Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































Istoria dreptului roman

Drept












ALTE DOCUMENTE

Istoria dreptului roman




Istoria

dreptului românesc


Obiectul istoriei dreptului românesc

     Istoria dreptului românesc studiaza evolutia dreptului pe teri­to­riul tarii noastre.

Cum dreptul este în corelatie cu statul, a fost necesar sa analizam si anumite probleme importante din existenta statului.

Facând parte din categoria stiintelor despre societate, istoria drep­tu­lui românesc prezinta interdependente cu stiintele istori­ce: istoria României, arheologia, paleo­gra­fia, epigrafia, sigilografia, heraldica, numismatica, arhivistica, ge­nea­logia, etc. Istoria dreptului românesc se foloseste de datele furnizate de alte stiinte care sunt considerate auxiliare din perspectiva disciplinei: geografia pentru ca mediul geo­gra­fic este un factor important în dezvoltarea societatii; filologia întrucât etimologia si evolutia cuvintelor în timp ajuta la întelegerea transformarii conceptelor; etnografia deoarece se ocupa cu studiul vietii populatiilor.

     

Necesitatea studierii istoriei dreptului românesc

    

Studiul istoriei dreptului românesc este important din mai multe puncte de vedere. Mai întâi pentru ca se pune problema etnogenezei si a parcursului istoric al poporului român, iar dreptul, ca fenomen de suprastructura, se împleteste organic cu viata social-economica si politica. Un al doilea motiv pentru care se impune studierea istoriei dreptului românesc este acela ca alaturi de dreptul roman constituie alfabetul stiintei dreptului. Prin intermediul acestei discipline are loc familiarizarea cu terminologia juridica, realizând semnificatia aparte a unor concepte care au semnificatii diferite fata de vorbirea curenta. În al treilea rând, fara a cunoaste evolutia istorica a institutiilor de drept, nu se pot întelege în toata plenitudinea lor. În fine, aceasta disciplina releva în buna masura specificul na­tional al dreptului românesc.

Periodizarea istoriei dreptului românesc

    

      Periodizarea istoriei dreptului poate constitui motiv de con­tro­ver­se. Aceasta cu atât mai mult cu cât în stiintele istorice exista discutii în ceea priveste calificarea si clasificarea timpului istoric. Utilitatea pe­riodizarii nu este numai didactica.

     Limitele ,,timpurilor” juridice se întrepatrund pâna la epoca lui Cuza si condi­tio­neaza etapele posterioare.

      În opinia noastra putem vorbi de urmatoarele perioade:

§         Antica (preromâneasca)

o        Dreptul dac

o        Dualismul juridic din Dacia, provincie romana

§         Dreptul feudal

o        Ius valahicum (vechiul drept cutumiar-agrar)

o        Legiuirile scrise

·         Pravilele bisericesti

·         Pravilele domnesti (secolulXVII)

·         Începutul reformarii dreptului (secolulXVIII–XX)

§         Dreptul modern (de la Cuza Voda la 1923)

§         Dreptul contemporan

o        capitalist (1923–1948)

o        comunist (1948–1989)

o       revenirea la dreptul democratic (1989–)

Titlul i

d r e p t u l   a n t i c

Capitolul I

D r e p t u l   g e t o - d a c[1]

1.1. Contextul istorico-politic

Lipsa surselor de informare asupra societatii dace nu este ab­so­lu­ta; cu toate ca sunt ,,destul de vagi si confuze” permit totusi con­tu­ra­rea unei imagini.

Desi din secolul IV î. Hr. societatea daca a fost organizata în u­niu­ni de triburi, nu se poate sustine ca acestea repre­zen­­tau deja o or­ga­ni­za­re politica statala. Pâna în jurul anilor 82–70 î. Hr. nu putem vorbi de existenta unui stat dac pentru ca au fost multe discontinuitati. Pe temelia unitatii de neam, cultura, civilizatie spirituala[2] si eco­no­mica, Burebista a întemeiat statul dac centralizat si inde­pen­dent care i-a supravietuit în limite teritoriale restrânse. Acest stat a con­servat multe elemente din organizarea nucleelor prestatale exis­tente, pe care de altfel nu le-a desfiintat, ci doar le-a limitat atributiile în favoarea puterii centrale a regelui.

      Succesiunea regilor daci se întrerupe dupa Decebal (106), în urma cuceririi ro­mane. Dacii liberi, adica cei ramasi în afara stapânirii romane, nu au reusit sa reconstituie statul dac centralizat.

1.2.  Organele centrale ale statului dac

     Puterea suprema în stat era detinuta de rege. Institutia regalitatii a tins sa devina ereditara[3]. Principiul ereditatii nu era absolut în­tru­­cât puteau veni la succesiunea tronului fratii regelui si marele preot.

Regele era conducatorul militar si judecatorul suprem, dar putea fi si mare preot; disocierea puterii regale de cea religioasa nu era un prin­cipiu obligatoriu, ba dimpotriva, ele puteau fi reunite unicefal.

     În cadrul statului dac, autoritatea religioasa avea un rol deosebit de important întrucât în spiritualitatea dacica se considera ca atât puterea regelui, cât si legile sunt de origine divina.

În exercitarea atributiilor regele era ajutat de un corp de sfetnici, supus vointei sale.

     Din putinele izvoare istorice ele se deduce indirect faptul ca te­ri­to­riul statului era împartit în unitati administrativ-teritoriale, dar si fap­tul ca au existat doua categorii de dregatori locali: cei care exercitau atri­­butii din ordin administrativ, iar altii care detineau comanda ar­ma­telor aflate pe teritoriul statului.

    

1.3.  Institutii juridice

     Cutuma a fost primul izvor de drept. Statul presupune dreptul, de­ci dacii trebuiau sa aiba reguli juridice. Ramâne deschisa proble­ma le­gilor scrise, atestate de unele surse literare care afirma ca regele Bu­­re­bista pentru consolidarea statului a elaborat legi cu un pro­nun­tat caracter religios.

1.3.1. Proprietatea la geto-daci

Se pare ca datorita modului lor de organizare în obsti satesti (de vecinatate), proprietatea a fost comuna asupra pamântului agricol, apelor si pasunilor. S-a opinat de asemenea ca pe lânga pamânturile nehotarnicite ar fi putut exista si terenuri hotarnicite, care ar fi servit altor scopuri decât agriculturii.

      În ce priveste casa, ograda, uneltele de munca, cirezile si turmele de animale, acestea au fost private.

1.3.2. Capacitatea juridica a persoanelor

     

Societatea geto-daca nu s-a abatut de la structura tipica anti-chitatii,  diferentiind persoanele în categorii sociale.

     Nobilii (tarabostes sau pileati), formau baza de alegere a regilor si a preotilor. Oamenii de rând (comati sau capilati) aveau capacitate juridica restrânsa se pare numai în ceea ce priveste dreptul public: ac­ce­sul lor la demnitatile de rege si preot nu era posibil. De notat ca ei nu erau o categorie dispretuita.

     A treia categorie o formau sclavii (daoi) atestati în numar mic. Ca­­­­rac­terul patriarhal al sclaviei presupune un regim diferit de cel cla­­sic. Asadar, ei erau fo­lo­si­ti de regula la activitatile domestice; iar robul era asimilat unui mem­bru inferior al familiei.

1.3.3. Familia

     

Informatiile sunt contradictorii: dupa unii antici familia la geti era poligama. În schimb Horatiu si Ovidiu, buni cunoscatori ai so­cie­ta­tii geto-dacice, nu au semnalat nimic despre o eventuala poligamie. Mai mult, Columna lui Traian prezentând scene din viata geto-da­ci­lor înfatiseaza fiecare barbat dac însotit de o singura femeie.

      Nu putem concluziona ca a existat o evolutie a institutiei casa­to­riei de la poli­gamie la monogamie sau ca s-au cunoscut ambele forme (cetatenii înstariti prac­ti­când poligamia, iar cei de rând monogamia). Poligamia a constituit o forma a ca­sa­to­riei la diferite popoare; este important ca în chiar culmea ci­vi­li­zatiei, familia daca a fost monogama, situatie conforma cu echilibrul bio-psihic al fiintei umane.

Cumpararea sotiei constituie o caracteristica si ea întâlnita la alte popoare, acolo unde sotia contribuia prin munca proprie la veniturile familiei. Acest obicei s-a pastrat pâna în zilele noastre la „târgul de fete” de pe Muntele Gaina.

Sotia se afla sub autoritatea si puterea barbatului, putând fi pe­dep­sita chiar cu moartea de catre barbat pentru infidelitate.

     Familia era patriliniara (descendenta copiilor se stabilea în primul rând dupa tata) si patrilocala (sotia se muta în casa sotului).

Capitolul II

D u a l i s m u l   j u r i d i c   î n   D a c i a

     

2.1. Organizarea centrala

                             

      Desi teritoriul Daciei nu a ajuns în întregime sub stapânirea romana, influentele civilizatiei romane, s-au manifestat si dincolo de provincia imperiala.

      Doi împarati au reorganizat succesiv Dacia romana: Hadrian (117–138) în urma unei rascoale împarte teritoriul în trei provincii (Inferior, Superior si Poro­lis­sen­sis), iar Marcus Aurelius (161–180) pastreaza Dacia Porolisensis, dar cre­ea­za Dacia Apulensis si Dacia Malvensis.

2.2. Organizarea locala

     

      Localitatile urbane erau colonii sau municipii. Coloniile[4]erau centre urbane pu­ter­nic romanizate. Unele colonii se bucurau de ius italicum, deci locu­ito­rii lor nu pla­teau impozit. Municipiile[5]aveau o conditie inferioara coloniilor, locuito­rii lor bucurându-se de un statut juridic intermediar între cetatenii romani si pe­re­gri­ni, dar diferenta dintre acestia începe sa se estompeze cu timpul. Cu o singura ex­ceptie[6], orasele din provincia Dacia au fost vechi asezari ale autohtonilor.

Organizarea si conducerea oraselor era asemanatoare cu celelalte orase din im­pe­riu. Conducerea oraselor era autohtona si se exercita de cetatenii romani printr-un conciliu (asemanator senatului roman), cu atributii de coordonare a activitatii administrativ-fiscale.

      Magistratii superiori erau alesi timp de un an si aveau atributii executive si judiciare.

      Cea mai mare parte a populatiei din Dacia traia la sate, organizate fie dupa sis­te­mul roman în pagus (situate pe teritoriile dependente de colonii) si vicus (ce­le­lalte sate), fie în forma lor traditionala a obstilor satesti.

2.3. Sistemele de drept din Dacia romana

     

      Cu toate ca organizarea Daciei s-a facut sub forma tipica de provincie romana, totusi dreptul roman s-a aplicat în mod diferentiat, concomitent cu dreptul autohton si cu ius gentium.

      Dreptul roman s-a aplicat în raporturile dintre cetatenii romani, însa s-au ela­bo­-rat si norme juridice noi (edictele guvernatorilor) ti­nând sea­ma de con­sti­tutiile im­pe­riale si de man­da­te­le im­pe­ria­le în care se pre­ci­zau instructiuni pentru guver­na­to­rii provinciali.

În raporturile dintre bastinasi s-a aplicat dreptul autohton. Însa dreptul roman a avut o înrâurire covârsitoare asupra dreptului autohton, dar si dreptul roman „s-a adap­tat” la cerintele vietii autohtonilor, transformându-se, vul­ga­ri­zân­du-se.

În raporturile dintre cetatenii romani si celelalte categorii de locuitori ai Da­ciei ro­mane s-a aplicat dreptul popoarelor (ius gentium).

2.4. Capacitatea juridica a persoanelor

      Cetatenii romani aveau urmatoarele drepturi: de a dobândi si transmite proprie­ta­tea, ius conubii (de a se casatori dupa legea romana); ius comercii (de a deveni cre­­­ditor si debitor); de a intenta actiuni în justitie, ius sufragii (de vot); ius ho­no­rum (de a fi ales); ius militć (de a sluji la oaste etc.).

       Latinii erau situati pe o pozitie intermediara între cetatenii romani si peregrini. Ideea unei cetatenii inferioare a continuat însa sa existe pentru coloniile înfiintate de romani în teritoriile cucerite.

      Peregrinii. Initial notiunea de peregrin se confunda cu cea de strain. Peregrinii obis­nuiti erau învinsii ale caror cetati au continuat sa existe din punct de vedere poli­tic. Peregrini formau masa cea mai numeroasa a locuitorilor imperiului; ei au pri­mit cetatenia romana prin Edictul din 212 al împaratului Caracala, cu ex­cep­tia peregrinilor deditici. Peregrinii deditici constituiau acea categorie de pere­grini ale caror cetati au fost desfiintate ca urmare a rezistentei înversunate pe care au opus-o cu­ce­ritorilor.

Sclavii. Dupa cucerirea romana, sclavii au devenit proprietatea împaratului, dar cu timpul au trecut în proprietatea persoanelor juridice (orase, colegii, temple), dar si în proprietatea persoanelor fizice. Socotit un lucru, sclavul era lipsit de orice per­so­nalitate juridica, neputând fi subiect de drepturi si obligatii juridice, stapânul sau pu­tând sa îl vânda, sa îl pedepseasca si chiar sa îl omoare. Fiind considerat un lu­cru, legatura sa cu o sclava era considerata o doar simpla stare de fapt.

      Colonii. Erau oameni liberi, dar de fapt apropiat de statutul sclavului.

2.5. Dreptul succesoral

    

      Peregrinii deditici nu puteau dobândi nimic prin testament si nici nu puteau face testament (potrivit legii romane nu aveau capacitate testamentara). Dar soldatii romani, care întotdeauna s-au bucurat de privilegii, puteau sa-si instituie ca mostenitori persoane peregrine sau latine.

2.6. Judecata

      În perioada  imperiului magistratii alesi în adunarile populare au fost înlocuiti de functionari administrativi numiti de împarat. În fruntea piramidei administrative si judecatoresti se afla împaratul, ca sef al statului si judecator suprem, urmând prefectii pretorului si apoi guvernatorii sau sefii de provincie. Judecata are un caracter public, este etatizata, solutionarea cauzei realizându-se de catre organele statului. Guvernatorul putea sa aplice si pedeapsa capitala (ius gladii). În litigiile dintre un cetatean roman si un peregrin, acesta din urma era socotit pe durata procesului ca si când ar fi fost cetatean roman.

       

2.7. Familia si casatoria

     

      În epoca clasica, familia romana se axa în jurul puterii lui pater familias. Ulterior, odata cu diminuarea puterii lui pater familias, în locul rudeniei agnatice, se impune definitiv rudenia de sânge (cognatio) atât pe linie masculina, cât si pe linie feminina. Înca din anul 118 se recunoaste dreptul de mostenire între mama si copil. Cât priveste casatoria, daca la început a fost cunoscuta doar casatoria sine manu, mai târziu, dupa razboaiele punice, s-a impus si casatoria cum manu (fara putere parinteasca), sotia pastrându-si legaturile de rudenie cu vechea familie, singura conditie a încheierii ei fiind afectatio matrimonii (dorinta de a se casatori) si honor matrimonii (convietuirea matrimoniala). Legea Micia prevedea ca daca o cetateana romana se casatorea cu un peregrin, casatoria nu era valabila si copilul dobândea situatia precara a tatalui.

    

2.8. Proprietatea

     

      Întreaga Dacie cucerita a devenit proprietatea deplina a împaratului (domi­nium), transformata în ager publicus, ca toate provinciile ocupate  în acelasi mod (a avut loc o confiscare efectiva a teritoriilor ocupate). În aceasta situatie cetatenii romani nu puteau dobândi o proprietate imobiliara deplina, ci numai o posesiune si uzufruct.   Acestei situatii i s-a adus un corectiv: printr-o fictiune juridica la cinci mari orase s-a acordat calitatea de „sol roman”, astfel cetatenii romani au putut dobândi si un drept de proprietate imobiliara deplina, de tip roman. Dreptul de proprietate imobiliara li s-a recunoscut si peregrinilor din Dacia-romana, însa numai acelora care dobândeau ius comercii.

2.9. Obligatiile

     

      Obligatia este definita ca un raport juridic în care o parte numita creditor poate sa ceara altei persoane numita debitor sa dea, sa faca, sau sa nu faca ceva, sub sanctiunea constrângerii statale.


Capitolul III

f o r m a r e a   d r e p t u l u i   r o m â n e s c

3.1. Premisele

3.1.1. Parasirea Daciei de catre romani

      Romanizarea rapida si intensiva a Daciei, fenomen ireversibil, a continuat în perioada migratiilor când datorita riscurilor la care a fost supusa populatia daco-romana de la orase, mai puternic romanizata, s-a deplasat spre tinuturile rurale influentând definitiv inclusiv asupra dacii liberi.

      Scurta viata pe care Dacia a dus-o sub stapânirea Romei a fost romana sub toate aspectele, asa încât ceea ce numim romanizarea Daciei a fost un proces istoric complex nu numai economic-social, ci si lingvistic, etnic si cultural, mai adânc aici decât în Galia ori în Bretania (Al. Husar). Acea romanitas lingvistica si etnica include mentalitatea romana civilizata si cultura romana; argumente de ordin logic, precum si dovezi arheologice, monetare, lingvistice si etnografice conduc la concluzia ca de fapt retragerea romana din Dacia sub Aurelian (271–272) a constat doar din plecarea legiunilor, a aparatului functionaresc si eventual a populatiei înstarite. Marea multime, micii mestesugarii, negustorii, plugarii si pastorii au ramas pe loc continuându-si existenta pe teritoriul vechii Dacii. Se impune însa precizarea ca Dobrogea a continuat sa faca parte din Imperiul roman pâna în secolul VII, mai precis pâna în anul 602, orasele pontice Histria, Tomis, Callatis pastrându-si institutiile lor traditionale. În timpul lui Diocletian (294–305), care a revitalizat imperiul, a devenit provincie aparte sub numele de Scythia.

     Dreptul care a guvernat raporturile între cei ramasi nu putea fi decât unul roman vulgar impregnat de cutumele locale tolerate de sistemul juridic latin, la fel ca în perioada stapânirii romane.

    

3.1.2. Încrestinarea daco-romanilor

     

      Dupa edictul de  toleranta din 313, crestinismul s-a raspândit repede în tot Im­pe­riul roman, mai ales la orase, unde comunicatiile si schimbul de idei între oa­me­ni s-au realizat cu mare usurinta. Enclave de pagâni au mai ramas la sate. Paganus (provine de la pagus – sat) desemneaza locuitorii localitatilor rurale care au ramas pagâni, adica practicanti ai cultului zeilor. Pe teritoriul nostru crestinismul a patruns înca din secolul I prin apostolul Andrei în Dobrogea si a ucenicilor apostolului Pavel în nordul Dunarii. Crestinarea în masa a plugarilor, pastorilor, mestesugarilor, de asemenea s-a realizat în secolulIV si începutul secolului V, prin intermediul misionarilor veniti în Dacia din dreapta Dunarii si din Scythia Minor unde existau orase bine crestinate si care aveau deja episcopii.

      Procesele de formare si crestinare a românilor au fost complexe, îndelungate, desfasurându-se paralel si sustinându-se reciproc, poporul român fiind singurul popor nascut crestin, ceea ce se va reflecta si în sistemul juridic.

3.1.3. Influenta crestinismului asupra dreptului cutumiar

     

     În masura în care cultura românilor „s-a ivit prin conjunctia vitalismului dacic cu nevoia romana de claritate, o conjunctie a etosului si a logosului”, unul dintre lianturi a fost crestinismul, baza a spiritualitatii românesti. Dreptul cutumiar românesc a fost asadar construit pe preceptele crestine.

      Dintre influentele crestinismului asupra dreptului cutumiar amintim:

1.        Inexistenta oricarei urme de poligamie în cadrul familiei daco-romane si românesti, încheierea casatoriei potrivit canoanelor bisericesti, sunt dovezi certe ale elementului crestin în instituirea mariajului si a familiei.

2.        Spiritul de solidaritate la nivelul obstii si pastrarea îndelungata a primatului dreptului de proprietate devalmasa sunt legate de preceptele crestine, chiar daca proprietatea devalmasa a existat si anterior crestinismului.

3.        Procedura de judecata, sistemul probator în mod deosebit, pedepsele sunt puternic influentate de credinta crestina.

4.        Legitimitatea ca si exercitarea prerogativelor domnitorului se reclamau de la divinitate.

5.        Între Biserica si statele românesti a existat o legatura simbiotica materializata prin sprijin reciproc.

3.1.4. Daco-romanii si epoca migratiilor

     Dupa stramutarea administratiei si armatei romane în sudul Dunarii, bastinasii au revenit la vechile lor forme de organizare – obstea vicinala, teritoriala sau sateasca. Obstile satesti s-au constituit pe vaile râurilor si în depresiunile naturale. Lo­cuitorii lor, tarani în totalitatea lor, traiau o viata patriarhala. Stratificarea so­cia­la începuse sa apara si era consfintita prin legi nescrise sau cutume.

      Vitalizarea fenomenului de autoritate, cu categoriile sale de relatii pe care le im­plica conduce la desprinderea  de membrii obstii a unei persoane sau unui grup mi­noritar care va cârmui. Asa s-a întâmplat si în acea perioada, când obstile satesti si confederatiile au fost conduse de capetenii cu competente militare si administrative. Sunt premisele sociale care vor conduce la aparitia unor formatiuni sociale mai puternice (cnezate, voievodate) din care se vor naste viitoarele state feudale; procesul istoric firesc a fost fragmentat de migratia popoarelor.

      Popoarele migratoare în momentul patrunderii lor erau în faza de organizare gentilica sau tribala, inferioara formei de organizare a autohtonilor. Ocupatia lor de baza era jaful, iar populatiile învinse erau supuse la plata tributului (dijma, adica o parte din produsele câmpului si vite). Dupa retragerea aureliana, teritoriul Daciei va cunoaste migratiile vizigotilor, hunilor, ostrogotilor, gepizi, avarilor, slavilor, bulgarilor,  ungurilor, pecenegilor, cumanilor si tatarilor. Dintre toate popoarele migratoare, slavii au avut cea mai mare înrâurire asupra daco-romanilor.

3.2. Sistemul normativ vicinal

     

      Organizata în obsti teritoriale vicinale sau satesti, populatia autohtona romanizata, aflata în plin proces de formare al poporului si al limbii române, si-a fundamentat existenta sociala pe un sistem normativ elementar. La baza lui, în lipsa unei autoritati statale care sa edicteze norme juridice si sa asigure aplicarea lor, a stat  obiceiul juridic (cutuma), format din vechile norme geto-dacice si din nor-mele dreptului roman vulgar. În privinta genezei suprastructurii juridice a comunitatilor vicinale românesti s-au purtat controverse în literatura de specialitate cu privire la aceasta problema.

    

3.2.1. Originea dreptului cutumiar românesc

3.2.1.1. Teoria originii tracice a dreptului cutumiar românesc

     S-a sustinut ca dreptul trac sta la baza dreptului nostru con­sue­tu­di­nar; argumente: proprietatea devalmasa, dreptul de protimisis, tes­ta­mentul, mostenirea, raspunderea colectiva, cojuratorii, raptul în vederea casatoriei.

3.2.1.2. Teoria originii latine a dreptului cutumiar românesc

     Originea exclusiv romana a dreptului cutumiar românesc a fost argumentata prin nimicirea totala a geto-dacilor de catre romani, deci singura realitate juridica ce a ramas a fost cea romana. Doar „reminiscenta slabita” a vechilor legi romane a reusit sa se pastreze în constiinta politico-juridica a poporului român, care a fost „altoita” de influentele juridice din dreptul bizantin si slav.

Cuvinte precum: judecator, judet, domnie, femeie, fiu, fiica, frate, sora, nepot, cumnat, de o mare relevanta juridica, atribuie vechiului nostru drept un caracter roman.

     

3.2.1.3. Teoria originii daco-romane a dreptului cutumiar românesc

     La originea dreptului nostru cutumiar stau cutumele geto-dacilor care au fost înrâurite de legile romane, afirmând ca „legile romane au început sa se strice si sa se schimbe de catre daci”.

3.2.2. Principalele institutii juridice

    

3.2.2.1. Conducerea comunitatilor vicinale

    

     Conducerea comunitatilor vicinale era asigurata de cneaz – ales initial, ulterior functia devine ereditara – ajutat de un consiliu restrâns: „oamenii buni si batrâni ai satului” si în anumite situatii de adunarea întregii obsti, „gramada satului”.

     Problema cnezilor a fost discutata în literatura istorico-juridica. S-au impus doua concluzii: institutia cneazului a fost o institutie „fundamentala a noastra” sau „general româneasca”, desi a fost cunoscuta si la alte popoare slave; apoi cnezii au fost o categorie de fruntasi si judecatori ai satelor românesti.

     Juzii erau magistrati alesi de comunitatea obstii pentru a îndeplini atât functii militare, cât si judecatoresti. Cuvântul provine din latinescul judex.

     Voievodul stapânea un tinut mai mare în care puteau intra mai multe cnezate. El conducea oamenii la razboi, de aceea i s-a spus voievod, ceea ce în limba slava înseamna conducator de oaste.

3.2.2.2. Rudenia

putea fi de sânge, prin alianta si spirituala (care cuprinde înrudirea rezultata din participarea la Tainele Bisericii – nasia de cununie si cea de botez – si rudenia cvasipagâna a fratiilor – fratia de cruce, fratia de lapte etc.).

3.2.2.3. Familia

se prezenta ca o familie lastar, în sistem patriliniar si patrilocal, cu aspecte de endogamie vicinala si exogamie patronimica.

      Aceste trasaturi ale familiei deosebesc familia româneasca de cea germanica, slava, bulgara, pecinega sau cumana, ceea ce anuleaza sustinerile ca poporul român s-ar fi format în sudul Dunarii.

3.2.2.4. Proprietatea

     În privinta proprietatii se pastreaza de la geto-daci, spre deosebire de populatiile migratoare, caracterul devalmas.

3.2.2.5. Sistemul pedepselor

se caracterizeaza în esenta prin blândete, pedeapsa cu moartea nu se aplica; echivalentul ei era izgonirea vinovatului din comunitate si care însemna moarte civila. Se mai practica expunerea vinovatului la oprobiul public (strigarea peste sat sau la hore); uneori hotul era purtat prin sat cu lucrurile furate. Nu se pedepsea furtul pentru consumul pe loc (furtul cu burta).

3.2.2.6. Judecata

     În privinta judecatii, a organizarii judecatoresti, din documentele pe care le avem la dispozitie (un document sârbesc din 1198) putem trage urmatoarele concluzii:

a.) Juzii, cnezii, jupanii (indiferent de denumire) au avut o competenta de judecata generala.

b.) În cazul comiterii unor fapte grave, acestia judecau asistati de sfatul oamenilor buni si batrâni.

c.) În cazurile deosebite, alaturi de capetenia obstii si oamenii buni si batrâni, participa la judecata si gramada satului.

3.3. Legea Ţarii  (ius valahicum)
3.3.1. Izvoarele dreptului feudal

    

     Sub al doilea aspect, formal, izvoarele dreptului în feudalism au fost doua: cutuma si legea.

     Dreptul cutumiar românesc este un drept popular, propriu unor comunitati satesti libere dar care nu a ramas niciodata fara perspective de noi dezvoltari (N. Iorga). Românii au numit aceste forme cutumiare legi cu întelesul de norma nescrisa. C. Noica a deslusit sensul provenientei si semnificatiei cuvântului de lege: legea ca norma nescrisa provine din latinescul religio, a lega dinauntru prin credinta si constiinta ceea ce la romani era mos – obicei, pentru ca la romani lex însemna numai legea scrisa si care deriva din cuvântul legere, care ce înseamna a citi.

3.3.2. Semnificatia notiunii ius valachicum

     

     Ius Valahicum / valachorum (dreptul românesc) este sistemul de reglementare cutumiara  a vietii sociale care s-a mentinut mult dupa formarea statelor tipic feudale românesti.

     În cele mai vechi documente românesti latinesti, îndeosebi în Transilvania, el poarta denumirea de mos, modus, consuetudo, ius, ritus, lex; în documentele din perioada feudalismului dezvoltat se consemneaza vechimea aprecia- bila dreptului cutumiar.

     În actele în slavona, limba oficiala a cancelariilor din Estul Europei, cutuma româneasca este numita zakon sau obicei.

         

3.3.3. Caracterele lui ius valahicum

     

1.    Unitar din punct de vedere geografic.

2.    Unitar din punct de vedere social.

3.      Este în principal un drept de caracter rural.

4.    Complet si complex.

5.    Elastic si receptiv.

6.    Rezistenta si trainicia obiceiului pamântului.

Titlul ii

d r e p t u l   f e u d a l

Sectiunea I

institutiile dreptului public

Capitolul 1

Domnul. Voievodul, Principele si Guvernatorul Transilvaniei

1.1. Domnia – institutie centrala a dreptului cutumiar românesc

    

     Domnia este o institutie originala si autohtona, atribute ce deriva din procesul de formare al statelor feudale românesti. Nu putem nega, desi am subliniat originalitatea si autohtonia sa, influentele bizantine asupra institutiei ca atare. Nascându-se ca popor crestin, având mitropolii înca din 1359 si respectiv 1401, fundamentarea divina a puterii politice de catre bizantini nu putea sa nu influenteze conceptia româneasca asupra domniei: puterea era considerata ca fiind de sorginte divina.

1.1.1. Caracteristicile domniei

    

În Ţarile Române domnia a fost absolutista. Domnul a fost  singur stapânitor, lipsit de un organ de control, însa nu a fost despot (A. D. Xenopol), atributele fiindu-i relativizate prin sfatul domnesc, adunarea starilor si obiceiul pamântului.   

     Puterea domnului a fost personala, indivizibila si netransmisibila în plenitudinea sa.

     Chiar si în situatia în care Ţarile Române au devenit vasale prin omagiile prestate suveranilor puterilor mai mari, ele n-au devenit tari vasale de drept; pentru ca vasalitatea era nominala. Vasalitatea s-a purtat asupra persoanei domnului si nu a domniei în general.    

1.1.2. Succesiunea la tron

    

     Întemeietorii tarilor au creat dinastii (Basarabii si Musatinii), însa cu excluderea descendentei feminine.

     Având în vedere necesitatea conducerii tarilor de catre capabili, s-a amendat principiile ereditatii pure si simple si cel al primogeniturii prin impunerea principiului mixt electiv-ereditar.

Dar cum orice regula are si exceptiile ei, se mai cerea conditia ca pretendentul la tron „sa nu fie însemnat”, respectiv infirm, împrejurare care îl facea nedemn de a ocupa o asemenea functie înalta. Dar si exceptia are exceptiile ei.

      Principiul electiv-ereditar împamântenit a fost încalcat înca din secolul al XVI-lea când a început sa aiba acces la tron orice mare boier (exemplu Movilestii si Cantacuzinii).

     Potrivit dreptului obisnuielnic domnul era ales pe viata. Principiul a fost si el încalcat sub presiunea puterii otomane.

      Principiul a fost abolit începând cu anul 1711 în Moldova si cu anul 1716 în Ţara Româneasca, începând epoca fanariotilor.

1.1.3. Asocierea la domnie

     A existat în Ţarile române institutia asocierii la domnie. Asa de exemplu, Mircea cel Batrân asociaza la domnie înainte de 1418 pe fiul sau Mihail, Alexandru cel Bun asociaza la domnie pe fiul sau Ilie, iar stefan cel Mare pe fiul sau Bogdan. Asocierea la domnie a fiintat si între frati (ex. fiii lui Alexandru cel Bun). Era de fapt o initiere în tainele si treburile domniei ale viitorului domn.    

1.1.4. Regenta si locotenenta domneasca

    

Daca domnul era minor, bolnav, în imposibilitate de a conduce tara, lipsea din scaun, în caz de fuga a domnului, de mazilire, se utiliza regenta, (cât timp domnul a fost ales de tara si popor locotenenta domneasca). Regenta si locotenenta domneasca desemneaza toate categoriile de loctiitori domnesti.

     Din a doua jumatate a secolulal XVI-lea, regenta lasa locul locote-nentei domnesti, datorata în principal fugii domnitorului ori mazilirii acestuia de catre turci.

1.1.5. Prerogativele domniei

    

1.1.5.1. Prerogativele legiuitoare

     Asemenea împaratilor bizantini, domnul era unicul legiuitor, întruparea terestra a vointei lui Dumnezeu.

     Actele normative pe care le emitea se numeau hrisoave, asezaminte si legaturi; domnul putea hotarî si singur în ce priveste noile norme de drept, putea modifica si obiceiul pamântului sau a pravilelor deja existente.

1.1.5.2. Prerogativele executive

     Toate atributiile executive erau concentrate în mâna domnului.

     Puterea absoluta a domnului era diminuata în relatia cu Biserica.

1.1.5.3.  Prerogativele judecatoresti

     Domnul era judecatorul suprem al Ţarii. Judeca în ultima instanta, dar si putea prelua spre judecare orice cauza, fie de natura civila, fie de natura penala, ce se afla pe rolul dregatoriilor. Hotarârile sale erau definitive, nefiind supuse cailor de atac. Singur domnul putea sa revina asupra hotarârilor.

     Functia judecatoreasca era exercitata de multe ori cu ostentatie, pentru ca de ea depindea pastrarea prestigiului domniei si a tronului. Erau situatii când condamna chiar la moarte fara dovezi si procedura judiciara, dar erau si situatii când gratia chiar fapte grave.

1.2. Voievodul, principele, guvernatorul Transilvaniei

    

1.2.1. Voievodul

      În Transilvania a existat o autonomie pronuntata. De altfel în întreg regatul maghiar numai Transilvania a ramas organizata ca voievodat. Transilvania nu a putut fi organizata ca un principat în cadrul regatului maghiar, necontopindu-se niciodata deplin cu regatul Ungariei.

      Desi voievozii Transilvaniei erau dependenti de regele Ungariei, fiind numiti de acesta, în mod constant ei au militat pentru înlaturarea dominatiei maghiare.

Într-adevar în a doua jumatate a secolulal XIII-lea si primul patrar al secolul al XIV-lea, Transilvania mai facea parte din regatul Ungariei doar formal, voievozii devenind adevarati conducatori ai tarii, deosebita de Ungaria. Accentuarea tendintei autonomiste a Transilvaniei fata de regatul Ungar se materializeaza mai întâi prin consolidarea institutiei principale, voievodatul.

     Se vor institui si în Transilvania, adevarate dinastii voievodale: Lackfi, Csaki, Kan.

         

1.2.2. Principele

    

      În împrejurarile deosebite ca urmare a dezastrului de la Mohacs (1526), regatul maghiar îsi înceteaza existenta, astfel ca Transilvania se emancipeaza complet, transformându-se în principat autonom sub suzeranitatea Portii otomane (1541). În acest fel Transilvania îsi dezvolta si mai mult propriile institutii juridico-politice.

    

1.2.3. Guvernatorul

    

     Dupa alungarea turcilor de sub zidurile Vienei (1683) si încheierea pacii de la Karlovitz, Curtea imperiala vieneza îsi îndreapta privirile spre Transilvania, atât pentru pozitia sa strategica cât si pentru bogatiile ei. Sunt trimisi iezuiti pentru a convinge pe ardeleni sa accepte protectia împaratului.

     Reglementarea raporturilor dintre Transilvania si Curtea de la Viena este cuprinsa în Diploma leopoldina din 4 decembrie 1691, care devine o adevarata constitutie a Transilvaniei.

    

Capitolul II

Organizarea teritorial-administrativa

Originea unitatilor administrativ-teritoriale este dinaintea statelor feudale. Vechile obsti satesti, vicinale, organizate în cnezate si voievodate (tari) au stat atât la baza constituirii noilor state feudale românesti, cât si la baza organizarii administrativ-teritoriale.

     Judetul, din latinescul judicius, care înseamna în cea mai reusita traducere scaun de judecata, ca unitate administrativ-teritoriala a fost cunoscuta sub aceasta denumire la început doar în Ţara Româneasca.

Atât înfiintarea cât si hotarnicirea acestora a fost prerogativa domnului. si numirea capeteniei judetului era tot atributul dom­niei ca simbol al puterii absolute a domnului pe întreg teritoriul tarii.

     În Moldova subdiviziunea administrativ teritoriala a Moldovei, echivalenta cu cea din Ţara Româneasca a fost tinutul. Denumirea capeteniei tinutului a variat însa. În tinuturile în care existau cetati importante, capetenia se numea pârcalab, în cele de la marginea tarii (tinuturi de granita) se numeau starosti, iar pentru celelalte tinuturi capeteniile s-au numit ca si în Ţara Româneasca, adica sudet.

     Tot ca o reminiscenta a vechilor forme de organizare prestatala, semnalam si în Moldova ca teritoriul sau a fost împartit în doua mari provincii: Ţara de Sus si Ţara de Jos.

    

2.1. Organizarea administrativ-teritoriala a Transilvaniei

    

2.1.1. Organizarea românilor



     Asemanarile firesti, pe deplin explicabile între districtele românesti ca institutii politico-administrative si cnezatele, voie­vo­da­tele românesti, ca institutii social-politice, pot conduce la ideea iden­ti­tatii cnezatelor teritoriale sau a uniunilor de obsti cu districtele.

     În Transilvania voievodala, cu prelungiri în perioada principatului autonom se cunosc numeroase districte românesti, raspândite pe întreg cuprinsul Transilvaniei.

2.1.2. Organizarea sasilor si a secuilor

    

Originea scaunelor celor doua etnii colonizate de regii maghiari pe la mijlocul secolului al XII-lea în Transilvania trebuie privita dife­ren­tiat, desi colonizarea lor s-a realizat în acelasi timp si în acelasi scop. Pe când secuii, la asezarea lor în Transilvania mai traiau în forme de organizare gentilica (între cea tribala si pe neamuri), sasii erau organizati în obsti cu o structura complexa (obsti simple si uniuni de obsti), colonizarea ultimilor a durat circa un secol.

     Nici sasii si nici secuii nu cunosteau însa la venirea lor în Transilvania, institutia politico-administrativa a scaunelor.

2.1.2.1. Scaunele Sasesti

     Potrivit traditiei consemnate în scris în vremea asezarii secuilor în Transilvania, au fost colonizati si sasii din Flandra si din Saxonia.

      Diploma Andreana (Bula de aur) din 1224, reglementeaza raporturile economice, sociale, politice, militare, juridice si admini­stra­tive dintre regalitate si sasi. Se forma astfel o comunitate a colonistilor cu o larga autonomie politico-administrativa.

    

2.1.2.2. Scaunele Secuiesti

     Societatea secuiasca era organizata ca si alte popoare bulgaro-tur-cice. Erau sase neamuri si câte patru ramuri în fiecare neam. Condu-catorul militar al secuilor se numea capitan scaunal sau locotenent.

Pe lânga îndatoririle militare, el îndeplinea si atributii administrative si judecatoresti, prezidând adunarile generale si scaunele de judecata. Al doilea dregator al scaunului era judele scaunal, ales de locuitorii din scaun. Alaturi de capitan exercita atributii judiciare.  

2.1.3. Organizarea ungurilor

    

     Geneza comitatelor, nucleul din care s-au dezvoltat acestea a fost cetatea (castrum). Conducatorul cetatii, castelanul, era la început si conducatorul comitatului. Nu toate cetatile regale au devenit centre de comitate, nu s-au format comitate în jurul tuturor cetatilor regale. Comitatele erau asezate la început pe cursul inferior sau mijlociu al apelor.

     Se impune precizarea ca acestea au fost organizate pe rând în masura cuceririi Ardealului de catre regalitatea maghiara, pe de o parte, iar pe de alta parte, configuratia acestora a fost mereu schimbata în functie de modul în care a reusit administratia maghiara sa se organizeze.

     Comitele numea pe vicecomite. Comitatele erau conduse de un comite suprem, numit de regele Ungariei; ele de fapt devin comitate senioriale, nobiliare, ne mai servind interesele regale.

    

2.2. Resedinta domneasca

     Centrul politico-administrativ al tarilor românesti a gravitat în jurul resedintei domnesti. Stabilirea ei s-a facut întotdeauna din ratiuni politice si administrative, niciodata la întâmplare. Fara îndoiala, prima ratiune a constituit-o apararea resedintei de primejdiile razbo-iului, dar la aceasta s-au adaugat si altele (dezvoltarea oraselor, asezarea ei pe cât posibil mai spre centrul tarii).

     Pe lânga resedinta domneasca statornica, au existat si altele secundare, de unde domnul administra tara.

Pentru Ţara Româneasca resedintele domnesti au fost la: Câmpulung, Curtea de Arges, Târgoviste, Bucuresti.

     În Moldova resedintele domnesti au fost la: Baia, Suceava, Iasi.

Multe orase mai apar în documente ca si curti domnesti (Roman,  Neamt, Bârlad).

     În ce priveste Transilvania, resedinta voievodala sau princiara nu era stabila. Voievozii si principii conduceau de la curtile lor. Totusi Alba Iulia poate fi considerata principala resedinta a evului mediu. Au mai fost resedinte si în alte orase: Deva, Turda, Sibiu, Hateg, Bistrita, Oradea si chiar Lipova.

    

2.3. Târgurile si orasele

În Moldova ele au fost cunoscute sub numele de târguri, iar în Ţara Româneasca si Transilvania sub nume de orase.

Desi pozitia geografica a tarilor românesti, pericolele reale la care au fost expuse, nenumaratele razboaie purtate pe teritoriul lor, nu au creat conditii favorabile dezvoltarii oraselor, totusi existenta acestora înca înainte de formarea statelor independente nu poate fi contestata. În pofida greutatilor, necesitatile economice, schimbul intern si extern de marfa, tranzitarea acestora prin tarile noastre au impus dezvoltarea târgurilor si a oraselor.

Iata ordinea vechimii lor medievale (dupa N. Iorga): Baia, Roman, Trotus, Bacau, Suceava, Focsani, Buzau, Rucar, Dragoslave, Câmpulung, Bârlad, Hotin, Giurgiu.

     Acelasi lucru se poate spune si despre vechiul pamânt românesc al Transilvaniei. Toate orasele îsi datoreaza existenta unei imigratii orasenesti straine, caci nici ungurii n-au întemeiat ei însisi vreo obste oraseneasca. Cele mai multe orase au fost înfiintate de sasii.

         

     Administratia oraselor

     Administratia oraselor, în ambele tari române, se realiza prin doua categorii de organe indiferent de natura acestora: unele alese de locuitori ai oraselor si alte organe impuse de domn sau de persoana caruia îi apartinea sau i se cedase orasul din partea domnitorului.       

Organele eligibile erau judele si pârgarul în Ţara Româneasca, iar în Moldova soltuzul si pârgarul. Organul superior al acestora era adunarea generala a orasenilor care se întrunea cel putin o data pe an când alegea organul de conducere.

     În Transilvania statutul juridic al oraselor era precizat în diverse acte scrise numite carte. De obicei se bucurau de o relativa autono-mie în schimbul contingentelor de militari care se recrutau din respectivul oras si a impozitelor pe care le achitau regalitatii ori împaratului.

    

2.4. Satele

     Nu exista în vocabularul arhaic nici un cuvânt pentru formatiuni mai mari de convietuire sociala. El nu cunoaste din vremuri strabune decât satul si cetatea (N. Iorga).

     În Moldova si Ţara Româneasca pamântul de mostenire, ramas de la strabuni se cheama mosie, caci mos înseamna atât bunic, cât si strabunic. De aceea taranii liberi care nu erau dependenti de nimeni în afara de administratia centrala se numeau mosneni.

     Procesul de transformare a obstilor vicinale în unitatea admi­nistra­tiva a satului a fost îndelungat si complex. Doua sunt elementele fun­damentale care caracterizeaza transformarea obstilor în sate:  teritorialitatea si statornicia.

     Categorii de sate

    

2.4.1.  Satele libere – asupra lor domnul îsi exercita doar o autoritate publica deoarece conducerea administrativa apartinea obstii satului, adica „oamenilor buni si batrâni”. Acest sfat al obstii avea loc în zilele de sarbatoare si cu respectarea unor ritualuri bine cristalizate.

     Locuitorii lor se numeau razesi în Moldova si mosneni în Ţara Româneasca.

2.4.2.  Satele aservite

     Dupa cum tradeaza denumirea, acestea dependente, cu un alt statut juridic decât cele libere. Satele aservite erau domnesti, boieresti si manastiresti.

2.4.2.1.  Satele domnesti puteau fi si ele de doua feluri: unele care apartineau domnului ca persoana fizica, dobândite prin mostenire sau prin cumparare si fata de care domnul se comporta ca un stapân feudal; altele apartinând institutiei domniei.

2.4.2.2.  Satele boieresti. Fara îndoiala, înca înainte de constituirea statelor feudale, multe din sate au fost aservite sau cumparate de mari familii feudale. În baza lui ius eminens, dupa constituirea statelor feudale, domnul le-a recunoscut aceste drepturi de proprietate asupra satelor.

2.4.2.3.  Satele mânastiresti erau proprietatea mânastirilor si erau administrate de egumenul manastirii. Hrisoavele de imunitate privind satele manastiresti erau mai largi decât în cazul satelor boieresti.

2.4.3.  Sloboziile erau o categorie de sate ce se constituite în se­co­le­le XIV–XVIII fie pe pamânt domnesc, fie manastiresc / boieresc, din vointa domnului pentru scopuri precis determinate. Acestor colonisti li se acordau prin hrisoave domnesti scutiri la dari si de munci datorate proprietarului terenului pe un anumit timp determinat, de la unul la zece ani, cu exceptia birului si a îndatoririlor militare.

    

Capitolul III

Organizarea fiscala

    

      3.1. Trasaturile   generale  ale sistemului fiscal

    

     Pâna la constituirea tarilor române nu se poate vorbi de o orga­ni­za­re fiscala, de un sistem de obligatii cu toate ca si anterior constituirii acestora locuitorii erau datori fata de capeteniile cnezatelor si voie­vodatelor cu anumite dari în natura si în munca.

     Ca si trasaturi generale ale sistemului fiscal medieval românesc putem releva urmatoarele:

1.      Principiul solidaritatii fiscale, potrivit caruia în unitatile fiscale, raspunderea pentru plata darii este solidara atât între contribuabili cât si pentru birarii de judet.

2.      Fiscalitate excesiva, dominatia otomana asupra Ţarilor române influentând în mod nemijlocit cuantumul darilor.

3.      Abuzul si arbitrariul au caracterizat întreaga activitate fiscala, atât în ce priveste stabilirea darilor, cât si încasarea lor.

      3.2. Institutiile  fiscalitatii

    

     De importanta mai mare în organizarea fiscalitatii au fost: tezaurul tarii, camara domneasca, visteria statului.

     Tezaurul era o forma rudimentara a finantelor statului ce se con­sti­tuia din depozitarea unor obiecte de valoare deosebita în locuri bine pazite. El reprezenta o rezerva la care domnul recurgea numai în cazuri extreme.

     Camara domneasca constituia o institutie particulara a domnului. La început, s-a identificat cu visteria statului, veniturile particulare ale domnului confundându-se cu cele ale tarii. În secolul al XV-lea cele doua institutii s-au despartit.

     Visteria statului a fost institutia cea mai importanta a sistemului financiar-fiscal pentru ca evidentia toate datele privind repartitia darilor, încasarile efective a acestora, cât si cheltuielile ce se efectuau.

      3.3. Categoriile de dari

    

     3.3.1. Darile în natura sau dijmele domnesti (zeciuiala în Ţara Româneasca, deseatina în Moldova) au constat în perceperea de catre domnitor în natura a unor produse (cereale, vite, produse animaliere). Cele mai importante au fost oieritul, goostina, stuparitul, vinariciul. Începând cu secolul al XVI-lea au fost transformate în bani.

     3.3.2. Muncile sau slujbele erau prestarile în munca fata de domnie la construirea de drumuri, cetati, poduri, mori, gazduirea curierilor domnesti, procurarea de cai curieri. Începând cu secolul al XVIII-lea muncile puteau fi rascumparate în bani.

     3.3.3. Darile în bani, cunoscute sub numele de dare, dajdie si apoi bir reprezentau impozitul personal aplicat la un moment dat tuturor categoriilor de locuitori ai tarii, în functie de categoria sociala, din care faceau parte. Desi scutiti la început, din secolul al XVI-lea au platit bir si boierii, dar scutirea de bir a fost cunoscuta în special pentru boierii cu dregatorii si curteni.

     Darile în bani pentru tarani au crescut constant. Datorita fiscalitatii excesive, taranii practicau evaziunea prin fuga, dar sarcina celui fugit era preluata de colectivitate.

     3.3.4. Haraciul reprezenta obligatiile banesti fata de Poarta oto­ma­na. Daca la început haraciul era mai mult sim­bolic, având în principal o semnificatie politica (aprox. 3.000 de galbeni / an), la sfârsitul secolul al XVI-lea a ajuns la 155.000 de galbeni.

     3.3.5. Peschesurile erau diferitele daruri facute sultanului si curtii sale, dobândind caracter de constanta au apasat si ele covârsitor asupra contribuabililor.

3.3.6. Mucarerul  mare si mucarerul mic au reprezentat o povara uriasa în perioada în care pastrarea domniei ori cumpararea ei a devenit un fapt obisnuit. Sumele de bani erau de-a dreptul exorbitante.

3.3.7. Prestatiile în natura catre turci au constat în predarea anuala catre Poarta a unui numar important de cai, boi, oi, soimi, precum si de mari cantitati de unt, ceara, miere etc. Mai existau prestatiile ocazionale în cereale, furaje etc. în perioada campaniilor militare ale turcilor.

     Organizarea fiscalitatii fiind una din cele mai importante compo-nente ale statului ca institutie juridica (prin intermediul ei se realizau veniturile statului) a fost mereu în atentia domnilor, încercându-se diferite reforme pentru îmbunatatirea acesteia sub doua aspecte esentiale: în primul rând pentru obtinerea unor venituri tot mai mari, iar în al doilea rând pentru evitarea evaziunilor fiscale.

Reforma fiscala a lui Matei Basarab, cunoscuta sub numele de reforma talerului, a constat în urmatoarele:

     – înfaptuirea unui recensamânt fiscal amanuntit;

     – apoi aceasta suma rezultata a fost repartizata pe judete, în functie de capacitatea stabilita pe fiecare judet, care la rândul sau o repartiza pe sate, categorii sociale si pe gospodarii.

     Alte reforme fiscala au fost realizate în Moldova de Antioh Cantemir (1695–1700, 1705–1707) si de Constantin Brân­co­vea­nu în Ţara Româneasca. În principal ea a constat în aceea ca toate da­rile de repartitie din partea visteriei au fost concentrate în una sin­gu­ra ce trebuia achitata în patru rate anuale (sferturi).

     De o importanta mare pentru sistemul fiscalitatii a fost reforma lui Constantin Mavrocordat în cursul anilor 1739–1741. Reforma lui a fost de substanta, importante sunt urmatoarele:

        dregatorii fiscali au fost retribuiti;

        a fost desfiintat principiul solidaritatii fiscale;

        au primit scutire de dari manastirile, clerul si marii boieri;

        desi darile au fost marite, categoriile de dari au fost reduse.

     În ce priveste sistemul fiscal din Transilvania, precizam ca:

        principala obligatie fiscala era fata de stat, stabilita în functie de venitul camarii. La început a fost în natura, dar ulterior s-a transformat într-o dare în bani.

        o alta categorie de dari era aceea privind darea pe pamânt, ce se achita în functie de suprafata de pamânt folosita. Ulterior aceasta dare funciara s-a transformat într-un fel de cens anual.

        au mai fost cunoscute si subsidiile extraordinare pentru cazuri deosebite.

Capitolul IV

Justitia

4.1. Organizarea judecatoreasca

    

4.1.1. Justitia  si  sarcinile  ei

     Conceptul de justitie în sensul cel mai larg, include atât sistemul organelor acreditate cu înfaptuirea ei, cât si activitatea desfasurata de aceste organe.

4.1.2. Organizarea  judecatoreasca

    

     Una din formele fundamentale de activitate a fiecarui stat este activitatea de înfaptuire a justitiei, de rezolvare a conflictelor de drept aparute. Aceasta activitate s-a realizat si înaintea constituirii statelor românesti la nivelul obstilor satesti, care din multe puncte de vedere se prezentau ca entitati cvasistatale.

     Pentru întelegerea evolutiei activitatii de înfaptuire a justitiei sunt necesare câteva clarificari, prin prezentarea câtorva coordonate esentiale legate de formele fundamentale de activitate ale statului si organele care înfaptuiesc aceste activitati.

     În fruntea ierarhiei organelor judecatoresti se afla domnul (regele, principele), motiv pentru întreaga activitate de jurisdictie o denumim justitie domneasca.    Preceptele crestine, dupa care puterea vine de la Dumnezeu, îi fundamenta pozitia de judecator suprem.

Datorita numarului mare al cauzelor, domnul nu putea judeca toate pricinile si de aceea a creat un sistem de organe judecatoresti care prin delegarea competentelor înfaptuiau justitia.

     Competenta materiala nu era strict delimitata, dar se avea totusi în vedere specificul cauzei raportat la atributiile de ansamblu ale dregatorului respectiv.

     La nivelul judetelor si tinuturilor, competenta generala o aveau pârcalabii, iar în Oltenia banii, dar mai aveau drept de judecata si subalternii acestora: vornicii si banisorii.

La nivelul satelor libere, ca un element de continuitate a vechilor obiceiuri vicinale, pentru cauze de mai mica importanta, au continuat sa judece oamenii buni si batrâni. Aceste cauze se terminau de obicei prin împacarea partilor.

     În Transilvania, datorita istoriei sale diferentiate, organizarea judecatoreasca era mult mai complexa. În perioada voievodatului existau instante de judecata ale statului feudal maghiar, dar si instante românesti. si unele si altele au fost cunoscute sub denumirea de scaune (sedes iudiciaria).

          A. Instantele de judecata ale voievodatului transilvan au fost:

        La nivelul domeniului feudal existau instantele domeniale în care nobilii laici sau ecleziasti înfaptuiau justitia în functie de diplomele de privilegii detinute, aplicând chiar pedepse capitale.

        La nivelul comitatelor erau instantele comitatense, denumite sedes nobiliares.

        La nivelul oraselor erau instante orasenesti, compuse din judele orasului si jurati (alesi anual de cetatenii oraselor).

        Instantele ecleziastice.

        Instanta voievodala (scaunul de judecata a voievodului sau a vicevoievodului).

        Instanta suprema a Curtii maghiare.

    

     B. Instantele de judecata ale principatului transilvan

     În perioada principatului organizarea judecatoreasca devine si mai complexa ca urmare a dobândirii autonomiei. Principele devine instanta suprema ajutat de iudex curiae, functie asemanatoare vornicului. Cum însa principele nu judeca decât în cazuri extreme (spre deosebire domn), în fapt justitia suprema era exercitata de Tabla Principelui prezidata de primarius iudex.

Instantele de judecata sunt:

        Tabla principelui si primarius iudex, judecau cazuri de înalta tradare si caile de atac exercitate împotriva hotarârilor scaunelor de judecata.

        Scaunele de plasa (prezidat de pretor).

        Scaunul cetatii (prezidat de capitanul cetatii).

        Scaunele satesti (prezidat de judele satesc).

        Scaunul stapânului de mosie.

     C. Instantele de judecata transilvane sub habsburgi

     În perioada dominatiei habsburgice s-a mentinut în general vechea organizare judecatoreasca, dar s-a stabilit cu exactitate competenta materiala si personala a fiecarei instante, realizându-se ierarhizarea severa a instantelor de judecata.

     În ce priveste instantele compuse exclusiv din elemente românesti, în districtul Hategului avem semnalata o instanta locala prezidata de castelanul de Hateg, alcatuita din 12 cnezi, 6 preoti si 6 oameni de rând. În districtul Fagarasului, scaunele de judecata erau compuse din 6–8 sau 12 boieri ca jurati-asesori.

     În unitatile teritorial-administrative sasesti, care s-au bucurat autonomie, organizarea justitiei s-a facut tot pe principii autonome, scaunele de judecata fiind compuse la început din persoane numite de rege, iar apoi din organe alese de aceste comunitati.

     În sistemul organelor judecatoresti medievale existau doua categorii de instante speciale: cele orasenesti si cele ecleziastice.

4.1.3. Instantele ecleziastice

     Justitia laica a coexistat cu cea ecleziastica sa, punându-se problema competentelor (unele legiuiri scrise au prevazut  controlul judiciar religios asupra celui laic: Pravila de la Govora, 1640).

Principiile justitiei ecleziastice sunt:

     1. În ce priveste competenta dupa persoana, preotii puteau fi judecati de instantele bisericesti.

     2. În privinta competentei dupa materie, a ramas în sarcina justitiei ecleziastice sa judece cauzele strict legate de viata religioasa.

3. Nu a fost exclusa însa dubla judecare, adica atât de instantele ecleziastice, cât si de cele laice, completându-se reciproc si ve­ri­fi­cân­du-se reciproc. Asadar era consacrata atât separarea, cât si coope­ra­rea celor doua categorii de instante.

     4. În domeniile feudale bisericesti si mânastiresti, potrivit imu­ni­ta­ti­lor judiciare acordate de domnitor, justitia se înfaptuia de catre instantele ecleziastice, cu exceptia unor infractiuni considerate grave.

     5. si în justitia ecleziastica exista o ierarhie a instantelor (cu diferite grade de competenta).

     Situatia a fost asemanatoare si în Transilvania.

4.2.  Procedura de judecata

     Proces în limba româna provine din latinescul processus ce de­sem­neaza activitatea de înaintare. Prin intermediul glosatorilor din se­co­lul al XII-lea, termenul processus s-a generalizat, desemnând ceea ce întelegem astazi prin proces, adica o activitate  desfasurata de or­ga­ne judiciare anume desemnate, cu participarea partilor, în confor­mitate cu legea în scopul rezolvarii pricinilor (identificarea si tragerea la raspundere a celor care se fac vinovati).

    

4.2.1. Obiectul procesului

Pentru desfasurarea unui proces este necesara existenta unui conflict de drept nascut prin încalcarea unor dispozitii cutumiare sau legale care ocrotesc anumite valori sociale (viata, proprietatea etc.)

     Asadar, era necesara existenta unui litigiu, a unui conflict între parti. Litigiul existent si dedus judecatii purta numele de gâlceava, pricina, treaba. În dreptul cutumiar nu se facuse înca deosebire între procesul penal si civil si de aceea regulile de desfasurare erau la fel.

4.2.2. Partile din proces

     Subiectii procesului feudal purtau diferite denumiri: reclamantului i se spunea jeluitor, prigonitor, uneori pârâs, iar pârâtului prigonit; învinuit  sau  învinovatit se numea cel care comisese o infractiune.

     În Transilvania reclamantul se numea actor, iar pârâtul reus.

     În principiu, parte în proces putea fi orice persoana, feudalismul recunoscând capacitatea juridica tuturor oamenilor. Capacitatea de exercitiu era însa limitata în cazul taranilor dependenti si a robilor doar la procesele având ca obiect starea lor de dependenta. Robii si taranii dependenti puteau fi reprezentati în proces de stapânii lor.

Femeia casatorita era asistata de sot. În schimb aveau capacitate deplina de exercitiu femeia majora necasatorita si vaduvele.

4.2.3.  Chemarea în judecata

     Sesizarea instantei de judecata se facea printr-o plângere verbala ori scrisa numita pâra sau jalba. În trecutul mai îndepartat plângerea se facea pe cale orala, dar începând cu secolul al XVII-lea în Transilvania si cu secolul al XVIII-lea în celelalte tari române plângerea scrisa se generalizeaza.

     Potrivit dreptului feudal transilvanean, actiunea de sesizare a instan­tei se apropia de cerintele legale actuale.

4.2.4.  Fixarea termenului de judecata

     Primind plângerea, instanta stabilea termenul de judecata (punea sorocul, sorocea pricina). Cum însa era traditionala si procedura accelerata, procedura de urgenta si provizorie datorita necesitatii interventiei rapide a autoritatilor, multe pricini se solutionau pe calea cartilor de volnicie prin care instantele (mai ales domnitorul sau banul) îndeosebi în materie funciara, îsi materializau hotarârea fara o judecata contradictorie. Pârâtul efectiv era atentionat prin cartea de volnicie despre hotarârea luata, urmând ca acesta sa-si valorifice eventualele aparari ori drepturi pe calea unui nou proces.

4.2.5.  Citarea

     Citarea partilor si a martorilor în procedura obisnuita de judecata se realiza prin cartea de soroc care era înmânata acestora prin aprozi sau vatafi. Daca procesul se amâna din cauza neprezentarii partilor acestea puteau fi aduse la instanta prin slujbasi domnesti, urmând sa plateasca treapadul în Ţara Româneasca sau ciubotele în Moldova, adica toate cheltuielile ocazionate de aducerea lor în instanta.

4.2.6.  Sistemul probator

     Un principiu fundamental al procesului era acela ca partile sa îsi dovedeasca sustinerile, respectiv actiunile civile sau penale cu care a fost sesizata instanta. Simpla afirmatie a partilor nesprijinita de alte probe nu putea conducea la câstigarea procesului.

     Mijloacele de probatiune cunoscute în dreptul feudal au fost: marturisirea, juramântul partii, declaratiile (marturiile) martorilor cojuratorii, blestemul si cartea de „blestem“, înscrisurile, prezumtiile si cercetarea la fata locului.

     Dreptul nostru cutumiar nu a facut nici o ierarhizare a mijloa-celor de proba. Nu era mai concludent un înscris, decât o declaratie de martor. O a doua precizare care se impune este aceea ca recunoa- sterea pârâtului sau a faptuitorului facea dovada dreptului, nemai-fiind cazul administrarii si a altor probe.   

4.2.7.  Martorii

     Martorii nu sunt parti în proces, dar au cunostinte despre fapte pe care partile sau instanta le considera concludente în solutionarea cauzei. Marturia de grup era mai relevanta probator si de aceea mijlocul de probatiune cel mai utilizat au fost cojuratorii.

     La origini conjuratorii erau persoane din intimitatea si universul social al împricinatilor care cunosteau obiectul si natura conflictului, fiind interesate într-o rezolvare dreapta si globala a cauzei în vederea unei convietuiri armonioase. Cojuratorii jurau ca cele afirmate de partea care i-a adus erau sau nu adevarate, ei de fapt „dadeau legea”. Conditia lor se apropia de cea a martorilor.

     Numarul lor stabilit de instanta pentru a depune juramânt în fa-voarea unei parti era de 6 sau 12, daca acestia confirmau sustinerile, partea adversa putea aduce un numar dublu pentru a combate pe cojuratorii din tabara adversa.

,,Cartile de blestem” erau de fapt niste înscrisuri prin care se invoca puterea lui Dumnezeu, care sa pedepseasca nu doar pe cel ce depune juramânt fals, ci si familia si rudele sale.

4.2.8. Înscrisurile

Înscrisurile sunt mijloace de proba în continutul carora  se arata fapte si împrejurari concludente pentru solutionarea pricinii. Ele puteau sa emane de la autoritati statale, bisericesti, dar si de la particulari. Purtau diferite denumiri: hrisoave, zapise, dresuri, carti, urice.

     Era cunoscuta si procedura reconstituirii lor  în caz de pierdere sau distrugere.

     Din practicarea justitiei ordalice s-au nascut mai întâi expresiile de „trecere prin foc si apa” sau „punerea mâinii în foc” si apoi au fost preluate în vocabularul basmelor si povestilor.

4.2.9.  Hotarârile instantei

     Era posibil ca dupa sesizarea instantelor procesul sa se termine prin împacarea partilor. Indiferent de probele administrate, odata intervenita tranzactia partilor procesul înceta. Singura exceptie era situatia criminalilor notorii, în care desi intervenea compozitia partilor, totusi învinuitul era condamnat.

     Instantele pronuntau o hotarâre: carte de judecata sau anaforŕ.

     Dreptul nostru feudal nu a cunoscut autoritatea bunului judecat, adica acea institutie potrivit careia dupa epuizarea cailor de atac hotarârea nu mai poate fi modificata. Reluarea procesului nu se putea face decât dupa achitarea unei amenzi catre domnitor. Amenda se numea zavesca (Moldova) sau prada (Ţara Româneasca). Punerea în executare a hotarârilor se facea de catre instanta sau de alte persoane ale autoritatii statale. 

4.3. Infractiuni si pedepse

    

     Pâna la realizarea principiului legalitatii incriminarilor si al pede-pselor – nullum crimen sine lege, nulla pśna sine lege, elaborat de Cesare Beccaria (secolul al XVIII-lea), astazi prezent în toate legislatiile penale moderne.   

Faptele de o mare gravitate îndreptate împotriva unor valori fundamentale ale societatii au fost considerate infractiuni sub diferite denumiri: fapta, fapta rea, greseala mare, vina, vinovatie, pacat.

     Dintotdeauna cele mai grave fapte au fost cele îndreptate împotriva conducatorului statului si a temeliei organizarii sociale, apoi cele împotriva vietii si a integritatii corporale, proprietatii, libertatii persoanei, a familiei etc.

     Dreptul cutumiar scinda dihotomic infractiunile în mari (grave) si mici (usoare). Limitele dintre acestea nu vor fi precizate decât în dreptul penal modern. De aici si posibilitatea interpretarilor si abuzurilor din partea celor chemati sa le aplice.

4.3.1. Infractiuni îndreptate împotriva conducatorului statului

    

     4.3.1.1. Înalta tradare (hiclenie, viclenie, viclesug, hainie). Subiecti ai acestei infractiuni erau de obicei boierii care încalcau juramântul de credinta si care actionau pentru înscaunarea altui domn. Tot hiclenie este considerata fuga boierilor din tara.

     4.3.1.2. Lezmajestatea a constat în stingerea adusa onoarei, adusa conducatorului statului prin insultarea sau calomnierea sa. Aceasta infractiune se mai numea sudalma sau hula.

     4.3.1.3. Osluhul consta în neascultarea fata de poruncile domnesti. Tot osluh era socotita si neîndeplinirea obligatiilor de catre taranii dependenti fata de stapânii feudali.

     4.3.1.4. Calpuzenia (etim. turca), consta în falsificarea monedei batuta de domnitor.

4.3.2. Infractiunile contra vietii

    

4.3.2.1. Omorul („moarte de om”, „ucidere”) consta în suprimarea vietii unui om sau a mai multor oameni si a fost considerata o infractiune grava, „o fapta mare”, motiv pentru care, competenta de a-l judeca revenea în exclusivitate domnului.

4.3.2.2. Paricidul consta în suprimarea vietii parintilor, copiilor sau a fratilor sotiei. Era considerata o infractiune deosebit de grava si pedepsita prin ardere de viu. 

4.3.3. Infractiuni  contra  integritatii  corporale

    

     În aceasta categorie intrau ranirile simple cu palma sau cu toiagul, precum si slutirile de orice fel.

    

4.3.4. Infractiuni  contra  proprietatii

    

4.3.4.1. Furtul („furtisag”, „furtusag”) consta în luarea unui mobil din posesia altei persoane în scopul însusirii pe nedrept; aceasta a fost infractiunea cea mai frecventa în Evul Mediu. Nu se pedepsea furtul de consumatie momentana (furtul cu burta) din livezi sau vii. În schimb, era mai grav pedepsit „furtul de fata”.

4.3.4.2. Tâlharia („jaf”, „jac”, „tâlhusag”) este furtul prin violenta. Datorita gravitatii se pedepseau si gazdele celor care savârseau astfel de fapte, în situatia în care cunosteau împrejurarea ca cei gazduiti comit astfel de infractiuni.

      4.3.4.3. Încalcarea hotarelor consta în distrugerea, mutarea si nesocotirea semnelor de hotar.

      4.3.4.4. Incendierea caselor si holdelor sse pedepsea deseori numai pecuniar prin plata dubla sau tripla a pagubei.

    

4.3.5. Infractiuni  împotriva moralei

    

      4.3.5.1. Rapirea de fata sau de femeie. Consta în lipsirea efectiva a acesteia de libertate prin transportarea victimei dintr-un loc în altul si „necinstirea” (violarea) victimei.

     4.3.5.2. Seductia consta în scopul întretinerii de raporturi sexuale.

     4.3.5.3. Sodomia consta în raporturi sexuale între persoane de acelasi sex; infractiune rara în istoria medievala a poporului nostru.

     4.3.5.4. Curvia sau desfrânarea. Atât relatiile conjugale din afara casatoriei cât si cele din afara concubinajului notoriu, care era un fapt imoral dar totusi nesanctionat de societate, erau considerate ca infractiuni si pedepsite ca atare. Erau mai aspru pedepsite femeile.

     4.3.5.5. Incestul („amestecare de sânge”) consta în relatii sexuale firesti între persoane care potrivit obiceiului pamântului nu se puteau casatori, datorita gradului de rudenie.    

4.3.6. Infractiuni  care  împiedicau  înfaptuirea justitiei

    

     4.3.6.1. Viclesugul sau înselaciunea consta în falsificarea înscri-surilor prin plasmuirea sau alterarea acestora în scopul de a produce diferite consecinte juridice. Era pedepsit si uzul de fals, respectiv utilizarea unor înscrisuri false.

     4.3.6.2. Neascultarea consta în nesupunerea la executarea unei ho­tarâri judecatoresti, a poruncilor domnesti cu valoare juris­dic­tio­na­la.

     3.6.3. Juramântul mincinos („marturia strâmba”, „limba strâmba”) consta în fapta martorului care dadea declaratii mincinoase ori nu spunea tot ce stie în legatura cu obiectul procesului în care era chemat ca martor. Se pedepsea cu „gloaba”, respectiv fiecare martor mincinos era obligat la predarea a trei boi.

     3.6.4. Vrajitoria consta în practicarea de procedee oculte sau de magie. Era pedepsita nu  numai daca prin ea se aducea atingerea intereselor de stat, ori realiza „stricaciunea” oamenilor.

4.3.7. Infractiunile  îndreptate  împotriva religiei

    

     4.3.7.1. Erezia consta în abaterea constienta de la preceptele Bisericii oficiale. Însa firea românului fiind lipsita de fanatism reli­­gios (B. P. Hasdeu), nu s-au constatat cazuri de erezii sanctionate; dimpotriva, exista toleranta fata de alte religii.

     4.3.7.2. Apostazia reprezenta parasirea conditiei de calugar si reintrarea în viata laica.

4.3.7.3. Ierosilia sau sacrilegiul însemna profanarea valorilor bisericesti: furturile din biserica, împreunarea trupeasca în biserica, întretinerea de raporturi intime cu cinul monahal.

4.4. Raspunderea. Raspunderea colectiva

     În mentalitatea populara ideea justitiei private, nu exista. Nascut popor crestin, si-a fundamentat existenta pe precepte biblice.

     Pasul fundamental în ,,etatizarea” justitiei l-a constituit incrimi­na­rea la nivelul obstilor a faptelor grave. Dupa constituirea statelor feudale acest proces s-a amplificat fara însa a face abstractie de regulile stabilite pe cale cutumiara. Urmare a întelegerii prin plata unei sume de bani sau a transferului de bunuri mobile ori imobile din proprietatea faptuitorului catre victima sau rudele sale, se rascumpara vina si astfel are loc exonerarea de raspundere. Compozitia s-a practicat pe scara larga în istoria dreptului românesc.

     În evul mediu românesc se cunosc doua forme de raspundere pe­na­la colectiva: raspunderea solidara a obstii si raspunderea familiala.

4.4.1. Raspunderea  solidara  a obstii

      Începuturile oficializarii justitiei s-au datorat mai întâi ideii de solidaritate, nascuta la nivelul obstii în primul rând din necesitati de autoaparare a colectivitatii.

     Obiceiul pamântului a consfintit principiul ca sarcina descoperirii autorilor necunoscuti care au comis fapte penale revenea colecti­vi­ta­tii. În cazul în care autorii nu erau descoperiti si prinsi, era antrenata ras­punderea penala solidara a întregii colectivitati, prin obligarea acesteia la plata dusegubinei (o amenda substantiala).

     Principiul obligativitatii descoperirii si prinderii infractorilor, precum si predarea lor autoritatilor s-a dovedit foarte eficace, în unele zone cum ar fi Moldova sau Oltenia, extinzându-se asupra a 12 sate vecine cu locul unde s-a comis infractiunea.

     Autoritatea statala fiind interesata în identificarea autorilor, a acceptat aceste norme cutumiare relative la raspunderea colectiva, si desi principiul nu a fost preluat în pravile, el s-a aplicat constant generalizându-se la întreg teritoriul tarilor inclusiv în Transilvania.

    

4.4.2. Raspunderea familiala

     Din necesitati politice, pentru consolidarea puterii domnesti si pentru evitarea tradarilor, în baza prerogativelor absolute pe care le aveau unii domni si-au permis chiar împotriva obiceiului pamântului ca în cazul savârsirii unor infractiuni de tradare sa pedepseasca nu numai persoana care a comis aceasta infractiune, ci întreaga familie.

     Chiar daca astfel de cazuri au fost multe, obiceiul pamântului si legiuirile scrise au consfintit regula raspunderii penale individuale.

4.4.3. Raspunderea personala

     Un aspect important al evolutiei dreptului penal este aplicarea individuala a pedepselor, principiu consacrat de dreptul cutumiar românesc. Aceasta trecere de la sistemul penal primitiv în care erau pedepsite grupuri de persoane, familii, rude, pentru fapta unui singur vinovat arata progresul fundamental în dreptul penal. Daca la aceasta mai adaugam trecerea la legalitatea pedepsei, avem imaginea clara a evolutiei dreptului penal în general. Istoria legalitatii pedepsei poate fi privita din perspectiva a doua aspecte importante: în primul rând sub aspectul precizarii ei în norme de incriminare si în al doilea rând sub aspectul individualizarii ei.

     Sub primul aspect, sunt necesare urmatoarele precizari:

a)      Nu întotdeauna normele cutumiare sau legile feudale au prevazut cum anume se pedepsesc anumite categorii de infractiuni. Altfel spus, pedepsele erau lasate la latitudinea celui abilitat sa judece astfel de fapte.

b)      Multe din pedepsele prevazute erau excesive, neexistând un raport echitabil între fapta si pedeapsa. Asa, de exemplu, simplul furt sau adulterul puteau fi pedepsite cu moartea.

c)      Pedepsele prevazute de cutume sau pravile erau diferite în multe cazuri în functie de situatia sociala a faptuitorului.

     Sub cel de al doilea aspect al individualizarii pedepselor, nici cutumele si nici pravilele scrise nu precizau criterii în functie de care sa se faca individualizarea în concret a pedepselor (în afara de conditia sociala a faptuitorului).   

4.5. Pedepsele

4.5.1. Pedepsele  corporale

    

4.5.1.1. Pedeapsa cu moartea. Dintre modalitatile pedepsei cu moartea pentru boieri cele mai utilizate au fost spânzurarea si decapitarea.

45.1.2. Mutilarea, forma de pedeapsa receptata din dreptul bizantin în dreptul nostru cutumiar, consta în scoaterea ochilor, taierea mâinilor, picioarelor, limbii, nasului sau a organului sexual.

4.5.1.3. Înfierarea consta în însemnarea vinovatului cu fierul rosu, pe diferite parti ale corpului.

4.5.1.4. Bataia mai era cunoscuta si sub numele de „certare a trupului”, era una dintre cele mai frecvente pedepse. Uneori se aplica pe ulita satului.

4.5.2. Pedepse privative de libertate

4.5.2.1. Ocna consta în munca silnica în saline. Pedeapsa cu ocna putea fi pe timp limitat sau pe viata.

4.5.2.2. Temnita consta în privarea dreptului de proprietate în locuri de detentie special amenajate.

4.5.2.3. Grosul era o închisoare în care tineau arestati preventiv (înainte de a fi judecati). Boierii arestati preventiv erau tinuti în visterie sau camarile domnesti pentru mai multa siguranta.

4.5.2.4. Surghiunul consta în izgonirea faptuitorului din localitatea sa de domiciliu, putându-i-se stabili eventual un domiciliu fortat (de exemplu la o mânastire).

4.5.3. Pedepse pecuniare

    

4.5.3.1. Dusegubina. Începâd cu secolul al XVII-lea, notiunea însemna  pedeapsa  pecuniara   se aplica unei colectivitati.

4.5.3.2. Gloaba consta într-o amenda care se platea domniei fie în bani, fie în natura. Ea se mai numea „certare cu bani sau cu dobitoc”.

4.5.3.3. Confiscarea era o pedeapsa ce se materializa în scoaterea din patrimoniul vinovatului, a unor bunuri, ori chiar totalitatea acestora si pierderea lor în patrimoniul domniei sau al victimei.


Sectiunea II

institutiile dreptului privat

Capitolul 1

Persoanele

     Conceptul de personalitate juridica – capacitatea juridica generala a persoanei de a avea drepturi si obligatii – asa cum este definit în zilele noastre este rezultatul unei evolutii istorico-juridice. Continutul sau a fost indisolubil conex cu mutatiile ce s-au produs la nivelul societatii (mutatii dislocatoare generale).

    

1.1. Categoriile sociale

     si din perspectiva conceptului de capacitate de folosinta, formatiunea social economica a feudalismului a reprezentat un progres fata de societatea antica întrucât sfera capacitatii de folosinta a fost  mult mai mare.

     Dreptul cutumiar românesc a recunoscut capacitatea de folosinta tuturor oamenilor, cu toate ca în Ţara Româneasca si Moldova a existat categoria sociala a robilor, a caror capacitate de folosinta a fost redusa foarte mult, fiind apropiata din punct de vedere juridic cu cea a sclavilor.

     Retinem însa ca notiunea de om ca individ social a fost aceeasi cu cea de persoana în sens juridic (cu capacitatea de a fi subiect cu drepturi si obligatii). Asadar în principiu tuturor oamenilor li s-a recunoscut capacitatea de folosinta. Ca principiu însa retinem ca o prima diferentiere a capacitatii de folosinta a persoanelor, criteriul apartenentei la o anumita categorie de stare sociala, în functie de dimensiunile mijloacelor de productie pe care le aveau în proprietate. Distingem astfel diferite pozitii juridice în functie de întinderea capacitatii de folosinta:

      Nobilii feudali.

      Clerul.

      Orasenii.

      Ţaranii liberi.

      Iobagii si jelerii.

    

1.1.1. Nobilii feudali (boierii)

     Categoria sociala a nobililor feudali (boierii) îsi are sorgintea înca din perioada feudalismului timpuriu, înainte de constituirea statelor feudale române, prin desprinderea din rândul membrilor obstilor.

     Ei sunt acei maiores terrć (în Ţara Româneasca), potentes viri (în Moldova) ori nobiles în Transilvania atestati documentar în 1247 în Diploma cavalerilor ioaniti. Erau de fapt fruntasii primelor orga­ni­za­tii politice-teritoriale românesti, a caror proprietate se va transmite din generatie în generatie.




Categoria cea mai veche de boieri a fost a acelora de dinaintea constituirii statelor feudale.

     Dupa constituirea statelor feudale numarul boierilor a crescut prin crearea acestora de catre puterea centrala ca urmare a daniilor facute de domnitor sau rege. si în cazul acestei categorii calitatea de boier se dobândeste prin nastere si mostenire ca si situatia boierilor originari, cu proprietatea mostenita.

     În dreptul nostru consuetudinar nu s-au constatat dispozitii foarte precise în ce priveste statutul juridico-politic al boierilor, conceptul de boier în sine fiind lipsit de rigoarea definitiilor juridice.

     Ierarhizarile boierilor sunt relative, pentru ca rangul acestora este diferit de la o etapa la alta dar si pentru ca situatia politico-juridica, privilegiile au fost diferite în functie de autoritatea domneasca. Sub domni mai slabi autoritatea boiereasca a fost mai mare, si invers.

     Prin reformele lui Constantin Mavrocordat s-a dat un statut aparte boierimii. Au fost considerati boieri numai cei aflati în dregatorii sau care fusesera în dregatorii, precum si descendentii lor, fiind împartiti în trei categorii.

     1. Primii 12 dregatori, pâna la vel-comis (cel care însotea pe domn când se deplasa calare).

     2. Dregatorii de la marele serdar (primul subaltern al marelui spatar), pâna la clucer (cel care strângea zeciuiala).

     3.  Mazilii.

     Raportând conditia social economica a nobilimii feudale la cate-goria juridica a capacitatii de folosinta, putem lesne constata ca acesteia i se recunostea o larga capacitate de folosinta. Ca stapâni de pamânturi, ca dregatori, nobililor-boierilor li s-au recunoscut toate drepturile publice si toate drepturile private.

1.1.2. Episcopatul

     Episcopatul (înaltul clerul) avea aceleasi drepturi publice ca si boierii, participând sub diverse forme la conducerea statului (ca membri ai sfatului domnesc, si ai adunarii tarii, ai consiliului regal), beneficiau de privilegii jurisdictionale, atât ca parti în proces, cât si ca judecatori în probleme de familie, infractiuni contra religiei etc.

     În Transilvania statutul juridic al clerului românesc ortodox a fost inferior celui care slujea religiile recepte (acceptate), religia ortodoxa fiind doar tolerata.

1.1.3. Orasenii

    

Locuitorii oraselor se bucurau si ei de o situatie privilegiata, drepturilor lor publice erau consemnate în privilegii speciale, iar cele private erau statornicite de catre cutume care precizau actele de comert pe care puteau sa le faca si privilegiile lor comerciale ce constau în taxele pe care le percepeau la intrarea marfurilor în orase (vama mare) si cu ocazia vânzarilor (vama mica), taxe care se împarteau între domnie si comunitatea oraseneasca.

     În Transilvania, privilegiile orasenesti variau dupa categoria din care faceau parte respectivele orase; cele libere aveau reprezentanti în dieta tarii, cele nobiliare erau supuse jurisdictiei comitatelor din care faceau parte, iar cele taxaliste erau obligate sa-si plateasca privilegiile. În general populatia româneasca patrundea cu mare greutate în orasele transilvanene si chiar si în aceste situatii era mentinuta în pozitie de plebe oraseneasca, majoritatea provenind din rândurile iobagilor.

1.1.4. Ţaranii

     Ţaranii liberi dispuneau de o proprietate pe care o mosteneau din mosi-stramosi în devalmasie, din care puteau iesi cerând partea lor „cât se va alege”. Pamântul devalmas constituia la origine o pro-prietate alodiala mostenita din stramosi sau una donativa, pe care însa urmasii donatarului urmau sa o stapâneasca în indiviziune, asemenea proprietatilor mostenite.

     Numele sub care taranii liberi sunt cunoscuti în documente este variat: mosneni, razesi, judeci, megiesi, cnezi etc., dar originea lor este unitara, explicându-se prin transformarile obstilor satesti care în parte au reusit sa-si pastreze independenta în lupta cu patura de stapânitori feudali în continua ascensiune.

     Daca în perioada feudalismului timpuriu taranimea libera din obstile satesti era majoritara fata de taranimea aservita, în perioada feudalismului dezvoltat raportul se inverseaza: taranimea dependenta devine majoritara. Denumirile paturii aservite sunt multiple: vecini, rumâni, tarani, iobagi, saraci, slugi, serbi, jeleri, poslujici, coloni.

     Dreptul pe care proprietarul îl avea asupra serbului se transmite si asupra urmasilor acestuia în paralel cu desfiintarea posibilitatii de stramutare a serbilor de pe un domeniu pe altul. Acest drept de stramutare se materializa din punct de vedere juridic în prerogativa stapânului de a-si revendica serbii si descendentii lor oriunde s-ar fi refugiat. Ţaranii dependenti se puteau casatori în mod legal, femeia luând pozitia sotului, casatoria nu era conditionata de asentimentul stapânului de mosie.

     În materie de capacitate patrimoniala, serbul avea asupra pamân-tului pe care îl lucra, numai un drept de folosinta si nu de proprietate, dar avea obligatii în natura, munca si uneori în bani fata de proprie-tarii domeniilor pe care lucrau. Ţaranii dependenti aveau un drept de proprietate personala asupra gospodariei sale si asupra îmbunata-tirilor facute pe sesia lucrata: moara pe care a construit-o, livada pe care a sadit-o, locul pe care l-au curatit etc.

     Bucata de pamânt pe care o lucrau serbii se numea în Moldova si Ţara Româneasca delnita, iar în Transilvania sesie; cei care posedau o subdiviziune mica de sesie, aveau o situatie precara, si formau o patura deosebita a taranimii aservite, aceea a jelerilor (inquilini). În masura în care iobagul avea un drept de proprietate personala i se recunostea capacitatea de exercitiu corespunzatoare pentru a putea participa la tranzactiile cotidiene: vânzarea produselor, cumpararea uneltelor de care avea nevoie.

Starea de dependenta a serbilor era perpetua, dar stapânul putea sa-i elibereze în schimbul unei sume de bani. Ea mai putea lua sfârsit prin caderea în robie a iobagului, în care caz o stare mai rea (capitis deminutio maxima) se substituia celei anterioare.

1.1.5. Robii

     Patura cea mai de jos a populatiei aservite o formeaza robii, sunt considerati mai mult obiecte decât subiecte de drept. În Ţara Româ-neasca si Transilvania robii erau numiti tigani, iar în Moldova atât tigani cât si tatari (robi în Moldova pâna în secolulal XV-lea). În Transilvania pâna în secolulal XIII-lea patura robilor numiti în documente servi ancillć, era alcatuita din cele mai de jos elemente ale taranilor aserviti, iar dupa navalirea tatarilor, tiganii adusi de acestia au avut o pozitie care oscila între cea de tigan si sclav.

     Priviti ca lucruri ei sunt în general considerati imobile prin destinatie, dovada rezulta din faptul ca în documentele din Transil-vania, robii sunt pomeniti alaturi de celelalte bunuri nemiscatoare (mosii, vii, paduri), iar în Ţara Româneasca si Moldova înstrainarile de robi erau supuse dreptului de preemptiune.

     Robii care savârseau delicte puteau fi predati de stapânii lor partii vatamate printr-un fel de abandon noxal, iar daca un rob omora un altul era fie dat în schimbul acestuia, fie condamnat la moarte daca era recidivist. În cazul în care delictele savârsite de robi prezentau o gravitate deosebita, erau judecati în sfatul domnesc.

În fapt, situatia robilor nu se deosebeste prea mult de cea a sclavului antic, cu excluderea dreptului stapânului de a omorî scla-vul. Ei puteau fi vânduti-cumparati sau schimbati de catre stapân, cu sau fara familie fara a se putea opune unor asemenea tranzactii. Desi teoretic robii se puteau casatori, în fapt uniunea lor nu avea o valoare legala si de aceea copiii de robi puteau fi despartiti de parintii lor, iar sotiile de sot. Robii puteau fi eliberati de catre stapân prin acte.

1.2. Incapacitatile

     Exercitiul capacitatii juridice cunostea unele limitari, datorita vârstei, sexului, starii mentale etc. În sistemul cutumiar românesc, incapacitatea datorata vârstei lua sfârsit odata cu casatoria, când tinerii intrau în rândul oamenilor. Pubertatea si nubilitatea nu erau stabilite la o anumita vârsta, ci ca si în conceptia sabiniana se fixa de la caz la caz, existenta lor materializându-se în dreptul de a lua parte la hora satului ce deschidea posibilitatea alegerii partenerului de viata.

     Vârsta înaintata nu constituia o diminuare a capacitatii juridice.

Persoanele incapabile din cauza starii mentale se aflau sub supravegherea parintilor si în lipsa acestora în tutela bunicilor sau a fratilor mai mari.

Desi potrivit cutumelor românesti femeia era socotita inferioara barbatului, totusi daca aceasta dovedea capacitati apreciabile sau era mai bogata decât sotul, se situa pe acelasi plan social cu acesta.

     Dreptul cutumiar facea si o alta deosebire referitoare la capaci-tatea juridica: între pamânteni / oamenii pamântului / români si straini. Cu toate acestea cutumele românesti s-au aratat foarte umane fata de straini, recunoscându-le libertatea cultului religios si dreptul de a face comert.

     Strainii puteau obtine împamântenirea prin boierire ca urmare a unor servicii aduse statului sau prin casatoria cu o pamânteana, dupa ce în prealabil îmbratisase religia viitoarei sotii. Dupa dobândirea împamântenirii strainii dobândeau toate drepturile civile si politice. Strainilor li se aplica legea lor nationala, dar dupa cât se pare, în lipsa de descendenti, succesiunea revenea statului.

1.3. Numele

     Printre criteriile fundamentale de identificare a persoanelor, nu-mele si domiciliul detin întâietate. Numele persoanei este elementul de identificare a omului în familie si societate, din cele mai vechi timpuri.

     Prenumele a fost elementul initial de identificare, pentru ca patronimicul – numele de familie, a fost folosit doar în acte de stare civila, adica este folosit în dreptul modern.

     Regimul onomastic privind filiatia legitima din perioada predominarii numelui mic este atestat documentar prin frecventa expresiilor: „fiul lui ...”, „fiica lui …”.

     În ce priveste domiciliul, el se identifica cu locuinta stabila, de regula locurile de nastere. Regula generala a fost ca sotia se muta la domiciliul barbatului, dar a fost cunoscuta si situatia „maritarii barbatului”. Documentar, numele apare unit cu locul de domiciliu (de ex: Fratila din suvita, Barbul din Muguresti...).

Capitolul II

Obligatiile

2.1. Consideratii  generale

    

      Schimbul de produse dintre persoane, circulatia bunurilor, îndeo-sebi dupa descompunerea obstilor satesti, si cristalizarea proprietatii private au fost realitati ce trebuiau sa se gaseasca si în drept.

     Tot în ideea de echitate s-a nascut si institutia delictului sau cvasidelictului ca izvor al obligatiei, în sensul ca daca printr-o fapta a omului (directa sau indirecta) se cauzeaza altuia un prejudiciu, atunci acela care a cauzat prejudiciul la cererea celui prejudiciat este obligat la repararea lui. Asadar diferitele întâmplari, fapte si legaturi dintre oameni, voite si nevoite, de o anumita importanta si cu anumite consecinte încep sa dobândeasca semnificatii juridice, devenind raporturi juridice.

          Dupa cum am relevat supra, obligatia este raportul de drept în care o persoana numita creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte parti, numita debitor, sa execute prestatia de a da, a face, sau a nu face, iar în cazul neexecutarii ei sa recurga la forta de constrângere a statului.

     În dreptul nostru cutumiar, izvoarele obligatiilor au fost contrac- tul si delictul.

2.2. Elementele  constitutive ale contractului

         

2.2.1. Subiectele

Subiecte ale contractului de vânzare-cumparare puteau fi orice persoane care aveau capacitatea juridica necesara, între care sa se realizeze acordul de vointe, dar potrivit dreptului cutumiar, în cazul vânzarii unui pamânt al casei parintesti, în baza dreptului de preemtiune (protimisis) era nevoie si de consimtamântul prealabil al rudelor si vecinilor. În caz contrar acestia puteau cere anularea contractului, restituind pretul cumparatorului („aruncarea banilor”).

2.2.2. Obiectul contractului

     Obiectul contractului puteau fi atât bunuri imobile, cât si mobile, dar cum principala bogatie era pamântul, majoritatea contractelor aveau acest obiect. Obiectul contractului trebuia sa fie un bun in comercium, adica sa poata face obiectul comertului. si în Evul Mediu erau lucruri care nu puteau face obiectul comertului (ex. teritoriul tarii, sceptrul domnitorului).

Bunurile furate si apoi vândute, de regula, se restituiau proprie-tarului, mai ales când era vorba de biserici, iar cumparatorii de rea credinta erau sanctionati.

     Obiectul contractului, indiferent de natura lui, trebuia sa fie determinat sau determinabil. Criteriile folosite nu erau însa întot-deauna precise si invariabile.

2.2.3. Pretul

     Un alt element al contractului este pretul. Acesta putea fi stabilit în bani, în lucruri sau în bani si lucruri. Faptul este lesne de înteles, daca avem în vedere împrejurarea ca în acea vreme moneda, chiar daca exista, era totusi o raritate, nu era un bun aflat în casa fiecaruia.

2.2.4. Consimtamântul partilor

     În fine, un alt element al contractului era consimtamântul partilor. Acesta trebuia sa fie neviciat de dol, eroare sau violenta, oferta vânzarii si acceptarea ei trebuind sa se realizeze în deplina cunostinta de cauza. Asa se explica faptul ca, în chip stereotip, în documentele vremii, apar precizarile ca vânzarea s-a facut „fara împresurare sau asuprire”, ori „de buna voie si nesilit de nimeni”.

2.2.5. Prohibitii la vânzare

Tot la fel, contractul de vânzare-cumparare era îngradit de unele prohibitii, cum ar fi:

     – în Transilvania era necesar si consimtamântul membrilor de familie pentru realizarea vânzarilor de imobile;

     – era necesar consimtamântul rudelor si vecinilor, în situatia în care fiinta dreptul de preemtiune;

     mosiile nu puteau fi vândute fara taranii dependenti;

     – se interzicea cumpararea bunurilor furate;

     – în cazul unor bunuri de valoare era necesar consimtamântul domnului sau al regelui, dupa cum am precizat la capitolul dreptului eminent al suveranului (ius eminens).

2.2.6. Forma contractului

     Cât priveste forma contractului de vânzare-cumparare, acesta era considerat valabil încheiat prin simplul acord de vointa al partilor, nefiind necesara forma scrisa a acestuia sau încheierea în fata auto-ritatilor. Dar pentru a se putea face dovada acestuia ori când era necesar consimtamântul domnului (regelui), actele constatatoare ale contractului se încheiau de obicei în fata autoritatilor sub forma înscrisurilor sub semnatura privata întarite cu pecetile martorilor.

2.2.7. Publicitatea

     Publicitatea contractului de vânzare-cumparare, ca de altfel a tuturor categoriilor de contracte pe care le vom preciza mai jos, se realiza prin aldamas, adica a unei petreceri cu bautura la care participau martori anume alesi ori întâmplatori, pentru a se pastra mai bine în amintire încheierea contractului si prin darea mâinii.

2.3. Închirierea

Desi nu a avut raspândirea contractului de vânzare-cumparare, contractul de închiriere a fost prezent în viata economica medievala, cutumele românesti reglementându-l sub influenta dreptului roman.

     Contractul de închiriere se prezenta sub diferite forme: închirierea lucrurilor, a fortei de munca sau a unor lucrari în sensul contractelor de antrepriza.

     O alta forma a contractului de închiriere si cu o aplicabilitate mai frecventa era contractul de arenda. Se arendau diferite bunuri, cum ar fi: terenuri arabile, livezi, pasuni, crâsme. Boierii sau persoanele arendau drepturi regaliene (domnesti) cum ar fi: minele, ocnele, vamile.

2.4. Contractele reale

     Dintre contractele reale, adica acele contracte pentru a caror for-mare pe lânga acordul de vointa al partilor este necesara si remiterea materiala a lucrului, care este obiectul prestatiei uneia dintre parti, folosite în Evul Mediu si reglementate de cutuma, mentionam: contractul de depozit, împrumutul si contractul de schimb.

Frecvent practicat era contractul de depozit. Explicatia raspândirii lui rezida în incertitudinile si nesigurantele societatii medievale datorata pericolelor de tot felul. Acesta era si motivul pentru care pieirea bunurilor prin forta majora, caz fortuit nu implica nici o raspundere din partea depozitarului si nici a mostenitorului acestuia. În schimb, era interzis depozitarului sa foloseasca ori sa consume bunul lasat în depozit, raspunzând de riscurile pieirii acestuia din culpa sa.

     Contractul de schimb, constând în transferul proprietatii unui bun în schimbul altui bun de la o parte contractanta la alta, a fost utilizat în Evul Mediu românesc. Cutuma i-a dat o reglementare asemana-toare contractului de vânzare-cumparare. În general, obiectul con-tractului de schimb consta în terenuri, mosii, sate, robi, pravalii, tarani dependenti etc. Erau determinate de necesitati economice pentru o mai buna administrare a acestora.

     Contractul de împrumut (comodat) s-a practicat frecvent  odata cu aparitia monedei. Împrumuturile de bani însotite de stipularea unei dobânzi erau strâns legate de acumularea capitalului comercial si camataresc. O particularitate a contractului de împrumutului de bani era aceea ca restituirea se putea face si în echivalent, adica prin bu-nuri imobile ori mobile, raportându-se valoarea la sumele de bani împrumutate. Obiceiul pamântului nu a plafonat cuantumul dobân-zilor.

     Contractul de donatie este un contract cu titlu gratuit prin care una dintre parti transmite un drept din patrimoniul sau în patrimoniul celeilalte fara a primi un echivalent. Asadar o parte îsi mareste patrimoniul sau, iar cealalta îsi diminueaza patrimoniul (saraceste).

     Dupa cum am mai precizat, liberalitatile erau frecvente în Evul Mediu. Ele se faceau de catre conducatorul statului sau de catre persoane particulare, având ca obiect atât bunuri imobile, cât si bunuri mobile. Au fost situatii în care obiectul unui astfel de contract erau patrimonii întregi.

     Specificul liberalitatilor consta în aceea ca în general acestea se realizau în scopul fidelitatii depline si pentru slujbe credincioase ori pentru servicii militare.

2.5.  Delictele

     si în societatea feudala pentru aceste fapte era antrenata raspunderea. Nu este vorba despre o raspundere contractuala, deci în baza unui contract încheiat între parti, ci de o raspundere extracon-tractuala numita raspundere delictuala.

     Revenind la delicte ca izvor al obligatiilor, putem releva situatiile în care pentru uciderea sau schilodirea unei vite se ducea alta în schimb sau se platea în bani, pentru incendierea unei case din neglijenta focului facut pentru curatura vinovatul era obligat la dezdaunare. Tot la fel, în caz de vatamare din culpa a unei persoane, autorul era obligat la dezdaunarea celui vatamat.

     În ce priveste raspunderea contractuala, potrivit cutumelor româ-nesti, aceasta era redusa la damnum emerges, (repararea pagubei efectiv produsa), nu si la lucrum cessans (beneficiul  nerealizat).

     Raspunderea delictuala viza si ea repararea pagubei, dar cum în aceasta materie nu putea fi vorba numai de paguba materiala, ci si de pagube morale, cuantumul, întinderea acesteia, era lasata de regula la învoiala partilor.

    

2.6. Garantia  obligatiilor

     În vederea executarii obligatiilor întocmai si la timpul stipulat în contract, contractele erau întarite de diferite garantii. În dreptul feu-dal garantiile erau de doua feluri: personale si reale.

     Garantiile reale, ca de altfel si cele personale, dadeau o siguranta ca debitorul va executa contractul asa cum a fost conceput. Ele aveau ca obiect diferite bunuri imobile sau mobile ce serveau drept gaj, în vederea asigurarii executarii contractului. Pe lânga terenuri, sate etc. erau considerate ca si garantii reale si familii de iobagi. În situatia în care la scadenta contractul nu se onora, bunul gajat (bunul garantat) trecea în proprietatea creditorului.

     Garantiile personale erau acele garantii prin care se garanta de catre terte persoane numite chezasi care se angajau în numele debito-rului fata de creditor ca, în situatia în care acesta nu putea executa contractul, ele personal se obligau la executarea contractului. Explicatia garantiilor personale o gasim în sentimentul de solidaritate ce caracteriza diferite familii si în Evul Mediu.

Capitolul III

Rudenia. Familia. Mostenirea

3.1. Rudenia

     Principial, rudenia ca legatura existenta între doua sau mai multe persoane, era stabilita în functie de apartenenta la un anumit neam. Aceasta se facea fie pe cale naturala prin nastere, fie pe cale artificiala prin înfiere. Unele aspecte deosebite prezenta rudenia spirituala generata de actele sacramentale.

     Linia de rudenie este sirul de persoane între care exista rudenie. Ea se poate prezenta sub doua forme: dreapta si colaterala.

3.1.1. Rudenia naturala

     Rudenia naturala sau rudenia ,,de sânge” era stabilita patriliniar: în principal dupa tata, ,,apoi dupa mama si numai în lipsa tatalui opera doar rudenia dupa mama”. Nu trebuie sa se înteleaga prin aceasta ca rudenia dupa mama era ocultata (vz. impedimentele la casatorie), ci ca în comunitate descendentii se defineau drept fii (fiicele) lui … .

     Gradele de rudenie ce se socoteau ca apropiate, deci cu efecte în ceea ce priveste impedimentele la casatorie si vocatia succesorala, erau pâna la cel de-al saptelea sau chiar al optulea.

În linie dreapta gradul se calculeaza dupa numarul nasterilor intervenite, iar în linie colaterala tot dupa acelasi criteriu, însa se ,,urca” pâna la ascendentul comun si se coboara de la acesta pâna la cel care intereseaza.

      Rudenia în linie colaterala este legatura de rudenie dintre doua persoane care, fara de a depinde una de alta, au un autor comun. Sunt în rudenie colaterala fratii între ei, verisorii primari între ei etc.

     În canoanele bisericesti, iar apoi în cele pravilele laice (care le-au avut ca reper pe cele dintâi), au fost analizate într-un mod minutios înrudirile posibile, preocupare ce a avut ca reper stabilirea prohibitiilor la casatorie.

3.1.2. Rudenia prin alianta

     Rudenia prin alianta sau afinitatea este determinata de casatorie. Sotii cu toate ca nu sunt rude, între fiecare în parte si rudele celuilalt sau între rudele lor se creeaza o anumita legatura, o apropiere cu efecte în plan moral si religios. Astfel, cu titlu de exemplu, socrii erau asimilati cu parintii (L. P. Marcu).

3.1.3. Înfierea

     Se mai numea si luare de suflet. Înfierea ca ,,imitare a firii”, a fost în perioada medievala destul de restrâns folosita întrucât familiile aveau un numar mare de copii. În principal doua motive stateau la baza acestei forme de întregire a filiatiei: lipsa mostenitorilor si caritatea celor mai înstariti (fata de vreo ruda mai saraca, de regula).

     Copiii înfiati se bucurau de aceleasi drepturi si obligatii ca si cei rezultati din casatorie, nefacându-se nici cea mai mica deosebire între efectele filiatiei naturale si cele artificiale.

     În Transilvania înfierea era numita adoptiune; identica în esenta cu cea existenta în celelalte doua tari românesti (L. P. Marcu).

3.1.4. Înfratirea

     Constituia tot o forma de rudenie artificiala si îmbraca diverse forme cu efecte multiple. Biserica a manifestat mereu opozitie la anumite tipuri de înfratire, dezavuarea facându-se atât prin canoane, cât si prin legiuirile laice. Motivele care au stat la baza interzicerii înfratirii erau generate de faptul ca pe de o parte presupunea ritualuri (cvasi)pagâne, iar pe de alta parte cei ,,înfratiti” nesocoteau faptul ca devenisera astfel rude si se casatoreau între  ei.

     Cu toata întemeiata opozitie eclesiala, aceasta forma de rudenie artificiala a cunoscut o mare popularitate în evul mediu.

     Ca forme, amintim înfratirea: de mosie, de cruce, ziuatecilor, lunatecilor.

Înfratirea de mosie presupunea vocatie succesorala reciproca si eludarea dispozitiilor protimisisului, totodata avea consecinte si în privinta retractului succesoral si este atestata documentar. Celelalte forme sunt prezentate doar în folclor si traditii: fratia de cruce era specifica haiducilor (Gh. Cront); ziuatecii sunt cei nascuti în aceeasi zi, iar lunatecii cei nascuti în aceeasi luna.

     Efectele erau deci atât patrimoniale, cei înfratiti având vocatie succesorala unii fata de altii, cât si spirituale sub forma interdictiilor la casatorie (L. P. Marcu).

3.1.5. Rudenia spirituala

     Este generata de împartasirea unor Taine ale Bisericii: Botezul si Nunta. Mai precis, intrarea în comunitatea crestina se facea prin botezare, pentru credinta neofitului depunând marturie nasii, care deveneau parinti spirituali. Rudenia aceasta determina legaturi foarte puternice, superioare chiar paternitatii firesti, naturale. O prima consecinta este în planul la încheierii casatoriei, calculul gradelor de rudenie ce atrageau impedimente fiind acelasi cu cel de la rudenia naturala.

     Paternitatea spirituala impunea rigori atât nasilor (ocrotirea, îndrumarea celor botezati ca si botezarea copiilor finilor), cât si finilor (ascultare, cadorisire).

     Forme minore de înfratire, nereglementate oficial, au fost fratia de cristelnita (copiii botezati în aceeasi apa erau considerati frati) si fratia de lapte (copii alaptati de aceeasi doica) (L. P. Marcu); însa ele nu aveau nici o relevanta juridica sau spirituala.

    

     Se poare observa armatura de rudenii care lega persoana în societate. Scopul diverselor înrudiri era dat de necesitatea omului arhaic de a nu fi înconjurat de dusmani.

3.2. Familia

     Familia pastra o structura arhaica, de tip indo-european, avea urmatoarele caractere:

1.      ,,Butuc”.

2.      patrilocala.

3.      patrilineara.

     S-a observat ca structura prezentata a fost o particularitate a familiei românesti, fiind determinata de viata agrar-pastorala medievala si era deosebita de comunitatea casnica patriarhala, zadruga, obisnuita în unele zone la populatia sud-dunareana.

     Familia se întemeia în urma casatoriei, care în toata perioada de la antichitatea târzie si pâna în epoca moderna s-a încheiat în exclusivitate în forma religioasa prin savârsirea Tainei Nuntii.

     În conceptia româneasca, ca de altfel la alte popoare, casatoria era o componenta a ciclului vietii, obligatorie asemenea mortii. Din punct de vedere juridic, casatoria era reglementata de regulile canonice ortodoxe. Considerata o Taina (sacramentum), casatoria cadea sub incidenta legii bisericesti care de altfel reglementa toate raporturile familiale.  Casatoria se încheia, sub influenta Bisericii, de regula pe viata. În conformitate cu învatatura crestina, doar prima cununie este o Taina (adica tine de sacralitatea uniunii conjugale), a doua si a treia sunt îngaduite pentru neputinta firii omului, însa nunta cea de a patra ,,este dupa moravurile porcesti” (Sf. Vasile cel Mare).

     Raporturile dintre soti, desi erau dominate de principiul inegalitatii sexelor, argumentat în mod eronat si religios, nu erau despotice. Exista doar o preeminenta a barbatului: ,,Ca sunt datori cei dupa lege luati în casatorie a avea unul catre altul deopotriva dragoste si credinta între dânsii, însa barbatul a fi cu otcarmuirea si muerea cu supunerea” (pitac domnesc, 1815, vz. PC, p. 202).

     Familia româneasca a prezentat o deplina unitate de regim juridic în toate provinciile istorice datorita aplicarii acelorasi norme, cuprinse în nomocanoanele si pravilele pe care Biserica Ortodoxa din toate aceste provincii le-a folosit pentru reglementarea problemelor legate de viata de familie.

3.2.1. Impedimentele la casatorie

     Impedimentele la casatorie sunt împrejurari a caror existenta împiedica încheierea casatoriei. Observarea lor era de datoria clericului în fata caruia se încheia casatoria. Încheierea unei casatorii în prezenta impedimentelor era sanctionata cu anularea casatoriei. Necercetarea starii viitorilor soti si a eventualelor impedimente conducea la sanctionarea clericului prin normele în materie cu o pedeapsa variabila în functie de gravitatea consecintelor unei astfel de casatorii, anume, de la banala amenda pâna la pedeapsa caterisirii (excluderii din cler) sacerdotului.

     Impedimentele la casatorie se împart în mai multe categorii, în functie de obiectul lor.

     O prima categorie are în vedere gradul de înrudire al viitorilor soti, existând prin urmare impedimente ca rudenia naturala sau rudenia spirituala, starea bisericeasca, casatoria a patra, consimtamântul parintilor, religia, etnia.

     Rudenia naturala era impediment in linie dreapta la infinit, iar în linie colaterala pâna la gradul al optulea inclusiv.

      Cercetarile genetice relativ recente au dovedit posibilitatea ridicata de produ-cere de accidente genetice în cazul în care între parinti exista o înrudire apropiata (pâna la gradul opt !). Accidentele pot avea ca urmari fie diverse malformatii anatomice, fie afectiuni biologice ori psihice.

     Înfierea fiind ,,imitare a firii” dadea nastere la raporturi între înfietori si înfiati ca între ascendenti si descendenti în linie dreapta.

     Rudenia spirituala (nasia la botez sau la cununie) era privita de multe ori ca fiind mai importanta decât cea trupeasca (Sinodul de la Trullan, canonul 53). Gradele rudeniei spirituale se calculau întocmai ca si cele ale rudeniei naturale.

3.2.2. Logodna

     Înainte de încheierea casatoriei putea sa aiba loc logodna (numita încredintare), care presupunea o arvuna si ritualuri specifice ce atrageau atentia asupra faptului ca aceasta avea valoarea unei promisiuni de casatorie. Ruperea logodnei determina plata unei despagubiri pentru neîncheierea casatoriei  si consta de cele mai multe ori în restituirea dublului arvunei primite la încheierea logodnei.

     Pâna la încheierea casatoriei, logodnicii obisnuiau sa se viziteze („vederea în fiinta”), sa discute planurile de viitor („urmarea de vorba”). Raporturile intime erau prohibite pâna la dobândirea starii de casatorit.

     Cu aceasta ocazie se schimbau inelele, urma o petrecere, iar uneori logodnicul dadea fetei sau familiei acesteia capara, o suma de bani amintita supra cu valoare de arvuna menita sa chezasuiasca încheierea casatoriei.

3.2.3. Zestrea

     Patrimoniul dat la încheierea casatoriei în posesia si uzufructul barbatului cu scopul sustinerii sarcinilor casatoriei îl constituia zestrea.

     Un alt mod de definire (si de aici cortegiul de consecinte) exista în sistemul cutumiar, în care dota reprezenta dreptul la partea de avere parinteasca dat atât de transmiterea patrimoniului în familia taraneasca, cât si de munca depusa în gospodaria parintilor, dar si o evaluare economica a rosturilor casniciei cu o persoana (M. A. Gherman). Litigiile privitoare la succesiuni erau astfel inexistente întrucât împartirea averii avea loc înainte de decesul parintilor, când acestia erau înca în putere.

     Înzestrarea fetei de catre parinti o excludea de la mostenire, neputându-se raporta dota la masa succesorala – testata ori nu – pentru a beneficia alaturi de ceilalti succesori de o împartire egala a patrimoniului defunctului parinte. În acest caz dota constituia partea de mostenire ce i s-ar fi cuvenit fetei. Totusi ea era chemata la succesiune în lipsa fratilor.

     Obligatia de a înzestra revine: parintilor, fratilor (în situatia predecedarii celor dintâi), rapitorului fetei (femeii), vinovatului de siluire. Era constrâns sa înzestreze si cel care se facea vinovat de ceea ce numim astazi seductie; totusi, desfrâul liber si intentionat al fetei nu atragea responsabilitatea barbatului.

     În cutuma populara, familiile viitorilor soti contribuiau deopotriva la întemeierea noului camin. Se pare ca înzestrarile erau egale; nu era exclus ca uneori baiatul primeasca un fond de o valoare mai mare decât fata. Din analiza comparativa, de-a lungul timpului continutul zestrei este acelasi.

     Pamântul constituia obiect al zestrei, însa cu anumite particularitati. Boierii înzestrau si cu bunuri imobiliare. Ţaranii dadeau numai în unele regiuni fetelor un fond funciar; din secolul al XIX-lea are loc generalizarea obiceiului ca si fetele sa fie înzestrate cu pamânt, începând cu secolul XX aceasta devine o regula.

     În sistemul popular (credem ca nu numai taranii au procedat astfel), cu cât fata de maritat era mai urâta, cu atât zestrea era mai mare; în evul mediu european apusean se spunea ca formosa virgo, dimidium dotis *.

    

     De remarcat faptul ca nu tinerii îsi stabileau proportia zestrei din totalul patrimoniului parintesc, ci parintii erau aceia care perfectau întelegerea ,,economica”. Daca asa se petreceau lucrurile în secolul XX, nu altfel trebuia sa se întâmple în veacurile anterioare, mult mai patriarhale si paternaliste.

          Inalienabilitatea zestrei este o caracteristica a vechiului drept. De aici rezulta caracterul imprescriptibil al fondului dotal (D. Alexandresco).

     Restituirea zestrei se analizeaza în functie de culpa retinuta la desfacerea casatoriei. Vinovatul de destramarea casatoriei era sanctionat si civil: culpa barbatului determina restituirea dotei (uneori si a darurilor de nunta si a beneficiului zestrei), în vreme ce vina femeii atragea pierderea zestrei si darurile primite de la sotul ei; principiul se poate urmari de la dreptul cutumiar pâna la cel scris, cuprinzând prevederi cvasiidentice.

3.2.4. Divortul

     Desi casatoria era privita ca o uniune indisolubila de catre cutumele românesti, totusi, divortul era admis în cazuri grave, iar spre finele Evului Mediu. Odata cu desfacerea casatoriei, bunurile dobândite în timpul casatoriei erau împartite fie pe cale amiabila, fie în fata instantelor de judecata.

     Recasatorirea, în special a vaduvei, desi nu era bine vazuta de obiceiul pamântului, era totusi tolerata.

    

3.3. Mostenirea

3.3.1. Generalitati

                                                       

     Mostenirea era guvernata de aceleasi dispozitii indiferent de categoria sociala: nu se cunosc norme aparte care sa guverneze aparte mostenirea pentru nobili sau pentru tarani.

     Dreptul obisnuielnic a stabilit reguli care au reusit sa asigure cointeresarea membrilor familiei la marirea si consolidarea patrimoniului stramosesc. Urmarind sa creeze ceea ce mai târziu se va numi bunul de familie, cutumele românesti stabi-lesc regula ultimogeniturii: casa parinteasca revenea fiului cel mai mic, care însa era obligat sa contribuie la constructia caselor fratilor mai mari si sa-i îngrijeasca si sa-i înmormânteze pe parinti. 

     De cele mai multe ori patrimoniul parintilor era împartit înainte de decesul acestora. Acest sistem, care producea efecte când antecesorii erau înca în putere, conducea la de multe ori la inexistenta sau la transarea fara probleme a litigiilor privitoare la succesiuni.

     Cum am precizat deja, mostenirea avea reguli unitare atât pentru proprietarii feudali, cât si pentru taranii liberi, ale caror proprietati nu se deosebeau de ale celor dintâi, prin origine, ci doar prin suprafetele stapânite, cât si pentru taranii din obstile aservite, cu deosebirea ca fondul funciar stapânit de acestia din urma nu constituia un drept de proprietate, ci unul de folosinta (un fel de ius utendi).

     De cele mai multe ori patrimoniul parintilor era împartit înainte de decesul acestora. Acest sistem, care producea efecte când antecesorii erau înca în putere, conducea la de multe ori la inexistenta sau la transarea fara probleme a litigiilor privitoare la succesiuni.

     Deosebit de ceea ce se lasa ca patrimoniu succesibililor era partea sufletului, care constituia cota din mostenire lasata pentru împlinirea datoriilor crestinesti dupa moarte: pomeniri si pomeni.  

     Mostenirea putea fi legala sau testamentara.

3.3.2. Mostenirea legala

     Mostenirea legala desemna succesiunea care se facea în lipsa vreunui testament al defunctului (ab intestat). În aceste conditii erau chemati la sa culeaga patrimoniul lui de cuius în urmatoarele clase de mostenitori:

          a). Mostenitori legitimi: – descendenti

                    – ascendenti 

                    – colaterali

     Descendentii sunt cei coborâtori în linie directa din acelasi autor comun. Între ei, cei mai apropiati trec înaintea celor mai îndepartati. Dar, daca un descendent de primul grad a murit înaintea lui de cuius, copiii lui vin prin reprezentare, în concurs cu unchii si matusile. Descendentii îsi împarteau bunurile per capitas, iar daca unul din ei decedase anterior lui de cuius, si lasase urmasi, mostenirea se împartea pe tulpini prin reprezentare si apoi pe capete.

     Copilul din afara casatoriei (copilul natural) venea numai la succesiunea mamei sale si a rudelor acesteia (si reciproc), nu si a tatalui. Înfiatul se bucura de aceleasi drepturi ca si copilul rezultat din casatorie.

     Ascendentii (parintii, bunicii si strabunicii defunctului) înlaturau în general pe colaterali de la mostenire.

     Colateralii cu vocatie succesorala erau atât cei privilegiati (fratii si surorile), dar si cei ordinari pâna la gradul IV (verisorii primari).

          b). Sotul supravietuitor. Drepturile succesorale ale so-tului supravietuitor nu pot fi prezentate cu precizie. Cota ce îi revenea varia între Ľ si ˝ din masa succesorala.

          c). Autoritatea publica (domnul) culegea mostenirea în lipsa testamentului sau a rudelor lui de cuius.

     Mostenirea fara succesori devenea desherenta, adica trecea în patrimoniul domnului, ulterior al domniei.

          În principiu nu se facea deosebire între sexe, dar în Ţara Româneasca si în regiunea Fagarasului (între secolulXV si secolulXVII) regula egalitatii sexelor a fost atenuata de privilegiul masculinitatii.

     Privilegiului masculinitatii impunea ca descendentii de sex masculin sa mosteneasca mosia parinteasca, iar fetele urmau sa fie înzestrate fie de parinti sau dupa moartea acestora de catre frati. Principiul feudal al masculinitatii putea fi însa eludat prin practica înfratirii de mosie – institutie des întâlnita în Ţara Româneasca, prezenta uneori si în Transilvania.

     Pentru evitarea pradalicii (trecerea succesiunii pe seama domniei în lipsa urmasilor de sex masculin) se recurgea la fictiunea juridica, solicitata domnului, a preschimbarii fetei în baiat. Uneori se recurgea la „înfratirea” descendentilor de sex diferit, tatal „înfratea fetele cu feciorii” „ca sa fie frati la un loc nedespartiti”, ceea ce avea drept efect crearea unui drept egal la succesiunea parintilor.

     Daca defunctul lasa în urma sa copii din mai multe casatorii, succesiunea se împartea între toti copiii sai.

     Mostenirea legala a serbilor avea ca obiect în toate cele trei Ţari Române numai bunurile mobile si ameliorarile (vii, plantatii, mori etc.) pe care ei le adusesera mosiei pe care acestia lucrasera; fondul funciar apartinea proprietarului feudal. Mostenirea serbului era împartita dupa regulile dreptului comun, iar în cazul în care acesta murea fara urmasi, patrimo-niul sau revenea stapânului de mosie.

     Desi dreptul cutumiar nu cunostea alte reguli de succesiune pentru nobili si altele pentru taranii liberi, totusi în Transilvania dupa cucerirea maghiara au aparut pe cale cutumiara unele norme specifice feudale, reluate apoi de dreptul scris, ce urmareau conservarea fondului funciar mostenit în stapânirea familiilor nobiliare si asigurarea transmiterii pe linie masculina a bunurilor donative primite de la rege în vederea îndeplinirii unor servicii militare. De aceea, se impune pe o scara larga în materie succesorala principiul masculinitatii, justificat mai ales prin considerente militare: „femeile si fetele nu obisnuiesc si nu pot sa ostaseasca cu armele si sa lupte cu dusmanii”.

    

3.3.2. Mostenirea testamentara

     Succesiunea testamentara apare dupa consolidarea proprietatii individuale în cadrul obstilor satesti, iar folosirea testamentului pe scara din ce în ce mai larga merge paralel cu procesul de descompunere a obstii si a disolutiei treptate a proprietatii devalmase. Un factor care a influentat extinderea folosirii testamentelor a fost cel religios, care îndemna pe credinciosi sa lase danii lacasurilor de cult, în special mâna-stirilor, în scopuri spirituale – slujbe pentru iertarea pacatelor si odihna sufletului.

     Desi principiul libertatii de a dispune de patrimoniu rezulta din normele dreptului cutumiar, totusi uneori el este reafirmat cu ocazia judecarii unor procese de catre domn sau de catre episcopat, întarindu-i astfel eficacitatea si pe cale de precedent judiciar.

     Testamentul era cunoscut în documente sub numele de carte, zapis, diata.

     Cele mai vechi testamente s-au facut pe cale orala, „cu limba de moarte”. Testamentul putea fi întocmit si în scris ca un act solemn, fie fata de martori, al caror nume varia, fie înaintea autoritatii de stat (domnul, voievodul Transilvaniei, sfatul domnesc) sau bisericesti.

     Din dorinta de a pastra bunurile de familie, testatorul folosea adesea substitutia fideicomisara prin care persoana instituita ca mostenitoare era obligata sa pastreze bunurile primite si la moartea sa sa le transmita unei terte persoane numita substituit.

     serbii puteau sa-si întocmeasca un testament numai cu privire la bunurile casnice, fara prea mare valoare economica, si la inventarul lor agricol, de îmbunatatirile aduse de ei mosiei (case, plantatii, vii etc.) si asupra carora aveau un drept de folosinta. Ei nu puteau dispune în favoarea unor terti deoarece în acest fel ar fi adus un prejudiciu proprietarului feudal. În schimb, asemenea ameliorari treceau în temeiul dreptului cutumiar succesorilor lor legali pentru ca în astfel de situatii interesele stapânului de mosie nu erau stirbite.

    

3.3.4. Mostenirea monahilor

     Mostenirea monahilor constituia o exceptie de la regula ca mostenirea se deschide mortis causa. Ruperea de lume care o presupunea monahismul determina moartea civila.

     Vladicilor (episcopi, arhiepiscopi, mitropoliti), facând obli-gatoriu parte din cinul monahal, li se aplicau si lor aceste dispozitii, cu precizarea ca succesiunea revenea scaunului arhieresc ultima data ocupat.

     Aceste prevederi nu erau altele decât cele stabilite de canoanele Bisericii Ortodoxe si legiuirile bizantine.

    


Titlul III

De la cutuma la pravila

    

     Legea ca vocabula era uzitata chiar înainte de aparitia codificarilor, în paralel cu cea de obicei (sau drept, dreptate). Unitare ca sens, cele doua cuvinte aveau etimologii diferite: cel dintâi provine din latinescul lex, în vreme ce cel de-al doilea este slavon.

     Abia în secolul al XVII-lea codurile de legi oficiale proprii tarilor românesti. Problema inexistentei dreptului nu se poate pune (ubi societas, ibi ius !) caci este stiut ca înaintea legilor scrise apare obiceiul juridic. De altminteri documentele timpului atesta existenta unui ius valahicum dupa care se cârmuiau raporturile sociale sau litigiile dintre oameni.

     Nevoia codificarii – de tip bizantin – s-a impus dato-rita mai multor factori: social-politici, bisericesti, geografici si culturali.

     Daca dreptul bizantin receptat prin pravile venea în conflict cu dreptul vechi nescris, acesta din urma avea prevalenta: ,,giudetul giudeca câteodata si împotriva pravilei, pentru acest obicei al locului... . Lucrurile se fac dupre cum iaste obiceiul locului, macar de are fi împotriva pravilei … “.

Pentru Transilvania, situatia este mai complexa întrucât pe teritoriul voievodatului s-au aplicat în paralel mai multe sisteme de drept. De subliniat ca formele si fondul juridic ale dreptului obisnuielnic românesc au fost aceleasi în toate provinciile locuite de români.

Pâna la adoptarea codurilor autohtone au fost folosite manualele de drept bizantin ca si culegerile de nomocanoane, care au influentat vechiul drept românesc pâna în secolul al XIX-lea.

Celor mai vechi legiuiri scrise, atât celor bisericesti propriu-zise cât si celor nomocanonice ori laice, sub influenta slava li s-au spus de catre români  pravile.

    

1. Sintagma alfabetica a lui Matei Vlastares,

      La textul original al Sintagmei, diferiti copisti, chiar români, au mai adaugat si alte piese legislative, precum si comentarii. Manuscrise ale Sintagmei, atât în limba greaca, cât si în limba slava, se pastreaza si astazi în diferite biblioteci din tara noastra.

    

      2. Pravila Sfintilor Apostoli si Sfintelor Soboare si altor Sfinti Parinti

      Este un nomocanon alcatuit în greaca, tradus în slava si în româna; a circulat sub forma de manuscrise, care s-au pastrat la noi numai în limba slava si sunt cunoscute sub diferite nume dintre care mentionam:

    

     3. Fragmente de pravila în limba slava

      Sunt cunoscute mai multe manuscrise ale acestei culegeri. Pravila de la Academie poarta titlul de Nomocanon, adica „îndreptator de lege”, cuprinzând pe scurt Pravilele ale Sfintilor Apostoli, ale Sfântului Vasile cel Mare si ale Sfintelor Sinoade.

    

      4. Nomocanonul lui Manuil Malaxos

are ca autor pe notarul mitropoliei din Teba Boetiei si este alcatuit în anul 1561. Caracteristica manuscriselor acestui nomocanon consta în marea lor diversitate, chiar si a celor grecesti.

      5. Hexabiblul lui Constantin Harmenopulos ilor, 1345

a fost alcatuit la 1345, la Tesalonic, de catre un judecator. Acest nomocanon s-a raspândit repede în întreg Imperiul Bizantin, fiind apoi tiparit la 1547, la Paris si Köln, pentru ca apoi la 1830 sa devina lege a statului grec. A fost tradus integral si în limba româna la începutul secolulal XIX-lea.

    

      6. Pravilele tiparite

      Prima pravila tiparita în secolulal XVI-lea este Pravila de la Ieud (Maramures). Se considera ca a fost tiparita la Brasov de catre diaconul Coresi în anul 1563.

      Secolul al XVII-lea se evidentiaza în mod cu totul aparte prin tiparirea marilor pravile românesti, în principal laice. În 1640 este tiparita Pravila de la Govora (a fost tiparita în mânastirea cu acelasi nume) sau Pravila cea Mica, o traducere în limba slavona realizata de Mihail Moxa (Moxalie). Poarta denumirea de Dreptatoriu de lege. Este de fapt o legiuire bisericeasca; reglementeaza Spovedania si Împartasanie, Casatoria etc.


     Iata si care sunt izvoarele juridice scrise ale materiei:

1. Statutele Ţarii Fagarasului, 1508

      Codificarea cunoscuta sub acest nume a fost generata de rascoalele românilor din teritoriul omonim (1503, 1508) si care între altele au cerut expres dreptul de a codifica legile cutumiare. Redactate în limba latina, limba oficiala a cancelariei transilvane, ceea ce dovedeste faptul ca ele nu au fost necesare populatiei românesti care îsi cunostea dreptul cutumiar, ci pentru a fi folosite de dregatori. Cuprind într-o forma nesistematizata diferite ramuri de drept (civil, penal, de procedura). Terminologia asemanatoare cu cea folosita în Ţara Româneasca denota caracterul unitar al vechiului drept româ-nesc.

2. Tripartitul lui Werböczi, 1517

Opera a unui nobil maghiar. Tiparit la Viena, în anul 1517, este unul din raspunsurile nobilimii la rascoala lui Gheorghe Doja († 1514), din care cauza s-a spus ca a fost scris cu „sânge de iobag”. Este compus din trei parti, de unde îi vine si numele. Din punctul de vedere al dreptului românesc este deosebit de importanta partea a treia, care cuprinde dreptul scris si obiceiurile din Transilvania. La 1553 acest monument juridic a fost supus unei modificari, realizate de profesorul de la Viena, Martin Bodenarius, tripartitul devenind quadrupartit.

Marii feudali au avut tot interesul sa îi întârzie intrarea în vigoare întrucât prin Tripartit li se limitau prerogativele. De altfel, codul a fost considerat doar o simpla culegere cu caracter privat.

     La 1619 se realizeaza prima codificare de drept procesual în Transilvania, opera a lui Gabriel Bethlen: Iuridici procesus specimen.

3. Carte româneasca de învatatura, 1646

Titlul complet al legiuirii este Carte româneasca de învatatura de la pravilele împaratesti si de la alte giudete. Rod al ambitiilor imperiale ale domnitorului moldovean Vasile Lupu (1634–1653), reprezinta cea dintâi legiuire laica româ-neasca, pastrând însa un caracter religios datorat epocii (competenta instantelor eclesiastice de a judeca felurite pricini privitoare la familie, incriminarea penala a ereziilor si a vrajitoriei etc.). Dupa documentele pastrate, aplicarea ei s-a facut în foarte putine cazuri. Cu toate acestea este de remarcat raspândirea ei pe întreg teritoriul locuit de români, aspect valabil si pentru IL.

     Între scaderile primelor doua legiuiri românesti, IL si CR, mentionam ca ele sunt doar niste traduceri de legi straine. Din acest moment asistam, pâna astazi, la eroarea adoptarii de legi nepotrivite.

4. Îndreptarea legii, 1652

Titlul complet al legiuirii este Îndireptarea legiei cu Dumnezeu care are toata judecata arhierésca si împaratésca de tóte vinele preotesti si mirenesti. Contemporan si rival al lui Vasile Lupu, Matei Basarab (1632–1654) – una dintre figurile cele mai impunatoare ale voievozilor români, a tiparit înaintea omologului sau moldovean o pravila bisericeasca, insuficienta însa pentru reglementarea vietii societatii feudale românesti: Pravila de la Govora, amintita supra. IL apare ca o replica la CR, însa trebuie remarcata fidelitatea cu care îi reproduce continutul: 1253 din cele 1254 de articole.

Spre deosebire de CR, IL are un caracter mult mai profund religios dat de prevederile sale care includ si reglementari tipice bisericesti; de aceea se mai numeste si Pravila cea Mare.

Dupa documentele ce ne-au parvenit, IL s-a în destul de putine cazuri. Însa circulatia ei lasa în umbra aplicarea.

Este demn de subliniat faptul ca pravila este înca partial în vigoare în legislatia bisericeasca ortodoxa prin anumite prevederi care de fapt reproduc canoane Bisericii Rasaritene.

5. Constitutiile aprobate, 1653
     Constitutiile compilate, 1669

La 1653 dieta Transilvaniei edicteaza Approbatć constitu-tiones regni Transilvanić et partium Hungarić (legile adoptate între 1540 si 1653).

Aceeasi dieta la 1669 edicteaza Compilatć constitutiones regni Transilvanić et partium Hungarić (legile adoptate între 1653 si 1669).

6. Diploma leopoldina, 1691

Data în 1691, consacra faptul ca legile ce guvernau principa-tul ramân în vigoare si sub noua stapânire, austriaca, a Transilvaniei. Fireste, s-au introdus modificari în consonanta cu interesele habsburgice în ceea ce priveste organizarea politico-administrativa, introducându-se institutii ca: guvernatorul (în locul principelui), Guberniul, Cancelaria aulica, Tezauriatul. 

7. Sobornicescul hrisov, 1785

Edictat de Alexandru C. Mavrocordat, „este cel mai important act normativ intern pâna la Codul Calimach. Cele doua parti ale textului tiparit au la baza doua anaforale de Sfat de obste (sobor, de unde denumirea de Sobornicescul hrisov). Organizeaza un nou regim al schimburilor si zalogirilor de mosii, cu o masura foarte importanta: interzicerea daniilor de la saraci la bogati si puternici” cu exceptia cazurilor în care se dovedea o legatura de rudenie. De asemenea, a reglementat „din nou […] statutul casatoriei robilor între ei si cu oamenii liberi”. Se poate spune ca acest Hrisov ,,constituia o reforma a Domniei luminate în acord cu boierii reprezentati prin Sfatul de obste largit”.

8. Pravilniceasca condica, 1780

Opera a interesului reformator al domnitorului fanariot de origine greaca Alexandru Ipsilanti (1774–1782, 1796–1797, Ţara Româ­neas­ca; 1786–1788, Moldova). În ea se amesteca obiceiul pamântului cu  dispozitii bizantin.

Este o legiuire tipic feudala, dar se întrevad în cuprinsul ei si germenii noilor principii de drept si politologie care se vehiculau prin Europa, respectiv ideile lui Montesquieu si Beccaria. Legea însa este în principal de inspiratie cutumiara. Ea apara proprietatea feudala, reglementeaza în mod amanuntit dijma si claca.

Monopolurile senioriale se bucura de o atentie deosebita. Din punct de vedere al institutiei mostenirii, a consacrat principiul masculinitatii. Documentar s-a dovedit ca ea a fost aplicata doar în trei cazuri. Teoretic a ramas în vigoare pâna în anul 1818, când a fost abrogata de Codul Caragea.



9. Legiurea Caragea, 1818

,,Reînoieste mai pe larg procedeul lui Ipsilanti si amesteca dreptul bizantului si obiceiul pamântului”. ,,Este tot un cod general […] în care se juxtapun patru coduri specializate: civil, penal, procedura civila si procedura penala”.

Moment important al culturii juridice românesti, tradeaza sfârsitul perioadei feudale. Alcatuita din elemente de drept bizantin, dar si din multe elemente de cutuma româneasca. Luând exemplul Moldovei, domnitorul Caragea a dispus ca patru boieri „cu stiinta si praxis la ale pravilelor” sa se preocupe de întocmirea unei legiuiri cât mai bune pentru ca sa se faca cu desavârsita întregime si cu buna deslusire. Dintre acestia, doi au fost greci si doi români. Dupa întocmire a fost citita cu atentie de domn, iar prin pitacul din 1817 s-a convocat sfatul tarii pentru a o analiza.

S-a tiparit atât în greceste, cât si în româneste. A ramas în vigoare pâna la 1865, când a fost pus în vigoare Codul civil român.

Legiuirea Caragea este o realizare deosebita pentru vocabularul juridic românesc, întrucât s-au depus straduinte mari pentru o traducere cât mai exacta a textului grec în care a fost conceputa. Atât textul românesc, cât si cel grecesc s-au pastrat în manuscrisele oficiale. Laconismul cu care trateaza anumite probleme reflecta întru totul mentalitatea vremii dar se poate explica si prin aceea ca în esenta lor acele chestiuni erau cunoscute.

10. Codul Calimach, 1817

A fost pe nedrept calificat drept o ,,opera cu desavârsire bizantina, fara de amestec de obiceiuri juridice române[sti]”. Aceasta opera legislativa a fost considerata a fi o traducere în limba greaca, cu toate ca s-a preluat numai sistematizarea Codului civil austriac din 1811.

Codul lui Calimach intra în vigoare la 1817, în Moldova, sub domnia lui Scarlat Calimach. A cunoscut o singura editie si aceea în limba greaca, straina deci în cea mai mare parte, atât împricinatilor, cât si judecatorilor. A fost în vigoare pâna la 1865.

11. Regulamentul Organic, 1831–1832

Regulamentul Organic a fost conceput de catre boierimea autoh­to­na sub stricta supraveghere a  ocupantului rus de la 1828–1834 (Pa­vel Kiseleff, comandantul trupelor rusesti fusese direct implicat). Introdus în la un interval de un an în cele doua principate românesti – Ţa­ra Româneasca (1831), Moldova (1832) – a fost pâna în 1859 o veritabila constitutie. Aceasta lege fundamentala ,,a contribuit la mo­dernizarea si omogenizarea structurilor sociale, economice, admi­nis­tra­tive si politice” începute în decadele precedente.


Powered by http://www.referate-lucrari.com

Referate,Lucrari de diploma,Licenta,Carti,Teste


C U P R I N S

Arad, 2002                                                                                             1

Obiectul istoriei dreptului românesc                                                                                2

Necesitatea studierii istoriei dreptului românesc                                                          2

Periodizarea istoriei dreptului românesc                                                                        2

D r e p t u l   g e t o - d a c                                                              3

1.1. Contextul istorico-politic                                                                                              3

1.2.  Organele centrale ale statului dac                                                                            4

1.3.  Institutii juridice                                                                                                           4

1.3.1. Proprietatea la geto-daci                                                                                         4

1.3.2. Capacitatea juridica a persoanelor                                                                        5

1.3.3. Familia                                                                                                                        5

D u a l i s m u l   j u r i d i c   î n   D a c i a                                     6

2.1. Organizarea centrala                                                                                                   6

2.2. Organizarea locala                                                                                                       6

2.3. Sistemele de drept din Dacia romana                                                                       6

2.4. Capacitatea juridica a persoanelor                                                                           7

2.5. Dreptul succesoral                                                                                                      7

2.6. Judecata                                                                                                                       7

2.7. Familia si casatoria                                                                                                      8

2.8. Proprietatea                                                                                                                  8

2.9. Obligatiile                                                                                                                     8

f o r m a r e a   d r e p t u l u i   r o m â n e s c                           9

3.1. Premisele                                                                                                                        9

3.1.1. Parasirea Daciei de catre romani                                                                            9

3.1.2. Încrestinarea daco-romanilor                                                                                 9

3.1.3. Influenta crestinismului asupra dreptului cutumiar                                          10

3.1.4. Daco-romanii si epoca migratiilor                                                                        10

3.2. Sistemul normativ vicinal                                                                                          11

3.2.1. Originea dreptului cutumiar românesc                                                                11

3.2.1.1. Teoria originii tracice a dreptului cutumiar românesc                               11

3.2.1.2. Teoria originii latine a dreptului cutumiar românesc                                 11

3.2.1.3. Teoria originii daco-romane a dreptului cutumiar românesc                   12

3.2.2. Principalele institutii juridice                                                                                12

3.2.2.1. Conducerea comunitatilor vicinale                                                              12

3.2.2.2. Rudenia                                                                                                            12

3.2.2.3. Familia                                                                                                              13

3.2.2.4. Proprietatea                                                                                                     13

3.2.2.5. Sistemul pedepselor                                                                                       13

3.2.2.6. Judecata                                                                                                           13

3.3. Legea Ţarii  (ius valahicum) 3.3.1. Izvoarele dreptului feudal                          14

3.3.2. Semnificatia notiunii ius valachicum                                                                  14

3.3.3. Caracterele lui ius valahicum                                                                               14

institutiile dreptului public                                                       15

Domnul. Voievodul, Principele si Guvernatorul Transilvaniei                                  15

1.1. Domnia – institutie centrala a dreptului cutumiar românesc                              15

1.1.1. Caracteristicile domniei                                                                                    15

1.1.2. Succesiunea la tron                                                                                           16

1.1.3. Asocierea la domnie                                                                                         16

1.1.4. Regenta si locotenenta domneasca                                                                16

1.1.5. Prerogativele domniei                                                                                       17

1.1.5.1. Prerogativele legiuitoare                                                                           17

1.1.5.2. Prerogativele executive                                                                             17

1.1.5.3.  Prerogativele judecatoresti                                                                     17

1.2. Voievodul, principele, guvernatorul Transilvaniei                                              17

1.2.1. Voievodul                                                                                                           17

1.2.2. Principele                                                                                                            18

1.2.3. Guvernatorul                                                                                                      18

Organizarea teritorial-administrativa                                                                           18

2.1. Organizarea administrativ-teritoriala a Transilvaniei                                           19

2.1.1. Organizarea românilor                                                                                       19

2.1.2. Organizarea sasilor si a secuilor                                                                      19

2.1.2.1. Scaunele Sasesti                                                                                        20

2.1.2.2. Scaunele Secuiesti                                                                                     20

2.1.3. Organizarea ungurilor                                                                                       20

2.2. Resedinta domneasca                                                                                              21

2.3. Târgurile si orasele                                                                                                   21

Administratia oraselor                                                                                                22

2.4. Satele                                                                                                                          22

Categorii de sate                                                                                                          23

Organizarea fiscala                                                                                                           24

3.1. Trasaturile   generale  ale sistemului fiscal                                                            24

3.2. Institutiile  fiscalitatii                                                                                                24

3.3. Categoriile de dari                                                                                                     25

Justitia                                                                                                                                  27

4.1. Organizarea judecatoreasca                                                                                    27

4.1.1. Justitia  si  sarcinile  ei                                                                                      27

4.1.2. Organizarea  judecatoreasca                                                                            27

4.1.3. Instantele ecleziastice                                                                                       29

4.2.  Procedura de judecata                                                                                             30

4.2.1. Obiectul procesului                                                                                           30

4.2.2. Partile din proces                                                                                               30

4.2.3.  Chemarea în judecata                                                                                       31

4.2.4.  Fixarea termenului de judecata                                                                       31

4.2.5.  Citarea                                                                                                                31

4.2.6.  Sistemul probator                                                                                             32

4.2.7.  Martorii                                                                                                              32

4.2.8. Înscrisurile                                                                                                          33

4.2.9.  Hotarârile instantei                                                                                           33

4.3. Infractiuni si pedepse                                                                                               33

4.3.1. Infractiuni îndreptate împotriva conducatorului statului                            34

4.3.2. Infractiunile contra vietii                                                                                  34

4.3.3. Infractiuni  contra  integritatii  corporale                                                       35

4.3.4. Infractiuni  contra  proprietatii                                                                        35

4.3.5. Infractiuni  împotriva moralei                                                                           35

4.3.6. Infractiuni  care  împiedicau  înfaptuirea justitiei                                          36

4.3.7. Infractiunile  îndreptate  împotriva religiei                                                     36

4.4. Raspunderea. Raspunderea colectiva                                                                   36

4.4.1. Raspunderea  solidara  a obstii                                                                       37

4.4.2. Raspunderea familiala                                                                                       37

4.4.3. Raspunderea personala                                                                                    38

4.5. Pedepsele                                                                                                                   38

4.5.1. Pedepsele  corporale                                                                                         38

4.5.2. Pedepse privative de libertate                                                                         39

4.5.3. Pedepse pecuniare                                                                                            39

institutiile dreptului privat                                                       40

Persoanele                                                                                                                           40

1.1. Categoriile sociale                                                                                                     40

1.1.1. Nobilii feudali (boierii)                                                                                      41

1.1.2. Episcopatul                                                                                                        42

1.1.3. Orasenii                                                                                                               42

1.1.4. Ţaranii                                                                                                                 42

1.1.5. Robii                                                                                                                    44

1.2. Incapacitatile                                                                                                             45

1.3. Numele                                                                                                                        45

Obligatiile                                                                                                                            46

2.1. Consideratii  generale                                                                                               46

2.2. Elementele  constitutive ale contractului                                                              47

2.2.1. Subiectele                                                                                                       47

2.2.2. Obiectul contractului                                                                                    47

2.2.3. Pretul                                                                                                           47

2.2.4. Consimtamântul partilor                                                                  47

2.2.5. Prohibitii la vânzare                                                                            48

2.2.6. Forma contractului                                                                             48

2.2.7. Publicitatea                                                                                              48

2.3. Închirierea                                                                                                48

2.4. Contractele reale                                                                                    49

2.5.  Delictele                                                                                                                     50

2.6. Garantia  obligatiilor                                                                                                 51

Rudenia. Familia. Mostenirea                                                                                          51

3.1. Rudenia                                                                                                                      51

3.1.1. Rudenia naturala                                                                                               52

3.1.2. Rudenia prin alianta                                                                                          52

3.1.3. Înfierea                                                                                                                52

3.1.4. Înfratirea                                                                                                             53

3.1.5. Rudenia spirituala                                                                                             53

3.2. Familia                                                                                                                         54

3.2.1. Impedimentele la casatorie                                                                               55

3.2.2. Logodna                                                                                                             56

3.2.3. Zestrea                                                                                                                56

3.2.4. Divortul                                                                                                               58

3.3. Mostenirea                                                                                                                 58

3.3.1. Generalitati                                                                                                         58

3.3.2. Mostenirea legala                                                                                              59

3.3.2. Mostenirea testamentara                                                                                 61

3.3.4. Mostenirea monahilor                                                                                      62

De la cutuma la pravila                                                               63

1. Statutele Ţarii Fagarasului, 1508                                                                       64

2. Tripartitul lui Werböczi, 1517                                                                            65

3. Carte româneasca de învatatura, 1646                                                             65

4. Îndreptarea legii, 1652                                                                                        66

5. Constitutiile aprobate, 1653                                                                               66

Constitutiile compilate, 1669                                                                                 66

6. Diploma leopoldina, 1691                                                                                   66

7. Sobornicescul hrisov, 1785                                                                               67

8. Pravilniceasca condica, 1780                                                                             67

9. Legiurea Caragea, 1818                                                                                      67

10. Codul Calimach, 1817                                                                                       68

11. Regulamentul Organic, 1831–1832                                                                 68

Bibliografie                                                                                     69



[1] Unul si acelasi popor a fost denumit diferit de greci si de romani: cele doua cuvinte, get si dac, sunt sinonime perfecte.

[2] Se pare ca spiritualitatea dacilor atinsese un nivel destul de ridicat de vreme ce în doctrina lui Zamolxis se puneau marile întrebari perene ale fiintei umane.

[3] Burebista si Decebal erau fii de regi.

[4] Drobeta, Potaissa, Romula.

[5] Porolissum, Dierna, Tibiscum, Malva.

[6] Singura colonie exclusiv romana a fost Ulpia Traiana Sarmisegetusa.

* ,,O fata frumoasa are zestrea pe jumatate [asigurata]”.












Document Info


Accesari: 8630
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )