Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































AMENINTARI LA ADRESA SECURITATII SI APARARII NATIONALE SI COLECTIVE

Stiinte politice


AMENINŢĂRI LA ADRESA SECURITĂŢII sI APĂRĂRII NAŢIONALE sI COLECTIVE

II.1. Consideratii generale



II.2. Precizari conceptuale

II.3. Aspecte privind principalele amenintari la adresa securitatii si apararii nationale si colective

II.3.1. Terorismul international

II.3.2. Proliferarea armelor de distrugere în masa

II.3.3. Crima organizata

II.3.4. Conflictele regionale

II.4. Noile provocari la adresa securitatii nationale si colective.

II.1. Consideratii generale

Începutul secolului al XXI-lea este marcat de transformari profunde ale mediului de securitate. Lumea devine tot mai complexa si interdependenta, iar fenomenul globalizarii se afirma tot mai mult ca fiind ireversibil. Interesele si obiectivele de securitate ale statelor europene nu sunt generatoare de stari conflictuale, mediul de securitate este influentat pozitiv de procesele de integrare europeana si euroatlantica, de extinderea comunitatii statelor care împartasesc si promoveaza valorile democratiei si economiei de piata, de adâncirea colaborarii regionale.

Riscurile aparitiei unei confruntari militare traditionale pe continentul european s-au diminuat semnificativ, totusi persista fenomene de instabilitate si criza la nivel subregional si tendinte de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state. Ţari din Europa de Est si de Sud-Est se confrunta cu dificultati economice, sociale si politice asociate procesului de tranzitie spre societatea bazata pe principiile democratiei si ale economiei de piata, care pot genera destule riscuri la adresa securitatii statelor din regiune. Uniunea Europeana trece printr-un profund proces de reforma interna, concomitent cu derularea procedurilor pentru primirea de noi membri. Progresele în evolutia politicii externe si de securitate comune, implicarea si solutiile alese de organizatiile internationale si europene în rezolvarea situatiilor dificile de pe continent demonstreaza ca Europa se pregateste sa îsi asume un rol substantial în arhitectura propriei securitati, inclusiv în cea de aparare, si sa ofere modele de asezare, pe baze rationale, echitabile, a relatiilor dintre state si natiuni, prin armonizarea intereselor lor.

Începutul noului mileniu este promitator si consacra o noua dinamica a politicii mondiale în general si a celei europene, în special. Sunt, desigur, si multe necunoscute, integrarea si globalizarea aducând în prim plan amenintarile la adresa securitatii. Schimbarile geopolitice care s-au produs la sfârsitul mileniului trecut au intervenit în procesul de renastere a spiritului national si identitatii confesionale. Dupa experienta însângerata a Iugoslaviei, preocuparea pentru statutul minoritatilor, fie ele etnice, religioase sau de alta natura, a devenit o componenta importanta a constructiei europene. Dorinta de a prezerva valorile de cultura si civilizatie specifice, create de-a lungul veacurilor de diferite comunitati, azi majoritare sau minoritare, generatoare de identitate spirituala este absolut fireasca si trebuie încurajata. Perceptia asupra cât este prea mult sau prea putin în procesul de stimulare a identitatii grupurilor socio-culturale creeaza surse de amenintare la adresa securitatii. Gestionarea acestora a trecut din patrimoniul national în cel international, cu toate avatarurile conceptelor de securitate ce decurg de aici.

Jaap de Hoop Scheffer, secretarul general al NATO, în vizit 21521r172v 59; la Bucuresti în luna mai 2004, a precizat ca: "amenintarile definitorii ale acestui secol sunt: terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masa si statele instabile"[1], iar pentru combaterea acestora "trebuie rectificat modul nostru traditional de gândire cu privire la securitate".

Este adevarat ca o data cu obtinerea de catre România a statutului de membru cu drepturi depline al NATO am dobândit nu numai garantia securitatii si stabilitatii tarii, dar si noi responsabilitati si misiuni care decurg din acestea. În primul rând, se impune extinderea preocuparilor în domeniul securitatii de la rezolvarea problemelor preponderent nationale la cele de sorginte regionala si universala. Aceasta în contextul politicii de transformare a Aliantei, dominata de asiduitatea gasirii solutiilor de combatere si eradicare a amenintarilor atât la adresa comunitatii euro-atlantice, cât si a celor îndreptate asupra celorlalte state.

În evolutia procesului de realizare a securitatii se constata în ultimii ani o amplificare a eforturilor pentru edificarea stabilitatii la nivel regional, ca o etapa intermediara a acestuia. Eforturile depuse de comunitatea internationala pentru instaurarea pacii în Balcani, Orientul Mijlociu si Africa sunt concludente. Evidenta a fost si extinderea sistemului de aparare si securitate al NATO, prin primirea de noi membri, precum si eforturile Uniunii Europene de a dezvolta un model de gestionare a dinamicii de securitate la scara întregului continent.

În acest context, multitudinea problemelor de securitate pe care statele si le-au propus sa le rezolve a condus la cresterea numarului si volumului organismelor internationale. Rezultatele activitatii lor au fost relevante: s-au diminuat pericolele si amenintarile, desi nu au fost eradicate conflictele armate. Principalele zone de insecuritate au fost incluse în procesele de stabilizare, dar nu întotdeauna rezultatele au fost cele scontate.

II.2. Precizari conceptuale

Putem defini conceptul de amenintare ca reprezentând un pericol potential, exprimat prin cuvinte sau gesturi, care are autor, scop, obiectiv si o tinta.

Pericolul reprezinta o primejdie, un posibil eveniment cu urmari grave.[2] Pericolul ar putea fi definit drept caracteristica a unei actiuni sau inactiuni de a aduce prejudicii valorilor unei societati, persoanelor sau bunurilor acestora. În cazul pericolului, sursa, adresa, scopul, obiectivele si efectele sunt probabile.

Amenintarea are indicatori concreti, reprezentând o declarare a unei intentii de a pedepsi sau a rani o persoana, în special în cazul în care aceasta nu doreste un semn sau o avertizare asupra unui posibil necaz, pericol.

Din punct de vedere militar, analiza amenintarii poate avea în vedere procesul continuu de compilare si examinare a tuturor informatiilor disponibile referitoare la potentiale activitati teroriste. O astfel de analiza va evidentia atât factorii existentei gruparilor teroriste, capacitatile, intentiile, istoria si tintele acestora, cât si mediul de securitate în care opereaza fortele proprii. Cu cât amenintarea este mai specifica, cu atât tintele si sursele sale sunt mai clare.

Natura specifica a amenintarilor si amenintarea, în sine, pot fi întelese numai în relatie cu caracterul particular al obiectului de referinta. Viata umana variaza în functie de cadrul în care se desfasoara si, din acest motiv, pe baza aceluiasi criteriu, se poate vorbi si despre domenii diferite în care trebuie studiate tipurile de amenintari: politic, economic, social, militar, de mediu etc.

În domeniul politic, amenintarile sunt definite, în mod traditional, în termeni de suveranitate, independenta si integritate teritoriala. Obiectele de referinta pot fi entitati politice atât nationale, cât si supranationale. De exemplu, suveranitatea este amenintata de punerea la îndoiala a recunoasterii, legitimitatii sau autoritatii guvernarii, iar la nivel supranational, structurile internationale sunt amenintate de situatii ce submineaza regulile, normele si institutiile ce le constituie.[3]

Riscul reprezinta posibilitatea de a avea de înfruntat un pericol, iar vulnerabilitatea poate fi definita, pe larg, drept rezultatul combinarii riscurilor existente la adresa unei societati cu capacitatea acesteia de a face fata si de a supravietui situatiilor de urgenta interna si externa. Vulnerabilitatile reprezinta stari de lucruri, procese sau fenomene din viata interna, care diminueaza capacitatea de reactie la riscurile existente ori potentiale sau care favorizeaza aparitia si dezvoltarea acestora. În situatia interna a României sunt evidentiate câteva tipuri de vulnerabilitati ce îsi gasesc sursele în tranzitia politica, economica si sociala prelungita pe care o parcurge tara noastra: persistenta problemelor de natura economica, financiara si sociala generate de întârzierea reformelor structurale; accentuarea fenomenelor de coruptie si de administrare deficitara a resurselor publice; reactii ineficiente ale institutiilor statului în fata acutizarii fenomenelor de criminalitate economica si de perturbare a ordinii publice si sigurantei cetateanului; mentinerea unor surse si cauze de potentiale conflicte sociale punctuale; nerespectarea normelor de mediu în functionarea unor obiective industriale; scaderea nivelului de încredere a cetatenilor în institutiile statului; mentinerea unor disparitati de dezvoltare între regiunile tarii; mentinerea la un nivel scazut a infrastructurii informationale si întârzieri în realizarea acesteia la standardele impuse de dinamica globalizarii etc.[4]

Amenintarile pot fi definite în raport cu factorii de risc. Strategia de securitate nationala a României defineste factorii de risc drept "acele elemente, situatii sau conditii, interne sau externe, care pot afecta, prin natura lor, securitatea tarii, generând efecte contrare sau de atingere a intereselor noastre fundamentale".[5]

În ceea ce priveste riscul, în sens larg, se poate afirma ca se concretizeaza în discrepanta dintre "asteptarea pozitiva" si "evenimentul negativ", ce se poate produce, si prin probabilitatea sa de a se produce. Riscul este cauzat de nedeterminare, de imposibilitatea de a cunoaste cu certitudine evenimentele viitoare, reprezentând o stare potentiala, care, în anumite conditii, poate deveni efectiva.

Analiza de risc investigheaza, în principal, riscurile la adresa sistemelor naturale sau tehnice si are ca scop principal determinarea functiilor si domeniilor ce pot fi afectate de riscul respectiv.

Riscurile ce afecteaza securitatea nationala pot fi clasificate în functie de domenii de activitate; entitati comunitare si religioase; arie geografica; timp; volum; importanta (interes, gravitate); probabilitate astfel :

CRITERIU

TIPURI DE RISC

Domenii de activitate

economice

politice

informationale

sociale

culturale

ecologice

tehnologice

militare

Entitati comunitare si religii

etnice

religioase

Timp

prezente

viitoare

imediate

apropiate

termen mediu

termen lung

permanente

Aria geografica si spatiala

externe

globale

zonale

interne

cosmice

Volum

mici

mari

foarte mari

Importanta (interese, gravitate)

vitale

foarte importante

importante

Probabilitate

sigure (asumate)

previzibile (potentiale, probabile)

imprevizibile

[6]

Toate notiunile prezentate anterior sunt specifice domeniului securitatii, fie ea de amploare nationala, regionala sau internationala. Ele reprezinta realitati specifice componentelor securitatii între care exista atât asemanari, cât si deosebiri.

Caracteristicile care apropie conceptual amenintarile de pericole, riscuri si vulnerabilitati se remarca la:

·        origine - care poate fi : interna si externa;

·        natura - care poate fi : politica, economica, sociala, militara, informationala, ecologica etc.

·        caracter - care poate fi : direct si indirect.

Catalizatorul tuturor îl constituie "circumstantele istorice"[7] si modul sau gradul în care acestea sunt exploatate.

Deosebirile dintre conceptele analizate sunt date de genul proxim si diferenta specifica care dezvaluie caracteristicile esentiale ale fiecaruia. Acestea dau imaginea complexitatii lor în care elementele de specificitate se combina cu ipostazele multiple în care este folosit de specialistii în domeniu si nu numai.

Din aceasta perspectiva, o prezentare grafica a indicatorilor care individualizeaza fiecare concept poate oferi o imagine pe cât de sintetica, pe atât de lamuritoare asupra valorii, locului si rolului acestora în formularea discursului pe teme din domeniul securitatii si apararii.

RISC

PERICOL

AMENINŢARE

SURSĂ

Posibila

Probabila

Certa

ADRESĂ

Difuza



Posibila

Certa

SCOP

Difuz

Probabil

Cert

OBIECTIV

Difuz

Probabil

Cert

EFECTE

Posibil

Probabile

Certe

[8]

Amenintarile, pericolele, riscurile si vulnerabilitatile la un loc sau numai o parte dintre ele sunt constientizate în mod diferit de statele lumii, aflate chiar în acelasi areal. Sensibilitatile generate de probleme istorice deschise, nivelul de dezvoltare economica, puterea militara, ambitiile hegemonice, interesele nationale fundamentale, calitatea de membru sau nu la o alianta militara functionala dau perceptiei sensuri, nuante si particularitati nationale sau de grup.

Privite în mod sistemic conceptele supuse analizei se afla întotdeauna într-un raport bine determinat. Pe perioada coexistentei lor, iar prognozele în domeniul securitatii nu întrevad eliminarea vreuneia prea curând, amenintarile si vulnerabilitatile pot functiona dupa principiile jocurilor cu suma nula. Astfel, securitatea nationala se poate asigura fie prin diminuarea vulnerabilitatilor, fie prin prevenirea sau micsorarea amenintarilor. Aceasta determina orientarea strategiei de securitate nationala care se poate concentra spre interior, încercând sa reduca vulnerabilitatile statului sau spre exterior alocând forte si mijloace pentru a actiona în mod direct sau nu asupra surselor de amenintare. Prin politicile de securitate ale statelor elaborate în ultimii ani sunt oferite suficiente exemple în acest sens. Razboiul împotriva terorismului completeaza acest tablou. Vulnerabilitatilor interne li se confera aceeasi valoare ca cea a riscurilor externe, iar pericolul de a actiona preventiv sau nu împotriva unui inamic explicit sau care profereaza doar amenintari devine un risc asumat.

II.3. Aspecte privind principalele amenintari la adresa securitatii si apararii nationale si colective

Sursele actuale de amenintare la adresa securitatii difera în mod fundamental de cele de la sfârsitul mileniului trecut. Discursul si actiunea comunitatii internationale se adapteaza în mod continuu noilor realitati. Provocarile nu se rezuma numai la conflictele militare dintre state, ci sunt de natura mult mai complexa. si-au facut aparitia alaturi de actorii statali, actorii non-statali sau parastatali. Pericolele desi sunt latente, scapând de multe ori de sub atentia noastra ele pot genera stari de insecuritate cu urmari grave asupra scoartei Terrei si locuitorilor ei.

II.3.1. Terorismul international

Terorismul international se impune ca antipod al dezvoltarii civilizationale, ca o contradictie a diferitor nivele de dezvoltare. Motivarea de baza a terorismului este câstigarea recunoasterii internationale si captarea atentiei opiniei publice. Desi este greu de acceptat de catre lumea civilizata fenomenul terorist a devenit o realitate cu implicatii globale greu de prevenit si gestionat. El nu se mai prezinta doar ca un gest criminal marunt produs în disperare de cauza la o anumita evolutie a sistemului social. Acum el s-a consacrat ca o actiune îndreptata împotriva ordinii de drept, deosebit de violenta, desfasurata în afara si contra normelor internationale. Cu ajutorul mijloacelor militare si bazându-se pe elemente de razboi psihologic terorismul urmareste obtinerea unor avantaje exclusiv sectare, prevalându-se de asa-zise percepte religioase, în fond sloganuri scoase din tenebrele istoriei, cauta sa opreasca cursul firesc al societatii omenesti spre libertate si prosperitate.[9]

Dificultatea definirii terorismului este o problema de perceptie culturala, politica si sociala a actului de violenta si a scopului politic urmarit prin teroare.

Departamentul Apararii Statelor Unite defineste terorismul ca: folosirea calculata a violentei ilegale pentru a instaura frica, în vederea intimidarii sau pedepsirii guvernelor sau societatilor, pentru atingerea unor scopuri în general politice, religioase sau ideologice. Tot în Statele Unite, FBI opereaza cu urmatoarea definitie: folosirea ilicita a fortei sau violentei împotriva persoanelor sau proprietatii, cu scopul de a intimida sau constrânge un guvern, populatia civila sau un segment al acesteia, pentru a atingerea unor obiective politice sau sociale.[10] În  Legea terorismului, adoptata în 2001 în Marea Britanie, prin act terorist se întelege folosirea violentei si a amenintarii pentru atingerea unor obiective politice, ideologice sau religioase, dar si perturbarea sau interferenta serioasa în functionarea unui sistem electronic, de asemenea sunt considerate ca acte teroriste actiuni de amenintare cu folosirea armelor de foc sau a explozivilor care nu au ca scop influentarea guvernului sau crearea unei stari de teroare.

În general definitiile terorismului sunt largi si ambigui lasând loc de interpretare. De cele mai multe ori, terorismul este conjunctural (cu exceptia regimurilor totalitare).  Pentru evitarea unor posibile complicatii pe plan international, în contextul razboiului antiterorist, ar fi necesar ca societatea internationala sa-si sporeasca eforturile în vederea adoptarii unei definitii general acceptate. Una dintre posibilele explicatii ale esecului definirii terorismului international este aceea ca în legatura cu acest fenomen exista doua optiuni greu de conciliat. Astfel, prima optiune promovata de catre democratiile occidentale propune definirea ca acte teroriste a actiunilor violente prin care se urmaresc obiective politice, religioase. A doua optiune este exprimata de unele state (spre exemplu Siria) care considera ca definitia propusa de catre democratiile euroatlantice confunda terorismul cu lupta de eliberare nationala si, prin urmare, sub pretextul combaterii terorismului se îngradeste constituirea unor state nationale.

Pornind de la realitatea ca societatea internationala nu a ajuns la o întelegere comuna asupra fenomenului terorist unii autori au sustinut chiar ca definirea notiunii de terorism este imposibila, orice încercare de definire esuând din pura tautologie.[11]

Nationalismul, patriotismul, interesele etnice sau proletarismul, în epoca moderna, datorita globalismului, devin desuete si, deci, nu mai pot constitui "motorul" actelor teroriste. În cazul unui declin progresiv si durabil al cauzei, terorismul poate deveni însa un scop în sine, o activitate fara motivatii explicite si justificabile la nivelul analizei si al grupului, aparând ca o anomalie ce trebuie eliminata din viata sociala.

Ciocnirile dintre teroristi si fortele de ordine sunt sporadice, uneori spectaculoase desfasurate în prezenta si cu sacrificiul populatiei pasnice. Armamentul folosit este un amestec de cibernetica, high-tech si mijloace artizanale. Progresul tehnic a pus la dispozitia unor indivizi asociali capacitati distructive care, altadata erau destinate doar guvernelor si armatelor. Astfel, flagelul terorist constituie o amenintare grava la adresa securitatii.

Reactia comunitatii internationale împotriva terorismului cuprinde întreaga gama de actiuni (politice, diplomatice, economice si militare) fiind îndreptate atât asupra cauzelor, cât mai ales asupra efectelor.

Aproape fara exceptie, dupa 11 septembrie 2001, comunitatea internationala a format în jurul Statelor Unite ale Americii coalitia antiterorista al carei scop este eliminarea terorismului ca fenomen social. Prima mare reuniune de forte din istoria omenirii poate fi înteleasa ca o reactie de autoaparare a tuturor si o exprimare a statului de drept aflat în situatii dificile a fiecaruia, pe fondul eforturilor de înlaturare a cauzelor frustrarii lumii civilizate.

Terorismul international reprezinta pentru comunitatea euroatlantica o amenintare complexa si persistenta, care necesita un raspuns comprehensiv si multidimensional la nivel strategic, solicitând astfel o contributie semnificativa din partea NATO. Dezbaterea initiala asupra rolului si misiunilor corespunzatoare ale NATO a scos în evidenta doua abordari diferite ale terorismul: abordarea terorismului ca "razboi" si abordarea terorismului ca "management al riscurilor". Abordarea de tip razboi, sustinuta în special de Statele Unite, implica o mobilizare masiva de resurse într-un efort unitar, cu acceptarea unor limitari ale libertatilor individuale si sacrificii. Multi europeni apreciaza însa ca nu este potrivit sa se vorbeasca despre un razboi. Nu poti "învinge" terorismul decât daca actionezi asupra radacinilor acestuia, ceea ce nu poate fi realizat prin folosirea mijloacelor militare, dupa cum considera europenii. Din acest punct de vedere, terorismul nu este un razboi care trebuie câstigat, ci un risc periculos, de neevitat, care trebuie gestionat. 

Cele doua abordari nu se exclud reciproc, dar au prioritati si strategii diferite si necesita aranjamente diferite în vederea desfasurarii actiunilor colective. De exemplu, viziunea de tip razboi tinde sa impuna o strategie care pune accent pe masurile ofensive si preventive, în timp ce viziunea de tip managementul riscurilor solicita o strategie cu accent pe masurile defensive. Oricum, elemente ale ambelor strategii fac necesara depunerea unor eforturi reale de combatere a terorismului.

Dezbaterile asupra rolului NATO în lupta împotriva terorismului au fost si mai mult complicate de divergentele privind Irak-ul si presupusele legaturi ale regimului lui Saddam Hussein cu teroristii retelei al-Qaida. În plus, divergentele transatlantice în privinta modului în care trebuie tratat terorismul reflecta de asemenea faptul ca multe tari europene au trait experiente diverse în confruntarea cu acest fenomen si detin comunitati musulmane largi si uneori prea putin asimilate, diferite legaturi istorice cu Orientul Mijlociu si Africa de Nord, manifestari variate ale sentimentelor anti-americane si viziuni diferite asupra conflictului israeliano-palestinian.

Alianta a cazut de acord asupra naturii grave a amenintarii reprezentate de terorismul international si a decis sa raspunda acestei provocari, oferind perspectiva obtinerii în final a succesului. Dar realizarea chiar si a unui succes modest va obliga deliberarile Aliantei sa depaseasca stadiul dezbaterilor initiale în care se afla si în prezent. Alianta Nord-Atlantica si-a constituit propriul Plan de Actiune împotriva Terorismului, pe care l-a aprobat la Summit-ul de la Praga (21 noiembrie 2002). Secretarul general al NATO, lordul Robertson sublinia: "Alianta Nord Atlantica si restul comunitatii internationale, vor actiona umar la umar pentru combaterea terorismului, o amenintare care ne vizeaza pe toti, indiferent de religie, cultura sau nationalitate. Ultimele evenimente nu au facut altceva decât sa întareasca  solidaritatea noastra." Aceste cuvinte sunt o concluzie, un indemn la unitate deplina în lupta internationala  împotriva terorismului.[12]

Comparativ cu NATO, Uniunea Europeana nu dispune de o strategie proprie de combatere a terorismului, nici de mijloace destinate acestui scop. Atentatele teroriste de la 11 martie 2004 din garile capitalei spaniole a demonstrat vulnerabilitatea sistemului de protectie al statelor vest-europene.

Amenintarea terorista cu grad mare de periculozitate persista în aceasta parte a lumii pâna când nu se va realiza o armonizare efectiva a politicilor în problemele terorismului, traficului de fiinte umane, droguri si arme, coruptiei, spalarea banilor si crimei organizate.

Dubla largire a NATO si UE a determinat cresterea ariei de atentie si lupta organizata cu terorismul, fapt ce va conduce, într-un viitor nu prea îndepartat, la diminuarea amenintarii de acest gen pe continent.

În mod logic, NATO se încadreaza între eforturile orchestrate de Natiunile Unite în vederea realizarii celor mai generale scopuri si abordarile nationale privind lupta împotriva terorismului, care au un pronuntat caracter specific. Dar pentru a trata atât simptomele, cât si afectiunea propriu-zisa este nevoie de o combinatie între eforturile de la cele trei niveluri - national, regional si global. Împreuna, acestea pot furniza cel mai eficient raspuns posibil la amenintarea terorismului.[13]

Responsabilitatea fundamentala pentru lupta împotriva terorismului apartine fiecarui stat, atât pentru faptul ca, în ultima instanta, terorismul este un fenomen local, cât si pentru ca, din diverse motive, o mare parte a cooperarii dintre guverne va trebui sa se desfasoare în cadru bilateral, în special între institutiile de informatii si cele cu atributii în aplicarea legilor. Cu toate acestea, NATO, G8, Uniunea Europeana, ONU si alte organizatii joaca un important rol de coordonare si integrare în sprijinirea eforturilor fundamentale întreprinse de catre celelalte state. Cheia o reprezinta coordonarea acestor eforturi si evitarea duplicarilor inutile.

II.3.2. Proliferarea armelor de distrugere în masa

Armele de distrugere în masa, sunt categoriile de arme a caror  întrebuintare   pot provoca  distrugeri masive, simultan si în timp scurt, personalului fortelor armate, mijloacelor de lupta, populatiei si obiectivelor economice, politice, administrative si militare dispuse pe suprafete variabile de teren. În prezent, aceasta categorie include armele nucleare, radiologice, chimice si biologice.[14]

Existenta si proliferarea armelor de distrugere în masa nucleare, radiologice biologice si chimice, au devenit o realitate, generând îngrijorare si insecuritate, existând permanent pericolul întrebuintarii lor.

 Modernizarea mijloacelor de transport la tinta (avioane fara pilot, rachete, proiectile de aviatie etc.), mentinerea armelor de distrugere în masa nucleare, radiologice, biologice si chimice ca mijloace de promovare a intereselor politico-strategice, de descurajare si ca factori de multiplicare a puterii militare au devenit surse de neliniste si suspiciune, necesitând masuri ferme, deschise si eficiente de prevenire a folosirii lor si, în acelasi timp, de contractiune, inclusiv de înlaturare a efectelor folosirii lor.

Componenta N.B.C. a armelor neconventionale si neletale, terorismul chimic, comertul ilegal si mascat cu material fisionabil si substante care se gasesc sub incidenta "Conventiei pentru interzicerea armelor chimice", accidentele produse voit sau din eroare umana sau tehnologica la obiectivele economice de risc N.B.C., depozite de munitii si deseuri, constituie amenintari serioase si continue, atât pe timp de pace, cât si în situatii de criza si la razboi.

Armele de distrugere în masa reprezinta acele arme care prin folosirea lor de catre un agresor conduc la distrugeri masive de bunuri materiale, provoaca  un numar foarte mare de victime si creeaza panica printre populatia neafectata potential tinta a folosirii lor.

Arma nucleara (N) este cea mai puternica dintre armele de distrugere în masa. Ea se bazeaza pe imensa cantitate de energie ce se degaja în urma exploziei nucleare. Efectul distructiv al armei nucleare este determinat de energia obtinuta din scindarea nucleelor atomilor unor elemente chimice grele (235U, 239Pu), prin reactia nucleara de fisiune sau la unirea nucleelor atomilor unor elemente chimice usoare, prin reactia nucleara de fisiune.[15]

La 6 si 9 august 1945, armata S.U.A. a probat "pe viu"  pentru prima data arma nucleara la Hiroshima, iar trei zile mai târziu la Nagasaki, distrugerile provocate fiind inimaginabile inclusiv pentru cei care au utilizat-o.

Cronologia înarmarilor nucleare la nivelul celor doua mari puteri nucleare - S.U.A. si Federatia Rusa - se prezinta astfel:[16]

-         prima bomba atomica a fost realizata: de S.U.A., în 1945; de U.R.S.S. în 1949;

-         bombardierul cu raza de actiune intercontinentala: realizat de S.U.A. în 1948; de U.R.S.S. în 1955;

-         bomba termonucleara:- S.U.A. în 1952;  U.R.S.S. în 1953;

-         racheta balistica intercontinentala (I.C.B.M.): -U.R.S.S. în 1957; S.U.A. în 1958;

-         racheta balistica lansata de pe submarine : -S.U.A. în 1960; U.R.S.S. în 1968;

-         racheta cu focoase multiple (M.R.V.): - S.U.A în 1966; U.R.S.S. în 1968;

-         racheta antibalistica (A.B.M.): - U.R.S.S. în 1968; S.U.A. în 1972;

-         racheta cu focoase multiple ghidate independent - S.U.A în 1970; U.R.S.S. în 1975.

Principalul motiv al efectuarii testelor nucleare este sustinut de cercetarea si realizarea unor noi arme care folosesc acest tip de energie dar si aparent, pentru folosirea lor în scopuri pasnice, industriale  etc.

În S.U.A. majoritatea testelor au fost dedicate dezvoltarii elementelor propulsoare pentru noi vectori purtatori. Specialistii militari americani au sustinut ca testele nucleare sunt necesare pentru dezvoltarea unei noi generatii de arme nucleare de calibru foarte mic, argumentând numai necesitatea descurajarii întrebuintarii armelor chimice si biologice de catre tarile lumii a III-a, sau pentru distrugerea unor buncare. Au aparut însa explozivii conventionali care echipeaza purtatori inteligenti (CRUISE) sau explozivii combustibil-aer (explozivi volumetrici), cu efectele distructive comparabile cu o "microarma nucleara", ceea ce contrazice "teoria" prezentata de unii specialisti ca scuza a producerii si detinerii lor.

În timp, S.U.A., Rusia, Franta si alte state au efectuat asa zisele "experiente nucleare pasnice - PNE"[17], dar au gasit ca problematice efectele întrebuintarii lor pentru siguranta individuala, colectiva dar si costurile foarte mari.

Pe de alta parte, China, India, Algeria si Iran argumenteaza ca "experimentele pasnice" sunt o modalitate de utilizare pasnica a energiei nucleare, iar beneficiile ar trebui asigurate statelor nenucleare de catre puterile nucleare.

  Exceptând S.U.A. si Franta în ultimii ani celelalte puteri nucleare au efectuat testele mai mult pentru a informa lumea despre capacitatea lor.

  Pâna în prezent s-au efectuat peste 2.000 de teste nucleare, astfel:

                   - S.U.A = 1.030 ( în Nevada, Oceanul Pacific-Rungelop, Bikini, Maesgall);

                   - Uniunea Sovietica (Rusia) = 715 ( în Semipalatinsk, Novaia Zemlia);

                   - Marea Britanie = 45 (în Australia, sudul Oceanului Pacific, Nevada);

                   - China = 43 (Tibet, sudul Oceanului Pacific);

                   - Franta = 210 ( sudul Oceanului Pacific, Fangataufa);

                   - India = 4;

         - Pakistan = 6.[18]

Arma chimica (C) se întrebuinteaza în toate  formele de lupta, atât pentru scoaterea temporara din lupta a personalului si a unor categorii principale de tehnica militara, cât si pentru nimicirea efectivelor sau distrugerea  vegetatiei. Baza armei chimice o constituie agentii chimici de lupta.

Începuturile armelor chimice sunt mult mai vechi decât descoperirea armelor de foc. Înca din timpul razboaielor antice, în conditiile în care apararea se organiza în cetati, mijloacele de atac aveau o eficacitate foarte mica, fortaretele putând fi cucerite fie prin foame dupa asedii prelungite, fie prin siretenii de razboi. Între acestea, literatura veche mentioneaza otravirea hranei sau a surselor de apa si folosirea fumurilor irespirabile, înecacioase sau urât mirositoare.

Razboiul chimic a început la 22 aprilie 1915, ora 18.00 când, pe frontul din Flandra, în localitatea Ypres, Regimentul 35 Pionieri german a lansat asupra pozitiilor franceze un val de clor, continând 180 tone din acest gaz toxic.

Anul 1917 se caracterizeaza prin generalizarea folosirii armelor chimice în lupta. Tactica utilizarii lor se dezvolta apoi si se introduc noi substante toxice in arsenalul chimic: arsinele, acidul cianhidric, clorcianul, bromcianul.




Cea mai toxica substanta folosita în primul razboi mondial a reprezentat-o iperita, denumita astfel de francezi, dupa numele localitatii Ypres unde a fost folosita prima data de germani.

Pe teritoriul României, armata germana a lansat pentru prima data la 17 aprilie 1917 un atac chimic asupra Regimentului 1 Vânatori. Un alt atac a fost lansat pe 5 iulie 1917 asupra Regimentului 24 Artilerie pe un  front de 3 km, în zona Costieni-Gârlesti-Moldoveni-Namoloasa[19]. Aceste atacuri precum si celelalte  atacuri chimice lansate de trupele germane în iulie 1917 au determinat înfiintarea Serviciului de Gaze în Armata Româna.

Perioada dintre cele doua razboaie mondiale a fost marcata de întrebuintarea armelor chimice de catre Japonia si Italia împotriva Chinei, respectiv  Abisiniei (Etiopiei).  În perioada 1937-1939, fortele japoneze au lansat 93 de atacuri asupra trupelor chineze slab protejate fata de aceasta noua arma de lupta, deosebit de periculoasa. În razboiul pentru cucerirea Abisiniei din 1936, fortele mussoliniene au lansat 19 atacuri chimice. Utilizarea iperitei, în conditiile temperaturilor foarte ridicate, asupra unor luptatori lipsiti de mijloace de protectie a avut efecte dezastruoase pentru zeci de mii de oameni.

 În al doilea razboi mondial singura întrebuintare s-a produs în Extremul Orient, fiind mentionate atacurile japoneze asupra trupelor chineze.

Un episod aparte al razboiului chimic l-a constituit folosirea de catre americani în Vietnam a substantelor erbicide: defoliante (care determina caderea totala a frunzelor), desicante (care produc uscarea progresiva a vegetatiei) si sterilizante ale solului. Erbicidele, nevizând direct omul, nu se încadreaza în definitia armelor chimice, folosirea lor nefiind interzisa de Protocolul de la Geneva din 1925 si nici de Conventia privind interzicerea armelor chimice desi,  acestea atenteaza  în mod serios la sanatatea mediului ambiant, a populatiei din zona,  inclusiv la aspectul material al acestuia, hrana de toate zilele.

Perioada de dupa al doilea razboi mondial a fost marcata de numeroase situatii de folosire a armelor chimice, în conflicte locale, ca utilizarea iperitei de catre Egipt în conflictul din Yemen, în perioada 1963-1967, sau în  razboiul dintre Laos si Cambogia între anii 1978-1983.

O noua escaladare a razboiului chimic s-a produs în timpul conflictului dintre Iran si Irak (1980-1988), în care Irak-ul a folosit în diferite actiuni iperita si tabunul, provocând pierderi importante trupelor iraniene.

Un episod de razboi chimic intens mediatizat, care a sensibilizat opinia publica internationala, l-a constituit utilizarea de catre Irak a substantelor toxice la Halabja (1988), care a provocat numeroase victime în rândul populatiei civile, în special copii si femei.[20]

Arma biologica (B) poate fi considerata si arma nucleara a saracilor, întrucât raspândirea substantelor biologice nu necesita mijloace moderne si nici nu presupune vreun efort de ingeniozitate. Aceasta arma, constituie mijlocul de nimicire în masa care, prin efectul vatamator al agentilor patogeni, poate sa produca pierderi mari în rândul trupelor, populatiei si animalelor, precum si distrugerea (contaminarea) culturilor.

Bioterorismul consta în utilizarea sau amenintarea cu utilizarea de virusi, bacterii, ciuperci sau toxine, de microorganisme, cu intentia declarata de a provoca o maladie sau decesul fiintelor umane, animalelor si plantelor, cu scopul de a atinge anumite obiective. Efectele bioterorismului pentru sanatatea publica sunt considerabile fie si numai în eventualitatea în care numarul persoanelor infectate ar fi redus.

Potrivit unui grup de experti americani în prevenirea si controlarea bolilor, micro-organismele cele mai pericu­loase pentru sanatatea publica sunt: variola (Variola major), antraxul (Bacillus anthracis), ciuma (Yersinia pestis), botulismul (Toxina botulinica), tularemia (Francisella tularensis) si febrele hemora­gice (filovirusii/ arenavirusii).

Acestea se pot transmite prin mai multe cai, dintre care doar doua sunt susceptibile de a atinge un numar mare de persoane: a) pe cale digestiva. Unele microorganisme induc maladia nu atât prin multipli­carea lor cât prin actiunea toxinelor. Toxinele sunt produse de bacterii. Ingerarea de toxine induce boala. Acest tip de contaminare nu este considerat ca fiind "practic" decât pentru aglomerarile de populatie care dispun de rezervoare de apa în care aceste toxine ar putea fi deversate. Este vorba, în principal, de toxina botulinica, responsabila de botulism, a carei gravitate este legata de aparitia paraliziei musculare si respiratorii; b) pe cale aeriana. Cea mai mare parte a agentilor utilizati în bioterorism pot fi transmisi pe cale aeriana. Acestia se multiplica, inducând maladia dupa o perioada de incubatie variabila. Riscul cel mai mare de contaminare a unui mare numar de persoane, mii sau chiar zeci de mii, este diseminarea în timpul manifestarilor publice sau sportive, folosindu-se avioane de genul celor care pulverizeaza insecticide pe culturi sau prin utilizarea dispozitivelor tip aerosol.[21]

Atacurile teroriste cu agenti biologici difera de cele în care sunt utilizati agenti chimici. Acestia din urma au o actiune incapacitanta sau mortala imediata sau cel putin mult mai rapida decât cele biologice, ceea ce le face deosebit de eficace. Fabricarea si utilizarea lor în cantitati mari presupun un minimum de mijloace tehnologice de vârf. Acestea se afla mai mult la îndemana unei armate decât a unor grupuri teroriste. Armatele pot lua masuri de protectie împotriva armei chimice, folosind masti, combinezoane, medicatie preventiva si antidoturi.

În cantitati egale, armele biologice sunt mult mai ucigatoare decât cele chimice. Una dintre cele mai virulente, toxina bacilului  botulinic, actioneaza în cantitati infinitezimale. Doza letala de toxina botulinica, exprimata în miliardimi de gram, este de 15.000 ori mai mica decât cea de VX (Lethal Nerve Agent), ea însasi infinit  inferioara celei de gaz neurotoxic cum este, de pilda, sarinul.

Armele biologice au  redutabila superioritate de a fi capabile sa întretina prin ele însele propria "proliferare", odata lansate într-un mediu potrivit (aceasta proliferare putând fi accelerata prin manipulari genetice). Ele sunt foarte usor de obtinut. Dise­minarea substantelor biologice nu necesita nici mijloace moderne, nici prea multa ingeniozitate. Actionând prin inhalare sau ingerare, ele pot fi cu usurinta vaporizate dintr-un proiectil aerian lansat deasupra unei mari suprafete, printr-un atomizor într-un spatiu închis sau, si mai usor, introduse în retelele de distribuire a apei potabile sau prin produsele alimentare.[22]

Arma biologica este o arma invizibila. Ea poate fi transportata, fara a fi detectata, chiar peste granite, fie în "culturi" pentru obtinerea cantitatii dorite, fie în cantitati suficiente pentru savârsirea unui masacru. Microorganismele pot fi eliberate fara zgomot si fara a provoca efecte imediate. Nu se poate determina maladia pâna nu se cunosc simptomele infectiei si agentul cauzal.

Ele sunt de fapt microorganisme, care cauzeaza boli grave, mortale în majoritatea cazurilor. Unul dintre acestea este vestitul antrax, de care am avut ocazia sa auzim în ultimul timp. El poate ajunge în organism prin piele, inhalare sau pe tractul digestiv. Forma cutanata a bolii este cea mai "benigna", manifestându-se prin ulceratii necrotice si hemoragice, care cu tratament precoce se vindeca în câteva saptamâni. Forma pulmonara începe cu febra mare, senzatie imensa de sufocare, iar în decurs de 24 ore de la aparitia simptomelor, boala duce la deces prin hipoxie si soc septic. Nici forma digestiva nu este mai blânda, începând cu greturi, varsaturi, febra, hemoragie digestiva, apoi apare ascita (o cantitate mare de lichid în cavitatea abdominala), si dupa 2-5 zile, moartea în urma socului.[23] Febra hemoragica virala (febra Lassa si Ebola) nu e mai putin periculoasa. Este transmisa de cele mai multe ori prin rozatoare, dar virusul poate intra în organism si prin inhalare sau contact direct cu materialul infectat; ea produce modificari la nivelul vaselor sangvine mici, iar decesul survine în special prin complicatii hemoragice si neurologice. Botulismul, o alta arma biologica, actioneaza prin toxina botulinica ce ataca sistemul nervos, ducând la paralizie, apoi la blocarea respiratiei. Botulismul se transmite prin alimente, apare ca un fel de toxiinfectie alimentara. Antitoxina exista, însa este eficienta doar în caz de administrare precoce.  Variola este boala considerata disparuta de 25 de ani (ultimul caz a fost raportat în 1978), dar actuala prin posibilitatea de a fi folosita ca arma biologica. Este vorba de o infectie vitala mortala cu urâte manifestari cutanate (vezicule care acopera întregul corp), moartea fiind cauzata de pneumonie sau septicemie. Vaccin anti variola exista, el ofera protectie pe 5-10 ani, însa nu am reusit sa aflam daca judetul nostru dispune de acest vaccin.[24]

Deci, unele dintre aceste boli pot fi tratate daca se intervine precoce, dar usor se poate ajunge la complicatii grave si deces. Prevenirea lor prin vaccinarea în masa a populatiei suna frumos teoretic, însa practic nu avem la îndemâna vaccinuri pentru aceste boli destul de rare.[25]

                  

Proliferarea armelor de distrugere în masa si a mijloacelor purtatoare precum rachetele balistice este o amenintare crescânda la adresa pacii si securitatii internationale. În vreme ce tratatele internationale si aranjamentele de control al exporturilor au încetinit diseminarea armelor de distrugere în masa si a sistemelor purtatoare, unele state au cautat sau cauta sa-si dezvolte astfel de arme. Riscul ca teroristii sa dobândeasca materiale chimice, biologice, radiologice sau fisionabile si mijloacele lor purtatoare adauga o dimensiune critica acestei amenintari.

Proliferarea este condusa de un numar restrâns de state si actori nestatali dar reprezinta un pericol real prin diseminarea tehnologiilor si informatiilor si pentru ca statele proliferatoare se pot ajuta între ele. Aceste dezvoltari au loc în afara regimurilor actuale de control.

Contracararea proliferarii armelor de distrugere în masa (WDM) pare sa fie din ce în ce mai greu de realizat. Dificultatile întâmpinate de Franta, Germania si Marea Britanie în cadrul negocierilor cu Iranul privind viitorul programului sau nuclear sunt deosebit de instructive. În sens mai larg, Conferinta pentru Analiza Tratatului de Neproliferare Nucleara (NPT) din mai 2005 nu a putut ajunge la un acord asupra unei atitudini mai eficiente fata de tarile care se retrag din tratat sau genereaza suspiciunea ca încalca prevederile fundamentale ale acestuia. Eforturile depuse în cadrul ONU pentru a îngreuna accesul teroristilor la armele chimice, biologice, radiologice si nucleare (CRBN) nu au dat pâna în prezent rezultatele dorite. si, întrucât contextul international organizational pentru abordarea proliferarii devine mai complex - de exemplu, prin crearea Initiativei de Securitate în Domeniul Proliferarii (PSI) - întrebarile privind modul cum poate fi promovata sinergia si evitata duplicarea ramân fara raspuns.

Una dintre problemele importante carora NATO trebuie sa le faca fata este aceea a modului în care urmeaza sa-si defineasca locul în cadrul eforturilor internationale de combatere a proliferarii. În cadrul pericolelor partial legate de terorism, amenintarea proliferarii WDM se afla la vârful listei comunitatii internationale privind provocarile de securitate ale perioadei post razboi rece. Pentru a ramâne credibila ca institutie de securitate, Alianta trebuie sa joace si sa fie perceputa ca joaca un rol în abordarea unor astfel de provocari. Într-adevar, la Summit-ul de la Bruxelles din ianuarie 1994, aliatii au decis sa-si concentreze în mod serios atentia asupra proliferarii WDM si a impactului acesteia asupra securitatii. Au urmat alte initiative NATO privind WDM, iar preocuparile în domeniul proliferarii figureaza acum în aproape toate aspectele activitatii Aliantei, inclusiv în ceea ce priveste alte tari non-NATO.

Politicile interne ale Aliantei au facut dificila gasirea unui raspuns la o întrebare importanta: unde aduce mai exact NATO cea mai mare "valoare adaugata" atunci când este vorba de abordarea amenintarii proliferarii WDM? Cadrul Politicii Aliantei privind Proliferarea Armelor de Distrugere în Masa, care a fost aprobat la întâlnirea ministrilor afacerilor externe aliati de la Istambul în iunie 1994 si ramâne documentul de fundamentare a politicii WDM a NATO, a subliniat atât dimensiunea politica/diplomatica, cât si cea a apararii, în abordarea amenintarilor generate de proliferare. Acest lucru nu a constituit o surpriza, având în vedere natura duala a Aliantei si unele preocupari în alte capitale aliate în care Washingtonul intentiona probabil sa transfere eforturile împotriva proliferarii din responsabilitatea domeniului diplomatic în cea a domeniului militar.

O privire asupra documentelor de politica ulterioare ale Aliantei, cum ar fi o analiza serioasa privind controlul armamentelor, non-proliferarea si masurile de încredere si construire a securitatii realizata în decembrie 2000, arata ca raportul între dimensiunea politica/diplomatica si cea militara în contracararea proliferarii a reprezentat deseori un obiectiv în sine. Cu toate acestea, aliatii au ajuns treptat la concluzia ca, în domeniul capabilitatilor militare, NATO poate oferi o componenta unica si, pentru moment, de ne-înlocuit a arhitecturii institutionale internationale de contracarare a amenintarilor proliferarii.[26]

Pentru a ajuta la eliminarea acestui decalaj major, Consiliul de Securitate al Organizatiei Natiunilor Unite (ONU) a adoptat în unanimitate Rezolutia 1540, în aprilie 2004. Rezolutia a stabilit o baza globala de masuri împotriva proliferarii si a mandatat toate statele sa le puna în aplicare fara întârziere. Rezolutia 1540 cere statelor "sa încrimineze proliferarea, sa controleze strict exporturile si sa asigure securitatea tuturor materialelor sensibile în interiorul granitelor lor". Rezolutia include de asemenea 12 puncte solicitând tuturor statelor sa:

·        "adopte si sa puna în aplicare legi eficiente, care sa interzica tuturor actorilor non-statali sa produca, obtina, posede, dezvolte, transporte, transfere sau foloseasca arme nucleare, chimice sau biologice si mijloacele de transport la tinta ale acestora";

·        dezvolte si mentina "masuri fizice de protectie eficiente";

·        asigure controlul la frontiere si sprijinul necesar în vederea aplicarii legilor "pentru combaterea traficului ilegal";

·        asigure "controlul exporturilor si al transporturilor de tranzit".

Aceasta rezolutie a impus cerinta de aplicare a unor masuri împotriva proliferarii de catre furnizorii din toate tarile lumii.[27]

Programele de ne-proliferare mutuala între Statele Unite si Rusia demonstreaza cât de mult se întrepatrund, în mod involuntar, instrumentele de securitate. Atunci când senatorii americani Sam Nunn si Richard Lugar au elaborat Legea privind Reducerea Amenintarii Nucleare Sovietice din 1991, atentia principala se axa pe asigurarea securitatii si distrugerea armelor nucleare si a mijloacelor pentru transportul acestora la tinta din fosta Uniune Sovietica.

Efortul a fost initial condus de Departamentul de Aparare al SUA. Dar pe masura ce Congresul SUA a început sa realizeze amploarea provocarii, acesta a creat un colaj de initiative cu implicarea unor multiple agentii vizând nu numai actiunile care trebuiau întreprinse în privinta armelor si a materialelor "mobile", ci si dezvoltarea modalitatilor de a utiliza talentul stiintific în domeniul dezvoltarii economice.

Programele SUA de reducere a amenintarilor au evoluat într-o gama de tentative mai largi si multi-departamentale urmarind interzicerea accesului statelor ostile si al grupurilor teroriste la WMD, precum si la materialele si cunostintele necesare în vederea producerii acestora.  Au fost înregistrate succese considerabile în sfera securitatii, dar o legatura formala între edificarea institutiilor si construirea capacitatii si posibilitatea de a mentine aceste eforturi de ne-proliferare va fi realizata dupa mult timp.

II.3.3. Crima organizata

În contextul marilor prefaceri geo-politice, economice si sociale cu care se confrunta în prezent comunitatea internationala, crima organizata a capatat noi valente, extinzându-si aria de cuprindere si sfera de activitate la cote alarmante, motiv de îngrijorare pentru majoritatea statelor lumii si în mod deosebit pentru cele ale caror economii se afla în proces de tranzitie, data fiind vulnerabilitatea sistemelor legislative si fragilitatea institutiilor democratice din aceste tari. Structurile crimei organizate s-au dovedit a fi mult mai mobile decât cele ale economiei formale, exemplul tarilor din Europa Centrala si de Est fiind concludent în acest sens.

Definirea conceptului de crima organizata este foarte importanta pentru cunoasterea dimensiunilor si implicatiilor socio-politice ale fiecarui segment infractional, în vederea adoptarii celor mai eficiente strategii si tactici de eradicare a fenomenului. Conventia cadru a ONU împotriva crimei organizate precizeaza la art.1 ca prin crima organizata se înteleg: Activitatile unui grup de trei sau mai multe persoane, cu legaturi de tip ierarhic sau cu legaturi personale, care permit liderilor lor sa realizeze profituri sau sa controleze teritorii ori piete, interne sau straine, prin violenta, intimidare sau coruptie, atât pentru sprijinirea activitatii criminale, cât si pentru a se infiltra în economia legitima, în special prin:

a) trafic ilicit de droguri sau substante psihotrope si spalarea banilor, asa cum au fost definite de Conventia Natiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante si de substante psihotrope din 19 decembrie 1988;

b) traficului persoane, asa cum a fost definit de Conventia pentru suprimarea traficului de persoane si a exploatarii prostituarii altor persoane, din 2 decembrie 1949;

c) falsificare de moneda, asa cum a fost definita de Conventia internationala pentru suprimarea falsului de moneda, din 20 aprilie 1929;

d) traficul ilicit sau furtul de obiecte culturale, asa cum a fost definit de Conventia UNESCO asupra mijloacelor de interzicere si de prevenire a importului ilicit, exportului si transferului drepturilor asupra proprietatilor culturale, din 14 noiembrie 1970, si de Conventia UNIDROIT asupra obiectelor culturale furate sau exportate ilegal, din 24 iunie 1995;

e) furt de materiale nucleare, folosirea lor improprie sau amenintarea cu folosirea lor împotriva populatiei, asa cum au fost definite de Conventia privind protectia fizica a materialelor nucleare, din 3 martie 1980;

f) acte teroriste;

g) trafic ilicit sau furt de vehicule cu motor;

h) corupere a oficialitatilor publice.[28]

Grupul de experti asupra crimei organizate din cadrul Consiliului Europei si Comisiei Europene au cazut de acord asupra existentei a patru criterii obligatorii:

·        colaborarea dintre trei sau mai multe persoane;

·        conlucrarea lor se face pentru o lunga sau indefinita perioada de timp;

·        aceste persoane sunt suspectate de comiterea unor infractiuni grave sau chiar au savârsit asemenea fapte;

·        obiectivul actiunii lor comune este de a obtine profit/putere.[29]

Criteriile optionale se refera la:

·        obiect/domeniu de activitate propriu/clar definit;

·        disciplina interna si control;

·        utilizarea violentei sau a altor instrumente în scopul intimidarii;

·        influenta prin coruptie sau alte mijloace, asupra mediului politic, mass-media, structurilor de implementare a legii, administratiei publice;

·        actiune la nivel international.

Mult timp crima organizata a prezentat un interes foarte scazut pentru elementul politic, desi în anii '70 începuse sa penetreze serios societatile occidentale, dar si cele central si est europene. Schimbarile radicale de la sfârsitul anilor '80 au fost privite de retele criminale ca o oportunitate în executarea operatiunilor transfrontaliere pe întregul continent si nu numai. Statisticile arata ca în Europa de Vest au sporit considerabil furturile de masini, infractiunile economice, spalarea banilor, traficul ilegal de armament si deseuri radioactive, coruptia, infractiunile legate de imigratie (traficul de persoane si trecerile ilegale de frontiera, falsificarea de vize si pasapoarte, utilizarea ilegala a mâinii de lucru din statele sarace), precum si infractionalitatea legata de prostitutie sau alte forme de exploatare sexuala. În Europa Centrala si de Est, pe lânga tipurile de actiuni mentionate mai sus, se practica infractiunile împotriva proprietatii, extorcarea si falsificarea de bani[30].

Crima organizata internationala a crescut ca amploare, în ultimul deceniu, în parte datorita unor motive proprii (capitalul uman, material si financiar deosebit, perfectionarea continua a organizarii si a modului de operare), dar si datorita exploziei globalizarii. În multe state, valorile traditionale legate de respectul fata de autoritate si comunitate au fost înlocuite cu dorinta de parvenire individuala cu orice pret, iar multe dintre statele în care se manifesta acest fenomen experimenteaza democratia pentru prima data. Multe guverne sunt mai preocupate, la acest început de secol, de propria supravietuire, decât de sursa devizelor. Altele, pentru a facilita comertul mondial si pentru a-i face fata, si-au cosmetizat institutiile si structurile financiare, au relaxat restrictiile legate de procedurile vamale sau de acordare a vizelor, ceea ce a permis crimei organizate internationale sa se infiltreze cu usurinta în structurile economiei licite.

În era globalizarii, organizatiile situate în afara legii nu mai au nevoie de o baza teritoriala de unde sa-si coordoneze actiunile. Revolutia tehnologica a creat posibilitatea sefilor de retele sa-si conduca afacerile, indiferent de locul unde se afla. Multe dintre actiunile lor pot fi duse la îndeplinire prin intermediul retelei de calculatoare si telecomunicatii. Utilizarea transferurilor electronice, accesul liber la Internet si tehnologia de comunicatii supersofisticata, permit structurilor criminale intensificarea comiterii de infractiuni cu autori neidentificati, erodându-se astfel autoritatea statelor.

Aceasta nu înseamna însa ca s-a renuntat la coruptie, mita, întelegeri secrete sau extorcari. Când toate acestea esueaza, se recurge la violenta. Datorita faptului ca au existat situatii în care organizatiile criminale au avut posibilitatea de a-si demonstra violenta iesita din comun, ca mijloc de aparare a intereselor sale, se poate crea confuzie în discernerea între actele lor si cele ale organizatiilor teroriste. Singura diferenta notabila dintre ele este aceea ca teroristii sunt mai putin interesati de profit, ei fiind mai degraba motivati de fanatismul religios sau ideologic, atacurile lor având ca tinte statul cu ceea ce înseamna el (institutiile si reprezentantii lor).

II.3.4. Conflictele regionale

Dupa al doilea razboi mondial continentul european a fost divizat în doua grupari care îsi defineau interesele de securitate în mod antagonic, dupa modelul jocului de suma nula - câstigul de securitate al uneia dintre grupari consta în pierderi de securitate pentru cealalta. Principalele surse ale divizarii Europei au fost de natura politica si ideologica. Lumii capitaliste si democratice a Europei Occidentale i s-a opus lumea comunista si totalitara a Europei de Est. Confruntarea principala a avut loc pe tarâm politic, ideologic si militar si a luat forma unei curse a înarmarilor care a caracterizat întreaga perioada si care s-a prelungit, prin inertie, în forme mai putin agresive, chiar si în perioada tranzitiei postcomuniste, atât în Europa, cât si în Asia. Cu toate ca a luat forma unor confruntari politice, ideologice si militare, esenta opozitiei dintre cele doua grupari europene a fost strâns legata de dezvoltare, luând forma unei competitii pentru dezvoltare. Decalajul de dezvoltare a fost mai redus la începutul confruntarii, în perioada imediat urmatoare celui de-al doilea razboi mondial, si mai accentuat la sfârsitul comunismului. Razboiul rece s-a încheiat în momentul în care blocul comunist s-a dovedit incapabil, în conditiile globalizarii, sa mai asigure cresterea economica tarilor pe care le cuprindea, în vreme ce gruparea occidentala a dovedit capacitatea nu doar de a se dezvolta pe sine, dar si de a produce o dezvoltare accelerata în acele tari care i s-au alaturat (Spania, Portugalia, Grecia).



Decalajele de dezvoltare nu produc automat conflicte de interese nationale care sa puna în pericol securitatea continentala, în schimb, decalajele de dezvoltare produc, pentru tarile mai putin dezvoltate, necesitatea de a cauta si identifica surse de dezvoltare. Într-o zona geopolitica, potentialul de conflict este amplificat prin diversificarea surselor de dezvoltare. Societati aflate într-o cursa a dezvoltarii, care se bazeaza pe surse diferite de crestere economica si dezvoltare economico-sociala, vor avea un potential de conflict mai ridicat decât societati aflate tot în competitie de dezvoltare, dar care apeleaza la aceeasi sursa de dezvoltare.

 Pâna la sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial, în cursa dezvoltarii declansata la începutul secolului al XIX-lea, cele mai mari state europene - Marea Britanie, Franta, Germania, Austria si Rusia - apelau la surse de dezvoltare specifice fiecareia. Rezultatul a fost definirea în termeni conflictuali a intereselor nationale ale fiecareia dintre aceste tari. Ceea ce permitea crearea de situatii conflictuale - si de viziuni politice care luau conflictul în considerare ca pe o solutie posibila a sustinerii propriilor interese - era simplul fapt ca nici una dintre ele nu depindea, pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare, de celelalte. Dimpotriva, în masura în care interesele nationale ale acestora se întâlneau, ele intrau în situatii modelabile prin jocul de suma nula.

Logica formarii celor doua grupari de state ale razboiului rece si care permite definirea relatiilor dintre ele în termeni conflictuali era data de diferenta dintre sursele de dezvoltare. În vreme ce gruparea occidentala avea ca sursa principala de dezvoltare capitalul american si potentialul tehnologic al SUA - mai târziu combinatia dintre capitalul american si cel al Europei occidentale - blocul oriental avea ca sursa principala de dezvoltare resursele naturale ale URSS si potentialul tehnologic al acesteia. Cum nu exista nici o conditionare între aceste doua surse diferite de dezvoltare, fiecare tabara era "libera" sa îsi defineasca interesele de dezvoltare în termeni conflictuali cu cealalta, caci un eventual conflict nu ar fi afectat în nici un fel sursa de dezvoltare. Invers, tari care pâna atunci îsi definisera interesele nationale în termeni conflictuali - de exemplu Germania si Franta - nu mai puteau mentine o viziune politica conflictuala cu privire la dezvoltarea lor ulterioara fara a afecta sursa de dezvoltare si, ca urmare, si-au redefinit interesele nationale în termeni de cooperare.[31]  

Analizând din perspectiva explicatiei prin intermediul diferentelor dintre sursele de dezvoltare, putem întelege cu usurinta conflictul iugoslav sau actualele amenintari la adresa securitatii europene care provin din Europa de Est - conflictul din Transnistria, conflictele din Georgia, Armenia, Azerbaidjan, evolutia relatiilor dintre tarile balcanice si rezolvarea sau mentinerea tensiunilor în bazinul mediteranean (Cipru, relatiile dintre Grecia si Turcia)  

Din perspectiva diversitatii surselor de dezvoltare, principala problema creata de postcomunism a constat nu atât în exacerbarea nationalismelor sau eliberarea tensiunilor locale de sub constrângerea restrictiilor de bloc, cât în crearea unor noi alternative de surse de dezvoltare pentru state, care, urmare a politicii de bloc, nu dispuneau de ele în timpul razboiului rece. Razboaiele dintre tarile fostei Iugoslavii, chiar daca au fost justificate ideologic ca si conflicte interetnice, au avut la baza diferentierea surselor de dezvoltare potentiala între dezvoltarea oferita prin integrare europeana, pentru Croatia, Slovenia, Macedonia, si dezvoltarea prin resurse alternative a Serbiei. Conflictul transnistrean poate fi interpretat ca un conflict între regiuni dispuse sa apeleze la resursele occidentale de dezvoltare - Moldova - si regiuni care se pot dezvolta utilizând resursele de dezvoltare ale Rusiei. Acelasi model explicativ poate fi aplicat pentru Ucraina, Georgia - unde Abhazia este mai legata de resursele rusesti de dezvoltare decât restul tarii - Armenia si alte tari din Caucaz.

Marea noutate pe care postcomunismul a adus-o problematicii securitatii europene consta în faptul ca a înlocuit o problematica globala de securitate - razboiul rece - cu o pluralitate de problematici ale securitatii regionale: în Balcani, în Caucaz, în nordul Marii Negre. Toate aceste regiuni sunt situate la periferia Uniunii Europene, iar sursele invocate ale amenintarilor par sa se limiteze de fiecare data la o problematica interna - conflict religios, conflict interetnic, confruntare politica interna - slab legata de problematica globala a securitatii[32].

Amenintarea pentru securitatea europeana la nivel continental pare a proveni mai degraba din capacitatea unora dintre factorii de amenintare globala - de tipul terorismului sau al crimei organizate - de a utiliza conjuncturile create de conflictele regionale în scop propriu (precum implicarea mujahedinilor în razboiul din Bosnia).

O a doua amenintare ar putea sa apara ca urmare a potentialului oferit de o serie de conflicte locale de a functiona ca "debuseu" pentru conflictele sau tensiunile interne din tarile vecine. Amenintarea consta în potentialul de extindere a conflictului, ca în cazul implicarii nationalistilor ucraineni în conflictul din Transnistria, al nationalistilor sârbi în conflictul din Bosnia, al nationalistilor albanezi în cel din Kosovo si FYR Macedonia.

Imaginea globala prezinta un continent european:

(1)  eliberat de amenintarile traditionale provenite din confruntarea dintre marile tari europene (Germania vs. Franta, Rusia vs. Germania, Marea Britanie vs. Franta si Germania, Rusia vs. Turcia), amenintari care au definit problematica securitatii europene vreme de mai multe secole;

(2)  eliberat de marea amenintare a razboiului rece;

(3)  situat în afara principalelor amenintari la adresa securitatii globale - terorismul international (în ciuda atentatelor de la Madrid si Londra, UE nu este o tinta prioritara a terorismului international), potentialul proliferarii armelor nucleare, crima organizata la nivel international, conflictul din Orientul Apropiat si altele sunt probleme asumate mai ales de Statele Unite;

(4)  aflat sub umbrela de securitate a NATO, suficient de flexibila pentru a permite europenilor sa se degajeze de angajamentele globale ale SUA, dar în acelasi timp sa implice SUA în orice problema europeana de securitate în care Europa Occidentala nu se poate descurca singura (precum în Bosnia si Kosovo);

(5)  având de rezolvat doar probleme locale (regionale) de securitate, deja amintite, situate la periferia continentului si în continua restrângere.[33]

Extinderea Uniunii Europene tinde sa reduca numarul problemelor regionale de securitate. Între 1990-1992, problemele regionale de securitate, potentiale sau doar ipotetice, ivite la periferia Europei Occidentale, erau net mai numeroase ca în prezent si se întindeau pâna în Europa Centrala. Pe atunci puteam numara conflicte si tensiuni ce includeau Ungaria (în relatia cu România, cu Serbia, cu Slovacia), Cehia si Slovacia (pe cale de despartire), tarile baltice (în relatia cu Rusia), România (în relatia cu Ungaria si Ucraina), Moldova (în relatia cu Tiraspol si Ucraina), Iugoslavia (în relatia dintre Serbia si toate celelalte republici), Bulgaria (în relatia cu Turcia), Polonia (în relatia cu Ucraina, Belarus, Germania si Rusia), Rusia (în relatia cu toate fostele republici ale URSS).

La începutul perioadei postcomuniste, toata lumea fosta comunista parea un sir de regiuni generatoare de conflicte cu potential de extindere si de amenintare a pacii continentale. Un deceniu si jumatate mai târziu, ele au fost restrânse la câteva "regiuni" periferice, dar si în acestea conflictul este tinut sub control, iar potentialul sau de extindere este minim. În nici un caz nu putem ignora rolul extinderii Uniunii Europene în acest proces, caci se coreleaza cu procesul reducerii amenintarilor de securitate si al stingerii conflictelor regionale.


 

II.4. Noile provocari la adresa securitatii nationale si colective.

O noua categorie de riscuri sunt cele asimetrice nonclasice, ce pot consta în actiuni armate si nonarmate deliberate, având ca obiectiv afectarea securitatii nationale prin provocarea de consecinte directe ori indirecte asupra vietii economico-sociale a tarii.[34]

Între riscurile de acest tip se pot enumera:

-       terorismul politic transnational si international, inclusiv sub formele sale biologice si informatice;

-       actiuni ce pot atenta la siguranta sistemelor de transport intern si international;

-       actiuni individuale sau colective de accesare ilegala a sistemelor informatice;

-       actiunile destinate în mod premeditat afectarii - sub diferite forme si în împrejurari variate - a imaginii unui stat în plan international, cu efecte asupra credibilitatii si seriozitatii în îndeplinirea angajamentelor asumate;

-       agresiunea economico-financiara;

-       provocarea deliberata de catastrofe ecologice.[35]

Dintre cele de mai sus terorismul international se manifesta într-o forma acuta fara precedent, prefigurând efecte multiple asupra securitatii statelor si stabilitatii internationale în general.

În contextul în care constatam o crestere a gradului de complexitate si de impredictibilitate a terorismului international, va trebui ca masurile interne de management al crizelor sa fie mai bine coordonate, sub cerinta asigurarii operative si eficiente a participarii statelor la eforturile internationale de combatere a amenintarilor.[36]



[1] Radulescu, George; Costache, Bogdan, Jaap de Hoop Scheffer: Suntem bucurosi sa colaboram cu România ca aliati, în "Curierul National" nr. 4017 din 14 mai 2004.                     

[2] Ministerul Apararii Nationale, Culegere de termeni, concepte si notiuni de referinta din domeniile politicii militare, securitatii nationale si apararii armate, Editura Militara,  Bucuresti, 2000, p. 30.

[3] Dolghin, Nicolae; Sarcinschi, Alexandra; Dinu, Mihai-stefan, Riscuri si amenintari la adresa securitatii României. Actualitate si perspectiva, Editura UNAp, Bucuresti, 2004, pp. 6-7.

[4] Presedintia României, Strategia de securitate nationala a României, Editura Monitorul Oficial, Bucuresti, 2001.

[5] Ibidem.

[6] Dolghin, Nicolae; Sarcinschi, Alexandra; Dinu, Mihai-stefan, Riscuri si amenintari la adresa securitatii României. Actualitate si perspectiva, Editura UNAp, Bucuresti, 2004, pp. 11-12.

[7] Buzan, Barry, Popoarele, statele si teama, Editura Cartier, Chisinau, 2000, p. 142, 145.

[8] ***, Amenintari la adresa securitatii, Editura UNAp, Bucuresti, 2004, pp.6-8.

[9] Ibidem, p. 17.

[10] Alexe, Adrian, Terorismul international. Comunitatea internationala în cautarea unei definitii, în "Revista consilierilor juridici din armata", nr.1/2005, p.41.

[11] Ibidem, p.42.

[12] http://www.acus.org/

[13] http://www.nato.int/

[14] ***, Lexicon militar, Editura SAKA, Chisinau, 1994, p.45.

[15] http://www.forter.ro/ro/arme/nbc/

[16] Bolintineanu, Al.; Duculescu, Victor; Monafu, Gabriela, Razboiul nuclear prin accident, Editura Militara, Bucuresti 1989, p.101. Putko, Aleksandr si Boris, Tacerea atomica, Editura Nemira, Bucuresti, 1994, p. 34-39; 75.

[17] PNE - Peaceful Nuclear Explosions.

[18] Ibidem.

[19] Colonel (r) Stoilesti, Creanga Gheorghe Florea, Istoria Apararii Civile, Editura Porto Franco, 1993, pag.86.

[20] www.jandarmeriaromana.ro

[21] www.presamil.ro

[22] http://rft.forter.ro/2007_4/00_texteprint/04-3.txt

[23] www.armyacademy.ro/reviste/3_4_2002/r27.pdf

[24] http://www.bioetica.ro/bioetica/ie2/info.jsp?item=9691&node=1395

[25] http://www.bbc.co.uk/romanian/afghanistan_anthrax/biological.htm

[26] http://www.nato.int

[27] http://www.onuinfo.ro/biblioteca/sistemul_de_documente/

[28] http://www.onuinfo.ro/biblioteca/sistemul_de_documente/

[29] http://www.actrus.ro/biblioteca/anuare/2004

[30] www.biblioteca.ase.ro/downres.php?tc=6102

[31] Babiuc, Victor, Expunere la conferinta "Wider Europe and Transatlantic Link", organizata de CSIS, Washington DC, la 25 oct. 2005, în revista "Dilema veche" nr. 107din 10 feb.2006.

[32] http://www.actrus.ro/biblioteca/anuare/2002

[33] Gheorghe Fulga, Alocutiune la Seminarul EAPC "Abordari regionale ale noilor riscuri de securitate", Bucuresti, 29-30 iunie 2003 (www.dci.ro)

[34] http://spriss.ulbsibiu.ro/downloads/programmapa.pdf

[35] Declaratia Summit-ului de la Bucuresti, http://www.summitbucharest.ro/ro/doc_202.html

[36] http://www.nato.int/docu/review/2008/03/EN/index.htm













Document Info


Accesari: 16888
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )