La înfiintare, Comunitatea Europeana avea 6 membri: Belgia, Luxemburg, Franta, R.F.Germania, Italia si Olanda. De la 1 mai 2004, are 25. De la 1 ianuarie 2007, va avea 27 membri.Aceasta înseamna ca Uniunea Europeana a exercitat o mare putere de atractie asupra tarilor europene.

În Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene (1992), se statueaza ca "Orice stat european poate cere sa devina membru al Uniunii. Acesta trebuie sa adreseze solicitarea Consiliului, care va actiona unanim pe baza consultarii Comisiei si dupa ce va fi primit asentimentul Parlamentului European, care va decide cu o majoritate absoluta a membrilor sai".

Uniunea a cunoscut câteva largiri succesive:

Cu prilejul primei largiri, la 1 ianuarie 1973, au aderat Danemarca, Irlanda si Marea Britanie (tratatele de aderare au fost semnate în 1972). Norvegia, care trebuia sa faca parte din acest "vagon", a refuzat aderarea în urma unui referendum. Marea Britanie s-a integrat, dar nu fara dificultati:

Initial, a avut ezitari întrucât a considerat acest proiect ca fiind prea integrationist si a luat initiativa crearii. Asociatiei Europene a Liberului Schimb (AELS);

Ulterior, Marea Britani 959j94j e s-a aflat în doua rânduri (1961 si 1967) în fata opozitiei generalului de Gaulle, pe care a acuzat-o de relatii privilegiate cu SUA. De aceea, negocierile de aderare cu Marea Britanie au fost declansate numai dupa demisia, în 1969, a generalului de Gaulle de la presedintia Frantei.

Dupa aderarea la CEE, Marea Britanie a obtinut o renegociere a conditiilor de aderare, care a condus la o reducere a contributiei sale la bugetul comunitar.

În 1979, primul ministru britanic, Margaret Thatcher, a obtinut o noua reducere a contributiei britanice - cunoscuta sub numele de "rabatul britanic" pornind de la principiul ca fiecare stat membru sa contribuie la bugetul comunitar proportional cu ceea ce primeste cu titlu de cheltuieli comunitare. A ramas cunoscuta în istorie cu formula "I want my money back".

A doua largire a avut loc la 1 ianuarie 1981, odata cu aderarea Greciei. Desi nu îndeplinea conditiile economice - fapt pentru care Comisia Europeana elaborase un Aviz negativ - Grecia a fost primita din ratiuni politice, pentru a sprijini evolutiile democratice de dupa dictatura coloneilor

A treia largire s-a efectuat la 1 ianuarie 1986, cu intrarea Spaniei si Portugaliei.

Aderarea Greciei, Spaniei si Portugaliei a adâncit - datorita nivelului scazut de dezvoltare economica - disparitatile economice dintre tarile membre.

La 3 octombrie 1990, CEE a integrat fosta RDG ca urmare a unificarii cu RF Germania. Interesant de subliniat este faptul ca fosta RDG denumita acum "Landurile din Est" au fost integrate în UE pe cheltuiala exclusiva a RF Germania, care a suportat toate costurile integrarii, dar care a facut din RF Germania cea mai mare putere europeana. Acest moment este considerat mai degraba ca o "semi-largire"

A patra largire s-a realizat la 1 ianuarie 1995, prin aderarea la UE a Austriei, Finlandei si Suediei. Aderarea acestora fusese pregatita înca din 1993, prin intrarea lor în Spatiul Economic European (SEE).

Norvegia a refuzat pentru a doua oara, prin referendum, aderarea la Uniune, desi semnase Tratatul de aderare. De notat ca, desi, Potrivit Constitutiei, votul din Referendum nu este obligatoriu pentru Parlament, acesta nu a mai luat în discutie aderarea la Uniune.

În 2006, ministrul de externe al Norvegiei a declarat ca este exclus ca, pâna în 2009, tara sa sa-si depuna o noua candidatura pentru aderarea la U.E.

A cincea largire a Uniunii Europene a început în 2004 si se realizeaza în doua etape:

I. 1 mai 2004, când au aderat 10 tari: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia si Ungaria. Asadar 8 tari din Europa Centrala si de Est si doua tari mediteraneene.

II. 1 ianuarie 2007, când urmeaza sa adere România si Bulgaria.

În continuare vom acorda o atentie deosebita celei de-a cincia largiri. Vom vedea conditiile social-politice în care s-a realizat aceasta largire, avantajele si costurile largirii pentru cele 12 tari candidate si pentru Uniunea Europeana, criteriile de aderare, ca si semnificatia ultimei largiri pentru Uniunea Europeana

Schimbarile social-politice din Europa Centrala si de Est - premisa pentru a cincea largire a U.E. cu 12 membri. Europa "celor 27"

Odata cu prabusirea regimurilor comuniste în Europa Centrala si de Est, de la sfârsitul anilor '80, majoritatea tarilor din aceasta regiune si-au exprimat optiunile pentru valorile democratice, economia de piata si structurile (vest) europene. Transformarile din aceste tari le-au îngaduit sa adopte masuri pe linia reformei, atât în plan politic, cât si economic. În plus, dizolvarea CAER si a Tratatului de la Varsovia a facut posibil ca fostele tari membre din Europa sa-si exprime interesul pentru legaturi structurale cu Consiliul Europei, NATO si Uniunea Europeana.

Zece tari din Europa Centrala si de Est - Bulgaria, R. Ceha, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia si Ungaria - si-au exprimat, în timp, optiunea de a adera la Uniunea Europeana, la care se adauga doua tari din Mediterana (Cipru si Malta), care optasera deja pentru aderare cu ani în urma.

În 1994, au depus cereri de aderare la UE: Ungaria si Polonia; în 1995: România, Slovacia, Letonia, Estonia, Lituania, Bulgaria; în 1996: Republica Ceha si Slovenia.

Uniunea Europeana nu putea ramâne indiferenta la schimbarile din Est si nu putea pierde prilejul de a încorpora o piata de peste 100 milioane persoane.

Largirea Uniunii Europene spre Est are mai mult decât o semnificatie economica. Accesul tarilor din Est la Uniune completeaza viziunea unificarii europene începuta în anii '50 si reprezinta unul din cele mai fascinante proiecte ale zilelor noastre.

De aceea, nu întâmplator fostul presedinte francez, François Mitterand, afirmase ca extinderea spre Est a Uniunii reprezinta pentru continentul european una din cele mai mari provocari ale începutului de mileniu.

3. Rezolvarea unei dileme: aprofundarea integrarii tarilor membre sau o noua largire a Uniunii ?

Odata cu interesul tarilor din Europa Centrala si de Est de a adera la Uniunea Europeana, aceasta a cunoscut o mare dilema - si anume carui proces sa-i acorde prioritate: aprofundarii integrarii statelor membre în structurile Uniunii, sau largirea acesteia cu noi membri ?

Preocuparea tarilor membre ale Uniunii Europene a fost aceea ca nu cumva noua largire a Uniunii sa duca la slabirea coeziunii sale interne, încetinind în acest fel procesul aprofundarii integrarii politice si economico-monetare. Unii membri apreciau ca ultima largire a Uniunii din 1995, cu Austria, Finlanda si Suedia n-a fost pe deplin "digerata", institutiile comunitare nefiind pregatite sa functioneze cu un numar sporit de membri.

În acelasi timp, presiunea politica în favoarea largirii, din partea tarilor din Europa Centrala si de Est, s-a dovedit a fi extrem de puternica. Dupa dizolvarea CAER, tarile foste membre din Europa Centrala si Est si-au exprimat toate dorinta de aderare la Uniunea Europeana.

Cooperarea franco-germana, îndeosebi în perioada presedintilor Mitterand-Kohl, a facut ca cele doua procese sa nu fie considerate antagonice, ci paralele. În acest fel s-a rezolvat si dilema de care aminteam mai sus.

Ultima largire a UE se deosebeste de cele precedente:

Largirile de pâna în 1995 aveau loc cu tari democratice si cu o economie de piata competitiva. Statele care au aderat la 1 mai 2004, precum si România si Bulgaria, sunt tari cu o democratie în consolidare, precum si cu o economie de piata în formare;

Negocierile precedente au avut loc concomitent cu cel mult 4 tari (Austria, Finlanda, Norvegia si Suedia). Ultimele negocieri s-au purtat, aproape concomitent, cu 12 tari, ceea ce a pus mari probleme Comisiei Europene si tarilor membre;

Largirile anterioare au avut loc în conditiile "razboiului rece" si confruntarii dintre cele doua blocuri economico-politice diferite, ceea ce presupunea o solidaritate deplina a Occidentului cu tarile candidate. Procesul actual de largire are loc în contextul unor tensiuni între SUA si unele tari europene (Franta, Belgia, Germania) membre ale Uniunii Europene. Aceasta noua situatie solicita promovarea unei politici echilibrate, care sa nu puna în pericol realizarea obiectivului integrarii în Uniune.

4. Criteriile de aderare si proceduri.

În fata avalansei de cereri pentru aderare si din cauza situatiei în care se gaseau tarile candidate, Uniunea a stabilit în iunie 1993, cu prilejul Consiliului European de la Copenhaga, un set de 3 criterii pentru aderare si anume:

a. Criteriul politic, care presupune ca tara candidata sa fi realizat stabilitatea institutiilor care garanteaza democratia, statul de drept, respectarea drepturilor omului, precum si protectia minoritatilor;

b. Criteriul economic, care înseamna existenta unei economii de piata functionala, precum si capacitatea de a face fata presiunii concurentei si fortelor pietei din cadrul Uniunii;

c. Criteriul legislativ, adica armonizarea legislatiei nationale cu cea comunitara si preluarea întregului "acquis comunitar", existenta cadrului legal si administrativ.

Ulterior, cu prilejul Consiliului European de la Madrid s-a mai adaugat un criteriu, care se refera la capacitatea Uniunii de a absorbi noi membri, ceea ce înseamna ca aderarea propriu-zisa a acestora va avea loc dupa reforma institutiilor comunitare si în functie de evolutia propriilor sale politici.

Pe aceasta baza, Uniunea a elaborat, cu prilejul Consiliului European de la Essen (Germania) din decembrie 1994, o strategie de pre-aderare, care a inclus:

Relatii structurale cu institutiile Uniunii (Consiliul European, Consiliul de Ministri, Parlament si Comisia Europeana);

Dezvoltarea acordurilor europene;

Asistenta financiara prin Programul PHARE;

Pregatirea pentru integrare în Piata Interna a Uniunii, în conformitate cu Cartea Alba elaborata de Comisia Europeana.

Procedura de aderare a fost definita, în principal, în art. 49 al Tratatului de la Maastricht asupra Uniunii Europene. Acesta prevede urmatoarele:

Cererea de aderare este adresata Consiliului de Ministri al Uniunii, adica tarii care exercita presedintia Consiliului;

Decizia de deschidere a negocierilor în vederea aderarii la Uniune este luata de Consiliul European (la nivelul sefilor de stat sau de guvern) prin unanimitate, în baza unui aviz al Comisiei Europene si al avizului conform al Parlamentului European;

Negocierile de aderare se desfasoara pentru 31 de capitole, prin trecerea în revista, domeniu cu domeniu, a progreselor realizate de tara respectiva în transpunerea legislatiei comunitare în legislatia interna si aplicarea efectiva a regulilor ce guverneaza functionarea UE;

În vederea negocierii, fiecare stat candidat pregateste si prezinta Comisiei Europene documente de pozitie pentru capitolele respective, prin care îsi face cunoscut punctul de vedere privind modul în care întelege sa negocieze domeniul respectiv, perioadele tranzitorii pe care le solicita pentru armonizarea deplina a cadrului legislativ sau alte elemente considerate importante pentru interesele sale.

La rândul sau, Comisia Europeana pregateste propriile sale documente de pozitie pe care le înainteaza Consiliului, iar acesta da Comisiei un mandat de negociere. Statele membre îsi stabilesc, prin Consiliu, o pozitie comuna fata de documentul de pozitie respectiv si fata de oportunitatea închiderii provizorie a capitolelor aflate în negociere.

Încheierea unui capitol înseamna ca negocierile au fost finalizate provizoriu, potrivit principiului ca nimic nu este considerat definitiv negociat, atâta timp cât nu s-au epuizat negocierile asupra tuturor celor 31 de capitole;

Dupa încheierea negocierilor, care se poarta cu toti membrii Uniunii si cu Comisia, se semneaza Tratatul de aderare. Pentru intrarea în vigoare, Tratatul trebuie ratificat de catre tarile membre, Parlamentul European si tara solicitanta, potrivit prevederilor constitutionale respective (de catre Parlament sau prin referendum national).

De regula, procedurile de ratificare dureaza 1,5 - 2 ani. Abia dupa ratificarea Tratatului de aderare, apartenenta unei tari la Uniune devine efectiva.

5. Principiul "regatei" în evaluarea pregatirii candidatilor.

La mijlocul anilor '90, predomina idea - sustinuta si de România - ca aderarea noilor tari candidate se va face simultan. Ulterior, însa, a fost avansat si acceptat asa-numitul principiu al "regatei", în sensul ca tarile vor adera în functie de meritele fiecareia si vor ajunge la "punctul de sosire" în baza propriilor performante.

De aceea, pentru începerea negocierilor de aderare, candidatii au fost împartiti în doua grupuri:

a. Grupul de la Luxemburg (Cipru, Estonia, R. Ceha, Polonia, Slovenia si Ungaria), care a început negocierile în 1999;

b. Grupul de la Helsinki (România, Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta si Slovacia), care a început negocierile în anul 2000.

Ulterior, o parte din tarile grupului de la Helsinki a încheiat negocierile mai devreme. De aceea, în iunie 2003, 10 tari candidate au semnat, la Atena, Tratatul de aderare la Uniune. Acestea au aderat efectiv la Uniune, la 1 mai 2004.

România si Bulgaria, care au semnat Tratatul de aderare la 25 aprilie 2005, vor adera la Uniune în anul 2007.

Grupul de 10 tari care au aderat la Uniune în 2004, la care se adauga România si Bulgaria, fac parte, împreuna, din cel de-al 5-^lea val de extindere. Aceasta largire nu se considera a fi încheiata pâna când nu vor adera efectiv si România si Bulgaria, în legatura cu care exista o decizie politica a Consiliului European. Nici o tara membra a U.E. nu pune sub semnul întrebarii aderarea acestor doua tari.

6. De ce a fost interesata Uniunea Europeana sa se largeasca din nou ?

Uniunea Europeana nu s-ar fi largit pe mai departe daca acest proces nu i-ar fi adus beneficii politice, economice si geo-strategice.

În privinta beneficiilor politice trebuie pornit de la aprecierea ca scopul fundamental al Uniunii este promovarea pacii, securitatii si stabilitatii între tarile europene. De aceea si efectele extinderii trebuie judecate în principal în functie de acest criteriu. Largirea actuala - ca si cele precedente - se înscrie în prevederile art. "A" al Tratatului de la Roma, care definesc obiectivele fundamentale ale Uniunii, ca fiind "procesul de creare a unei Uniuni tot mai strânse între popoarele Europei". si întrucât democratia, statul de drept si respectarea drepturilor omului sunt cerinte obligatorii pentru calitatea de membru al Uniunii, aceste preconditii joaca un rol important pentru întregul continent. În acest fel, zona central si est-europeana va reprezenta un spatiu democratic, stabil si prosper. De asemenea, largirea va promova cooperarea în domeniul justitiei si afacerilor interne, al luptei împotriva terorismului, crimei organizate si traficului de droguri, care ameninta securitatea cetatenilor pe întregul continent.

În privinta beneficiilor economice, trebuie recunoscut ca tarile Europei Centrale si de Est reprezinta o importanta piata pentru Uniunea Europeana. Cu o populatie de 106 milioane si o suprafata de 1,1 milioane km , Europa Centrala si de Est reprezenta 29 % din suprafata si 33 % din populatia Uniunii Europene. Dar, PIB-ul combinat al acestor tari nu reprezenta decât 4 % din PIB-ul tarilor membre ale UE. Ponderea lor economica era echivalenta cu a Olandei, desi acestea au o populatie de 7 ori mai numeroasa.

Extinderea Pietei Interne a Uniunii cu peste 100 milioane consumatori este de natura sa imprime un nou dinamism economiei europene, permitând o crestere semnificativa a activitatilor economico-comerciale în tarile membre ale Uniunii.

Deja, cadrul creat de Acordurile Europene, care asigurau accesul liber pe piata a marfurilor, serviciilor si capitalului, a determinat o puternica crestere a comertului si investitiilor cu tarile din Europa Centrala si de Est. UE si-a dublat importurile din tarile candidate la aderare, dar si-a triplat exporturile în aceste tari. Nu exista îndoiala ca nivelul relativ scazut de dezvoltare economica al acestor tari va pune unele probleme de ajustare pentru tarile UE. Atâta timp însa cât se va manifesta suficienta vointa politica de ambele parti, integrarea în UE a tarilor din Europa Centrala si de Est nu va pune probleme insurmontabile.

si din punct de vedere geo-strategic, largirea UE ofera importante beneficii pentru Uniune. Prin cresterea fortei sale economice, comerciale si stiintifice, Uniunea se va manifesta si ca o importanta forta politica, fiind recunoscuta ca un actor important în viata politica internationala. Într-o lume globalizata, si probabil multi-polara, Uniunea va deveni un important partener în solutionarea problemelor cu care se confrunta lumea contemporana.

7. Avantajele largirii pentru tarile candidate.

Largirea Uniunii Europene aduce serioase beneficii pentru tarile candidate la aderare:

Acestea sunt sprijinite în procesul de tranzitie spre democratie si economia de piata, urmarindu-se respectarea drepturilor omului, functionarea statului de drept, a pluralismului politic si a separatiei puterilor în stat;

Beneficiaza de tehnologii avansate pentru modernizarea industriei si a agriculturii, a introducerii unui management modern;

Patrunderea pe Piata Interna a UE le permite cresterea productivitatii si a nivelului de trai al populatiei;

Perspectiva integrarii în Piata Interna a Uniunii le obliga sa-si creeze mecanisme de piata functionale, economii competitive, în masura sa reziste presiunilor concurentiale ale produselor si serviciilor occidentale;

Este garantata independenta si suveranitatea tarilor candidate, participarea acestora - în cadrul PESC - la solutionarea unor probleme importante ale lumii contemporane.

8. Costurile largirii Uniunii Europene.

Comisia Europeana si grupuri de experti independenti au efectuat o serie de studii privind consecintele economice si bugetare ale largirii. Concluziile generale erau urmatoarele:

Europa devine tot mai constienta de faptul ca efectele pe planul stabilitatii, securitatii, pacii si unitatii ale largirii cu noile state candidate prevaleaza asupra aspectelor de natura economico-financiara (care nu sunt deloc de neglijat). Se poate afirma ca "nici un cost nu este prea mare pentru asigurarea pacii pe continent";

În acelasi timp, extinderea Uniunii Europene este practic imposibil de realizat fara costuri suplimentare efectuate de ambele parti. Noul cadru institutional al Uniunii Europene, reformele structurale efectuate în politicile comunitare coroborate cu eforturile tarilor candidate, pot conduce la diminuarea substantiala a costurilor totale ale extinderii Uniunii Europene si, mai mult, la o dinamica descendenta în timp a acestora pentru Uniune, pe masura ce noile state aderente vor fi capabile sa preia din costurile respective;

Estimarile arata ca, pe termen scurt si mediu, Uniunea Europeana va trebui sa faca eforturi substantiale pentru a asigura integrarea deplina a tarilor din Centrul si Estul Europei.

Media PIB/locuitor în tarile central si est-europene candidate reprezenta, în 1995, doar 30 % fata de media PIB/locuitor în tarile membre ale Uniunii. De aceea, UE a fost nevoita sa acorde fonduri suplimentare importante pentru reducerea deosebirilor mari care exista între tarile membre si cele candidate. Este vorba, în special, de fonduri pentru agricultura, ocuparea fortei de munca în zonele defavorizate, dezvoltarea infrastructurii de drumuri si facilitati pentru populatie (apa, gaz, încalzire), ridicarea standardelor de mediu.

Costuri importante urmau sa fie suportate si de tarile candidate pentru :

Înfaptuirea reformei economice, a restructurarii industriei si transporturilor si modernizarea agriculturii;

Transpunerea în practica a "acquis-ului comunitar". Nu armonizarea legislatiei nationale cu cea comunitara costa mult, ci implementarea acesteia din urma. De exemplu, numai transpunerea integrala a legislatiei de mediu pentru a atinge standardele UE ar costa România cca. 29 miliarde EURO;

Absorbtia fondurilor comunitare având în vedere ca fiecare proiect este suportat, în medie, în proportie de 70 % de UE si 30 % de bugetele nationale.

Este cert ca aderarea la UE costa. Dar, care ar fi oare costurile ne-aderarii ? Ne-aderarea ar însemna, de fapt, împingerea spre sub-dezvoltare. De aceea, avantajele aderarii sunt cu mult mai mari decât costurile.

Ce va însemna reusita actualei extinderi a Uniunii Europene ?

Înglobarea tarilor din Europa Centrala si de Est în structurile politice si economice ale Europei de Vest, va avea un impact pozitiv în favoarea pacii, democratiei, stabilitatii si prosperitatii popoarelor continentului;

Sustinerea în tarile candidate a problematicii drepturilor omului si deschiderea granitelor;

Cresterea autoritatii Uniunii Europene pe plan international , îndeosebi în plan politic (în conformitate cu ponderea sa economica si comerciala);

Sporirea colaborarii între tarile membre în domeniile justitiei si afacerilor interne, în lupta împotriva terorismului, criminalitatii organizare si amenintarii drogurilor;

Reducerea presiunilor migratiei prin cresterea prosperitatii în tarile candidate la aderare;

Îmbunatatirea standardelor de mediu în Europa Centrala si reducerea poluarii transfrontaliere de care va beneficia întreaga Europa;

Stimularea cresterii economice si a competitivitatii prin sprijinirea Pietei Unice, adaugând peste 100 milioane de consumatori;

O mai mare rata a cresterii într-o Uniune Europeana extinsa, datorita transferurilor de tehnologie si accesului liber pe pietele în expansiune;

Posibilitati sporite pentru consumatori de a alege produse si servicii la preturi mai mici, datorita cresterii competitivitatii.

În cadrul unei reuniuni cu reprezentantii landurilor din fosta RDG, de la începutul lunii septembrie 2000, cancelarul de atunci al RFG, Gerhard Schröder a spus: "Extinderea spre Est (a Uniunii Europene) va oferi noi sanse: noi piete pentru industria noastra si în acelasi timp o noua concurenta". În cadrul Conferintei ambasadorilor Germaniei, din 4 septembrie 2000, acelasi cancelar afirma urmatoarele: "Extinderea va crea oportunitati atât în sfera politica, cât si în cea economica. Vom beneficia de o piata interna mai mare în Europa. Va beneficia, de asemenea si securitatea Europei: a aduce în cadrul Uniunii tarile din Europa Centrala si de Est înseamna a realiza un câstig decisiv în domeniul securitatii".

Uniunea Europeana este singura structura în masura sa garanteze, pe termen lung, stabilitatea si, mai ales, prosperitatea popoarelor continentului nostru. În plus, dupa largire, Europa va reprezenta cea mai mare piata si cea mai importanta putere economica mondiala.

În unele tari ale Uniunii Europene se apreciaza însa ca riscurile sunt mari: va reusi Uniunea Europeana sa asigure stabilitatea în noile state membre sau risca sa se precipite ea însasi în destabilizare ?

Alte întrebari se pun:

Procesul de unificare europeana va continua sub forma si ritmul actual sau nu cumva o Uniune Europeana - regrupând aproape o jumatate de miliard de oameni risca, în ultima instanta, sa se prabuseasca din cauza gigantismului sau ?

Va fi oare posibil sa se mentina coeziunea interna a acestei comunitati internationale ?

Cum va fi capabila Uniunea sa guverneze si sa actioneze în acelasi timp ?

Sunt întrebari la care va raspunde timpul, în conformitate cu capacitatea si vointa politica a tarilor membre.

Perspectiva unor noi largiri a Uniunii Europene.

Dupa primirea României si Bulgariei în UE, alte state europene spera sa devina, într-o buna zi, membre ale Uniunii. Între acestea se numara: Croatia, Turcia, Macedonia, statele din Balcanii de Vest (Albania, Serbia, Muntenegru, Bosnia-Hertegovina), R. Moldova si Ucraina.

În octombrie 2006, Comisia Europeana a lansat prima etapa a negocierilor de aderare la Uniunea Europeana a Croatiei si Turciei. Aceasta etapa a constat într-o trecere în revista a ansamblului normelor europene si în evaluarea stadiului de pregatire a celor doua candidate. . Oficialii europeni au precizat ca a fost vorba mai mult de un exercitiu tehnic necesar pentru a explica tarilor candidate la aderare legislatia europeana, si pentru a întelege care este situatia în fiecare tara. Acest proces numit "screening" se încheie, de regula, cu o recomandare a Comisiei Europene favorabila sau nu deschiderii propriu-zise a negocierilor de aderare, capitol cu capitol.

Situatia Croatiei este mai usoara. Ea îndeplineste, în buna masura, criteriile de aderare se bucura de un puternic sprijin extern din partea Austriei si Germaniei si se crede ca va putea încheia negocierile în 2007 - 2008. În acest fel, aderarea s-ar putea produce spre 2009 - 2010. Au existat speculatii ca, chiar eventuala amânare cu un an a aderarii României si Bulgariei s-ar fi înscris într-o logica a lobby-ului austriac si german, care ar fi dorit ca celor doua tari sa li se alature si Croatia.

În schimb, situatia Turciei este mai dificila. Potrivit cotidianului german "Die Welt" din 17 iunie 2006, premierul bavarez si lider al social-crestinilor bavarezi, Edmund Stoiber, ar fi declarat ca aderarea Turciei nu intra în discutie, în pofida faptului ca se deruleaza deja negocierile de aderare. "Sunt convins ca nu se va ajunge la aderarea Turciei la UE - a declarat Edmund Stoiber - având în vedere marimea tarii, situatia sa economica, dar si din punct de vedere social si cultural, aderarea Turciei ar suprasolicita capacitatea de extindere a Uniunii Europene". De retinut ca Turcia are o populatie de 69,7 milioane de locuitori, cu o înalta rata de crestere demografica, ceea ce ar îndreptati-o la un mare numar de voturi în Consiliul Uniunii, ca si la un mare numar de euro-parlamentari.

În plus, Turcia are de rezolvat o serie de probleme, care tin de criteriul politic de aderare. Între acestea se numara: relatiile cu Republica Cipru, care este deja membru al Uniunii Europene; continuarea ocuparii partii de nord a Insulei Cipru si sustinerea politico-diplomatica a auto-proclamatei Republici Turce a Ciprului de Nord, nerecunoscuta de comunitatea internationala; statutul minoritatii Kurde din Turcia si recunoasterea "genocidului" populatiei armene în timpul primului razboi mondial. Premierul turc a declarat ca Turcia nu-si va deschide porturile si aeroporturile pentru navele si avioanele cipriote pâna nu se va pune capat izolarii autoproclamatei Republici Turce a Ciprului de Nord, chiar cu riscul suspendarii negocierilor de aderare.

Aceste declaratii par sa confirme opiniile exprimate de unele personalitati, potrivit carora pentru Turcia importanta a fost lansarea negocierilor de aderare si mai putin încheierea acestora. De aceea, se considera ca aderarea Turciei la UE nu va avea loc înainte de 2015. Trebuie retinut si faptul ca în tari ca Franta si Germania - tari în care traieste o mare comunitate de imigranti turci - opinia publica se opune aderarii Turciei. Un eventual referendum în Franta, de exemplu, privind aderarea Turciei ar avea, mai mult ca sigur, un rezultat incert.

Macedonia a obtinut din partea Consiliului European statutul de tara candidata la aderare, dar Comisia Europeana nu a început înca negocierile de aderare. Se apreciaza ca, reforma constitutionala din Macedonia a reprezentat un atu în obtinerea statutului de tara candidata. Aderarea sa va depinde însa de functionarea statului de drept si respectarea normelor democratice precum si de definirea de catre Uniune a unei strategii clare privind viitoarele sale extinderi. Posibila data a aderarii: 2012.

Ţarile din Balcanii de Vest (Albania, Serbia, Muntenegru si Bosnia-Hertegovina) au obtinut în 2003, cu prilejul Consiliului European de la Salonic promisiunea de a adera, în perspectiva, la UE, dar în functie de capacitatea de absorbtie a acesteia. Acordurile de Stabilizare si Asociere pe care aceste tari le-au semnat sau urmeaza sa le semneze cu Uniunea Europeana constituie un prim-pas spre obtinerea statutului de state-candidate si, apoi, spre începerea negocierilor de aderare.

Se apreciaza ca daca cele 4 tari vor îndeplini, cu prioritate criteriile politice, respectiv respectarea drepturilor omului, colaborarea cu Tribunalul de la Haga, combaterea coruptiei si a crimei organizate, aderarea ar putea avea loc în jurul anului 2015.

De altfel, presedintele Comisiei Europene a declarat ca drumul integrarii tarilor balcanice în UE este însa foarte bun.

Republica Moldova si Ucraina si-au exprimat si ele optiunea pentru integrarea în Uniune, dar perspectivele pentru atingerea acestui obiectiv politic sunt îndepartate. Oficialii Comisiei Europene s-au oferit sa sprijine Kievul si Chisinaul pe calea reformelor, fara a permite însa integrarea lor în U.E.

Actualul presedinte al Comisiei Europene, José Manuel Durao Baroso, a declarat - cu referire la Ucraina - ca usa Uniunii ramâne deschisa. Viitorul Ucrainei este în Europa. Cea mai buna cale nu este cea a discutiilor permanente despre aderare, ci obtinerea unor rezultate concrete". Aceste aprecieri sunt valabile si pentru Republica Moldova, care a început chiar armonizarea propriei legislatii cu legislatia comunitara si a creat un mecanism intern de pregatire a aderarii. Dar, atât în Ucraina, cât si în Republica Moldova mai este mult de lucru pentru îndeplinirea criteriilor politice si economice de aderare. Unii analisti europeni sunt de parere ca probabilitatea ca Ucraina si Republica Moldova sa adere la U.E., într-un timp previzibil, este extrem de redusa ca urmare a gradului redus de îndeplinire a criteriilor de aderare si cresterii curentului euro-sceptic într-o serie de tari importante, membre ale Uniunii.

Câteva considerente se impun:

În Uniunea Europeana se desfasoara un proces de reflectie în legatura cu viitoarele largiri. La Consiliul European din 15 - 16 iunie 2006, de la Bruxelles, a avut loc o discutie în legatura cu redefinirea strategiei de extindere de dupa primirea României si Bulgariei (U.E. - 27). A predominat opinia ca viitoarele largiri vor trebui sa tina seama de capacitatea de absorbtie si de functionare a Uniunii Europene cu actualele sale institutii. În "Concluziile" Consiliului se subliniaza importanta garantarii ca, prin extinderile viitoare, Uniunea va fi capabila "sa functioneze eficient si sa aprofundeze proiectul european".

În sustinerea acestei concluzii, Cancelarul austriac Wolfgand Schüssel afirma ca o continuare a procesului de extindere ar putea constitui o amenintare la adresa Uniunii. La rândul sau, presedintele Frantei, Jacques Chirac, a pledat în favoarea continuarii largirii, dar în cadrul unui proces "stapânit si mai bine înteles". El a subliniat, totodata, ca pe lânga capacitatea politica, financiara si institutionala de a primi noi membri, este important si sprijinul cetatenilor pentru continuarea largirii.

Ideea sprijinului cetatenilor reflecta o preocupare crescuta a liderilor europeni fata de cresterea euro-scepticismului în legatura cu procesul de largire a Uniunii. Din pacate, entuziasmul cetatenilor vest-europeni fata de largirea Uniunii din anii '90 a pierdut teren în fata curentului euro-sceptic, pe fondul crizei economice din aceste tari si a temerilor ca vor pierde "acquis-urile" sociale de care acestia beneficiaza în prezent. Adeptii acestui curent uita însa ca starea lor de bunastare se datoreaza, în buna parte, si deschiderii pietelor din Europa Centrala si de Est, pentru propriile produse manufacturate.
Scaderea optimismului fata de continuarea procesului de largire ar putea fi cauzat si se pierderea încrederii cetatenilor din unele tari fata de avantajele statutului lor de membri ai Uniunii.

Potrivit unui sondaj efectuat, în anul 2006, în cinci dintre cele mai mari tari ale U.E., numarul celor care se considera dezavantajati - din motive economice - de statutul de membru este mai mare decât a celor care apreciaza apartenenta la Uniune. Majoritatea pesimistilor considera ca apartenenta la Uniunea Europeana le-a adus preturi mai mari: 83% în Germania; 82% în Spania; 80% în Polonia, 72% în Franta si 56% în Marea Britanie.

Mai trebuie notat ca, în ciuda fondurilor uriase primite de la Uniunea Europeana, peste 70 milioane de europeni - potrivit unui raport EUROSTAT - din Italia, Portugalia si Spania traiesc la limita saraciei. Dintre acestia, 11 milioane traiesc în zonele sarace ale Italiei.

Unele state membre ale Uniunii, precum si unii euro-parlamentari sunt de parere ca viitorilor candidati la aderare ar trebui sa li se impuna noi criterii, pe lânga cele convenite, în 1993, la Copenhaga. În schimb, Finlanda, de exemplu a respins asemenea propuneri, subliniind ca fundamental este sa fie îndeplinite cu strictete criteriile existente.
Dintre temerile europenilor fata de largirea, în continuare, a U.E. am putea mentiona:

Pierderea de fonduri comunitare pentru dezvoltarea regionala;

Imigratia masiva si cresterea concurentei (neloiale) pe piata fortei de munca;

Delocalizarea unor întreprinderi si pierderea locurilor de munca;

Teama ca o serie de neajunsuri din pregatirea tarilor candidate si a unor fenomene negative sa nu se transfere asupra tarilor membre.

Abia dupa primirea în Uniune a tuturor tarilor cu vocatie europeana se va putea vorbi despre o Europa Unita, lipsita de noi bariere politice si economice. Dar, aceasta poate însemna înca o perioada de 15 - 20 de ani.

Document Info

Accesari: 4176
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta

Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul:
in pagina web a site-ului tau.

eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare