiciare determinate de neîndeplinirea obligatiilor de catre Grecia.  În decizia sa, pronuntata la data de 7 aprilie 1992 (C-45/91, Comisia c. Grecia), Curtea de Justitie a retinut ca în conformitate cu articolului 145 din Tratatul de Aderare,  Directivele 75/442 si 78/319  ar fi trebuit sa fie implementate de Grecia pâna la data de 1 ianuarie 1981, cel mai târziu.  De asemenea, Curtea a mai mentionat ca, asa cum s-a retinut  în mod constant  si prin alte hotarâri anterioare, un stat membru nu poate invoca dificultati de ordin intern, cum ar fi dificultatile ce survin la momentul în care o norma comunitara trebuia sa fi intrat în vigoare, pentru a justifica neîndeplinirea unei obligatii si a depasirii limitelor temporale prevazute de legislatia comunitara.  În consecinta, s-a retinut ca Grecia nu si-a îndeplinit obligatiile comunitare.

În mod subsecvent, în virtutea faptului ca Grecia nu a comunicat Comisiei masurile luate pentru implementarea acestei hotarâri a Curtii de Justitie, Comisia a remis autoritatilor elene o somatie, datata 11 octombrie 1993.

Printr-o scrisoare datata 24 august 1994, guvernul Greciei a informat Comisia ca organismul competent pentru managementul deseurilor la nivel local a obtinut "acordul preliminar de principiu" pentru crearea a doua locatii la Kopinadi si la Vardia.  Studiile de impact de mediu cu privire la cele doua locatii sunt în procesul de pregatire si urmeaza a fi încheiate la sfârsitul anului 1994.  Urmând aceasta procedura, organismul competent va fi în masura sa întocmeasca studiul final privitor la constructia, modul de operare, de control si de restaurare a oricarei dintre cele doua locatii, în raport de oportunitate.

Apreciind acest raspuns ca nesatisfacator, Comisia a remis autoritatilor elene o noua opinie motivata, la 6 august 1996, invitând aceste autoritati sa ia toate masurile necesare. Cum nici aceasta opinie motivata nu si-a atins obiectivul scontat, Comisia a initiat procedurile judiciare ulterioare, pentru neîndeplinirea de catre Grecia a obligatiei de a se conforma hotarârii Curtii Europene de Justitie, solicitând ca Grecia sa fie obligata sa plateasca o amenda de 24.600 de Euro pentru fiecare zi de întârziere, calculata de la data comunicarii hotarârii si pâna la data conformarii.  Aceasta suma a fost determinata prin aplicarea unui criteriu stabilit de Comisie în prealabil, în conexiune cu gravitatea încalcarii, a duratei acestei încalcari si în acord cu dorinta de a asigura un efect descurajator pentru sanctiunea în sine, într-o astfel de maniera încât sa determine o încetare a încalcarii si sa evite reaparitia unor asemenea încalcari, acest ultim criteriu având ca rezultat faptul ca si puterea financiara a unui stat este luata în considerare.



[1]Art. 230: "Curtea de Justitie controleaza legalitatea actelor adoptate în comun de Parlamentul European si de Consiliu, a actelor Consiliului, Comisiei si ale BCE, altele decât recomandarile si avizele, si a actelor Parlamentului European menite sa produca efecte juridice fata de terti.

În acest scop, Curtea are competenta de a se pronunta în actiuni formulate de un stat membru, de Parlamentul European, de Consiliu sau de Comisie, pentru motive de necompetenta, de încalcare a unor norme fundamentale de procedura, de încalcare a prezentului tratat sau a oricarei norme de drept privind aplicarea acestuia ori de abuz de putere.

În aceleasi conditii, Curtea de Justitie are competenta de a se pronunta în actiuni formulate de Curtea de Conturi si de BCE în scopul protejarii prerogativelor acestora.

Orice persoana fizica sau juridica poate formula, în aceleasi conditii, o actiune împotriva deciziilor al caror destinatar este si împotriva deciziilor care, desi luate sub aparenta unui regulament sau a unei decizii adresate unei alte persoane, o privesc în mod direct si individual.

Actiunile prevazute de prezentul articol trebuie formulate în termen de doua luni, dupa caz, de la publicarea actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsa, de la data la care reclamantul a luat cunostinta de actul respectiv."

 

[2] Hotarârea Tribunalului din 3 mai 2002

[3] Hotarârea Curtii din 25 iulie 2002

[4] C 13/83, Parlamentul c. Consiliu, cunoscut si sub denumirea cauza Politicii Transportului


Document Info


Accesari: 2325
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

 


Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2014 )