Cursul contribuie la formarea deprinderilor de investigare stiintifica a fenomenelor juridice si la adoptarea modelului de învatare gândind. Studentii vor putea opera cu principalele metode si tehnici de cercetare juridica, vor construi ipoteze si modele ipotetice, vor proiecta metodologii de testare a acestora

Continutul sintezei

Metodologia cercet&# 12412n136m 259;rii juridice: definitii si concepte

Metodologia cercet&# 12412n136m 259;rii stiintifice juridice este o parte a stiintei juridice. Ea poate fi definita ca un ansamblu de principii, de etape si faze, de metode, tehnici si instrumente de investigare si cunoastere stiintifica a fenomenelor juridice.

Metodologia este un cuvânt complex, format din methodos si logos care înseamna "metoda" si "stiinta", în limba greaca, iar în traducere libera "stiinta metodei", adica stiinta conceperii, a alegerii si utilizarii metodei în procesul de investigare a fenomenului juridic. În mod similar, si cuvântul methodos este format din doua cuvinte: meta si odos, adica "dupa cale", dupa calea sau îndrumarul care-ti asigura succesul oricarei investigatii stiintifice. Asadar, metoda si metodologia sunt în fapt "un fir al Ariadnei", care, însusite si bine stapânite, nu te lasa sa te ratacesti în jungla informatiilor si faptelor stiintifice.

Metodologia cercet&# 12412n136m 259;rii stiintifice (ca de altfel, si a altor stiinte) este alcatuita din trei niveluri de metode:

metode de maxima generalitate, specifice tuturor stiintelor;

metode proprii unui grup de stiinte;

metode specifice fiecarei stiinte.

Dimensiunea functiei vitale a metodologiei de cercetare stiintifica poate fi mai bine înteleasa daca o privim în cadrul stiintei (din care face parte) si pe care o serveste în totalitate laturilor acesteia.

stiinta este un fenomen complex, care poate fi privit din diferite puncte de vedere (o baza a conceptiei despre lume si natura, o forma a constiintei sociale, o componenta a culturii spirituale, o componenta a fortelor de productie) si care este definita în cele mai diferite formule. stiinta îsi dezvaluie continutul daca vom spune ca este "un ansamblu de cunostinte sistematizate si verificate de practica", "o cunoastere care poate fi verificata si confirmata empiric", "o cunoastere care se ocupa cu studiul legilor care guverneaza realitatea si pe baza carora se elaboreaza previziuni stiintifice".

stiintele juridice se împart în:

a. stiintele juridico-istorice. Ele studiaza dreptul în evolutia lui istorica, concreta, în mod cronologic. Vorbim de: istoria generala a dreptului, istoria dreptului românesc.

Studierea diferitelor conceptii care au existat de-a lungul istoriei cu privire la drept formeaza obiectul unei discipline distincte: istoria doctrinelor juridice sau istoria doctrinelor politico-juridice.

b. stiintele juridice de ramura. Normele de drept reglementeaza diferite categorii de relatii sociale în forme specifice. Aceste forme specifice, determinate de particularitatile relatiile sociale pe care le reglementeaza, constituie criteriul principal de diviziune a dreptului în mai multe ramuri, pe baza carora se formeaza stiintele juridice de ramura.

În literatura juridica universala se considera ca ramurile dreptului ar fi, în general, urmatoarele: dreptul constitutional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul civil, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul penal, dreptul agrar, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil. Un loc aparte îl ocupa dreptul international public si dreptul international privat.

stiinta este întotdeauna imperfecta pentru ca este "drumul general al cunoasterii, de la fenomenul practic la esenta, de la o esenta mai putin profunda la o esenta mai profunda, un drum de la simplu la complex, o cunoastere mai aprofundata care se aproprie asimptotic de infinit, de adevar".

O alta dimensiune a stiintei rezulta din particularitatile ei fata de arta; în timp ce stiinta reda realitatea eliminând orice aspect subiectiv, arta reda realitatea obiectiva raportata la om, la subiectivitatea lui.

Orice stiinta are zestrea sa, un nucleu paradigmatic si o structura alcatuita din patru componente:

a) materialul faptic acumulat istoric; b) ipoteze confirmate si neconfirmate; c) rezultatele observarilor si experimentarilor concretizate sub forma abstractiilor si generalizarilor stiintifice: limbaj, concepte si notiuni; principii, legi, teorii, axiome confirmate de practica; d) metodologia de cercetare stiintifica sau modelul de cercetare a realitatii practice.

Aceasta structura (în special prin componentele c si d) îi confera stiintei superioritatea neta fata de cunoasterea comuna. În timp ce cunoasterea comuna este superficiala, rod al învatarii prin ucenicie, cunoasterea stiintifica are o armatura teoretica, are metode de investigare, are procedee de verificare a ipotezelor si, în fine, are un limbaj propriu (concepte, notiuni).

Pentru a servi teoria, metoda trebuie sa împleteasca însa rigoarea cu flexibilitatea; o ghidare metodologica rigida nu este buna. Metoda trebuie sa se subordoneze fenomenului juridic, cunoasterii esentei lui. Dar aceasta nu înseamna ca metodologia este un produs secundar al stiintei; metodologia este calea stiintei, ansamblul de etape si instrumente ale cunoasterii stiintifice.

2. Tipurile (formele) cercetarii stiintifice

Cercetarea stiintifica este o activitate sistematica si creatoare, menita sa sporeasca volumul de cunostinte, inclusiv cunostinte despre om, cultura, si utilizarea acestor cunostinte pentru noi aplicatii.

Cercetarea stiintifica este clasificata în doua mari categorii:

a. Cercetarea stiintifica fundamentala

Aceasta este o activitate teoretica sau experimentala fundamentala care are ca scop principal acumularea de noi cunostinte privind aspectele fundamentale ale fenomenelor si faptelor observabile, fara sa aiba în vedere o aplicatie deosebita sau specifica.

În cadrul acestui prim tip, un loc aparte, special îl ocupa cercetarea fundamentala experimentala, orientata catre aplicatii practice de viitor.

b. Cercetarea stiintifica aplicativa

Reprezinta o activitate de investigare originala în scopul acumularii de noi cunostinte, dar orientata, în principal, spre un scop sau un obiectiv practic specific.

3. Structura institutionala a cercetarii stiintifice juridice

stiinta româneasca este în buna masura organizata în cadrul Academiei Române, institutia suprema care elaboreaza orientarile stiintifice pe domeniile ei mari.

Astfel, în cadrul Academiei Române, al Sectiei de stiinte Economice, Juridice si de Sociologie exista:

a. Institutul National de Cercetari Juridice care are în alcatuirea sa un numar de institute de cercetare ce acopera o mare parte din sfera cercetarii stiintifice, cum sunt:

Institutul National de Cercetari Juridice;

Institutul de Criminologie si Criminalistica;

Institutul National de Expertize Judiciare;

Institutul National de Medicina Legala "Mina Minovici";

Institutul National de Administratie;

Agentia Nationala Antidrog.

b. Reteaua cercetarii stiintifice juridice românesti din sistemul Ministerului Educatiei si Cercetarii

Cercetarea stiintifica juridica româneasca s-a extins si concentrat mult, începând din anul 2001, într-un cadru considerat mai propice, o data cu crearea Ministerului Educatiei si Cercetarii. Ea se desfasoara în universitati publice si private, în marile centre universitare cu învatamânt juridic (Bucuresti, Iasi, Cluj, Timisoara, Craiova), dar si în alte municipii unde învatamântul juridic, dupa anul 1989, fiinteaza, în special, sub forma învatamântului privat.

De mentionat ca, în învatamântul superior, cercetarea stiintifica de tip fundamental detine proportiile cele mai mari, servind atât nevoile învatamântului, ale perfectionarii cursurilor, ale procesului de învatamânt, cât si nevoile stiintei în general, deci de tip, de asemenea, academic. Însa, în învatamântul superior, o pondere crescânda, cu mari posibilitati viitoare de extindere, o detine si cercetarea stiintifica aplicativa.

c. Institute de cercetare stiintifica fara subordonare directa academica, apartinând altor ministere

Academia Româna, institutele acesteia, ca si reteaua de universitati a Ministerului Educatiei si Cercetarii dispun si de unele edituri si reviste în care se publica toate principale realizari stiintifice ale cercetatorilor români si straini, aspecte din activitatea depusa în fiecare an.

Revista de studii si cercetari juridice

Revista de Drept Comercial

Curierul judiciar

Revista Dreptul

Pandectele romane

Revista de Dreptul Muncii

Revista de Drept Penal

Revista de Drept Public

Revista de Criminalistica

Revista de Drept Comunitar

Curentul juridic

4.Etapele metodologice si principalele lor instrumente

Numarul de etape si denumirile lor difera de la o stiinta la alta. În general, specialistii din variate domenii ale stiintei considera ca numarul de etape se situeaza între 3 si 7. Cei mai multi specialisti împart metodologia de cercetare în patru etape:

Problematizarea sau perceptia problemei;

Incubarea (documentarea - învatarea);

Iluminarea (explicarea, momentul creativ);

Verificarea ipotezelor si concluziilor.

În stiinta juridica, specialistii cercetatori sunt de acord asupra a patru etape, însa într-o terminologie diferita, si anume:

a. alegerea temei de cercetare;

b. documentarea - învatarea;

c. explicarea fenomenului juridic (sau cercetarea propriu-zisa), cu doua subetape importante: formularea ipotezei (momentul creator-constructiv) si verificarea ipotezei si a concluziilor stiintifice (momentul critic - valorizator);

d. redactarea si sustinerea publica a lucrarii.

Managementul cercetarii stiintifice

Etapele cercetarii stiintifice juridice sunt si trebuie privite nu numai drept parti ale metodologiei de cercetare, ci si drept componente ale managementului activitatii de cercetare stiintifica.

Precizarea este importanta nu numai pentru ca activitatea de cercetare implica un management al celor care realizeaza o munca de creatie, dar si pentru ca aceasta se poate realiza individual sau în echipa. Se întelege ca atunci când o lucrare se desfasoara doar individual este important ca fiecare dintre noi sa stie sa-si conduca lucrarea cu succes la bun sfârsit. Fiecare dintre noi trebuie sa stie ca trebuie sa-si asigure nu numai succesiunea etapelor (cu metodele si tehnicile lor), dar si gestiunea resurselor disponibile, încadrarea în resursele de timp (în termenul de elaborare a lucrarii) si în celelalte resurse materiale, umane si financiare.

Sistemul managementului în cercetarea stiintifica este alcatuit din patru subsisteme, între care: organizatoric, informational, decizional si cel al metodelor si tehnicilor specifice de gestiune.

Alegerea temei de cercetare juridica

Alegerea temei de cercetare este etapa I a oricarei investigatii stiintifice; ea nu are nimic formal sau întâmplator. Ea conditioneaza succesul lucrarii de cercetare la fel de mult ca si oricare alta etapa.

Vom întelege acest adevar din examinarea principiilor si criteriilor care stau, de regula, la baza alegerii temei de cercetare stiintifica.

Principii generale de alegere a temei de cercetare:

temele mai complexe se încredinteaza, pentru elaborare, unor echipe mai mari;

temele complexe se pot diviza în parti distincte si pot fi încredintate unor echipe mai mici sau unor persoane individuale;

cercetatorul poate si trebuie sa-si aleaga tema care i se potriveste ca aspiratie, pregatire, ca si în raport cu resursele disponibile;

cercetatorul poate propune tema de cercetare pe care doreste sa o realizeze;

riscul în cercetarea stiintifica este mai mare decât în alte activitati; alegerea temei poate majora sau micsora acest risc.

Principiile alegerii temei se aplica prin utilizarea si a unui set de criterii, dintre care retinem:

cunostintele cercetatorului sunt un criteriu important; o tema poate sa implice un mare volum de documentare - învatare, iar termenul de realizare a temei nu-i îngaduie sa aprofundeze cunostintele necesare;

o informare - documentare prealabila este indispensabila în vederea alegerii temei;

înclinatiile cercetatorului sa se potriveasca, într-un grad cât mai înalt, cu cerintele, continutul si natura temei de cercetare;

sa se aiba în vedere importanta si actualitatea teoretica si practica a temei de cercetare;

necesitatea încheierii la termenul stabilit;

diminuarea riscului în cercetare în general si în alegerea temei în special reclama stiinta de a se evita atât supraestimarea, cât si subestimarea posibilitatilor cercetatorului de documentare - informare, de analiza si de verificare a concluziilor.

Teme de cercetare juridica:

Drept procesual penal:

Participantii în procesul penal

Probele si mijloacele de proba

Urmarirea penala, prima faza a procesului penal

Caile ordinare de atac: apelul în materie penala

Drept administrativ:

Organizarea si functionarea autoritatii executive centrale

Institutia primarului

Institutia prefectului: trecut, prezent, perspective

Statutul juridic al functionarului public

Drept constitutional:

Prerogative ale institutiei prezidentiale în România

Raporturile dintre Guvern si institutia prezidentiala

Regimul juridic al partidelor politice în România postdecembrista

Dreptul Uniunii Europene:

Procedura integrarii în Uniunea Europeana

Protectia juridica a Drepturilor Omului prin reglementarile dreptului Uniunii Europene

Sistemul juridic al Uniunii Europene

Drept civil - Contractele civile speciale:

Aspecte noi teoretice si practice relative la contractul de vânzare-cumparare

Contractul de societate civila în raport cu cele comerciale

Rolul si importanta deschiderii mostenirii - teorie si practica

Reguli speciale aplicabile diferitelor categorii de mostenitori legali în contextul jurisprudentei actuale

Drept civil - Drepturile reale principale si Obligatiile civile:

Dreptul de proprietate în contextul aderarii României la structurile Uniunii Europene

Practica Curtii Europene pentru Drepturile omului în materia revendicarii imobiliare - consideratii teoretice si practice

Obligatiile civile în raport cu obligatiile comerciale

Raspunderea pentru fapta proprie

Drept penal special:

Uciderea din culpa

Violarea de domiciliu

Traficul de droguri

Drept civil - partea generala, persoanele:

Nulitatea actului juridic civil

Cursul prescriptiei extinctive

Capacitatea de exercitiu a persoanei juridice

Dreptul familiei:

Familiile monoparentale. Probleme politice si sociale ale familiei

Violenta în familie. Solutii socio-juridice

Tutela minorului

Drept comercial

Consecintele juridice ale calitatii de persoana juridica a societatii comerciale

Particularitati ale vointei juridice în contractele comerciale încheiate pe suport electronic

Dreptul penal:

Extradarea în dreptul penal român

Concursul de infractiuni

Prescriptia în dreptul penal

Teoria generala a dreptului:

Jurisprudenta ca izvor de drept

Tehnici privind elaborarea normelor juridice

Drept funciar:

Domeniul de aplicare al dreptului de preemtiune

Regimul juridic al fondului funciar

Dreptul mediului:

Raspunderea juridica în dreptul mediului înconjurator

Aspecte teoretice si practice referitoare la protectia juridica a apei

Criminologie:

Comparatie si criminalitatea "gulelor albe"

Natura si cauzele criminalitatii

Penologie:

Închisorile si implicarea morala a societatii

Reforma sistemului penitenciar român

Elaborarea si administrarea programului de cercetare stiintifica a temei

Este o activitate de management complexa care are în vedere: stabilirea subetapelor si a termenelor pentru fiecare în parte; corelarea etapelor si fazelor cu termenele partiale si cu termenul final al temei de cercetare; asigurarea valorificarii potentialului de creatie al cercetatorului; o buna gestionare a tuturor resurselor disponibile; o buna organizare, astfel încât sa se evite orice sursa de majorare a riscului oricarei teme de cercetare stiintifica.

Administrarea programului de cercetare a temei, care este o operatiune complexa de definire si de corelare, se realizeaza în mare masura pe baza a trei componente:

a. Schita proiectului de cercetare. Elaborarea acesteia începe dupa alegerea temei de cercetare. Indiferent daca tema este elaborata individual sau în echipa, schita proiectului de cercetare cuprinde:

termenul de predare la beneficiar;

principalele operatiuni de documentare - învatare;

sursele de informare - documentare importante, greutati de obtinere, locul unde se afla si cum pot fi consultate;

timpul necesar celorlalte etape ale cercetarii.

b. Proiectul temei. Elaborarea proiectului temei se face dupa terminarea documentarii bibliografice, când cercetatorul ajunge sa realizeze si o prima formulare a ipotezei. Proiectul temei include:

etapele ulterioare de cercetare stiintifica;

documentarea directa (practica): date, fapte, informatii, factorii - cauze care determina fenomenul juridic si formularea de ipoteze operationale;

modul de prelucrare a informatiilor si termenele de prelucrare;

termenul de verificare a ipotezelor si de fundamentare a concluziilor stiintifice;

termenul la redactare a lucrarii si termenul de sustinere publica;

operatiunile de asistenta, implementare si termenele necesare;

cheltuielile necesare fiecarei etape;

consumul de timp necesar consultarii specialistilor în diferite etape de realizare a lucrarii;

C. Planul preliminar de structurare a lucrarii. Elaborarea acestui plan preliminar capata contur pe masura parcurgerii etapelor de documentare si de explicare a fenomenului juridic. Planul preliminar de structura a lucrarii cuprinde: principalele teze, idei si concluzii; principalele ipoteze confirmate si neconfirmate; modele de analiza ; argumentatia teoretica si practica; argumentatia juridica si social - politica necesara fundamentarii concluziilor stiintifice; sursele de informare si modul de prelucrare; probleme speciale neclarificate; conturarea structurii lucrarii: parti, sectiuni, capitole, paragrafe.

Planul definitiv al lucrarii se realizeaza dupa modificarile care se aduc planului preliminar. Însa planul definitiv al lucrarii va fi realizat în ultima etapa - redactarea si sustinerea publica a lucrarii stiintifice.

Documentarea bibliografica si documentarea de teren

Documentara stiintifica este a doua etapa a procesului de cercetare stiintifica. Ea este un proces de învatare activa a tuturor informatiilor stiintifice privitoare la tema care face obiectul cercetarii, cum sunt: notiunile si conceptele, în genere limbajul stiintific; principiile, legile, teoriile, axiomele, ipotezele confirmate si neconfirmate; datele si informatiile necesare asupra fenomenului din practica juridica; metodele si tehnicile de investigare adecvate analizei, formularii si verificarii ipotezelor.

Documentarea - învatarea constituie o latura importanta a creatiei stiintifice:

a învata înseamna a repeta aceleasi trasee, pe aceleasi conexiuni;

a crea înseamna a urma alte trasee (circuite) informationale, alte interconexiuni.

Documentarea - învatarea reprezinta, asadar, o latura a creatiei stiintifice; bine realizata, documentarea - învatarea poate conduce la savârsirea actului final de creatie (iluminare). Ea începe prin consultarea câtorva surse care ofera informatii despre tema chiar înainte de alegerea acesteia, în vederea formularii deciziei de alegere. Documentarea sistematica, desfasurata pe întregul front al problematicii mentionate, are loc însa dupa alegerea temei de cercetare.

Documentarea - învatarea se întemeiaza, deci, pe doua concepte diferite:

- informatia stiintifica este un produs specific al cercetarii stiintifice, este o marfa sub forma unei idei care are atributele oricarei marfi (adica cerere, oferta si pret). Bateson spunea ca informatia stiintifica este "o diferenta care creeaza diferenta", adica este o idee care, utilizata corespunzator, creeaza o alta idee; pe baza informatiei stiintifice se înnobileaza continuu productia de bunuri si de servicii;

- informarea este procesul de procurare a surselor care contin informatiile stiintifice necesare învatarii - documentarii.

Procurarea informatiilor stiintifice a devenit astazi un proces foarte dificil, deoarece volumul de informatii stiintifice (carti, CD-uri si alti purtatori) a crescut enorm, având de-a face cu o adevarata explozie; cresc disparitatile terminologice; multe lucrari nu se publica sau se publica partial; informatia stiintifica este perisabila datorita cresterii cercetarilor stiintifice si perfectionarii calitatii informatiei stiintifice; accesul la informatie este dificil.

Din toate aceste considerente, în vederea înlesnirii accesului la informatia stiintifica s-a nascut si s-a dezvoltat un puternic sector de informare, care îndeplineste, pentru beneficiarii lui, functii de triere, clasificare, depozitare, inclusiv de prelucrare.

Cu toate acestea si noi, beneficiarii sectorului de informare, trebuie sa ne însusim un minim de cunostinte, pentru a avea o unitate de limbaj cu personalul retelelor de informare - documentare; sa cunoastem reteaua de informare, locul unde se afla si serviciile pe care ni le asigura.

Complexitatea documentarii rezulta din împletirea informarii cu documentarea propriu-zisa, care este în fapt procesul de învatare, de însusire activa a tuturor informatiilor procurate despre tema aleasa.

Documentarea stiintifica îsi dezvaluie si mai mult complexitatea si importanta prin cele patru etape pe care le cuprinde:

- informare asupra surselor purtatoare de informatii stiintifice (identificare, locul depozitarii);

- culegerea surselor sub forme precum: procurarea si obtinerea surselor, notarea si fisarea surselor, examinarea sumara a continutului surselor;

- studierea surselor sub forme precum: gruparea surselor, evaluarea utilitatii ideilor si fisarea acestor idei, analiza ideilor din toate sursele consultate si stabilirea limitelor si valorilor în general si în raport cu tema cercetata în special;

- utilizarea surselor, a ideilor în "constructia", în elaborarea lucrarii sub forma confruntarii si comparatiilor, a interpretarii informatiilor (idei, ipoteze, metode), a criticii obiective, de acceptare sau de respingere argumenta.

În concluzie, documentarea - învatarea este o etapa importanta a cercetarii stiintifice. Documentarea nu este un scop în sine, ci se subordoneaza cercetarii stiintifice a temei alese; etapele documentarii - învatarii nu sunt rigide, ele se adapteaza si se diferentiaza în functie de domeniu, de tema, de experienta si vocatia cercetatorului. Oricât ar fi de importanta, documentarea - învatarea este cel mult un proces de incubare, dar nu poate sa se identifice cu iluminarea si verificarea ipotezelor si concluziilor. Documentarea - învatarea, desi are rol vital în toate aceste privinte, nu se poate identifica în vreun fel oarecare cu cercetarea stiintifica în ansamblu, asa cum nu se poate confunda partea cu întregul.

Formele documentarii - învatarii:

Documentarea - învatarea îsi afirma continutul sau deosebit complex si prin cele trei forme de baza pe care le cuprinde:

- documentarea bibliografica (livresca), menita sa asigure informarea si cunoasterea zestrei stiintifice, adica a cea ce au creat înaintasii din toate timpurile, din tara si din afara tarii;

- documentarea directa, menita sa asigure informarea si cunoasterea fenomenului practic din zilele noastre; calitatea acesteia asigura perspective de a contribui la corectarea, perfectionarea si cresterea zestrei teoretice a stiintei;

- documentarea realizata prin consultarea specialistilor; aceasta se poate realiza în toate etapele elaborarii temei, de la alegerea pâna la încheierea ei.

A. Documentarea bibliografica - livresca

Functia ei specifica, relevata anterior, subliniaza marea importanta a documentarii bibliografice.

Surse documentare bibliografice

Exista patru feluri de surse documentare bibliografice:

- documente primare, care contin ideile sub forma de documente periodice sau neperiodice; (legislatia româneasca, acquis-ul comunitar, jurisprudenta);

- documente secundare, periodice sau neperiodice, rezultate din prelucrarea documentelor primare: reviste de referate; reviste de titluri; sinteze documentare; ghiduri bibliografice;

- documente tertiare, periodice si, mai ale, neperiodice, rezultate din prelucrarea documentelor secundare sub forma de: bibliografii; culegeri de traduceri; sinteze de referate;

- microformate: benzi, discuri, imagini, programul Lex - 2000 pe Internet.

Documentele secundare si tertiare, pregatite de personalul unitatii de informare - documentare, ajuta doar pentru a ajunge la documentele primare. Studiul acestora din urma asigura succesul documentarii. Orice documentare care se limiteaza la documente secundare si tertiare ramâne o pseudodocumentare.

Documentarea bibliografica se realizeaza în aceleasi patru etape, cu ajutorul unor instrumente specifice, astfel:

- etapa de informare se realizeaza cu ajutorul cataloagelor alfabetic si pe materii, existente în toate bibliotecile;

- etapa de culegere a surselor se realizeaza prin fisare bibliografica. O fise bibliografica cuprinde: numele si prenumele autorului, denumirea lucrarii, locul publicarii, denumirea editurii, anul aparitiei si numarul de pagini;

- etapa studierii surselor se realizeaza prin: explorarea globala, rapida a fiecarei surse, ceea ce presupune trecerea în revista a cuprinsului, a prefatei si postfatei, a bibliografiei, a activitatii autorului, a editurii care o publica; a metodei folosite pentru analiza, a mesajului si contributiei personale a autorului fata de alte surse; a gruparii dupa criterii de importanta a tuturor surselor; elaborarea de referate documentare (pe baza unei singure surse); de referate documentare de sinteza (pe baza mai multor surse); elaborarea de note de lectura, conspecte, adnotari si fise de idee; fisa de idee are o importanta vitala pentru precizia si eficienta cercetarii pentru economisirea timpului. Pe o patrime de hârtie A4 se înscrie o singura idee, pe o singura fata, cu loc suficient pentru adnotari proprii, cu precizarea exacta a sursei din care s-a extras conform fisei bibliografice, cu deosebirea ca aici se adnoteaza pagina de la care s-a extras ideea.

Etapa utilizari surselor nu include nici o particularizare speciala fata de recomandarile generale facute anterior pentru toate formele de documentare.

B. Documentarea directa are o importanta speciala, vizând cunoasterea fenomenului juridic real, asa cum se prezinta el în practica, în totalitatea însusirilor si trasaturilor lui concrete.

Etapa de informare asupra fenomenului cercetat se realizeaza pe baza de acte normative, monografii, studii de caz.

O importanta esentiala are etapa culegerii datelor statistice, dinamice si statice, de structura, a indicatorilor cantitativi si calitativi, a variabilei dependente si a variabilelor - factori independenti. Datele pot fi statistice, dar pot fi procurate în urma organizarii prin efort propriu al cercetatorului (anchete, chestionare).

Calitatea datelor este hotarâtoare pentru succesul oricarei cercetari stiintific: ele trebuie sa aiba relevanta; estimarile sa fie corecte; pregatirea datelor sa se realizeze în raport cu scopul lucrarii; datele sa aiba completitudine.

Etapa studierii surselor trebuie sa se întemeieze pe o buna observare a datelor; calculele indicatorilor sa aprofundeze observarea fenomenului; ierarhizarea, agregarea, dezagregarea datelor sa asigure corelatia, masurarea cantitativa si calitativa a fenomenului juridic.

Etapa utilizarii datelor trebuie sa se faca prin confruntare cu teoria juridica, daca sustin o ipoteza sau alta; sa faciliteze formularea altor ipoteze; sa corecteze vechea teorie si sa asigure noi enunturi teoretice, noi concluzii stiintifice.

C. Documentarea prin consultarea specialistilor este de mare eficienta în toate momentele elaborarii lucrarii, asupra tuturor aspectelor teoretice, conceptuale, metodelor de analiza si calcul, asupra interpretarii datelor si formularii concluziilor. Cercetatorul trebuie sa cunoasca reteaua de institutii care poseda date statistice, care efectueaza studii si cercetari, care dispune de toate sursele de informare, teoretica si practica, inclusiv prin Internet.

9. Explicarea fenomenului juridic

Explicarea fenomenului juridic (etapa a III-a) este cea mai complexa etapa a metodologiei de cercetare stiintifica. Ea este alcatuita din doua momente importante:

formularea ipotezei sau momentul constructiv creativ;

verificarea ipotezei sau momentul critic-valorizator.

Ambele momente ale explicarii fenomenului juridic graviteaza în jurul ipotezei.

Formularea ipotezei este o operatiune complexa, alcatuita din mai multe operatiuni importante.

A. Ipoteza. Definitii si functii

Ipoteza este o presupunere, o conjectura, în baza careia urmeaza sa se explice problema juridica, diferenta constatata între teoria juridica existenta si practica juridica; cauza (ele) si factorul (ii) care determina evolutia unui fenomen juridic.

Ipoteza poate fi comparata cu un cap de pod plasat între cunoscut si necunoscut, între ceea ce stim despre fenomenul juridic si ceea ce nu stim despre acesta, dar vrem sa stim.

Ipoteza întretine legaturi cu sistemul de cunostinte existente în proportii diferite, în functie de pozitia pe care i-o dam din formulare, între cunoscut si necunoscut.

Ipoteza este o presupunere care nu are însa nimic subiectiv, arbitrar; ea rezulta în mod firesc dintr-un ansamblu de analize desfasurate atât în procesul documentarii bibliografice, cât si în cadrul documentarii directe, în procesul de analiza si sinteza a tuturor datelor, calculelor si informatiilor studiate.

Din punctul de vedere al profunzimii, ipotezele sunt: fenomenologice, întemeiate mai mult pe aspecte si laturi exterioare, mai de suprafata (de aceea, ipotezele fenomenologice au mai mult un rol auxiliar) si reprezentationale - acelea formulate prin considerarea elementelor rezultate din analiza structurii interne a sistemului, a fenomenului cercetat. Acestea sunt, desigur, ipotezele principale ale cercetarii.

Valoarea stiintifica a ipotezei este cu atât mai mare, cu cât din modul de formulare pot sa rezulte mai multe consecinte, sub forma de predictii (enunturi) concrete, care urmeaza sa fie testate si verificate.

Ipoteza trebuie sa îndeplineasca mai multe cerinte:

sa aiba mare capacitate de explicare a fenomenului juridic;

sa satisfaca exigenta de noncontradictie;

sa aiba un mare continut informational;

sa genereze cât mai multe consecinte testabile;

sa permita previziuni de noi aspecte si evenimente.

Formularea ipotezei se realizeaza în procesul mai multor analize si calcule de evaluare a masurii (proportiei) în care ipoteza explica problema juridica (diferenta dintre teorie si practica).

O ipoteza formulata bine poate contribui si la realizarea momentului critic - valorizator, acela de verificare a ipotezei.

B. Relatia cauzala si rolul ei în formularea ipotezei

Dintre toate formele de legaturi (conexiuni) examinate, relatia cauzala este cea mai importanta pentru formularea ipotezei si explicarea fenomenului juridic. "A sti cu adevarat înseamna a sti prin intermediul cauzelor" (vero scire per causas scire) (Fr. Bacon, 1561-1626); "Cauza fiind data, efectul decurge cu necesitate" (Ex causa data necesario sequitur effectus) (B. Spinoza, 1632-1677).

Relatia cauzala se defineste în felul urmator: decurge din caracteristicile sistemului (fenomenului cercetat); este o legatura temporala; este o legatura obiectiva între doua fenomene, doua procese sau doua elemente care se succed, unul în calitate de cauza, provocând pe celalalt, în calitate de efect.

Relatia cauzala are un caracter complex, îmbracând diferite forme: relatia de conditionare: ea nu este determinata în raport cu efectul, dar este indispensabila pentru producerea efectului. Ea sustine actiunea cauzei, o grabeste sau o încetineste, o stimuleaza sau o frâneaza; relatia de interdependenta - când un fenomen în calitate de cauza determina un alt fenomen în calitate de efect, dar si reciproca este valabila; cauza îsi schimba locul devenind efect, iar efectul devine cauza.

Odata efectul aparut, el joaca un rol asupra cauzei, influentând-o.

Verificarea ipotezelor si fundamentarea concluziilor stiintifice

Verificarea ipotezelor si fundamentarea concluziilor stiintifice constituie al doilea moment al explicarii fenomenului juridic (momentul critic valorizator).

Schema modelului (Gheorghe Raboaca, Dumitru Ciucur, op.cit., p. 157).

Rezultatele teoretice (implicatiile si consecintele ipotezei) (A) în confruntare cu faptele empirice (P) constituie punctul de pornire si esenta procesului de verificare a ipotezei si concluziei stiintifice.

Daca faptele empirice (P) arata compatibilitate cu teoria rezultata din ipoteze, conchidem: ca ipoteza nu e infirmata; ca ea este acceptata provizoriu.

Daca apar dezacorduri între P si A ipoteza fie se respinge; fie se modifica pâna când teoria (A) concorda cu P.

Deci, procesul de verificare a ipotezei si de fundamentare a concluziilor stiintifice este un complex de operatii, implicând:

evidentierea rezultatelor ipotezei (noua teorie, implicatiile, consecintele);

confruntarea rezultatelor ipotezei (A) cu observatiile empirice (P);

testarea trainiciei relatiilor dintre A si P.

A. Procedee de verificare a ipotezei si de fundamentare a concluziilor stiintifice:

Experimentul reprezinta principalul procedeu; posibil si datorita tehnicii de calcul.

Forme de experiment:

naturale - din sistemele micro, mezo, macro;

artificiale - create de cercetator = modele;

de teren - care, în raport cu manipularea variabilelor, pot fi pasive sau active;

de laborator - ajuta la izolarea variabilelor si verificarea ipotezelor ca, de pilda: teste econometrice; simulari (imitativ-analoge); anchete, sondaje.

Experimentul, indiferent de forma sa concreta, este o forma controlata, în conditii reale sau create de cercetator, prin care se masoara influenta variabilelor independente, asupra variabilei dependente, toti ceilalti factori independenti fiind tinuti sub control, constanti.

Experimentul cere:

alegerea unitatilor de observare, de experimentare;

alegerea unitatilor de control al experimentului, adica compararea actiunii variabilelor independente asupra variabilelor dependente, fara ca asupra acestora sa se exercite si actiunea altor variabile independente.

Momentul central al experimentului este masurarea variabilelor dependente înainte si dupa introducerea fiecarei variabile independente. Daca variabilele se cer izolate, dar nu se pot controla (pentru ca mai multe variabile se interfereaza), se poate recurge la un control static prin selectionarea aleatorie a unitatilor de observare. În final, se face estimarea erorii aleatorii. Exista doua posibilitati: se compara doua unitati asemanatoare, dar caracteristica urmarita este prezenta doar într-o unitate; se compara doua unitati diferite, dar cu o singura caracteristica în comun.

Simularea este o forma particulara a experimentului. Prezinta mare interes pentru teoria si practica juridica.

Presupune construirea de modele juridice, în locul fenomenului juridic real (procese simulate).

Simularea dezvaluie informatii pretioase asupra: starii fenomenului studiat; modulului lui de functionare; comportarii fenomenului; interdependentei dintre componente si paliere; aspectelor analoge; legilor de dezvoltare a fenomenului; capata accente de experiment dirijat.

Simularea contribuie la realizarea unor importante clarificari metodologice: clarificarea formei legaturii dintre variabile; estimarea parametrilor legaturilor; verificarea ipotezelor; testarea diferitelor cai de actiune practica; stabilirea nivelului optim al variabilelor controlate; comportamentul modelului în raport cu variatia factorilor.

Scenariul constituie un alt procedeu de verificare a ipotezelor si concluziilor stiintifice. Este o varianta a modelarii statistico-matematice si s-a extins datorita dezvoltarii tehnicii de calcul.

Scenariul este o proiectie a unui proces (fenomen) juridic pornind de la premise extrase din realitate si de la una sau mai multe ipoteze succesive de comportament al diferitilor factori sau agenti, în scopul de a formula decizii si strategii juridice.

Calitatea scenariului este în functie de:

o realismul premiselor;

o factorii de comportament (ipotezele considerate);

o rigoarea legaturilor cauzale.

Pentru decizii care includ si un factor subiectiv se cer studiate si verificate succesiv toate consecintele derivate din ipoteze.

B. Teoria generala a dreptului, cât si celelalte ramuri ale stiintelor juridice folosesc în acelasi timp si anumite metode concrete de cercetare "luate în sensul de procedee, mijloace, tehnici folosite pentru investigarea fenomenului juridic si fara de care nu poate fi conceput studiul sau cercetarea oricarui fenomen". Aceste metode concrete sunt urmatoarele:

1. Metoda istorica. stiinta juridica prezinta dreptul în evolutia lui istorica, studiind în acelasi timp si modul în care s-au format o serie de categorii cu care ea lucreaza în momentul de fata, cum sunt: tipul de drept, esenta dreptului, forma dreptului, functiile dreptului.

2. Metoda logica se gaseste în strânsa legatura cu metoda istorica . Unitatea dintre aceste aspecte logice si cele istorice ale fenomenului constituite un principiu de baza al filosofiei si metodologiei care este valabil si pentru stiinte juridice. Metoda logica poate fi definita ca o "totalitate de procedee si operatii metodologice si gnoseologice specifice, prin care se creeaza posibilitatea surprinderii structurii si dinamicii interne a formei si raporturilor sociale interne, într-un cuvânt, a logicii obiective a dezvoltarii sociale".

Utilizarea metodei logice în studierea problemelor dreptului este deosebit de utila daca ne gândim la faptul ca instaurarea puterii de stat, constituirea sistemului de organe ale statului, corelatia dintre ele sunt orientate în conformitate cu un model relational, iar activitatea de elaborare a dreptului, cât si cea de aplicare a lui trebuie sa aiba un caracter logic. Logica este aplicata unei sfere largi de probleme juridice cum sunt: definitii legale, metode de formare si clasificare a conceptelor juridice, sistematizarea normelor juridice, solutionarea concursului sau conflictelor de norme, regulile rationamentului juridic, interpretarea normelor juridice.

Folosirea logicii în cercetarea juridica nu trebuie sa duca la neglijarea continutului normelor juridice, a fundamentului lor normal sau sa exagereze aspectul ei speculativ în detrimentul cerintelor vietii sociale si a practicii judiciare.

3. Metoda experimentala. Dreptul actionând asupra relatiilor sociale, modelându-le, tinde mereu la perfectionarea acestora. Mijloacele lor specifice de actiune asupra relatiilor sociale presupun o permanenta adaptare si perfectionare. În acest sens trebuie subliniate încercarile de a aplica în domeniul juridic unele metode si procedee care initial apartineau stiintelor exacte, printre care si experimentul. Multa vreme stiintele sociale au privit cu rezerva aceasta metoda, considerând-o potrivita numai pentru stiintele naturii. S-a constatat însa ca experimentul, fiind o observatie provocata, ofera posibilitatea repetarii de un numar mare de ori a fenomenului cercetat, cât si desprinderea obiectului experientei din contextul interdependetelor în care el evolueaza în mod firesc. Experimentul ar fi "acea metoda de cunoastere în care subiectul cunoscator obliga obiectul de cunoscut sa se manifeste acolo si unde vrea el, în conditiile pe care i le impune, cu scopul precis al descrierii si sesizarii esentelor si legilor lui".

Experimentul poate fi facut în laborator sau "pe teren". În domeniul stiintelor juridice se utilizeaza atât experimental de laborator (în special în domeniul criminalisticii, al cercetarilor penale), cât si experimentarea pe teren (mai ales în domeniul reglementarii juridice).

Aplicarea metodei experimentale în activitatea legislativa reprezinta un pas înainte pe linia sporirii eficientei reglementarii prin norme juridice a relatiilor sociale.

4. Metode cantitative. Introducerea metodelor cantitative în stiintele sociale urmareste, ca si în cazul metodei experimentale, obtinerea unui spor de precizie caracteristic stiintelor exacte la care se adauga posibilitatea folosirii cunostintelor din domeniul matematicii a caror exactitate este incontestabila.

"Cuvintele limbajului matematic sunt, fata de cele ale limbii uzuale, ceea ce este o cheie de siguranta fata de una obisnuita. Exista destula indeterminare într-un cuvânt obisnuit, pentru ca doi interlocutori sa aiba impresia ca se înteleg fara a gândi exact acelasi lucru; limbajul matematic avea sa scape de aceasta ambiguitate".

Aplicarea datelor matematice în domeniul stiintelor juridice întâmpina unele greutati obiective, având anumite limite. Astfel, în activitatea juridica intervin o serie de stari psihologice volitive legate de reglementarea juridica, pozitia individului fata de prevederile normative si starile lui afective în raport cu aceste prevederi. Pe de alta parte, trebuie sa tinem seama de faptul ca relatiile sociale sunt foarte complexe. Nu toate relatiile sociale pot fi reglementate juridic printr-o reprezentare cantitativa, prin cifre si simboluri matematice. Cu toate acestea, metodele cantitative se pot aplica si în domeniul stiintelor juridice. Normele de drept contin în ele o masura, o proportie, o dimensionare reflectând în felul acesta anumite legaturi cantitative ce se gasesc în cadrul relatiilor social supuse reglementarii. Dreptul apare, deci, ca un instrument de masurare a relatiilor sociale pe care le supune unui proces de formalizare.

Urmarind certificarea fenomenelor juridice este necesara o traducere a specificului normativ a fenomenului juridic în limbaj cantitativ si apoi retraducerea rezultatelor astfel obtinute în limbaj juridic.

Masurarea consta în compararea succesiva a intensitatii supusa masurarii cu sirul intensitatilor etalon si gasirea unei intensitati etalon, cât mai apropiate de intensitatea masurata.

O aplicare a datelor matematice o întâlnim în domeniul statisticii judiciare. Cu ajutorul metodelor statistice se poate observa regularitatea cu care apar diferite fenomene supuse observatiei în diverse domenii ale relatiilor sociale, semnalând în acest fel necesitatea adoptarii unor masuri juridice ce se impun. Uneori, organele de urmarire penala folosesc datele statistice în studierea fenomenului infractional, putând astfel evidentia caracteristicile cantitative ale criminalisticii în vederea descoperirii specificului lor calitativ. De asemenea, metodele statisticii aduc o contributie însemnata la prevenirea si combaterea fenomenului criminalitatii.

Metodele cantitative se folosesc cu succes si în cercetarea posibilitatilor de optimizare a deciziilor organelor administratie de stat. Cunoscând activitatile individuale, durata medie a realizarii lor, pot fi optimizate diferite tipuri de activitati ale organelor administrative. Ţinând seama de similitudinea ce exista între circuitele ce exista între informatiile si deciziile transmise de indivizii ce compun o structura organizatorica data (de exemplu: un minister, o prefectura, o primarie) si tipurile de circuite electrice se poate realiza un grafic ce poarta numele de organigrama. Cu ajutorul ei se pot trage concluzii cu privire la structura organizatiei respective cât si la retelele organizatorice care se preteaza cel mai bine la diverse sarcini.

5. Metode prospective. Introducerea metodelor prospective în domeniul stiintei dreptului urmareste nu numai cresterea rolului functiei de previziune în viitor, ci si cresterea rolului functiei explicative. Capacitatea de a descoperi legitatile dezvoltarii fenomenelor juridice depinde de gradul cunoasterii evolutiei fenomenelor sociale. Prognoza juridica presupune un aparat metodologic complex, folosirea celor mai noi procedee si tehnici.

Metodele prospective se utilizeaza în fundamentarea adaptarii, cuprinzând si interpretarea pe care le vor da organele de aplicare care vor urmari realizarea lor.

6. Studiul de caz prin "Anamneza clinica"

Presupune o incursiune în istoricul cazului, "o rememorare - întoarcere în trecut", vis- á -vis de etiologia factorului juridic de cercetat: traditie, cutuma, obicei, regula, lege etc. sau, de exemplu, a personalitatii învinuitului, inculpatului, martorului, victimei etc.

Din aceasta perspectiva se pot reconstitui si explica evolutiile în planul comunitatii a normelor informale, precedentelor judiciare, izvoarelor de lege etc., sau se identifica sursele disfunctiilor de personalitate si atitudinile comportamentale în cazul delincventei în sens larg.

Metoda[1] deriva din medicina unde antecedentele heredocolaterale si anamnestice servesc stabilirii diagnosticului si atitudinilor terapeutice adecvate.

7. Metoda tipologica

Presupune o incursiune în algoritmul unei regularitati vis-á-vis de evolutia realitatilor juridice (vezi norme juridice) sau exemplificativ pentru psihologia judiciara, victimologie etc., vis-á-vis de evolutia starii infractionale sau a unei categorii de infractori, ex. criminali în serie.

De altfel, distinsul prof.univ. Iancu Tanasescu[2] subliniaza ca "în cadrul acestei metode se porneste de la notiunea de tip, definita ca o combinatie a mai multor trasaturi caracteristice pentru fenomenul social o anumita grupare de tipuri ce cuprinde trasaturi definitorii caracteristice unui anumit fenomen sau a unui grup de fenomene" .

8. Metoda statistica[4]

Studiaza fenomenele de masa ale societatii si ale statului, clasificându-le si sistematizându-le prin retinerea elementelor fundamentale si înlaturarea celor accidentale, pastrând doar ceea ce este reprezentativ si tipic, regularitatea aparitiei unor fenomene, constanta acestora si aprecierea cantitatii lor. Legile statistice, stabilind fenomenul de repetitie si de succesiune - a fenomenelor juridice si realitatii sociale (N.A.) - stratifica, asadar, observatiile.

În cadrul metodei statistice se impune ordonarea si gruparea datelor din volumul de observatii si date examinate. În urma gruparii datelor ce apartin unor clase ce urmeaza sa fie concentrate într-o valoare centrala, se formeaza baza prelucrarii statistice a materialului brut - vezi aplicatiile pe terenul psihologiei judiciare.

Pe lânga posibilitatea de a prezenta datele cercetarii, ale reprezentarii grafice, se trece la metoda exprimarii sintetice a ansamblului de date, evidentiind anumite valori numerice. În acest mod rezultatele imediate vor fi reduse la câteva valori caracteristice pentru a se stabili tendinta generala a fenomenului. De la valorile normale, din studiul corelatiei se va stabili legatura între anumite procese si fenomene, stabilindu-se dispersia si abaterea standard. Iata, asadar, cum prin metoda statistica se traduc fapte în enunturi abstracte si predictii matematice.

9. Metoda sociologica

Prelucrând opera prof. I. Oancea si C. Belu, reputatul prof. Iancu Tanasescu pleaca de la adevarul conform caruia metoda sociologica prezinta caracterele sale inductive, obiective si exclusive, stabileste influenta fenomenelor sociale asupra constiintei individului, rolul si eficienta institutiilor legale privind sanctionarea si prevenirea infractiunilor. Astfel, studiind fenomenele sociale dintr-un punct de vedere special prin metoda sociologica se identifica regulile generale de evolutie a constiintei sociale în cadrul grupului social, legitimând raporturile dintre indivizi si societate.

Metoda sociologica ajuta fundamental la cercetarea vietii sociale în care germineaza ca o constanta permanenta juridicul ascuns în legitatile individualizarii - generalizarii, repetitiei - succesiunii faptelor sociale, generând în ultima instanta abstractizarile normative - legea.

10. Metoda comparativa

În conceptia prof.univ.dr. Iancu Tanasescu , înseamna observarea unor fenomene sau absenta simultana a doua fenomene sau serii de fenomene, analiza acestora relevând legaturile dintre ele. Are doua forme: analogica - care presupune compararea asemanarilor si antidoctica - presupune diferentele dintre fenomene. În cadrul procedeului concordantei se stabileste legatura directa existenta între fenomenul rezultat si actiunea celorlalte fenomene care au operat anterior, factori comuni care vor reprezenta cauzele directe.

Procedeul diferentei determina ca un fenomen sa fie relevat în cazul întrunirii anumitor conditii si absent în cazul lipsei acestor conditii, fapt care determina concluzia ca fenomenul rezida în elemente comune. Procedeul variatiilor concomitente determina concluzia ca în cazul când un fenomen este precedat, daca variaza în acelasi mod ca fenomen care succede, va constitui în mod cert cauza fenomenului precedent.

În sprijinul metodei comparative se situeaza frecvent analiza predictiva cu privire la evolutia si evaluarea fenomenelor si realitatilor juridice vis-á-vis de estimarea unor posibile necesitati legislative.

11. Exercitiu aplicativ de drept comparat

Odata cu tratarea "metodei comparative" ajungem pe teritoriul fascinant al dreptului comparat , retinând în conceptia distinsului autor dr. Leontin-Jean Constantinesco, cele trei stadii succesive caracteristice metodei comparative: connaître = a cunoaste; comprendre = a întelege; comparer = a compara, regasite în "Regula celor trei C".

Selectând din opera citata, retinem ca orice abordare comparativa a dreptului presupune un algoritm extrem de exigent.

A. Din perspectiva lui "a cunoaste" - "connaître"

- Juxtapunerea sau compararea ordinilor juridice

A descoperi institutiile juridice de drept strain ce alcatuiesc termenii de comparat, "...caci pentru a le face de înteles juristilor nationali, institutiile juridice straine, comparatistii trebuie deseori sa le faca sa sufere un fel de transformare aparenta, destinata sa le apropie de categoriile si notiunile cunoscute din dreptul national"

- Cunoasterea institutiilor juridice straine ca scop în sine

Dincolo de nevoia curiozitatii stiintifice vis-á-vis de modul în care altii au solutionat varii aspecte ale normativului juridic, acest gen de studii raspunde în mod esential scopului pragmatic al cunoasterii dreptului strain pentru a-l aplica, din acest punct de vedere dr. Leontin-Jean Constantinesco opiniaza ca "este cazul ori de câte ori juristii nationali trebuie sa interpreteze sau sa aplice reguli ale unei ordini juridice straine". Internationalizarea unei parti tot mai importante a procesului economic, dinamica vietii afacerilor si mobilitatea mereu mai accelerata si largita a subiectelor si a obiectelor de drept, dincolo de ordinea lor juridica originara, obliga avocatii si magistratii sa cunoasca din ce în ce mai mult ordinile juridice straine necesare solutionarii conflictelor cu componente internationale. Acestui proces de natura generala i se adauga procesul particular al integrarii regionale care, în cadrul Comunitatii Economice Europene, vizeaza sa asigure nu numai libera circulatie a marfurilor, dar în acelasi timp si a factorilor de productie, ceea ce multiplica numarul problemelor juridice având o componenta comunitara. Tratatul C.E.E. a avut în vedere aceste probleme din unghiul factorilor de productie, neîntelegând sa reglementeze decât problemele care, pe acest plan, sunt puse prin liberalizarea lor. Dar libera circulatie a marfurilor, dreptul de stabilire a persoanelor juridice si libera circulatie a lucratorilor în interiorul Pietei Comune, pun foarte numeroase probleme de drept international privat[9].

- Fragmentarea termenilor de comparat si "schema comparativa"

Presupune fragmentarea termenilor de comparat în elementele lor componente, evidentiate într-o serie de mici probleme distincte care alcatuiesc "schema comparativa". Elementele si problemele facând parte din aceasta pot fi de natura institutionala sau structurala, formala sau materiala, conceptuala, ideologica sau politica, de rezultat direct sau indirect

- Abstragerea si integrarea termenului de comparat în ordinea sa juridica

Etapa care într-o prima faza presupune izolarea cu scop metodologic a termenului de comparatie fata de ordinea sa juridica, acesta fiind examinat mai întâi în el însusi, pentru ca într-o a doua faza termenul sa fie examinat în raporturile sale cu ordinea juridica si mai ales scotând la iveala modul în care acest termen este influentat de ea si de elementele sale determinante.

Obstacolul lingvistic este partial rezolvat prin traduceri si dictionare sau persoane interpuse. Dificultatea consta în aceea ca termenul de comparat necesita studierea lui în complexitatea izvoarelor de drept care în ordinea respectiva concura în a-l forma. Din aceasta perspectiva ne alaturam lui Marc Ancel - "Utilité et méthodes", pag. 91: "...este clar ca pentru a aborda dreptul unei tari straine este preferabil (Leontin-Jean Constantinesco - "este indispensabil") sa-i cunosti limba". În definitiv este vorba sa se ajunga la o transpunere juridica dintr-o ordine de drept în alta printr-o traducere lingvistica dintr-o limba în alta.

- Compararea pe baza de ancheta si de rapoarte nationale

Presupune înlocuirea efortului individual cu cel colectiv în care scop problema sau institutia juridica comuna (de comparat) este studiata în diverse ordini juridice prin intermediul unor rapoarte si anchete nationale, bazate pe chestionare ce contin expres punctele si problematicile unanim selectate si izvorând din documentatia oferita de juristii ordinii respective. În urma acestui proces se obtine o sinteza care scoate la iveala asemanari si diferente, principii comune si principii care se exclud.

- A studia termenul de comparat în complexitatea totalitatii izvoarelor ordinii juridice avute în vedere

Se bazeaza pe realitatea conform careia în dreptul comparat izvoarele dreptului pot varia, dupa cum variaza dreptul însusi, adica modul de a reglementa juridic raporturile sociale ce pot fi ele însele concepute si construite altfel. Nu o data, izvoarele ordinii juridice sunt împartite într-o multime de texte fragmentare si având o autoritate diferita, cum ar fi constitutia, legea, regulamentul, actele executivului si ale autoritatii administrative . Credem, din aceasta perspectiva, ca se impune nu a studia comparativ principiile inflexibile si articolele izolate, ci preponderent solutiile oferite raporturilor juridice sub toate aspectele în realitatea juridica a statelor care solutioneaza probleme juridice similare, retinând motivele si argumentele care au condus la respectivele solutii si rezultate în cadrul ordinii de drept respective. În sensul celor afrmate de noi, dr. Leontin-Jean Constantinesco - op.cit., pag. 169-182 - atrage atentia asupra faptului ca "textul legislativ singur nu poate arata imaginea adevarata a termenului de comparat" - "textul legislativ este prost redactat" - "textul legislativ principal este completat de alte texte" - "textul legislativ este completat sau modificat de aplicarea sa jurisprudentiala" - "comparatistul nu trebuie sa se încreada, necontrolat, în opinia doctrinei nationale" - "comparatisul trebuie sa sesizeze practica reala a regulii de drept"

- A respecta ierarhia izvoarelor ordinii juridice avute în vedere. Variatiile sale posibile

Presupune, în primul rând, a sti si identifica foarte clar ierarhia izvoarelor de drept, a sti daca aceasta ierarhie este aceeasi în toate ordinile juridice sau daca ea variaza si, în ipoteza acesta, în functie de ce variaza si în raport cu ce. (Vezi op.cit., pag. 183 - "ierarhia izvoarelor de drept si a izvoarelor legislative în sistemul european"; "pozitia cutumei si a jurisprudentei printre izvoarele de drept în sistemul european"; "privire asupra ierarhiei izvoarelor de drept în sistemul anglo-american"; "ierarhia izvoarelor este un element deteminant care se rasfrânge asupra metodei comparative".

- A interpreta termenul de comparat dupa metoda caracteristica ordinii juridice careia îi apartine

Presupune faptul ca metoda de interpretare a fiecarei ordini juridice îsi are propriile particularitati, "valoarea data literei textului si notiunilor si categoriilor sale generale, precum si vointei legiuitorului si lucrarilor pregatitoare, sau intereselor partilor sau hotarârilor judiciare, sau, în cele din urma, ratiunii, obiectivului legii, precum si consideratiilor de valoare si de echitate, variaza nu numai de la o ordine juridica la alta, dar si în interiorul aceleiasi ordini juridice de la o perioada la alta"

B. Din perspectiva lui "a întelege" - "comprendre"

- Obligatia de a reintegra termenul de comparat în ordinea sa juridica

Orice studiu comparativ limitat doar la cunoasterea dreptului real risca sa fie în parte inexact sau chiar fals. Pentru a întelege în mod real o institutie straina, comparatistul va trebui totdeauna sa cunoasca elementele determinante ce caracterizeaza ordinea juridica respectiva, sa coboare în mediul înconjurator, deci în lumea, mai adânca si mai putin precisa, mai fluida si mai putin concreta, acolo unde se formeaya sursele reale ale normei juridice. El va trebui sa chestioneze acel "de ce" social si uman, moral si religios, istoric si politic, economic si ideologic al ordinii juridice. si în acest caz, va fi vorba de a descoperi înainte de a sti si de a cunoaste înainte de a întelege cu adevarat, pentru a putea în cele din urma compara.

- Obiectul cercetarii în timpul acestei faze

Faza întelegerii începe dupa ce faza cunoasterii se termina. În realitate, cele doua faze nu sunt nicidecum separate printr-o etanseitate completa. Dimpotriva, cele doua faze interfereaza. Totodata, exista între cele doua faze deosebiri mari si aceasta mai ales deoarece obiectul cercetarii capata o noua dimensiune si se schimba, într-un fel, de la o faza la alta. În prima faza, obiectul cercetarii era în mod exclusiv termenul de comparat. În a doua faza, obiectul cercetarii este termenul de comparat în legaturile sale imediate cu ordinea juridica, precum si cu caracteristicile sale fundamentale.

A anliza termenul de comparat în cadrul ordinii juridice, înteleasa ca un ansamblu coerent, înseamna a examina raporturile sale cu aceasta si a lumina mai întâi elementele fundamentale ale acestui ansamblu. Desi în mod partial, examenul priveste, deja în acest moment, ordinea juridica; întelegerea unei parti, termenul de comparat, necesita cunoasterea aproximativa a întregului, cu alte cuvinte a partilor sale cele mai importante, care sunt elementele determinante. Ea necesita de asemenea cunoasterea precisa a legaturilor directe si indirecte ale termenului de comparat cu acest întreg. De aceea, pentru a asigura întelegerea trebuie integrat termenul de comparat în ordinea sa juridica.

Apropiind una de alta doua ordini juridice, se apropie în mod necesar doua realitati sociale diferite, precum si doua moduri de a concepe, de a gândi si de a ordona juridic aceasta realitate sociala.

- Motivele care cer integrarea termenului de comparat în ordinea sa juridica

Analiza termenilor de comparat, detasati de ordinile lor juridice, risca sa duca la o cunoastere inexacta deoarece este izolata, fragmentara, formala si exterioara. Aceasta cunoastere n-ar putea fi exacta decât daca notiunile, institutiile si principiile juridice, adica termenii de comparat, ar avea o valoare absoluta, deci abstracta si independenta de ordinea juridica din care fac parte. Or, tocmai, principiile si institutiile juridice sunt specifice ordinii juridice avute în vedere; ele nu reprezinta elaborari juridice egale cu ele însele în spatiu si în timp. În realitate, principiile nu au decât o valoare instrumentala si functionala, asadar relativa fata de propriul sistem. Prin obiectivul si functia lor, principiile sunt elaborari determinate în mod juridic, conditionate economic si social, subordonate teleologic. Obiectivul si functia, în raport cu sistemul juridic din care fac parte, explica forma, caracterul si rolul lor.

- Interferenta altor institutii, vecine sau complementare ale aceleiasi ordini juridice, cu termenul de comparat - primul motiv

(vezi si "executarea în natura în doctrina si dreptul englez", "executarea în natura în dreptul francez")

Dupa cum corpul omenesc nu este o simpla adunare de celule, nici o ordine juridica nu e o gramada arbitrara de particule juridice elementare eterogene. În realitate, orice ordine juridica este o creatie complexa si completa, vie din punct de vedere social, structurata economic si determinata politic. Pe de o parte, ea alcatuieste un întreg omogen, în care toate particulele juridice elemntare se integreaza dupa o ordine ce-i este proprie; pe de alta parte, ea traieste si evolueaza paralel cu evolutia socio-economico-politica a societatii respective. Ca sa întelegem functia exacta a unei institutii juridice, trebuie s-o examinam în contextul ei juridic si în lumina factorilor principali care au modulat si influentat dezvoltarea acestei ordini juridice. Interdependenta structurala si functionala existenta între institutiile aceleiasi ordini juridice cere sa se examineze functia specifica a fiecarei institutii în cadrul sistemului, deci functia ei în corelatie cu functia altor institutii juridice învecinate cu care ea vine în contact sau de care se apropie printr-o înrudire functionala.

- Influenta exercitata de elementele determinante - al doilea motiv

Orice ordine si orice sistem juridic este expresia nu numai a unei anumite logici si a unei conceptii dogmatice. Acesta este aspectul cel mai vizibil, însa cel mai putin important. Dreptul pozitiv este mai ales expresia unei anumite conceptii asupra vietii, societatii si omului, în cele din urma a unei scari de valori. Ca atare, el este purtatorul sau vehiculul, oficial sau implicit, al unei anumite ideologii, al unei anumite conceptii sociale, morale si politice. Aceasta scara de valori implicita este exprimata în modul cel mai sigur de elementele determinante. Potrivit împrejurarilor, ele lumineaza o mare parte, sau toate institutiile ordinii juridice, cu o lumina interioara si centrala, clara sau difuza. Comparatistul trebuie sa cunoasca lumina aceasta, deci elementele determinante, ca sa înteleaga în mod real o institutie straina ce poate fi influentata direct sau indirect de catre aceste elemente.

- Influenta factorilor extra-juridici asupra aparitiei, structurii sau functiei termenilor de comparat - al treilea motiv

Factorii extra-juridici pot exercita o influenta deosebita asupra unei legi sau asupra unei institutii juridice date. Dar, deoarece legile nu poarta în ele însele ratiunile lor de a fi, textele lor nu spun nimic, sau spun putin despre ratiunile lor de a fi, despre cauzele ce au determinat aparitia lor sau despre factorii care le-au precizat functia. Adesea, institutii si reguli juridice sunt legate din punct de vedere temporal. Ele raspund pe plan juridic unei nevoi precise resimtite pe planul economic sau politic într-un anumit moment sau într-o situatie data. Ca sa înteleaga termenul de comparat, comparatistul este obligat sa cerceteze acesti factori extra-juridici care explica aparitia sau functiile sale.

- Izvoarele sociale ale dreptului pozitiv - al patrulea motiv

(vezi în continuare selectiv din op.cit. pag. 230-252 "raporturile Dat-ului cu elementele determinante", "elemente si factori care constituie Dat-ul", "se confunda dreptul comparat cu sociologia juridica?", "factorul politic", "factorul economic", "scara de valori", "interactiunea Dat-ului si Construit-ului în diverse sisteme juridice")

Compararea este evident ca nu poate sa se limiteze la planul tehnic, chiar daca metoda comparativa poate fi aplicata în acest domeniu cu cea mai mare siguranta. Limitata la acest plan, compararea ramâne superficiala; ea sesizeaza dreptul în partea lui formulata si pozitiva, însa exterioara. Izvoarele sociale ale dreptului, care se afla în partea aceasta a frontierei, fluida si imprecisa, ce desparte domeniul dat-ului de domeniul construit-ului, ramân, în principiu, în afara cercetarii. Totusi, izvoarele formale exprima dreptul mai mult decât îl elaboreaza, revelându-l mai mult decât îl creeaza. Izvorul, cu alte cuvinte punctul de tâsnire a apei în afara pamântului, presupune existenta unei pânze de apa în interiorul solului: izvorul nu produce apa care îl alimenteaza, ci se margineste sa-i dezvaluie exterior existenta. În mod asemanator, izvoarele dreptului sunt factori nu de generare a dreptului, ci doar de revelare a dreptului dinainte format. Afirmatia este exacta mai mult pentru trecut decât pentru prezent, adica pentru un timp în care elaborarea dreptului, mai naturala decât astazi, depindea de o maturizare sociala. Ea ramâne mai exacta pentru sistemele anglo-american si european decât pentru sistemul socialist în care dreptul are mai ales o valoare instrumentala si depinde direct de vointa partidului si nu de maturizarea sociala.

Limitata la aspectul ei pozitiv, norma juridica straina poate sa-i para de neînteles comparatistului care ignora realitatea sociala a carei expresie este. Comparatistul nu poate reconstitui cu ajutorul logicii ansamblul de date sociale, jocul factorilor politici si economici, influenta reciproca a componentelor si echilibrul complex al actiunilor si reactiilor acestor factori a caror rezultanta finala si vizibila este dreptul pozitiv. Produs al societatii care l-a elaborat, dreptul reprezinta în mod necesar o parte din procesul ciclic, în perpetua miscare, ce leaga dat-ul pre-juridic de construit-ul juridic. Într-adevar, exista un întreg ciclu ce se formeaza si care merge de la dreptul pozitiv la realitatea sociala si invers. Din creuzetul social obscur în care se înfrunta factorii pre-juridici si în care fermentarea datelor face sa încolteasca dreptul, acesta ajunge în plina lumina în momentul în care îmbraca formele pe care i le ofera tehnica. Prin aplicarea sa, el va recadea din nou în creuzetul social unde, la rândul sau, va fecunda elementele date.

C. Din perspectiva lui "a compara" - "comparer"

- Raporturile dintre cele trei faze ale procesului metodologic

Împartirea procesului metodologic în trei faze raspunde nevoii de analiza a metodei. În realitate, cele trei faze nu sunt nici complet distincte, nici total separate.

Înca din momentul în care examineaza termenul de comparat pentru a-l cunoaste, comparatistul nu se multumeste numai cu simpla cunoastere pe care acest studiu i-o pune la îndemâna. În acest moment, care este cel al analizei termenului de comparat desprins din cadrul sau, apar deja anumite imagini comparative. Vizând mereu cunoasterea termenului de comparat, comparatistul strabate drumul pe care îl fac juristii nationali, dar el o face cu alti ochi. Desi urmeaza calea metodologica a juristului national, comparatistul abordeaza termenul de comparat în spiritul propriei sale ordini juridice si cu imaginea pe care termenul de comparat o are în ordinea sa juridica. Astfel, în timp ce examineaza termenul de comparat strain, comparatistul nu se poate abtine sa nu perceapa deja anumite deosebiri si asemanari între termenii de comparat, pe care el le înregistreaza înainte chiar de a începe compararea propriu-zisa.

Comparatistul s-a eliberat de rutina sau de obisnuinta capatata, care îi împiedica pe juristii nationali sa iasa din punctele de vedere conformiste si traditionale. De aceea, unul din meritele cele mai importante ale metodei comparative este ca permite sa se vada un peisaj juridic foarte vechi cu ochi noi si sa se descopere - prin comparare - chiar în propria ordine juridica, aspecte noi care, altfel, ar ramâne ascunse. În aceasta ultima faza a procesului metodologic, este vorba, pentru comparatist, sa se ocupe în mod special de comparare.

- Descriere si sinteza comparativa

În timpul primei faze, examenul comparatistului are un caracter analitic si descriptiv vizând cunoasterea termenului de comparat izolat de ordinea sa juridica. În timpul celei de a doua faze, acest examen analitic, referitor la raporturile termenului de comparat cu ordinea sa juridica si ale acesteia din urma cu mediul sau meta-juridic, este menit sa permita întelegerea termenului de comparat, precum si a ordinii sale juridice, cel putin în elementele ei determinante. Prin natura lucrurilor, acest examen analitic si descriptiv este de asemenea si explicativ. În a treia faza, comparatistul tinde sa desprinda si sa prezinte raporturile existente între termenii de comparat precum si sa-i explice în cadrul ordinilor lor juridice. Raporturile termenilor de comparat sunt sesizate în carcteristicile, proprietatile si functiile pe care le au si le exercita în ordinea juridica respectiva. Cauzele lor sunt de asemenea precizate. În aceasta ultima faza, examenul este neaparat comparativ si critic, sintetic si generalizator.

- Compararea, sursa de noi cunostinte

Compararea este o operatie constienta a spiritului îndreptata spre un scop precis. Este operatia prin care se reunesc într-o confruntare metodica termenii de comparat pentru a le întelege relatiile. Relatiile astfel desprinse nu constituie niste elemente date; ele sunt constructii elaborate de comparatist, produse ale gândirii comparative.

Compararea este înaintarea rationala a spiritului, care merge de la observatie si analiza pâna la cunostintele partiale pe care le integreaza în cele din urma în categorii noi de natura comparativa. Descoperind relatiile existente între elementele determinante în cadrul ordinilor juridice se largesc cunostintele si devenim constienti de înrudirea lor. Astfel, ne ridicam la un nivel superior ce ne permite formarea de noi categorii, sistemele juridice, în care vor fi înglobate în cele din urma ordinile juridice înrudite.

- Exemple de diferente la care duce compararea pe planul practic

Doua ordini juridice se pot gasi în fata aceleiasi probleme, dar puse în termeni diferiti. Se poate, de asemenea, si aceasta este o a doua ipoteza, ca mijloacele prin care ele rezolva aceeasi problema sa fie deosebite, desi duc la solutii echivalente. Doua ordini juridice pot, în fine, sa porneasca de la aceleasi principii juridice si totusi sa fie divergente în maniera tehnica de a le realiza. Aceste diferente în ce priveste mijloacele pot duce la consecinte practice divergente. Sa luam exemplul conventiilor privind renuntari sau tranzactii în problema pensiei alimentare dupa divort, în ordinile juridice franceza si engleza. Principiul fundamental în ambele ordini juridice este de a interzice ca divortul sa fie pregatit sau facut posibil de tranzactiile partilor. Este aici o regula de ordine publica ("ordre public") pentru una din cele doua ordini de drept, de "public policy" pentru cealalta. Ambele ordini juridice fac deci eforturi pentru a le interzice partilor sa exercite o influenta asupra rezultatului actiunii de divort si sa faciliteze desfacerea casatoriei prin conventii referitoare la pensia alimentara. Totusi, punerea în practica tehnica a acestui principiu este deosebita în cele doua ordini juridice.

Revenind complet asupra unei jurisprudente constante si aproape seculare, Curtea de Casatie franceza stabilea în 1949 principiul ca pensia alimentara prevazuta de art. 301, alin. 1 din Codul Civil nu poate face obiectul unei tranzactii sau al unei renuntari. O asemenea conventie, încheiata înaintea hotarârii de divort având autoritate de lucru judecat, este întotdeauna nula, prin obiectul ei, iar aceasta se întâmpla fara sa ne punem problema daca scopul ei era sau nu sa faciliteze divortul. Plecând de la ideea ca astfel de conventii sunt întotdeauna susceptibile de a înlesni divortul, tribunalele franceze admit ca atunci când conventiile sunt încheiate înainte ca hotarârea de divort sa capete autoritate de lucru judecat, ele constituie o proba irefragabila în acest sens. Bazându-se pe "public policy" tribunalele engleze declara nula renuntarea prealabila a sotiei la pensia alimentara. De fapt, hotarârea se explica, de asemenea, prin vointa de a evita ca, apoi, administratia sa fie silita sa se îngrijeasca de nevoile femeii care a renuntat la pensia sa. Totusi, contrar dreptului francez, pentru care întreaga conventie este nula, dreptul englez admitea ca nulitatea renuntarii sotiei nu duce în mod automat la nulitatea obligatiei sotului, atâta vreme cât nu existau alte motive pentru aceasta. Dreptul englez a legalizat solutia tribunalelor. Sec. 23 (1) (b) din Matrimonial Causes Act precizeaza în mod expres ca, în caz de nulitate a promisiunii de renuntare la pensia alimentara facuta de sotie, obligatia sotului ramâne valabila, atâta timp cât conventia nu este declarata nula din alte motive. Aici apare deja o prima diferenta pe planul rezultatelor juridice dintre cele doua ordini de drept: dreptul francez declara nula întreaga conventie; dreptul englez începe prin a anula numai renuntarea sotiei la pensia alimentara. Totusi, diferenta aceasta pe planul efectelor juridice, în ciuda aparentelor, nu implica o diferenta pe planul rezultatelor practice. Într-adevar, si în dreptul francez, nulitatea întregii conventii lasa sa subziste, în totalitate, obligatia legala a sotului la plata pensiei alimentare în caz de divort pronuntat în favoarea sotiei. Totodata, aceasta deosebire pe planul rezultatelor juridice poate antrena alte consecinte care, de aceasta data, duc la diferente pe planul practic. Într-adevar, în mod constant, tribunalele engleze îsi aroga dreptul de a examina daca conventiile se bazeaza pe o întelegere secreta ("collusion"), cu alte cuvinte daca ele au fost încheiate în vederea înlesnirii divortului sau pentru a-l face posibil, si, în acest caz, de a le anula. Aceasta înseamna ca asemenea conventii erau nule în ansamblul lor, ca în dreptul francez. În plus, ele aveau o influenta asupra divortului însusi care devenea imposibil în mod absolut. Pâna în 1963 întelegera secreta ("collusion") constituia un obstacol absolut pentru divort, "absolut bar". Diferenta juridica si practica în raport cu dreptul francez este mare întrucât conventia anulata, ca atare, nu influenteaza direct divortul în dreptul francez. În sfârsit, în dreptul englez, pentru a putea aprecia daca ne aflam în situatia unei întelegeri secrete, conventiile trebuie supuse tribunalelor competente pentru procedura de divort. Din 1963 obligatia aceasta a devenit legala. Conform sec. 4 Matrimonial Causes Act, tribunalele examineaza conventiile ca sa vada daca sunt afectate de "objectionable collusion". Dar "collusion" nu mai este un obstacol absolut la divort ca înainte. Ea a devenit o "discretionary bar" lasata la aprecierea tribunalelor.

Diferentele juridice si practice fata de dreptul francez, desi mai reduse ca înainte de 1963, subzista. În dreptul francez, conventiile încheiate înaintea hotarârii definitive de divort atrag prezumtia irefragabila de înlesnire a divortului si sunt, prin acest fapt, nule. În dreptul englez, aceleasi conventii nu sunt nule "eo ipso"; ele sunt nule în caz de "collusion". Totusi, în dreptul francez, procesul de divort îsi urmeaza cursul; el nu poate fi direct influentat de nulitatea conventiei, în sensul ca judecatorul nu poate respinge divortul din cauza conventiei nule. Judecatorul francez nu are puterea de apreciere a judecatorului englez în aceasta materie; el trebuie sa declare nula orice conventie încheiata anterior, si atâta tot. Iata, cum acelasi principiu, deoarece este realizat prin mijloace tehnice diferite, duce la rezultate juridice si practice diferite. De aceea comparatistul trebuie sa precizeze relatiile pe fiecare plan pe care ele se manifesta.

- Aprecierea finala a solutiilor desprinse prin actul compararii

Mai multi autori sunt de parere ca partea comparativa ar trebui sa se desavârseasca printr-o apreciere finala. Dupa ce a enumerat calitatile si a evaluat meritele solutiilor pe care le prezinta diferitii termeni de comparat, comparatistul ar trebui sa precizeze care este "cea mai buna" dintre ele. Ultimul demers metodologic al acestei faze ar fi deci sa se dea un fel de premiu celei mai bune solutii. Problema este mai complexa, iar înainte de a raspunde trebuie sa ne întrebam ce înseamna aceasta apreciere si care poate fi valoarea ei: are aprecierea o valoare absoluta, sau este ea relativa, si în raport cu ce?

Aprecierea nu pare necesara din punct de vedere metodologic daca ne gândim ca actul compararii, care a precizat raporturile dintre termenii de comparat si cauzele lor, a pus deja în lumina nu numai caracteristicile, ci si calitatile si defectele solutiilor respective, unele fata de altele. Apoi, pentru ca nu este clar pe baza caror criterii trebuie facuta aprecierea si din ce punct de vedere trebuie comparatistul sa o realizeze. Pentru unii, aprecierea aceasta pare a avea o valoare absoluta. Totusi, lucrul acesta n-ar fi cu putinta decât daca actul compararii ar fi bazat pe un punct de referinta fix, deci pe un "tertium comparationis" absolut, egal cu el însusi, peste tot si întotdeauna. Dar, pe de o parte, un astfel de "tertium comparationis" nu exista; pe de alta parte, orice comparare este relativa deoarece termenii de comparat ei însisi nu au decât o valoare relativa, în cadrul ordinilor lor juridice si unii în raport cu altii. A crede ca dintr-un motiv sau altul solutia prezentata de un termen de comparat are o valoare absoluta ar însemna sa admitem ca în orice comparare exista un "tertium comparationis" fix, ceea ce este o eroare. Pe de alta parte, aceasta relativitate este si mai redusa. Într-adevar, solutia propusa de un termen de comparat poate fi "superioara" sau "inferioara" sau "mai buna" sau "mai putin convenabila" fata de cea prezentata de celalalt, în functie de punctul de vedere în care ne plasam si, tocmai, exista diferite puncte de vedere ce pot fi luate în considerare. Astfel, o solutie poate parea superioara alteia deoarece este mai simpla din punctul de vedere al tehnicii juridice. Este evident ca "breach of contract", ca notiune generala, este mai simpla si mai larga decât solutia tripartita a dreptului german. O solutie poate parea preferabila alteia pentru ca este mai eficace din punctul de vedere al rezultatelor. Un alt legiuitor ar putea prefera o solutie tocmai pentru ca rezultatele solutiei avute în vedere sunt mai suple si poate mai putin eficace. Pentru el, si din acest punct de vedere, aceasta va fi solutia "cea mai buna". Anumite solutii pot parea preferabile altora, din punct de vedere economic, în timp ce altele pot parea "mai bune" deoarece sunt mai juste din punctul de vedere social sau al justitiei distributive. Anumite solutii pot parea "mai bune" deoarece sunt mai conforme cu o politica progresista. În sfârsit, anumite solutii pot parea "mai bune" fiindca sunt preferabile din punctul de vedere al unificarii juridice, deci ca solutie de compromis. Altele sunt "mai bune" deoarece prezinta avantaje pentru un legiuitor dat. Raspunsul oferit întrebarii care este "cea mai buna" dintre solutiile desprinse prin actul compararii depinde strict de punctul de vedere în care ne plasam ca s-o judecam, iar acest punct de vedere este determinat de scopul urmarit de comparare. Astfel, scopul în care este facuta compararea exercita o influenta determinanta asupra aprecierii care, în acest caz, este facuta în perspectiva unei alegeri precise. În aceasta ipoteza, aprecierea se explica deoarece ea raspunde unei alegeri: din motive precise, ca de exemplu, motive de politica legislativa, de unificare etc., se prefera o solutie alteia. Astfel, oricare ar fi modul obiectiv de a desprinde relatiile dintre termenii de comparat, nu e cu putinta sa apreciem solutiile descoperite de comparare dintr-un punct de vedere unic, abstract si absolut. La urma urmelor, o apreciere nu are sens decât în perspectiva alegerii în care e facuta. Ceea ce înseamna ca ea este în mod necesar relativa, si aceasta dintr-un punct de vedere întreit: pe de o parte, în raport cu scopul urmarit, pe de alta parte, prin faptul ca însisi termenii de comparat sunt relativi în cadrul ordinilor lor juridice, precum si unii în raport cu altii; în sfârsit, fiindca aceste aprecieri sunt limitate la ordinile juridice puse fata în fata.

Observatiile pe care tocmai le-am facut sunt exacte si atunci când nu ne multumim cu o simpla apreciere a diferitelor solutii si când ne propunem sa încheiem studiul comparativ cu o critica juridica deosebita. Critica - fie a solutiei nationale, fie a solutiei straine - depinde în mod esential de elementele folosite drept criterii de apreciere. Comparatistul va stabili criteriile care i se par preponderente din punctul de vedere al cercetarii sale comparative. Critica va începe acolo unde, în raport cu acest punct de vedere, comparatistul va crede ca a descoperit neajunsurile sau defectele unei reglementari juridice. Ca si aprecierea, critica formulata de comparatist este în chip necesar relativa. Mai întâi, fata de scopul urmarit prin comparare. Apoi, fata de ordinile juridice puse fata în fata.

Parcurgerea acestui interesant itinerariu prilejuit si de incursiunea didactica universitara în opera reputatului Leontin-Jean Constantinesco, prestigios specialist al dreptului comparat (opera citata selectiv în prezentul curs) demonstreaza, în opinia noastra, cum nu se poate mai elocvent necesitatea reevaluarii în adevaratele sale dimensiuni a metodologiei cercetarii juridice.

Din aceasta perspectiva o trecere în revista a instrumentarului si tehnicilor de abordare în materie, consideram ca este extrem de utila. Vom apela în cele ce urmeaza la distinctiile pe care le realizeaza preponderent cu aplicatie criminalistica reputatul penalist Iancu Tanasescu si colab. în recenta sa lucrare "Criminologie"

a) Ancheta sociala

Pornind de la cercetarile demografice din care fac parte si categoriile de delincventi supuse anchetei, se determina conditiile în care au trait autorii infractiunilor pâna la comiterea faptelor antisociale, comportamentul acestora (cuprinzând atitudinile, optiunile, opiniile), precum si gradul de rezonanta al activitatii delincventiale în rândul grupului social din care fac parte. Se stabilesc astfel relatiile inedite, determinabile, urmare a actiunii legilor obiective si, în special, a celor cu aplicatie sociala, realizându-se cunoasterea efectelor acestora, precum si a rezonantei fata de grupul social. Deoarece, prin ancheta sociala se pot urmari obiective diverse, se ajunge la conceptualizarea, teoretizarea tendintelor evolutive, dinamice ale fenomenului criminogen, în ce au ele esential - constanta acestora. Existând posibilitatea teoretizarii, prin cunoasterea si determinarea conceptelor, se poate trece dupa fiecare ancheta sociala la aplicarea practica indispensabila adoptarii masurilor de natura sa promoveze reducerea fenomenului infractional sau eradicarea acestuia în cazul sau genul unei infractiuni. Cauzele generale care implica criminalitatea (cauzele economice, sociale, politice) exista în orice perioada sociala si sunt relevate ca factori constanti în ancheta sociala cu caracter general sau particular. Anchetele sociale cuprind 5 tipuri de probleme, si anume:

- trasaturi definitorii, demografice ale unui grup (esantion) de participanti la savârsirea actiunii infractionale, precizându-se calitatea participantului (autor, coautor, instigator, complice), vârsta, prezenta antecedentelor penale, calitatea factorului infractional;

- un alt tip de probleme se refera la mediul socio-profesional prin: indici privind mediul familial, scolar, loc de munca, încercând sa evidentieze determinarile care "au investigat" pe autori la savârsirea infractiunilor, precum si modalitatea concreta adoptata în momentul savârsirii actului infractional.

Este important de stabilit si trebuie sa formeze obiectul investigatiei cadrul concret, circumstantial în care s-a produs actiunea infractionala pentru a se identifica existenta unor posibilitati necunoscute care multiplica în mod progresiv natura fenomenului infractional si caracterul constant al acestuia. În acest mod sunt depistate, sub beneficiul întrebuintarii concrete, acele elemente ce ofera concluzia finala pentru cunoasterea efectului actului infractional, conditiile implicarii unor elemente conjuncturale si sfera de aplicare reala a acestora (anturajele ocazionale). Surprinderea, urmarirea si examinarea manifestarilor de comportament delincvential se poate face atât prin observatia directa, cât si indirecta, cu caracter global sau partial a mediului socio-profesional analizat.

- printr-un alt tip de probleme relevate de ancheta sociala se urmareste clasificarea comportamentala în diferite categorii, raportata la categoria de relatii sociale vatamate, modul, locul si mijloacele de comitere a infractiunilor prin retinerea circumstantelor reale sau personale care au însotit si definitivat fenomenul. Un loc distinct în aceasta faza a anchetei sociale este prezentat si de pozitia victimei fata de scopul, mobilul si rezultatul infractional, cadrul social, tendintele, preocuparile si raspunsul victimei la actul criminogen;

- prin cel de-al patrulea tip de probleme ce formeaza obiectul investigatiei sociale, se urmareste deprinderea tendintelor (de imitare, prestigiu) care au determinat crearea unor opinii, atitudini subiective, pentru fiecare participant la actul infractional, dupa ramânerea definitiva a hotarârilor de condamnare penala. Se urmareste identificarea impactului solutiei de condamnare dupa interventia reformarii sociale - ca urmare a executarii pedepsei - daca cel condamnat constientizeaza gravitatea actului infractional si perspectiva reintegrarii în viata sociala, prin metodele Detentologiei. Folosirea acestor modalitati urmareste, în mod practic, identificarea unor posibilitati de raspundere la problemele grave, vatamatoare ramase nerezolvate pentru fostul condamnat, care va avea de suportat consecintele condamnarii, precum si daca masura reeducativa îsi produce sau nu efectele pentru care a fost emisa. Prin ultima categorie de probleme ce vizeaza ancheta sociala se stabileste opinia grupului sau a colectivitatii relativ la faptele criminogene discutate, posibilitatea ca prin sanctiunea penala sa se poata preîntâmpina, pe viitor, faptele agresionale similare. Se urmareste în mod direct crearea unui cadru adecvat pentru resocializarea fostului delincvent, astfel încât sa regaseasca, în cadrul grupului sau a colectivitatii în care a revenit, tendinte optime si pozitive de reformare, iar nu tendinte contradictorii. Pentru realizarea anchetei sociale este necesara parcurgerea urmatoarelor etape:

1) - Organizarea anchetei - prin stabilirea tematicii de anliza, precum si a esantionului particularizat privind felul infractiunilor si categoriilor de delincventi;

2) - Identificarea constantelor, precum si a factorilor variabili care ajuta la desprinderea esentialului de ceea ce pare ocazional, laturalnic, existând premisele de adoptare a unor concluzii corecte si complete în legatura cu problema verificata;

3) - Urmeaza etapa culegerii si înregistrarii informatiilor, în cadrul esantionului analizat, în sensul ca prin observatie, prin chestionar si prin interviu se stabilesc conditiile obiective si subiective determinate si determinabile în cadrul fenomenului criminogen. Orice informatie în legatura cu suma elementelor ce formeaza obiectul anchetei poate determina o concluzie sau o trasatura caracteriologica de natura sa imprime anchetei obiectivitate sau subiectivitate, precum si o anumita finalitate. Cadrul de referinta supus analizei va fi definit si prin elaborarea unor concluzii dupa culegerea de informatii din dosarele penale, notele personale ale infractorului, anchetele administrative. Într-o alta etapa a anchetei sociale se procedeaza la analiza informatiilor culese prin utilizarea procedeelor indicate mai sus, stabilindu-se astfel concluziile finalizatoare, unitare si diversificate prin identificarea constantelor, precum si a variabilelor care au determinat, au amplificat si au finalizat fenomenul criminogen. În aceasta etapa se fac calcule pentru identificarea unor tendinte privitor la evolutia unor genuri infractionale sau a unei anumite categorii de delincventi, prin raportarea la reglementarea legala în vigoare. Ultima etapa a anchetei sociale este reprezentata de finalizarea acesteia prin adoptarea unei concluzii edificatoare asupra fenomenului supus anchetei. Se presupune ca, odata cu adoptarea concluziei, se vor adopta si masurile specifice pentru garantarea interventiei legislative, în sensul reducerii fenomenului criminogen. În masura în care modalitatea de informare este corecta, iar interactiunea elementelor componente a fost relevata în mod corect, se poate conchide privitor la concluzia de finalizare a anchetei ca este obiectiva si ca poate constitui cadrul adecvat pentru lupta împotriva fenomenului criminogen.

b) Chestionarul

Reprezinta una dintre tehnicile întrebuintate de criminologie si consta în culegerea datelor privind faptele economice, politice si sociale, cauzele si conditiile care determina fenomenul criminalitatii. În mod concret, chestionarul este reprezentat de întrebari de logica si psihologie (scrise), de imagini grafice, care determina pe cel anchetat sa explice un anumit comportament social. În criminologie, chestionarul este utilizat pentru identificarea datelor care sa permita o evaluare globala a unui ansamblu criminogen sau a unui fenomen component al acestuia. Pentru realizarea corespunzatoare a chestionarului se folosesc doua categorii de întrebari: factuale si de opinie, care trebuie formulate în mod logic pentru a se putea evidentia chiar si acele raspunsuri ale subiectilor interogati, de genul: "nu m-am gândit la aceasta întrebare", "nu am înteles sensul întrebarii", "nu am reflectat în mod suficient". În cazuri deosebite, se pot întrebuinta chestionare speciale prin care se abordeaza o singura tema de analizat spre deosebire de chestionarele referitoare la mai multe teme care cuprind o cantitate mai mare de informatii (omnibus). Datele evaluate în chestionar vor fi codificate astfel încât se pot anticipa concluziile edificatoare privind tema analizata. Prin acceptarea unor întrebari deschise, este lasata posibilitatea celui anchetat sa-si exprime opinia în legatura cu fenomenul analizat, evitându-se categoriile de raspuns "nu sunt pregatit" sau "nu am nici o parere". Este adevarat ca în cadrul formelor de prezentare a chestionarelor exista mai multe posibilitati oferite de teoria preluarii datelor, precum si de forma de executare a chestionarului (autoadministrate sau administrate prin operatori de ancheta). De regula, în criminologie, chestionarele sunt utilizate pentru elaborarea teoretica, de perspectiva a identificarii cauzelor si conditiilor de combatere a criminalitatii, de modificare a structurii juridice.

Structura chestionarului urmeaza schema clasica: întrebari introductive; întrebari de trecere spre probleme puse în discutie; întrebari filtru; întrebari de bifurcare; întrebari de identificare; întrebari de control.

Prin chestionar se identifica geneza si continutul relatiilor criminogene, propunându-se explicarea acestora, precum si adoptarea unor tehnici de organizare pentru rezolvarea conflictelor criminogene, asociind scopurile teoretice cu cele practice.

c) Interviul

În criminologie, tipurile de cercetare decurg din studierea fenomenului infractional în strânsa legatura cu utilizarea rezultatelor cercetarii, precum si prin solutionarea în mod direct a unor cazuri practice, având ca scop reformarea infractorului. Interviul reprezinta o tehnica de cercetare întrebuintata si în criminologie, si constând în discutia dintre anchetator si persoana anchetata. Printre cele mai cunoscute tipuri de interviuri sunt: interviul formal si interviul neformal. În cadrul interviului formal, persoana anchetata va raspunde la întrebari ale caror numar, ordine si formulare sunt stabilite în prealabil, raspunsurile fiind înregistrate. Interviul formal se preteaza la elaborarea unui chestionar compus din întrebari dinainte stabilite în care se lasa o mare libertate de concepere si de actiune celui care ancheteaza. Formele interviului, în doctrina, au fost definite ca: interviu direct (se alege modalitatea de punere a întrebarilor si de interpretare a rezultatelor) si interviul indirect (se utilizeaza o forma intermediara de culegere a datelor precum si de interpretare a acestora). O alta forma este reprezentata de interviul clinic, utilizat în mod nemijlocit în criminologia clinica pentru stabilirea legaturilor dintre cauzele obiective si cauzele subiective care au determinat o anumita reactie a individului la stimuli externi. O alta clasificare este reprezentata de modalitatea stabilirii unei legaturi între cel care intervieveaza si cel intervievat având o natura sensibila (exprimarea simpatiei fata de subicetul analizat), neutru (atitudine neutra, fara raspuns de simpatie sau antipatie) si sever (în cadrul interviului relatia se aseamana mai mult cu un interogatoriu). În mod concret interviul impune alegerea si selectionarea persoanelor care poseda "calitatile necesare" pentru stabilirea relatiei precum si a sinceritatii. În acest sens se constata ca un rol deosebit privind calitatea subiectilor revine vârstei, sexului, subiectivitatii celor intervievati. În cadrul interviului criminologic se recomanda ca terminologia acestuia sa fie deschisa, accesibila pentru a se putea oferi raspunsuri sincere si apropiate de obiectivitate. Preocuparea permanenta a celui care urmareste rezolvarea unei cercetari este reprezentata de încercarea de a evita erorile de raspuns.

d) Procedee statistico-matematice-cibernetice

Lumea moderna, asaltata de cantitatea actelor si faptelor antisociale, încearca sa defineasca prin metode operationale limitarea fenomenului criminogen, abordând criminalitatea cu ajutorul metodelor moderne de raportare la modelele probabilistice. În acest sens, teoria probabilitatilor, sondajul statistic, metoda celor mai mici patrate, a analizei factoriale sunt utilizate pentru prezentarea adecvata a fenomenului criminogen. Procedeul ofera concluzii deosebit de utile, deoarece sursa cantitativa va fi evaluata atât sectorial cât si general, prin amplificarea matematica a datelor pentru a se ajunge la o prognoza verosimila a varietatii cauzelor criminogene, a identificarii conditiilor favorizante, precum si a stabilirii concluziilor generale. În acest fel se identifica volumul, densitatea si ritmul criminalitatii pe categorii, grupe si subgrupe de infractiuni, ajungându-se la constantele statistice (edificatoare pentru extragerea concluziei de catre criminolog). Astfel, ceea ce pare întâmplator (aleatoriu), grupe, colectivitati criminogene, în realitate reprezinta o suma a individualitatilor supuse tendintelor, legii sociale de perpetuare a criminalitatii în mod repetat, cât si de amplificare sau reducere a unui anumit tip infractional. Daca se cunosc cauzele, conditiile în care se realizeaza un anumit gen de infractiuni, cu ajutorul calcului matematic, statistic, cibernetic, identificându-se constante si abateri de la regulile care permit efectuarea unei prognoze. Se identifica astfel, cu ajutorul calculului probabilistic, modalitatea de actiune a fenomenului infractional, în general, precum si, în particular, pe un anumit segment social. Analiza fenomenului criminogen nu se realizeaza fara determinatia "subpopulatiei delincvente" privind structura si interdependentele acesteia cu ajutorul metodelor si tehnicilor demografice. Astfel, prin efectuarea recensamintelor, a identificarii actelor de stare civila, precum si a anchetelor demografice cu ajutorul calculatoarelor se identifica, statistic constanta unor fenomene, variabilitatea altor fenomene, precum si interconditionarea acestora. Se pot retine consecintele sociale economice ale fenomenului criminogen, dependenta acestuia de o anumita cauzalitate obiectiva si necesitatea identificarii procedeelor de reducere a fenomenului criminogen. În acest sens, teoriile si metodele demografice permit evaluarea concreta a structurii fenomenului criminogen, detalierea fenomenelor globale ce asigura cunoasterea criminalitatii, precum si pastrarea într-o banca de date a elementelor edificatoare privind cauzele criminalitatii. Prin adoptarea procedeelor cibernetice se simplifica metoda cunoasterii volumului si evolutiei criminalitatii, a variatiilor acestora. Un rol deosebit în cercetarea criminalitatii, prin adoptarea metodei cibernetice, revine francezului Gabriel Tarde, care a afirmat ca în viitor cresterea criminalitatii antreneaza o marire a proportiei abandonului de urmariri penale pentru infractiuni mai putin grave.

e) Tehnica documentarii

În afara anchetei sociale, pentru cunoasterea fenomenului, criminologia întrebuinteaza si tehnica documentara. În cadrul acestei tehnici, documentele care pot furniza anumite date legate de obiectivul cercetarii reprezinta surse de analiza, dosare privind cauzele penale, documentele personale - scrisori, jurnale, biografii - informatii oferite de mijloacele de informare în masa. Toate aceste documente sunt analizate în conexiune pentru a se identifica masurile privind prevenirea unor fenomene criminogene, modalitatea optima pentru adoptarea masurilor de constrângere. În acest mod se realizeaza o schema a evolutiei actului criminogen, se explica operatiile izolate sau grupate executate de infractor, operatiile continue care se regasesc integrate în sistemul operational propriu, putându-se ajunge la o sistematizare simbolica a evolutiei acestui fenomen. Se poate constata ca actele izolate definite ca lucrari infractionale, pot fi parcelate existând o diviziune neta între acestea, delincventul manifestând interes fata de o anumita categorie de acte infractionale (fizice sau intelectuale; agresive sau de escrocherie; usoare sau grave). În tipurile traditionale de comportamente delincventiale se pot regasi relatii determinate de anumite tendinte subiective, care nu se afla într-o clasificare cunoscuta, dar nu depasesc aria fundamentala de actiune a fenomenului criminogen identificat. În practica, orice descriere a formelor care se regasesc în sistemul delincvential, tine seama de structura specifica generala a procesului criminogen, cele câteva abateri excluzând lipsa posibilitatilor de identificare si chiar de tipizare a acestuia. Modalitatea de interpretare a documentelor, permite sa se înteleaga de ce diviziunea fenomenului criminogen poate sa fie totusi înteleasa de criminologi. Fluxul de date dovedeste ca în realitate diviziunea fenomenului criminogen este limitata. În acest mod, repartitia fenomenului criminogen în functie de modalitatile de penetrare a unor valori sociale este mai usor înteleasa si masurata în identificarea documentelor folosite de delincventi, care permit o finalizare generala, iar nu partiala a fenomenelor.

f) Testele psihologice

Valoarea mijloacelor diagnostice, mai precis a testului psihologic este valabila si în psihologia judiciara. Dar în cazul în care se ignora anumite cerinte stiintifice ale acestor metode, ele pot aduce un adevarat deserviciu cercetarii si activitatii practice.

Astfel în construirea testelor este nevoie de o etapa extrem de importanta, si anume o examinare a valorii lor diagnostice. Este nevoie de o testare a testelor. Calitatile de a caror prezenta depinde valoarea testului ca instrument diagnostic si prognostic sunt: fideliltatea, validitatea si sensibilitatea.

Fidelitatea unui test ne indica daca diferentele individuale obtinute cu ajutorul lui sunt determinate de diferentele reale dintre subiecti, sub aspectul trasaturii masurate sau sub efectul unor factori exteriori respectivei trasaturi, efectul unor factori variabili.

Principalele elemente care reflecta fidelitatea unui test sunt urmatoarele: stabilitatea în timp a rezultatelor; stabilitatea rezultatelor în cazul când aceeasi subiecti sunt examinati de persoane diferite; caracterul adecvat al tuturor probelor care constituie testul în ansamblu; omogenitatea probelor.

Pentru a se constata stabilitatea în timp a rezultatelor, testul este aplicat acelorasi persoane, la un interval de timp nu prea lung, si se calculeaza corelatia dintre cele doua serii de rezultate. Dar o identitate absoluta a rezultatelor nu se poate întâlni deoarece pot aparea factori variabili: gradul de motivatie al subiectului, oboseala, conditii de mediu perturbante, etc.

Acest procedeu numit testare-retestare prezinta anumite limite, întrucât daca reexaminarea se face la intervale de timp scurt, subiectii îsi pot aminti unele din raspunsurile anterioare, atât cele corecte cât si cele incorecte: daca se extinde timpul dintre examinari se pot obtine rezultate diferite deoarece trasatura masurata s-a modificat.

Omogenitatea instrumentului de masurare se pune în evidenta prin procedeul de divizare: testul este aplicat în întregime, dar se stabilesc rezultatele pentru fiecare jumatate a testului si se calculeaza corelatia dintre ele. Dificultatea consta în a gasi modalitatea optima de distribuire a probelor pentru a obtine jumatati de valoare egala. Un procedeu consta în gruparea probelor impare si a celor pare. Astfel, conditiile favorizante (antrenarea în activitate, familiarizarea cu situatia de examen) si defavorizante (obosela, plictiseala) se vor distribui în mod egal. Cu cât testul este compus din mai multe probe, cu atât fidelitatea divizarii în jumatate creste.

Fidelitatea formelor echivalente - se calculeaza atunci când exista doua teste paralele. Necesitatea reeximinarii acelorasi subiectii în scopuri diagnostice apare în mod frecvent. Testele paralele trebuie sa contina un numar egal de probe care sa abordeze aceleasi functii si sa aiba aceeasi dificultate, iar conditiile si timpul necesar sa fie identice.

Fidelitatea depinde de calitatile de construire ale unui test, dar si de natura trasaturilor masurate. De pilda, fidelitatea în cazul metodelor de explorare a personalitatii este mai mica decât în testele ce masoara functii senzoriale. Este de mare importanta sa se cunoasca coeficientul de fidelitate al fiecarui test pentru a aprecia gradul de încredere ce i se poate acorda.

În psihologia judiciara, folosirea unui test ce nu dovedeste fidelitate va oferi rezultate diferite în timp. Daca în cazul unui test de personalitate, la o prima testare subiectul va prezenta un grad ridicat de imaturitate social-emotionala si în acelasi timp va manifesta hiperagresivitate în relationarea cu ceilalti, iar la o noua testare rezultatele vor fi opuse, se poate concluziona ca fidelitatea testului are valori scazute.

Validitatea unui test se refera la faptul ca el masoara în mod adecvat trasatura psihica propusa spre masurare, adica informatia oferita de test trebuie sa fie confirmata de catre conduita subiectului în cadrul unei activitati viitoare, iar rezultatul, randamentul subiectului în activitatea reala, pentru care s-a facut testarea reprezinta criteriul. Un test este valid atunci când exista o corelatie pozitiva între predictori si criteriu.

În cadrul psihologiei judiciare, predictorii considera indicatorii potentialului delicventional, iar comportamentul constituie criteriul. Daca exista o corelatie pozitiva între scorurile privind predictorul si cele privind comportamentul este valid. Când scorurile privind criteriul descriu un comportament infractional, criteriul poate fi considerat valid.

Exista diferite procedee de validare a unui test. Prin validitatea predictiva se urmareste masura în care subiectul va avea în activitatea reala o reusita asemanatoare cu cea obtinuta în timpul testului. Validitatea de concurenta consta în stabilirea corelatiei dintre rezultatele obtinute la testul în curs de examinare si rezultatele la un test care si-a dovedit deja validitatea (scara Binet-Simon a fost utilizata drept criteriu de validare la multe alte teste de inteligenta ulterior construite).

În domeniul psihologiei judiciare, pentru a determina validitatea predictiva, este necesar sa se masoare subiectii în doua perioade de timp diferite. Pentru validitatea concurenta se masoara subiectii delicventi si nedilecventi. În acest caz, o masura a potentialului delicvential nu are o validitate concurenta când ea poate sa distinga între criminali cunoscuti si persoane normale. Subiectul cel mai frecvent întâlnit este predictia comportamentului viitor al unor copii si adolescenti. Trebuie subliniat faptul ca majoritatea eforturilor de masurare a potentialului delicvential au fost facute în directia validitatii concurente, ceea ce înseamna ca instrumentele lor sunt imposibil de evaluat ca predictori. Daca câtiva investigatori au urmarit subiectii destul de mult timp pentru a obtine estimari ale validitatii predictive.

Anticiparea momentului în care un individ cu un înalt potential delicvential va comite un act infractional este dificila deoarece actul antisocial apare în urma combinarii acestui potential cu factorii circumstantiali.

În domeniul psihologiei judiciare, cel mai des folosite sunt testele de personalitate si probele proiective. Principiul acestora din urma consta în faptul ca manifestarile comportamentului existentei umane, cel putin cele mai semnificative, scot în evidenta personalitatea (Rappaport).

D. Fundamentarea concluziilor stiintifice

Verificarea ipotezelor genereaza trei pasi importanti pentru fundamentarea concluziilor stiintifice:

evidentierea consecintelor si implicatiilor ipotezelor care urmeaza sa devina principii, legi, teorii si solutii practice;

confruntarea consecintelor ipotezelor cu faptele empirice;

stabilirea masurii în care relatiile ipotezelor cu faptele empirice (trainicia lor) este o expresie a realitatii practice.

Pe baza acestor trei momente se realizeaza concordanta sau discordanta dintre ipoteze si practica si se pot formula urmatoarele situatii:

o ipoteza este verificata daca toate consecintele ei concorda cu datele practicii;

daca o singura consecinta nu concorda cu datele practicii, ipoteza este infirmata: fie se abandoneaza, fie se reformuleaza;

verificarea ipotezei se face prin mai multe încercari repetate în mai multe unitati si cu serii lungi de date, de calitate;

ipotezele partial infirmate se reiau;

când ipoteza nu este nici infirmata, nici acceptata, cercetarea se poate amâna sau abandona;

ipotezele incerte ramân în patrimoniul stiintei pâna se creeaza conditii de verificare;

orice ipoteza neinfirmata este acceptata provizoriu pâna la noi fapte;

o ipoteza verificata devine teza, lege, teorie, solutie practica.

Fundamentarea concluziilor stiintifice trebuie sa satisfaca urmatoarele exigente: de logica; de interes practic; de eficienta juridica; coerenta cu teoria juridica; formularea de observatii si critici asupra teoriei si practicii juridice; sa indice directii de urmat si teme de cercetare.

Redactarea si sustinerea publica a unei lucrari stiintifice

Sunt, de fapt, doua etape pe care abordam împreuna, ambele au trasaturi comune - forma de comunicare (una scrisa, alta orala), forme de limbaj. Este important continutul stiintific, dar si formele de prezentare, care pot majora sau diminua calitatea lucrarii si prezentarii; ele nu sunt doar probleme de stil, ci si mari ansambluri de reguli, generale si specifice.

A. Redactarea lucrarii stiintifice

Redactarea se realizeaza în trei etape:

a. Elaborarea si definitivarea planului de redactare. Este o continuare a proiectului si planului preliminar de structura a lucrarii. Acestea includ si multe intentii, care pâna la sfârsit nu se realizeaza integral. Planul final cuprinde doar rezultatele cercetarii; el verifica gradul de includere a tuturor rezultatelor; o buna succesiune si coerenta. Planul asigura:

sistematizarea si ordonarea problemelor, a ideilor si concluziilor; structura lucrarii (parti, sectiuni, capitole, paragrafe); obiectivele lucrarii si gradul atingerii lor; distribuirea rezultatelor pe toata structura lucrarii; o prefata cu rol de bilant, contributii si avertismente;

formularea riguroasa a constatarilor, a tezelor si concluziilor, a argumentelor, a metodelor de investigare;

identificarea omisiunilor/lipsurilor din documentare, calcule; efectuarea de propuneri de eliminare a acestor neajunsuri.

b. Redactarea propriu-zisa - proces de scriere: fie o redactare initiala, rapida, "o prima mâna"; fie mai multe variante, pâna se ajunge la una convenabila.

c. Definitivarea redactarii. Se realizeaza pe baza observatiilor proprii, ca si a observatiilor criticilor, ale beneficiarului.

Redactarea lucrarii trebuie sa satisfaca urmatoarele exigente:

succesiune logica;

dimensiuni adecvate;

întelegere buna, clara a obiectivului, demersului si rezultatului;

formularea si argumentarea ideilor;

detaliile sunt necesare doar pentru sublinierea unor idei;

corectitudinea datelor, calculelor si trimiterilor bibliografice;

acuratetea stilistica (limbajul);

eliminarea repetarilor de idei, cifre, citate.

Reguli

a) Reguli generale

q redactare riguroasa (fidela);

q originalitate;

q corectitudine (deontologia);

q eficacitatea redactarii - pentru cititor, beneficiar;

q stilul redactarii - personal, concentrat, directionat, responsabil;

q acuratetea gramaticala si literara.

b) Reguli specifice

natura cercetarii;

obiectivele lucrarii;

complexitatea;

dimensiunea;

structura lucrarii (foarte importanta) se realizeaza pe baza de criterii;

introducerea (cuvântul înainte);

titluri si subtitluri;

ordinea scrierii autorilor;

fiecare subdiviziune sa aiba obiect propriu;

sa se asigure buna succesiune a subdiviziunilor;

instrumente de investigatie utilizate;

sa se evidentieze clar contributiile proprii în capitole, paragrafe;

ideile de baza ale lucrarii;

ilustrari grafice;

tabele cu date (reguli);

citate;

anexe;

trimiteri bibliografice la sfârsitul lucrarii, la sfârsitul fiecarui capitol; în subsolul paginii; în text;

indexul de termeni;

indexul de nume;

rezumatul lucrarii.

c) Reguli practice de prezentare grafica: asezarea în text; evidentierea pasajelor importante; scrierea titlurilor, notelor; evitarea erorilor si omisiunilor:

1. Hârtia trebuie sa fie de buna calitate, sa aiba dimensiunea 210x297 mm (A4) si pe pagina sa fie 31 rânduri (la doua rânduri) x 65 semne pe rând = 2000 semne (litere, blancuri, semne de punctuatie).

2. Textul trebuie centrat astfel încât sa ramâna margini de 2 cm în susul paginii, de 1,5 cm în dreapta si jos, de 2 sau 3 cm în stânga. Daca pagina contine un titlu, marginea de sus trebuie sa aiba 3-4 cm. Fiecare capitol începe pe o pagina noua.

3. Titlul se scrie cu majuscule, în centrul paginii, nu se sublineaza, nu se pune punct dupa el. Daca titlul este mai lung de 9 cm, se fragmenteaza. Titlul de carte, volum se bate pe o pagina separata, numita pagina-titlu. Pagina titlu are pe verso pagina bibliografica unde se precizeaza editia, copyright, autor, ISBN sau ISSN. ISBN = International Standard Book Number, numar international de clasificare pentru carti, ISSN = International Standard Serial Number, numar international de clasificare bibliografica pentru seriale si periodice.

4. Titlul de articol se plaseaza la 3 cm sub marginea de sus a paginii, în centru. Sub titlu se lasa un spatiu de trei rânduri, dupa care se scrie prenumele si numele autorului, în dreapta paginii. Titlul se scrie cu majuscule, nu se subliniaza si nu se pune punct.

5. Alineatul consta din cinci blancuri (spatii albe) în stânga textului, la început de paragraf. Paragraful consta dintr-un grup de mai multe rânduri continând aceeasi idee, care începe cu alineat.

Numarul paginii (numit coloncifru sau coloncifra) se pune în coltul din dreapta sus, la un cm de cele doua margini.

O teza de licenta, o disertatie sau o teza de doctorat nu trebuie sa aiba corecturi, dovada certa a nivelului celui ce scrie o astfel de lucrare.

7. Citatele se reproduc exact ca în original, cu ortografia, punctuatia, sintaxa si eventualele greseli din original, urmate în paranteza de adverbul latin [sic] ("asa", "chiar asa"). Daca autorul doreste sa atraga atentia asupra unei parti din citat prin subliniere, scrie la sfârsitul citatului nota. (sublinierea noastra). Citatele scurte se pun între ghilimele, iar citatele ample se plaseaza la o distanta dubla fata de distanta dintre rânduri, si la zece blancuri fata de marginea din stânga a textului. Pentru a marca omisiuni din textul citat, în locul textului omis se pun puncte de suspensie între paranteze drepte : . La sfârsitul citatului se pune o cifra pentru nota de subsol, în josul paginii, sub linia despartitoare între textul curent si note. Citatele mai lungi de 15 rânduri cad sub incidenta legii dreptului de autor (copyright-ul) si se sanctioneaza. Interventia unui autor în textul altuia se face folosind abrevierea N.A. (nota autorului). Copyright-ul este termenul international pentru "dreptul de autor", mentionat pe pagina bibliografica, sub forma unui cerc continând litera c: ©. Permisiunea de a folosi opera unui autor se solicita acestuia în scris, fiind acordata gratuit sau cu plata.

8. Plagiatul este un furt intelectual si pentru a-l evita trebuie precizata sursa: autorul si lucrarea, în paranteza, imediat dupa textul preluat sau într-o nota de subsol.

9. Compilatia este o lucrare fara originalitate, compusa din extrase dupa diferiti autori, dar când materialul este prelucrat si adaugata cu contributiile celui ce o scrie, ea poate fi considerata lucrare originala.

10. Notele de subsol sunt esentiale pentru textul academic, deoarece contin explicatii privind cuvinte, freze, diferite formulari, sursa citatelor, comentarii utile. Ele se tiparesc în ordine numerica, în josul paginii fie la sfârsitul capitolului sau al cartii. Notele de carte, care precizeaza sursa trebuie sa precizeze autorul (prenumele si numele) urmate de virgula, titlul volumului cu majuscule si nesubliniat, urmat de virgula, apoi orasul urmat de doua puncte (: ) si numele editurii , dupa care se pune virgula, apoi anul aparitiei, virgula si numarul paginii (p.) sau paginitor (pp). Nota de articol contine numele autorului (prenume, nume) urmat de virgula, titlul articolului între ghilimele, cu litere obisnuite, prepozitia latina in ("în") urmat de titlul revistei subliniat sau scris cu litere italice, numele orasului unde apare revista, numarul volumului, data aparitiei, numarul paginii, toate izolate între virgule.

Daca sunt mai mult de doi autori, în nota de subsol se scrie numele primului urmat de et al. (si altii), dar în lista bibliografica se trec numele tuturor autorilor.

Daca se fac trimiteri la un paragraf anterior, în paranteza se scrie (V. supra p. 9), adica "vezi mai sus în text la pag. 9". Pentru trimitere la un paragraf ulterior se scrie (v. infra p. 16), adica "vezi mai jos în text la pag. 16". Când referintele sunt numeroase se foloseste adverbul latin passim "raspândit peste tot", "în diferite locuri"; (v. pp. 78,88 et passim). Când se fac trimiteri la acelasi autor, sub prima nota, în a doua nota nu se mai repeta numele autorului si se foloseste cuvântul latin idem ("acelasi, aceeasi"), iar când se repeta si titlul lucrarii se foloseste cuvântul ibidem. În loc de idem se foloseste si op.cit. ("în lucrarea citata"). Când din nota bibliografica lipseste un element (numele, editura, orasul, anul), în locul lui se pune cratima. Citatele indirecte, din surse secundare, se precizeaza cu prepozitia latina apud ("dupa"). Ex:

4. Traian Braileanu, "Studentii" în Însemnari sociologice, (-), I, 9, dec. 1935 apud Zigu Orma, ANII TREIZECI. EXTREMA DREAPTĂ ROMÂNEASCĂ, Bucuresti: Fundatia Culturala România, p. 374.

Pentru citarea surselor de pe Internet, nota de subsol va fi redactata astfel:

5. Kenneth Steele, "The New Variorum Shakespeare" in Shakepears II, 1990, p . 124. Bryn Mawr Commentaries, In Online. INTERNET. 2 februarie 1992.

Bibliografia unei lucrari stiintifice contine lista lucrarilor consultate pentru informatia generala asupra subiectului si lucrari citate, dar nu se recomanda încarcarea listei cu carti neconsultate. Daca în nota de subsol numele autorului începe cu prenumele, în notele bibliografice se începe cu numele pentru ordonarea alfabetica în lista de titluri.

Nota de subsol:

2. Aurelian Bondrea, OPINIA PUBLICĂ,

DEMOCRAŢIA sI STATUTUL DE DREPT, Bucuresti:

Fundatia România de Mâine, 1997, p. 62.

Nota bibliografica:

2. Bondrea, Aurelian, OPINIA PUBLICĂ,

DEMOCRAŢIA sI STATUL DE DREPT, Bucuresti:

Fundatia România de Mâine, 1997, p. 62.

13. Biblioteca universitara este sursa cea mai eficienta de informare, urmata de arhivele de stat, bibliotecile institutelor de cercetari si Biblioteca Academiei. În fisierul (catalogul public) bibliotecii se afla titlurile cartilor si articolelor publicate de-a lungul timpului. Titlurile si autorii se afla în cataloage bibliografice si indexuri de bibliografii tematice, nationale si internationale, precum si indexuri de nume. Informatiile bibliografice s-au introdus pe Internet, alcatuind biblioteca virtuala, în care sunt înregistrate milioane de informatii. Exemplu de pagina de internet pentru o carte solicitata:

TI: LIU SHAO-CHI. Le Moine rouge.

AU: Wetzel, Hans Heinrich

SO: [Paris ] Denoel, [1961]

IS: ISBN o-394-50087-3

LA: French

PT: book

PY: 1961

AN: DS 778. L 58. W 47.

LO: Sterling Memorial Library, Yale

UP: 8129

(TI, titlul cartii)

( AU, autorul cartii)

( SO, source, editura)

(IS, International Standard

Number)

(LA, limba)

(PT, tipul publicatiei)

(PY, anul aparitiei)

(AN, accesion number sau cota

cartii)

(LO, localitatatea, locul unde se

afla cartea)

(UP, update code)

B. Sustinerea publica a unei lucrari stiintifice

Functiile sustinerii publice:

- mai buna cunoastere a unor idei, teze, directii, solutii; afirmarea tinerilor; intensificarea vietii stiintifice:

noi creatii;

corectii asupra celor vechi;

abandonarea celor vechi;

cunoasterea unor noi domenii ce au nevoie de sustinere (financiara)

Partile principale ale sustinerii publice (discursului): introducerea (exordiul) - ce tema, ce obiectiv, trebuie sa trezeasca interesul; continutul (tratarea) - expunerea ideilor; concluzia (peroratia) - recapitularea principalelor idei, convingerea auditorului asupra justetei ideilor.

Algoritmul de baza si calitatea sustinerii publice

q desteptarea interesului auditoriului prin: rationamente logice; argumente practice;

q cunostinte de retorica: cuvântul; sintaxa (folosirea cuvintelor în propozitii si în fraza); cadenta si armonia; sugestivitatea stilului; debitul verbal; caldura cuvântului, mesajului; gesticulatia adecvata; atitudine, tinuta.

Reguli de baza ale sustinerii publice

a. Pregatirea expunerii:

elaborarea planului prezentarii:

sa mearga pe ideile textului scris;

idei principale, argumente;

contributii personale;

cunoasterea auditoriului (structura profesionala):

nivel de pregatire;

nivel de interes.

pregatirea personala a vorbitorului:

sa-si controleze atitudinea, mimica, gesturile;

sa evite întreruperi prelungite;

sa evite excesul de sentimentalisme.

pregatirea materialului si tehnicilor auxiliare:

benzi, tiplane, scheme, planse, grafice;

încadrarea în timp;

evitarea monotoniei.

pregatirea auditoriului:

sa vina persoane interesate;

afisarea;

titlul stiintific al vorbitorului;

lucrari stiintifice ale vorbitorului.

b. Expunerea în public

sa urmeze textul pregatit;

sa ajusteze textul la timpul disponibil.

c. Recomandari practice

sa expuna în ritm bine ales, cu pauze, pentru a fi înteles;

schimbari de ritm si de ton;

dialog cu persoane din auditoriu;

sa insiste asupra problemelor necunoscute si interesante;

sa evite improvizatii;

sa se încadreze în timpul prevazut;

sa rezerve 1 - 2 minute pentru diferiti factori perturbatori;

sa stie sa previna sau sa elimine tensiunile din rândul asistentei.

Forme de comunicare în stiinta:

Asimilarea si incorporarea cunostintelor stiintifice în formarea (stiintifica) a fortei de munca si în productia de bunuri si alte servicii se realizeaza prin comunicarea cunostintelor stiintifice în principal prin intermediul lucrarilor stiintifice, al literaturii de specialitate.

Variatele categorii de lucrari stiintifice constituie tot atâtea forme de comunicare a informatiei stiintifice. Dintre acestea, în cele ce urmeaza, retinem ca fiind mai importante urmatoarele:

A. Lucrari cu autoritatea stiintifica, de consacrare:

Monografia este o lucrare stiintifica ampla, exhaustiva care abordeaza o problema, o forma sau o zona teritoriala; contine concluzii importante si cuprinzatoare privind caile, directiile si perspectivele de evolutie, probleme ce se mai cer clarificate. Este destinata publicarii în editura; dimensiunea este variabila, de la câteva sute, pâna la câteva mii de pagini.

Tratatul abordeaza unitar si coerent cele mai importante concluzii, principii, teorii formulate în limitele unei stiinte, precum si metodele de investigatie. Oglindeste starea de dezvoltare a unei teorii stiintifice sau a unei stiinte. Este destinat publicarii si contine câteva volume si mai multe mii de pagini.

Manualul (se înrudeste cu tratatul) prezinta cunostintele, tezele, concluziile, principiile, teoriile unei stiinte în mod sistematic si în conformitate cu principiile didactice destinate formarii profesionale a specialistilor.

Manualele selectate într-o prima forma, susceptibile îmbunatatirii si completarii se numesc Note de curs.

Manualele universitare mai ample, cu un nivel mai înalt de abordare pot fi asimilate sau identificate cu tratatul. Toate variantele de manual pot face obiectul publicarii în editura.

Enciclopediile si dictionarele de specialitate sunt lucrari de referinta indispensabile în planul informatiei generale de specialitate. Cu unele exceptii, majoritatea nu includ rezultate originale, ci compileaza cu rigoare acumularile existente într-un domeniu al stiintei. Fac obiectul publicarii, însumând unul sau mai multe volume, iar numarul de pagini este variabil.

B. Lucrari, pre si postconsacrare, vizând verificarea ipotezelor existente si formularea de noi ipoteze si directii de cercetare:

Studiul stiintific este o lucrare de cercetare stiintifica veritabila, care solutioneaza unele probleme si formuleaza altele noi, atât în planul ipotezelor, cât si al metodelor de cercetare; prefigureaza noutatile si tendintele viitoare de dezvoltare din stiinte. Dimensiunile studiului stiintific sunt mult mai reduse (decât lucrarile precedente), de regula situându-se între 20 si 100 de pagini. Unele se publica imediat, independent în brosuri sau în cadrul unor culegeri; altele mai târziu, în functie de confidentialitate si alte interese.

Articolul stiintific este o forma prescurtata a unui studiu în care se redau principalele probleme, concluzii si propuneri în vederea publicarii în reviste de specialitate; are dimensiuni reduse, de regula pâna la 20 de pagini.

Raportul de cercetare este rezultatul unui studiu stiintific în care se cuprind principalele constatari si solutii practice pentru un agent economic (firma, stat), în special când studiul s-a facut la comanda, pe baza de contract. Rareori, cu clauza speciala se poate publica sub forma concluziilor sau daca nu, cu titlu de informare a opiniei publice stiintifice.

Raportul stiintific îmbraca forma de Memoriu stiintific, în cazul în care concluziile stiintifice ale raportului se prezinta Academiei Române sau altor foruri stiintifice interne si internationale.

Comunicarea stiintifica este un rezultat partial sau final al unui studiu stiintific individual sau în grup; este axata, de regula, pe o idee de baza, însotita de analize de confirmare sau infirmare a ipotezelor, cu caracter de informare sau de dezbatere stiintifica înaintea publicarii; este rodul unor cercetari îndelungate, individuale sau de echipa. Se prezinta scris (circa zece pagini) pentru sesiuni de comunicari stiintifice, unde se expun în 5-15 minute.

Referatul stiintific este rezultatul unui studiu stiintific individual sau în grup, destinat prezentarii într-o dezbatere stiintifica, cu o tematica de regula restrânsa (conferinta, simpozion), în vederea explorarii unor solutii si desprinderii unor concluzii si propuneri generale, cât mai larg acceptate, care preced decizii la scara firmei, ramurii, tarii si la scara internationala. Se prezinta scris (si tradus în limba straina, dupa caz, de regula, cu dimensiune între 10-20 pagini care se expun oral, între 5-15 minute, în functie de locul referatului stiintific în cadrul reuniunii si de importanta acestuia, apreciata de moderator. În cazul anumitor reuniuni stiintifice, nationale sau internationale, raportul stiintific se transmite înainte organizatorilor si se studiaza de cei interesati, astfel ca în zona respectiva se trece direct la dezbatere.

Interventia stiintifica este o forma de participare la o reuniune stiintifica prin care autorul comenteaza, apreciaza si corecteaza concluziile sustinute de un autor de comunicare sau de referat stiintific. Ea se expune oral pe durata a circa 5 minute; în forma scrisa ea cuprinde pâna la 6 pagini.

C. Lucrari de popularizare a literaturii stiintifice

Eseurile stiintifice prezinta concluziile si reflectiile stiintifice ale autorului într-o problema de interes major, ca si opiniile de stiinta, într-o forma cât mai accesibila si pe cât posibil literara. Prin aceasta se urmareste formarea si cucerirea opiniei publice pentru o problema de atitudine economica, sociala, culturala. Eseul stiintific se adreseaza în mod firesc unui public cititor cât mai larg posibil. Eseul stiintific poate avea dimensiuni restrânse, ale unui paragraf, capitol, brosura sau ale unei carti.

Scrierile de popularizare se adreseaza celui mai larg public, constituindu-se ca instrument de cultura stiintifica, de convietuire si acceptare a unor produse, servicii sau schimbari pe care le genereaza un domeniu, o teorie stiintifica sau o tendinta în viata sociala, în plan national sau global.

Notele de lectura, comentariile si recenziile sunt forme relativ distincte de semnalare a aparitiei unor lucrari stiintifice, de evaluare cât mai exacta a mesajului stiintific si de plasare a unei lucrari stiintifice în rândul celorlalte din literatura domeniului, existente în tara sau în strainatate. Oricine poate si trebuie sa realizeze astfel de lucrari, însa cele mai izbutite sunt, de regula, ale acelora care stapânesc domeniul stiintific caruia îi apartine lucrarea stiintifica.

Teza de doctorat, dizertatia de masterat si lucrarea de licenta sunt lucrari stiintifice asimilabile unora din cele prezentate mai înainte. Ele reprezinta faza de început a unei cariere stiintifice si didactice, si respectiv, de terminare a studiilor universitare.

Toate formele de comunicare reprezinta la un loc literatura economica de specialitate, suportul principal al informatiei stiintifice, documentele primare indispensabile asimilarii, învatarii stiintifice, formarii specialistilor si inovarii productiei de bunuri si de servicii în societatea moderna.

12. Ghidul metodologic al elaborarii unei lucrari stiintifice juridice

1. Alegerea temei de cercetare

se face din rândul problemelor juridice

problema juridica rezulta în urma confruntarii:

teoriei, ipotezei, curentelor cu

fapte practice, empirice

daca acestea se afla în dezacord (contradictie) înseamna ca avem de-a face cu o problema juridica; aceasta problema juridica poate deveni o tema de cercetare stiintifica;

tema de cercetare se alege dupa o serie de principii si criterii.

Mijloace:

informare;

documentare sumara cu caracter exploratoriu, de identificare a temei potrivite;

consultarea profesorilor si a altor specialisti din teorie si din practica.

2. Precizarea obiectivului general al temei (autorului)

Acestea pot fi, de regula, unul din obiectivele urmatoare:

analize ale fenomenului practic, cu rol constatativ, tendinte, concluzii, directii de actiune;

studii de caz, inter si multidisciplinare, cu scopul identificarii si formularii unor cauze si factori si deci a unor ipoteze noi;

realizarea unui bilant al teoriilor existente, al tendintelor si curentelor de gândire;

formularea (reformularea), verificarea unei ipoteze, teorii, decizii;

perfectionarea sau crearea unei metodologii de analiza.

Mijloace:

informare;

studiu documentar;

exigentele beneficiarilor;

consultarea unor specialisti.

Elaborarea schitei proiectului de cercetare

termenul de predare a lucrarii;

volumul surselor de documentare bibliografica. Întocmirea unei bibliografii minimale (în continua extindere);

timpul necesar pentru culegerea si studiul surselor bibliografice;

surse bibliografice putin accesibile si problemele care se ridica;

o evaluare a timpului necesar pentru celelalte etape ale cercetarii:

documentare practica, cercetare propriu-zisa, redactare si sustinere publica.

Mijloace:

eforturile proprii: o munca metodica, ordonata;

stapânirea mijloacelor de investigare si evaluare bibliografica: cunostinte de matematica, limbi straine;

sprijinul catedrei, al conducatorului stiintific, al firmei, al institutului de cercetare, al centrului de informare-documentare.

Studiul surselor bibliografice

Este directionat spre:

cunoasterea particularitatilor fenomenului juridic din trecut, din prezent în alte zone geografice si studii realizate de catre cercetatorii români;

explicarea fenomenului juridic; stabilirea cauzelor si factorilor lui;

efectuarea unei prime analize comparative, critice a literaturii de specialitate;

întocmirea unui "tablou de bord" al literaturii consulate: probleme bine realizate (parti tari), precum si parti mai slabe (sau slabe, gresite);

precizarea ipotezelor utilizate (neinfirmate), ipotezele infirmate, ipotezele amânate si cauzele acestora;

inventarierea argumentelor pro si contra pentru fiecare punct de vedere;

metodele si tehnicile de analiza si calcul; valoarea si limitele acestora;

precizari asupra datelor utilizate de diversi autori: valoarea si limitele acestora date.

Mijloace:

surse tertiare (referate documentare de sinteza);

surse secundare (sinteze documentare);

surse primare: periodice (reviste) si neperiodice: carti, dictionare;

cunoasterea procedeelor de evaluare a unei surse;

consultarea unor specialisti.

Elaborarea proiectului temei de cercetare stiintifica

Are drept obiect:

precizarea întinderii tematice (clarificari teoretice si metodologice, analize concrete);

evidentierea si precizarea factorilor - ipoteza a fenomenului juridic;

În acest demers trebuie sa aiba în vedere:

definirea si delimitarea fenomenului juridic ce se supune cercetarii;

evidentierea trasaturilor si particularitatilor fenomenului juridic;

principalele erori pe care le savârsesc juristi în sfera temei cercetate (domeniului);

5.1. Observarea fenomenului juridic

o parte a observarii fenomenului juridic se realizeaza cu ajutorul cercetarii bibliografice;

cea mai mare parte a observarii fenomenului juridic se realizeaza prin documentare practica: culegere de date, fapte empirice si informatii privind geneza (esenta ascunsa) a fenomenului studiat;

pregatirea datelor în formele cele mai adecvate, cerute de buna cunoastere a fenomenului juridic.

precizarea particularitatilor (a calitatii) fenomenului juridic studiat; aceasta ajuta la alegerea judicioasa a metodelor de analiza si calcul, la interpretarea concluziilor si solutiilor;

relevarea ansamblului de cauze si de factori care determina fenomenul juridic, se cere întocmit un tablou cu aceste cauze si factori, clasificati din cele mai diferite puncte de vedere (criterii).

5.2. Explicarea fenomenului juridic prin formularea ipotezei (lor)

Este componenta cea mai profunda a observarii si cunoasterii stiintifice a fenomenului juridic. În vederea atingerii acestor obiective se cer realizate urmatoarele abordari:

conceptul de sistem a fenomenului juridic si identificarea variabilelor;

stabilirea relatiilor functionale dintre variabilele dependente si independente;

Mijloace si procedee:

alegerea modalitatilor logice (inductive si mai ales deductive), precum si a metodelor statistico-matematice de identificare si testare a variabilelor-factori.

Aceasta alegere se face în raport cu:

calitatea fenomenului si cu rezultatele analizei cauzale;

datele necesare si datele disponibile;

cu opiniile conducatorilor stiintifici, ale specialistilor din domeniu;

consultarea specialistilor cu privire la:

modelul ales;

rezultatele obtinute în formularea ipotezei (ipotezelor);

rezervarea timpului necesar celorlalte etape;

evidentierea partilor mai slabe ale demersului stiintific realizat; caile de eliminare a acestor neajunsuri.

Elaborarea planului preliminar de structura a lucrarii

Se realizeaza în procesul de verificare si de fundamentare a concluziilor stiintifice, prin:

verificarea succesiva a ipotezelor (vezi modelul, schema simplificata);

utilizarea unor mijloace si modalitati de verificare a ipotezei, cum sunt:

o forma de experiment;

stimularea;

scenariul;

prognoza.

analiza temeinica a implicatiilor si consecintelor ipotezei în vederea fundamentarii concluziilor stiintifice (teoriei, deciziei);

precizarea ipotezelor neinfirmate, infirmate si amânate, cu mentionarea cauzelor corespunzatoare;

observatii critice de ansamblu asupra literaturii si practicii juridice;

relevarea problemelor nesolutionate si a cailor de depasire a variatelor neajunsuri;

precizari asupra datelor si informatiilor folosite; probleme ale procurarii si asigurarii unor date calicativ superioare;

timpul necesar celorlalte etape.

Redactarea lucrarii:

Se realizeaza prin:

definitivarea planului general al lucrarii (eventual si prin consultarea unor specialisti); distribuirea pe întreaga structura a lucrarii a rezultatelor cercetarii (bibliografice), ca si a rezultatelor formularii si verificarii ipotezelor, fundamentarii concluziilor (stiintifice) privind fenomenul economic practic, studiat;

pregatirea si definitivarea tuturor componentelor lucrarii (titlul lucrarii si ale sectiunilor, capitolelor si paragrafelor; citatele si sursele, introducerea si rezumatul lucrarii, graficele, tabelele, anexele, indexul de nume si de termeni, bibliografia);

Redactarea propriu-zisa.

alegerea modelului de redactare convenabil fiecaruia;

Definitivarea redactarii lucrarii.

pe baza:

observatiilor si sugestiilor beneficiarului si ale altor specialisti;

propriilor remarci, observatii si aspiratii ale autorului;

alegerea modelului de procesare;

timpul necesar pentru procesare si sustinerea publica.

8.Sustinerea (dezbaterea) publica a lucrarii

Presupune:

un text de 6-8 pagini de prezentare a ideilor de baza si a concluziilor lucrarii;

precizarea algoritmului de succes al expunerii;

satisfacerea altor exigente si reguli;

9. Refacerea lucrarii

Se realizeaza pe baza:

observatiile rezultate în urma dezbaterii stiintifice;

timpului ramas disponibil pentru refacere.

10. Predarea la beneficiar

Se face:

la data initial stabilita prin contract;

catre editura, sef ierarhic, firma.

UNIVERSITATEA "SPIRU HARET"

FACULTATEA DE DREPT CONSTANŢA

SPECIALIZAREA: DREPT

DISCIPLINA: METODOLOGIA CERCETARII JURIDICE

ANUL I ZI, FR, ID

Conducatorul disciplinei: Prof. univ. dr. OLGA DUTU

Tel/Fax: 0241/545015 si E-MAIL:ushcta@spiruharet.ro

METODOLOGIA CERCETĂRII sTIINŢIFICE JURDICE

ÎNTREBĂRI

Cum definiti metodologia cercetarii stiintifice juridice ?

Care este etimologia cuvântului metodologie ?

Care este raportul dintre metodologie si metoda ?

Care sunt cele trei niveluri de metode ale metodologiei cercetarii stiintifice ?

Dati o definitie a stiintei !

Cum sunt clasificate stiintele juridice ?

Ce studiaza stiintele juridico-istorice ?

Care sunt stiintele juridico-istorice ?

Ce studiaza stiintele juridice de ramura ?

Care sunt ramurile dreptului în literatura juridica universala ?

Care sunt cele patru componente ale stiintei ?

Care dintre cele patru componente confera superioritate stiintei fata de cunoasterea comuna ?

Ce este cercetarea stiintifica ?

Care sunt cele doua categorii ale cercetarii stiintifice ?

Ce reprezinta cercetarea stiintifica fundamentala ?

Care este obiectul cercetarii stiintifice aplicative ?

Cum se numeste institutia care organizeaza stiinta româneasca ?

Din care sectie a Academiei Române fac parte stiintele juridice ?

Numiti cinci institute de cercetari juridice ?

Care minister are ca obiect si cercetare stiintifica ?

Ce tipuri de cercetare stiintifica juridica se realizeaza în universitati ?

Dati cinci titluri de reviste cu caracter juridic !

Care sunt cele patru etape ale metodologiei cercetarii stiintifice ?

Cum sunt formulate cele patru etape în cercetarea juridica ?

În ce consta managementul cercetarii stiintifice ?

Care sunt principiile si criteriile care stau la baza alegerii temei de cercetare stiintifica ?

Precizati criteriile alegerii temei de cercetare stiintifica !

Ce tema de cercetare juridica te intereseaza în aceasta etapa ?

Ce cuprinde schita proiectului de cercetare ?

Ce include proiectul temei ?

Ce cuprinde planul preliminar de structurare a lucrarii ?

Care este diferenta dintre a învata si a crea ?

Care sunt conceptele pe care se întemeiaza documentarea - învatarea ?

Ce este informatia stiintifica ?

Ce este informarea ?

Ce proces rezulta din împletirea informarii cu documentarea propriu-zisa ?

Care sunt cele patru etape ale documentarii stiintifice ?

Care sunt formele documentarii-învatarii ?

În ce consta documentarea bibliografica (livresca) ?

Care sunt cele patru feluri de surse documentare bibliografice ?

Ce contin documentele primare ?

În ce forme se prezinta documentele secundare ?

Ce înseamna documente tertiare ?

Ce sunt microformatele ?

Care sunt cele patru etape ale documentarii bibliografice ?

Ce înseamna documentarea directa ?

Ce presupune etapa de informare în documentarea directa ?

Ce presupune etapa culegerii datelor ?

Ce calitati trebuie sa îndeplineasca datele ?

Pe ce se întemeiaza etapa studierii surselor ?

Cum se realizeaza utilizarii datelor ?

De ce este importanta documentarea prin consultarea specialistilor ?

Care sunt cele doua momente importante ale explicarii fenomenului juridic ?

Ce este ipoteza ?

Pe ce se întemeiaza ipoteza fenomenologica ?

Ce înseamna ipoteza reprezentationala ?

Care sunt cerintele pe care trebuie sa le îndeplineasca ipoteza ?

Ce rol are relatia cauzala în formularea ipotezei ?

Ce operatii implica procesul de verificare a ipotezei si de fundamentare a concluziilor stiintifice ?

Care sunt procedeele de verificare a ipotezei si de fundamentare a concluziilor stiintifice ?

Ce forme de experiment exista ?

Care sunt cele doua cerinte ale unui experiment ?

Ce este simularea ?

Ce este scenariul ?

În ce consta metoda istorica ?

Cum definiti metoda logica ?

Ce rol au metodele cantitative în cercetarea juridica ?

Ce înseamna metoda prospectiva ?

Care sunt cei trei pasi importanti pentru fundamentarea concluziilor stiintifice ?

Care sunt cele trei etape ale redactarii lucrarii stiintifice ?

În ce consta elaborarea si definitivarea planului de redactare ?

Care sunt exigentele redactarii propriu-zise a lucrarii ?

Ce reguli generale trebuie respectate în redactarea lucrarii ?

Care sunt regulile specifice care trebuie respectate în redactarea lucrarii ?

Enumerati regulile practice de prezentare grafica !

Ce functii are sustinerea publica a unei lucrari stiintifice ?

Care sunt partile principale ale sustinerii publice ?

În ce consta pregatirea expunerii ?

Ce recomandari practice trebuie respectate ?

Ce forme de comunicare a informatiei stiintifice cunoasteti ?

Ce este monografia ?

Ce abordeaza tratatul ?

Ce prezinta manualul ?

Ce sunt notele de curs ?

Ce sunt enciclopediile si dictionarele ?

Ce este studiul stiintific ?

Ce cuprinde un articol stiintific ?

Ce este raportul de cercetare ?

Ce este comunicarea stiintifica ?

Ce este referatul stiintific ?

Ce este interventia stiintifica ?

Ce reprezinta esecul stiintific ?

Ce rol au scrierile de popularizare ?

Ce sunt notele de lectura, comentariile si recenziile ?

Ce este teza de licenta ?

Ce este teza de doctorat ?

Ce este dizertatia de masterat ?

Ce înseamna studiu de caz prin "anamneaza clinica" ?

Ce se întelege prin metoda tipologica ?

Ce se studiaza prin metoda statistica ?

La ce ajuta metoda sociologica ?

În ce consta metoda comparativa ?

În ce consta dreptul comparat din perspective lui "a cunoaste" ?

Ce presupune dreptul comparat din perspectiva lui "a întelege" ?

Precizati caracteristicile dreptului comparat din perspectiva lui "a compara" ?

Ce este ancheta sociala ?

Cum se aplica un chestionar ?

Cum se realizeaza un interviu ?

De ce sunt necesare procedeele statistico-matematico-cibernetice ?

Ce sunt textele psihologice ?

Fara îndoiala ca în functie de situatie sau domeniul abordat, metodologia cercetarii juridice poate apela si la o serie de alte metode: observatia, predictia, metoda istorica, metoda logica, metoda regresiva, metoda sistemelor, metoda integralista etc., în cazul de fata autorii zabovind asupra celor pe care le considera reprezentative în materie.

Iancu Tanasescu, Camil Tanasescu, Gabriel Tanasescu - "Criminologie", Ed. ALL BECK, Bucuresti, 2003, pag. 209-235, citat selectiv valorificat în prezentul curs.

Op.cit., pag. 214.

Op.cit., pag. 216-217.

Op. cit., pag. 218.

Op.cit., pag. 215.

Recomandam ca bibliografie obligatorie, exceptionala lucrare a dr. Leontin-Jean Constantinesco - "Tratat de drept comparat - Metoda comparativa", vol. 2, Ed. ALL EDUCATIONAL, Bucuresti, 1998.

Op.cit., pag. 125.

Dupa Leontin-Jean Constantinesco "este evident, de pilda, ca milioanele de muncitori comunitari si straini ce se gasesc în Belgia, în Franta sau în Germania pun juristilor si tribunalelor respective numeroase probleme de drept strain, ce tin de statutul personal, de dreptul familiei, de dreptul bunurilor si de succesiune, a caror rezolvare necesita studiul si cunoasterea regulilor si a institutiilor juridice, a ordinilor de drept straine pe care trebuie sa le aplice" - op.cit., pag. 129.

Astfel, dupa Leontin-Jean Constantinesco, ca sa analizam pensia alimentara în caz de divort, trebuie examinata toata seria de probleme referitoare la aceasta - si care constituie "schema comparativa" N.A. - ca de pilda: vina în divort are sau nu o influenta asupra atribuirii pensiei alimentare; sotul care cere pensia alimentara trebuie sau nu sa se afle în stare de necesitate; ce se întelege prin aceasta notiune; între starea de necesitate si vina trebuie sa existe un raport direct sau nu; cum este conceput acest raport; când trebuie sa intervina starea de necesitate; pot partile reglementa pensia alimentara prin conventii particulare si în ce conditii; care este data de la care plecând astfel de conventii pot interveni în mod valabil; cine stabileste si în ce mod cuantumul pensiei alimentare; este acesta revizuibil si în ce conditii; beneficiarul pensiei alimentare poate sa o piarda si în ce conditii; care sunt garantiile pentru plata pensiei alimentare etc." - op.cit., pag. 132.

Izvoarele anumitor ordini juridice ale popoarelor islamice, ale unor ordini juridice din Asia si din Extremul Orient sau ale unor ordini juridice din Africa Neagra - care uneori cuprind credinte sau simple moravuri - sunt atât de diferite de conceptiile noastre încât unii juristi s-au întrebat daca se afla înca în fata unui izvor de drept - op.cit., pag. 161.

Op.cit., pag. 180-182.

Op.cit., pag. 194-196: "Interpretând institutii apartinând popoarelor primitive în spiritul si cu mentalitatea oamenilor civilizati, comparatistii care se ocupau de etnologia juridica au ajuns la rezultate gresite, - atribuind acelor realitati (N.A) - motivari, obiective si reactii juridice conforme spiritului si mentalitatii lor, si nu mentalitatii lumii spirituale în care traiau popoarele studiate"

Dr. Leontin-Jean Constantinesco zaboveste exemplificativ asupra metodei de "interpretare logica, dar abstracta si falsa a unui text strain", "variatiilor din metoda de interpretare în Germania si Franta", - evidentiind, în final, ca "metoda de interpretare care variaza în mod partial între ordinile juridice ale aceluiasi sistem si în mod profund între sistemele juridice, este un element determinant" - op.cit., pag. 198.

Iancu Tanasescu si colab. - "Criminologie", Ed. ALL BECK, 2003, pag. 229-235

Tudorel Butoi, Ioana Teodora Butoi - "Tratat universitar de psihologie judiciara - teorie si practica", Ed. Phobos, Bucuresti, 2003, pag. 424-425.

Document Info

Accesari: 12471
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta

Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul:
in pagina web a site-ului tau.

eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare