Sisteme de bazǎ ale intranetului

Sisteme de bazǎ ale intranetului

Serviciile din cadrul sistemelor Internet si Intranet au ca principalǎ sarcinǎ accesul usor la documente. Dintre acestea se remarcǎ serviciile World Wide Web (WWW), posta electronicǎ (e-mail), stirile (News) si transferul de fisiere (FTP – File Transfer Protocol).

1. Sistemul de nume de domeniu – DNS

Filosofia de lucru Internet/Intranet a impus un serviciu care asigurǎ corespondenta intre adresele IP si numele simbolice ale nodurilor din retea, numit DNS – Domain Name System.

Principalul rol al sistemului DNS este transformarea directǎ, respectiv inversǎ, intre adresa IP a unui nod si numele sǎu simbolic. Transformarea foloseste baze de date dstribuite in Internet/Intranet, in care se descriu asocierile intre adresele IP si numele simbolice. Utilizarea numelor simbolice, in aplicatiile Internet/Intranet pentru identificarea calculatoarelor, asigurǎ toleranta la defecte, echilibrarea incǎrcǎrii, virtualizarea serviciilor si independenta fatǎ de domeniul curent. In mod traditional, o interfatǎ de retea are atribuitǎ o singurǎ adresǎ IP. Serviciul DNS permite folosirea de pseudonime (aliasuri), putandu-se defini pentru un calculator un nume canonic si o suitǎ de pseudonime ale acestuia. De exemplu, este mai usor de gestionat numele serverului WWW al Catedrei de Calculatoare din Universitatea “Politehnica” Bucuresti, Romania (www.cs.pub.ro) decat adresa sa numericǎ ( 353h76d 141.85.37.20).

In practicǎ este de dorit ca un calculator sǎ aibǎ mai multe nume simbolice. Dacǎ acelasi calculator server (de exemplu 141.85.37.20) oferǎ mai multe servicii (FTP, WWW, News), este bine ca el sǎ aibǎ mai multe denumiri: ftp.cs.pub.ro – pentru a identifica un server FTP anonim, www.cs.pub.ro – pentru a identifica serverul WWW, news.cs.pub.ro – pentru serverul de stiri.

In cazul in care se modificǎ adresa numericǎ, se poate folosi acelasi nume simbolic. De exemplu, in cazul in care se modificǎ adresa numericǎ de retea din 141.85.37 in 19230.41, numele statiilor rǎman aceleasi, fǎcandu-se doar modificǎri locale de adresǎ in fisierele de configuratie a serviciilor de nume. Astfel, se va putea apela in continuare serverul www.cs.pub.ro, desi noua adresǎ numericǎ este 19230.41.10.

O altǎ facilitate oferitǎ de sistemul DNS constǎ in definirea unui mod agent postal (mail exchanger) prin care se pot utiliza, in cadrul domeniului local, adrese de postǎ electronicǎ de forma utilizator@domeniu.ro, care nu includ numele unui calculator destinatie. De asemenea, facilitatea permite definirea mai multor agenti postali, fiecare avand asociatǎ o prioritate, conducand la o bunǎ tolerantǎ la defecte.

1.1 Structura sistemului DNS

Pentru a se putea gestiona rapid o cantitate mare de informatii, cu grad ridicat de fluiditate, sistemul numelor de domenii este organizat ierarhic.

La randul sǎu, fiecare domeniu are unul sau mai multe subdomenii, iar “frunzele” arborelui sunt calculatoarele individuale. In cadrul unui Intranet, organizarea pe domenii tine cont de organizarea institutiei si, intr-un grad mai redus, de organizarea retelei institutiei, un domeniu putand fi echivalentul unui departament, al unui sediu, al unei intreprinderi sau al unei tǎri.

Pentru a putea realiza gestiunea distribuitǎ, spatiul de nume DNS este impǎrtit in zone care nu se suprapun. O zonǎ poate contine informatia despre unul sau mai multe domenii in functie de modul in care a fost ganditǎ administrarea. Fiecare zonǎ contine o parte a arborelui prezentat in figura de mai sus, precum si numele serverelor care detin informatia “autoritarǎ”, de referintǎ, despre respectiva zonǎ. In mod normal, fiecare zonǎ are un server primar, care citeste baza de date din fisierele de configurare, si unul sau mai multe servere secundare, care preiau periodic informatia despre zonǎ de la serverul primar. Un mod de imbunǎtǎtire a fiabilitǎtii este plasarea unuia din serverele DNS in afara zonei.

Organizarea ierarhicǎ poate fi observatǎ atunci cand se studiazǎ treseul unei cereri de [] a adresei IP asociate unui nume simbolic. Un calculator client care are nevoie de adresa asociatǎ unui server S va trimite o interogare cǎtre unul din serverele de nume locale ale []. Dacǎ numele serverului este local, atunci se primeste imediat rǎspunsul, altfel serverul [] va interoga un server plasat mai sus in ierarhie, cererea putand ajunge panǎ la rǎdǎcina serverului de nume.

Cand unul din serverele zonelor parcurse ascendent de cǎtre cerere “stie” informatia despre zona serverului S, traseul cererii devine descendent, parcurgand din nou [] panǎ la zona serverului S. Rǎspunsul de la serverul de nume al zonei serverului S va parcurge calea inversǎ, clientul primind, in final, asociatia dintre adresa simbolicǎ si adresa IP a serverului S.

Pentru ca sistemul DNS sǎ functioneze, este necesarǎ existenta unor servere la primul nivel, care sǎ aibǎ informatia necesarǎ regǎsirii serverelor de pe nivelul doi. Scǎderea timpului de rǎspuns la astfel de cereri este realizatǎ prin implementarea de cǎtre serverele DNS a unei tehnici de intermediere a cǎutǎrilor (caching), folosindu-se rezultatele unor cereri anterioare. Este posibilǎ preincǎrcarea memoriei ascunse (cache) a serverului cu ascocieri des folosite sau strict necesare (de exemplu, adresele IP ale serverelor de pe nivelul primar).

2 Sistemul HTTP (Hypertext Transfer Protocol)

Sistemul HTTP este, probabil, cel care a condus la acceptarea pe scarǎ largǎ a Internetului si la dezvoltarea sistemelor de tip Intranet. In principiu, cele douǎ componente importante ale acestui serviciu sunt clientul (sau programul de navigare) si serverul WWW (sau Web).

Programul de navigare oferǎ o interfatǎ utilizator simplǎ. Motiv pentru care este usor de utilizat. Legǎturile spre alte documente sunt marcate special, iar pentru citirea documentului trebuie fǎcutǎ doar o selectie cu mouse-ul. Tipurile de documente care pot fi prezentate de cǎtre un program de navigare nu cunosc limite.

Existǎ un set de tipuri de documente “standard”, recunoscute implicit de cǎtre programul de navigare, care pot fi extinse prin noi module, asa-numitele “plug-in”-uri. Acestea sunt programe care permit navigatorului sǎ trateze documente de tipuri necunoscute in mod implicit.

Serverul WWW este un program care trateazǎ cereri de documente si intoarce clientului continutul documentului solicitat. Cererile pot avea si forme speciale, caz in care serverul WWW lanseazǎ in executie anumite programe (sau componente software) care genereazǎ dinamic continutul unui document. In acest caz, termenul de server Web este inlocuit prin termenul de server de aplicatii, deoarece face legǎtura intre programul de navigare si aplicatiile care trebuie lansate in vederea producerii documentului cerut. Practic, posibilitatea de a lansa in executie un program folosind interfata unui program de navigare si un server de aplicatii a dus la aparitia conceptului de “three-tier computing” si a pus bazele Intranetului.

Un rol important in dialogul intre navigator si serverul Web il are comunicarea tipului de document. Astfel, pe baza informatiilor existente in fisierele de configurare sau a celor primite de la aplicatiile lansate in executie, serverul Web va trimite clientului un sir de caractere care indicǎ tipul documentului. Pe baza tipului receptionat, programul de navigare va deschide documentul (in cazul in care are un format recunoscut implicit), va lansa in executie un plug-in (dacǎ are un format recunoscut de plug-in-urile inregistrate) sau va intreba utilizatorul care este actiunea care se doreste (de exemplu, salvarea documentului intr-un fisier local).

Cel mai folosit mod de specificare a tipului continutului face parte din sistemul de postǎ electronicǎ si se numeste MIME (Multipurpose Internet Mail Extensions, standard definit pe [] mai multor documente RFC: 2045, 2046, 2047, 2048 si 2049).

Dezvoltat initial pentru a permite introducerea in cadrul mesajelor de postǎ electronicǎ a unor noi tipuri de informatii, pe langǎ cele clasice de tip text, sistemul MIME a fost preluat si de Web prin protocolul HTTP (Hyper Text Transfer Protocol). Din acest motiv, tipurile documentelor sunt cunoscute si sub numele de tipuri MIME. Identificatorul de tip este definit ca fiind compus dintr-un tip si un subtip, cele douǎ componente fiind separate printr-un caracter / .

Prin folosirea tipurilor MIME este posibilǎ decuplarea continutului fisierelor de extensia acestora, mecanismul oferind o mare flexibilitate. Folosirea extensivǎ a tipurilor MIME se recomandǎ pentru retele cu un bun control atat al clientilor, cat si al serverului, deci pentru retele de tip Intranet.

2.1 Componenta si transferul documentelor in HTTP

Documentele Web sunt descrise intr-un limbaj cu marcaje, numit HTML (Hyper Text Markup Language), standardizat de World Wide Web Consortium (W3C – www.w3c.org). Tipul MIME asociat documentelor Web este text/html, iar extensiile preferate sunt .htm sau .html. Principalele actiuni pe care le permite limbajul HTML sunt:

a) schimbarea atributelor diferitelor zone de text prin ingrosare, scriere inclinatǎ (italicǎ), subliniere, scriere de masinǎ, font sau culoare;

b) structurarea logicǎ a documentului in sectiuni;

c) posibilitatea definirii de liste ordonate sau neordonate;

d) definirea tabelelor si a proprietǎtilor acestora;

e) schimbarea modurilor de aliniere a textului;

f) definirea de zone de introducere de date, incluzand campuri de editare text, meniuri, liste, butoane radio sau de bifare;

g) descrierea modului in care sunt incluse imagini in cadrul documentului;

h) definirea de legǎturi cǎtre alte documente sau pǎrti ale documentelor.

Fiecare document Web are ca identificator o adresǎ, codificatǎ sub forma unui URL (Uniform Resource Locator). O adresǎ simplǎ este https://www.roedu.net/index.html si permite introducerea urmǎtoarelor componente URL:

i) protocolul de transmisie a documentelor (implicit HTTP), urmat de separatorul // ;j)numele serverului pe care este stocat documentul;

k) numǎrul portului TCP pe care este disponibil serverul Web (implicit portul 80);

l) calea care trebuie urmatǎ din rǎdǎcina sistemului de documente a serverului Web pentru a ajunge la document.

Unele componente URL sunt optionale, fiind furnizate fie de server (de exemplu, numele implicit al documentului care descrie structura unui catalog de documente), fie programul de navigare (protocolul sau portul, dar si serverul si calea, ambele relative la documentul curent).

Protocolul HTTP a fost definit initial pentru transferul documentelor de la serverul Web la client, dar flexibilitatea lui ii permite utilizarea si in alte situatii: transferul de fisiere binare, accesul la baze de date, comunicarea intre diferite entitǎti ale retelei

3 Sistemul DHCP (Dynamic Host Configuration Protocol

Sistemul DHCP este folosit pentru alocarea automata a adreselor IP intr-o retea , cu acest serviciu putem totodata sa folosim in retea mai multi utilizatori decat adresele IP disponibile .
Mod de functionare:

Un client DHCP este un calculator care cere adrese IP de la un server de DHCP , in momentul in care un client acceseaza acest serviciu avand loc urmatoarele evenimente :

- clientul transmite un mesaj de descoperire care e indrumat catre serverele DHCP ale retelei

-serverele DHCP raspund oferind adrese IP

- clientul selecteaza una din ele si transmite catre serverul de DHCP o cerere de utilizare a acestei adrese

- serverul DHCP confirma cererea si acorda clientului dreptul de a o folosi

- clientul foloseste adresa pentru a se loga in retea 

Adresele DHCP sunt inchiriate pentru un anumit timp , iar cand se apropie momentul expirarii inchirierii , utilizatorul negociaza reinnoirea acordului .

Adresele IP care nu sunt reinnoite se intorc in fondul de adrese.

Pentru a vedea ce servicii ne sunt oferite de catre serverul de DHCP executam : SRVMGR – COMPUTER – SERVICES .

Instalarea serverului DHCP :

Calculatorul ce va fi server de DHCP trebuie sa aiba o adresa IP statica 
  CONTROL PANEL - NETWORK – SERVICES – ADD – NETWORK SERVICE - DHCP SERVER

Se indica apoi calea spre kitul de instalare si ne va fi afisata o caseta de dialog care declara “If any adapters are using DHCP , they are not required to use a static Ip adress” in care apasam OK dupa care dam un restart .

Configurarea serverului DHCP :

a) Gestionarea domeniilor de adrese DHCP

Un domeniu de adrese e o serie de adrese iP ce pot fi inchiriate de catre clienti .
Cand protocolul DHCP e instalat in categoria START – PROGRAMS – NETWORK ADMINISTRATION atunci va aparea aici DHCP MANAGER .

Pentru a crea un domeniu de adrese se executa urmatorii pasi :

  START-PROGRAMS-NETWORK ADMINISTRATION-DHCP MANAGER iar aici vom avea de completat campurile :

- Local machine : calculatorul pe care e instalat serverul de DHCP apoi se merge pe meniul :

- Scope – create unde se completeaza campurile 
- Start adress : adresa de inceput a domeniului de adrese
- End adress : adresa de sfarsit a domeniului de adrese
- Subnet mask : masca de subretea

- Exclusion range : aici se scrie o adresa de inceput si una de sfarsit , iar adresele din acest interval nu vor fi folosite de catre serverul de DHCP .
- Leaze duration : se scrie perioada de inchiriere a adreselor IP 
- Name : numele pe care o sa-l poarte scopul

b) Vizualizarea si gestionarea adreselor IP

START – PROGRAMS – NETWORK ADMINISTRATION – DHCP MANAGER

Se merge pe meniul SCOPE – ACTIVE LEASES pentru a vizualiza adresele IP locale . Pentru a aloca o adresa IP catre un calculator se merge pe meniul COPE – AD REZERVATION – unde se completeaza campurile :

IP Adress : se scrie adresa IP dorita 

Unique identifier : se scrie adresa hardwere a placii de retea careia ii va fi alocata adressa IP

Pentru a afla adresa hardwere a unei placi de retea se tasteaza START – RUN – COMMAND iar aici se va scrie arp_ –a_ adresa IP daca nu ne afiseaza nimic dam un ping in adresa IP dorita apoi incercam din nou .

Client name : se scrie numele clientului net bios al calculatorului respectiv.

4 Sistemul FTP (File Transfer Protocol)

Acest sistem permite ca utilizatorul sa se conecteze la un calculator de pe internet  folosind un client FTP de pe masina sa locala, sa foiletoneze directoarele si programele aflate intr-o zona publica pe calculatorul de la distanta  si sa obtina un transfer intr-un sens sau in altul, al unuia sau mai multor fisiere folosind un server FTP aflat pe masina de la distanta. Pentru a putea realiza conectarea la un sistem de calcul folosind un program FTP, acel sistem trebuie sa ruleze un program numit server FTP, cu parametrii de functionare stabiliti de administratorul masinii,ce va decide ce directoare si informatii sunt accesibile pe serverul FTP. Deoarece nu se poate distribui fiecarui utilizator un cont si o parola, s-au imaginat servere FTP anonime. Acestea permit utilizatorului sa se conecteze la masina FTP anonymous Server si sa transfere fisiere fara a avea un cont pe acea masina.Pe asemenea servere se introduce in calitate de 'user name' cuvintul  anonymous (uneori ftp), iar pentru 'password' se introduce adresa de E-Mail a utilizatorului.

Serverele FTP anonime constituie o cale majora de distributie a software-ului si a informatiei in internet, reprezentand totodata o modalitate de obtinere gratuita a acestuia.

 Pentru a afla ce contine un astfel de server FTP, imediat dupa conectare, se cauta un fisier numit index, ce contine un index al fisierelor accesibile impreuna cu o scurta prezentare a continutului acestora. De asemenea trebuie cercetate fisierele README, sau readme, ori read.mi care descriu in general continutul directorilor sau dau informatii despre Sistemul de Operare al Serverului (UNIX, VAX, MS-DOS, System 7).