Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































LIDERUL POLITIC. ACTIUNE SPECIFICA SI RESPONSABILITATI IN PROCESUL DOBANDIRII SI EXERCITARII IN MOD DEMOCRATIC A PUTERII POLITICE

Stiinte politice












ALTE DOCUMENTE

Istoria Partidului National-Taranesc
Sistemul economiei de comanda
Atentatele din 11 septembrie 2001
Combaterea \"iredentismului\" maghiar pe taram confesional in Romania comunista, 1968-1989
Integrarea Romaniei in structurile
Aparitia si evolutia partidelor politice
EVOLUTIA ISTORICA A DEMOCRATIEI
Institutiile financiare ale UE : FEI, BEI, BCE
ISPA
IDEOLOGIE SI DEZIDEOLOGIZARE

LIDERUL POLITIC. ACŢIUNE SPECIFICĂ sI RESPONSABILITĂŢI ÎN PROCESUL DOBÂNDIRII sI EXERCITĂRII ÎN MOD DEMOCRATIC A PUTERII POLITICE

Prin lider politic se întelege, de regula, individul cu potentialul de influenta si autoritate cel mai ridicat si, implicit, cu gradul de preferinta si dezirabilitate cel mai înalt din cadrul organizatiei/comunitatii de interese politice. Spre el tind sau cu el se identifica sau se asociaza cei mai multi membri ai colectivitatii în cauza, pentru ca abilitatile si calitatile sale manageriale, psihologice, morale asigura conducerea acesteia spre performanta, integrare si stabilitate. Adevaratul lider îsi demonstreaza autoritatea si influenta fara a apela la constrângere, control excesiv, manipulare, îndoctrinare. Recunoasterea puterii sale, de catre cei pe care îi conduce, depinde, într-o masura mai mare sau mai mica, de unele cerinte, trasaturi si principii asupra carora ne propunem sa ne oprim, pe scurt, în cele ce urmeaza.




11.1. TRĂSĂTURI DEFINITORII ALE COMPORTAMENTULUI

sI PERSONALITĂŢII LIDERULUI POLITIC

Cercetarile efectuate în domeniile politologiei, sociologiei politice, psihosociologiei etc. au pus în evidenta o serie de trasaturi ale comportamentului liderului, în masura sa faca din acesta o personalitate politica[1], care sa se implice plenar si eficient în procesul dobândirii si exercitarii puterii. Între acestea mentionam:

Vocatia puterii (conducatorului). Eficienta (reusita) activitatii oamenilor politici angrenati în procesul cuceririi si exercitarii puterii depinde, în mare masura, de existenta unor motivatii, scopuri si calitati manageriale, psihologice, psihosociologice si morale adecvate, dar si de folosirea, de catre ei si/sau staff-urile lor, a mijloacelor si resurselor institutionale si politice cores 757i88h punzatoare pentru a stimula si satisface asteptarile adeptilor si sustinatorilor lor.  

Competenta[2] politica. Cucerirea si exercitarea puterii politice presupune astazi, mai mult ca oricând, un sistem coerent de cunostinte, deprinderi, priceperi, abilitati si aptitudini speciale (organizatorice si manageriale) pentru influentarea si orientarea vietii sociale în directia ceruta de idealurile comunitare fundamentale. Pentru atingerea acestui scop, liderul politic trebuie sa faca dovada capacitatii de a influenta si conduce/comanda pe ceilalti, sa întruneasca calitatile profesionistului desavârsit, care stapâneste pâna la nivel de detaliu stiinta si arta elaborarii politicii majore - megapolitica.

Daca în perioadele anterioare, omul politic se definea mai ales prin legitimitate, societatile moderne sunt guvernate de politicieni profesionisti. Nivelul ridicat al pregatirii profesionale într-un domeniu, imaginea specialistului sau a expertului poate determina încrederea celor guvernati  într-o mai buna si eficienta administrare a intereselor lor[3].

Autoritatea charismatica. Charisma are un rol ce nu poate fi ignorat în viata si destinul conducatorului politic, în activitatea sa  orientata spre obtinerea si exercitarea puterii. Ea induce acceptarea neconditionata a acestuia, identificarea cu el, coincidenta convingerilor adeptilor cu cele ale sale, implicarea emotionala în misiunea grupului. Focalizarea interesului multimii asupra liderului genereaza fidelitate, speranta, fascinatie. Charisma unui lider consta în: prestigiul personal aureolat de credinta într-un ideal, intuitie (perceptia directa si spontana a elementelor concrete ale realitatii politice), inspiratie, imaginatie, capacitate de persuasiune, instinct de dominare, capacitate de adecvare a prezentei scenice[4].

Conform opiniei lui G. Hermet ("Poporul contra democratiei"), liderul charismatic are o serie de particularitati, între care: a) accede la putere în virtutea unui drept istoric si nu a unui consens explicit; b) se "confunda" cu un proiect pe care îl întruchipeaza în timp; c) se legitimeaza doar prin destinul sau istoric[5].

Gheorghe Teodorescu enumera, în acelasi context, charisma (ideea de gratie, har, cu aspect providential) între cele mai importante elemente de structura ale personalitatii liderului politic, alaturi de: competenta (pregatire solida într-un domeniu de activitate); sarm (farmec) personal - varianta materiala a charismei: aspect fizic, timbru vocal, stil de vorbire, vestimentatie; capacitatea de garantare a existentei celor guvernati (axa responsabilitatii); ideile si programul politic pe care le promoveaza (axa ideologica); capacitatea de reprezentare si identificare cu interesele colectivitatii pe care o reprezinta si o conduce (axa psihologica); comportamentul moral (relatia de continuitate între tinuta, atitudinile si ideile pe care le promoveaza)[6].

Prestigiul, considerat aici drept capacitatea liderului politic de a influenta si determina comportamentul maselor în directia dorita, confera acestuia o mare putere, capacitate persuasiva a discursului si relatiilor sale de comunicare cu societatea. Gustave Le Bon supralicita, fara îndoiala, rolul prestigiului atunci când arata ca influenta conducatorilor politici se "bazeaza prea putin pe rationamentele lor si foarte mult pe prestigiul lor. Daca prestigiul este.stirbit, ei nu mai au nici o influenta.Multimea ramâne supusa prestigiului conducatorului."[7]. Afirmatia gânditorului francez surprinde, însa, o dimensiune a realitatii politice ce nu poate fi ignorata.

Inteligenta si instructia. Liderii politici de succes nu trebuie sa aiba doar un coeficient de inteligenta (IQ) ridicat si performante scolare deosebite, ci si un coeficient ridicat de inteligenta emotionala (IE), care presupune autocunoastere emotionala (constientizarea si stapânirea propriilor emotii). Conform lui Anthony Giddens, utilizarea adecvata de catre lider a limbajului emotional are un mare efect de motivare asupra celor pe care îi conduce, ca urmare a mai bunei întelegeri a conceptiilor si atitudinilor lor[8]. Inteligenta emotionala (la D. Goleman) sau interpersonala (la Gardner) nu este ereditara, mostenita, ci se cultiva prin educatie[9].

În conceptia lui D. Misin (studiul "Inteligenta politica si politicomul"), inteligenta politica a liderului se materializeaza în: dovedirea competentei necesare pentru îndeplinirea în conditii de eficienta a sarcinilor asumate/încredintate; recunoasterea si respectarea competentei celorlalti în exercitiul actului politic; acceptarea retragerii, la momentul oportun, din pozitia de frunte pe care o detine pentru a lasa locul celor mai tineri; refuzul de a transforma pozitia de lider într-o sursa de privilegii; responsabilitatea morala pentru faptele si actiunile întreprinse, fata de cei care l-au ales, dar si fata de propria constiinta; încrederea în valorile nationale si efortul în vederea afirmarii lor pe plan international[10].

Flexibilitatea, adaptabilitatea, arta de a negocia sunt tot atâtea mijloace de a realiza o buna comunicare cu cercurile puterii, opozitiei politice, cu societatea civila. Liderul trebuie sa se adapteze, sa se sincronizeze cu dinamica situatiilor politice concrete, sa se manifeste ca o adevarata "personalitate tranzactionala" prin stapânirea "artei compromisului" si "manevrarea oamenilor"[11] în sensul atingerii obiectivelor obtinerii si exercitarii în conditii de eficienta a puterii.

*

Studii sociologice si de psihologie sociala valoroase scot în evidenta ca numai realismul, rationalitatea politica, inteligenta nu sunt suficiente pentru câstigarea încrederii/sustinerii adeptilor si simpatizantilor în vederea exercitarii puterii. Adesea, în perceptia si opinia publica sunt mai apreciati liderii politici care se remarca prin efortul si angajarea în rezolvarea problemelor cu care se confrunta marea masa a cetatenilor.

Angajarea. Aceasta trasatura exprima devotamentul complet pe care liderul politic trebuie sa îl manifeste fata de îndatoririle si atributiile ce îi revin, el consolidându-si, astfel, legitimitatea si autoritatea. Una din conditiile sine qua non ale reusitei activitatii liderului implicat în obtinerea si exercitarea puterii este daruirea pentru aceasta cauza, care trebuie completata, pe buna dreptate, de constientizarea pozitiei sale si a sarcinilor pe care le are de îndeplinit, simtul proportiilor, evaluarea efectelor si urmarilor faptelor sale.

Energia. Energia face trimitere la entuziasmul (elanul si efortul de asumare a initiativei) pe care este necesar sa îl demonstreze liderul politic în realizarea scopului si intereselor urmarite. Este de retinut ca eficienta energiei cu care el îsi îndeplineste îndatoririle si atributiile încredintate depinde  de loialitatea si integritatea manifestate.



Nu de putine ori, entuziasmul liderului are un rol la fel de important ca si calitatea pregatirii sau munca sustinuta pentru realizarea scopurilor politice propuse si poate suplini un coeficient de inteligenta mai redus, competenta, calitatile deficitare. În acest sens, este cu atât mai îndreptatita remarca potrivit careia: "Capacitatea de a transmite altor oameni entuziasmul pentru un tel comun este aproape o definitie a calitatii de lider"[12].

Hotarârea exprima dorinta de actiune, perseverenta, vointa, încrederea în victorie, concentrarea, disciplina, si asumarea responsabilitatii liderului în raport cu sarcinile politice asumate/încredintate. Trebuie retinut ca liderul politic, care are o vointa puternica si de lunga durata, exercita o influenta importanta asupra maselor si este urmat (ascultat) de acestea pe o perioada mai îndelungata. "Un mare geniu politic - arata, foarte sugestiv, Emil Cioran - trebuie sa fie un dominator. Daca stie si nu poate comanda,    n-are nici o valoare"[13].

Integritatea. Integritatea presupune aderarea de catre lider la un set de valori morale (onestitate, corectitudine etc.) în activitatea politica pe care o desfasoara, fara de care nu poate obtine si/sau consolida încrederea celor pe care îi conduce.

Loialitatea reprezinta sinceritatea abordarii responsabilitatilor politice asumate/încredintate, fata de superiori, fata de sine si fata de subalterni. Pentru o reusita deplina în atingerea scopurilor propuse, loialitatea pe care liderul o pretinde subalternilor trebuie completata cu cea manifestata de acesta fata de nivele ierarhice inferioare.

Altruismul. Altruismul implica sacrificarea intereselor si ambitiilor personale si angajarea plenara a liderului politic în rezolvarea si realizarea intereselor colective si performantei grupului/organizatiei pe care le reprezinta, dar si stabilirea, în egala masura, de relatii interpersonale pozitive cu membrii acestora, destinate scopului în cauza.

Încrederea în subordonati este acea trasatura care conduce spre stabilirea de relatii interpersonale bazate pe încredere reciproca, întrucât încrederea liderului în subordonatii sai implica, în mod direct, încrederea acestora în autoritatea si personalitatea sa. Capitalul de încredere câstigat, astfel, de lider are efecte benefice în planul initiativei, angajarii sale în rezolvarea sarcinilor încredintate si convingerii cu care le abordeaza.

Succesul si performanta lidership-ului (activitatea de conducere) politic sunt obtinute, în mod special, de liderii care se sprijina mai mult pe subalterni, pe experienta, participarea, capacitatea, competenta si initiativa acestora. În acelasi timp, liderul de succes trebuie sa-si constientizeze subalternii de rolul sau determinant în cadrul organizatiei si de faptul ca fara sprijinul si competenta sa organizatia va esua[14].

11.2. PRINCIPII sI CERINŢE ALE ACTIVITĂŢII LIDERULUI POLITIC

Eficienta activitatii de lidership depinde de respectarea/aplicarea în practica a unor principii (reguli si norme specifice, rezultate din experienta pozitiva a acelor lideri si organizatii politice care realizeaza performante notabile ori de câte ori le respecta) si cerinte menite sa-i consolideze liderului puterea si pozitia în cadrul grupului/colectivitatii pe care o conduce. Cele mai semnificative tehnici manageriale si mecanisme psihosociale prin care conducatorul politic îsi exercita puterea si influenta sunt[15]:

Organizarea si directionarea activitatii politice spre îndeplinirea obiectivelor colectivitatii pe care o conduce. Practica exercitarii eficiente a puterii politice face necesara cunoasterea si sustinerea corespunzatoare, de catre lider, a obiectivelor si standardelor de calitate ale activitatii de conducere, îndeplinirea functiilor si responsabilitatilor specifice ce-i revin. Între acestea, organizarea si coordonarea activitatii unei anumite comunitati de interese politice au un rol esential. În context, conducatorul trebuie sa faca dovada capacitatii de a motiva si concentra eforturile celor pe care îi conduce (sa aiba aptitudini organizatorice), de a le supraveghea si evalua corect si obiectiv contributiile în acest sens (sa manifeste, de asemenea, calitati psihosociale, exprimate prin inteligenta interpersonala si emotionala sau sociala).

Demonstrarea competentei si abilitatii politice si manageriale. Competenta (capacitatea) si abilitatea conducatorului politic deriva din cunoasterea si pregatirea îndeplinirii adecvate a raspunderilor si responsabilitatilor rezultate din rolul/statutul sau. Demonstrarea competentei si autoritatii, esentiale în activitatea de organizare si conducere pe care o desfasoara, depind de nivelul pregatirii sale politice, dar si de cel al pregatirii psihologice si psihosociologice. Orice lider politic, cu atât mai mult cel care se pregateste sa exercite puterea politica, trebuie sa aiba un "simt" psihologic si psihosociologic dezvoltat, în masura sa îi permita sa recepteze corect mesajele si informatiile primite, sa le prelucreze si sa le valorifice în favoarea sa.

Prin pregatirea si competenta dovedite, liderul poate fi un model viabil pentru cei pe care îi conduce si le poate mari capitalul de încredere în capacitatea sa de a gestiona problemele fundamentale ale colectivitatii, în conformitate cu orizontul lor de asteptare. În mod obisnuit, sunt preferati si acceptati liderii pragmatici, în proportie mai mare decât cei sofisticati, la care prevaleaza mai ales abordarile teoretice ale realitatii politice. 

Comunicarea eficienta cu subordonatii (guvernatii). Comunicarea este un principiu si, totodata, o cerinta de mare importanta în activitatea liderului politic. Ea are rolul de a realiza coeziunea si legatura dintre acesta si membrii organizatiei/colectivitatii pe care o conduce, de a le orienta, confirma, infirma, analiza si evalua activitatea pentru îndeplinirea în bune conditiuni a scopului si obiectivelor asumate/încredintate (de lider/liderului) sau, dupa caz, în legatura cu care se exprima sperante, asteptari în directia realizarii (de catre colectivitate/populatie). Comunicarea/informarea bilaterala corecta, eficienta în cadrul activitatii de exercitare a puterii politice specifica binomului lider-guvernati determina efecte pozitive: pe de o parte, liderul reuseste sa evalueze în mod realist activitatea, sperantele celor pe care îi conduce si, pe cale de consecinta, sa ia cele mai oportune si eficiente decizii; pe de alta parte, se diminueaza suspiciunea, neîncrederea subordonatilor (guvernatilor) fata de lider si sporeste autoritatea acestuia.

Nu putine studii sociologice si de psihologie sociala au abordat si explicat convingator rolul benefic al comunicarii asupra eficientizarii raportului dintre conducatori-condusi în procesul exercitarii puterii. Comunicarea politica faciliteaza, astfel:

a) reactii pozitive, care pot determina sentimente/atitudini de solidaritate prin care cei doi termeni ai relatiei de putere se încurajeaza /se ajuta reciproc; reactii de destindere prin care se încearca diminuarea tensiunii acumulate în timp (se utilizeaza, în acest sens, unele "artificii" ce intra în recuzita si retorica politicii - gluma, anecdota, acordul disimulat, întelegerea si acceptarea tacita, consensul);

b) formularea de raspunsuri prin care liderul politic ofera sugestii si indicatii la problemele presante cu care se confrunta comunitatea. Exprimarea opiniilor personale, a sentimentelor si dorintelor liderului cu privire la probleme politice, sociale, economice etc. de interes major pentru colectivitate, informarea cetatenilor, criticarea unor solutii si initiative ale adversarilor politici, asumarea responsabilitatii, într-un cuvânt transparenta relatiei cu obiectul actului puterii îi întareste autoritatea si pozitia. Cetatenii îsi arata, de multe ori, preferinta si sustinerea pentru liderii politici care comunica, dialogheaza, se implica direct în rezolvarea problemelor comunitare, decât fata de cei care conduc "din umbra" si sunt lipsiti de transparenta;

c) reactii negative, ce vizeaza dezacordul, dezaprobarea, refuzul, tensiunea, încordarea si, în consecinta, respingerea liderului de catre organizatie/populatie sau respingerea acestora de catre lider. Reactiile negative rezultate în procesul comunicarii au rolul de a contribui la rezolvarea unor probleme latente care agraveaza tensiunea si predispun la conflicte organizationale si, în ultima instanta, conduc la scaderea autoritatii si legitimitatii liderului si a structurii de putere din cadrul grupurilor, organizatiilor, comunitatilor politice.

Motivarea subordonatilor (guvernatilor). Un lider politic eficient trebuie sa asigure conditii favorabile, stimulative ale motivatiei celor condusi de a-i recunoaste competenta si autoritatea în procesul exercitarii puterii. Exista diferite modalitati prin care guvernatii pot fi motivati într-o asemenea directie. Cele mai semnificative sunt: atitudinea pozitiva (angajarea) si interesul (preocuparea) manifestate cu privire la satisfacerea nevoilor lor personale; recunoasterea competentei acestora în îndeplinirea unor misiuni si atributii; recompensarea succesului si performantelor obtinute; crearea si întretinerea unui climat psihosocial favorabil si a unei coeziuni ridicate; existenta unor structuri si facilitati care sa le permita ascensiunea în mod democratic spre functii de conducere politica (puterea politica).

Controlul îndeplinirii de catre subordonati (guvernati) a sarcinilor si obligatiilor ce le revin. Una din cerintele fundamentale ale activitatii conducatorului politic este controlul direct sau prin organisme statale specializate a modului de îndeplinire a atributiilor si obligatiilor pe care le au subordonatii (guvernatii). Prin evaluarea si urmarirea executarii unor asemenea atributii si obligatii, liderul are posibilitatea sa cunoasca daca cei pe care îi conduce constientizeaza responsabilitatile ce le revin si sa dispuna, dupa caz, aplicarea unor masuri corective adecvate în raport cu abordarile de factura negativa (superficialitate, incompetenta, dezinteres etc.) manifestate de acestia în context. Necunoasterea modului în care subordonatii îsi îndeplinesc sarcinile si obligatiile încredintate determina scaderea performantelor, a autoritatii si legitimitatii liderului si se rasfrânge negativ, în ultima instanta, asupra eficientei activitatii grupului/colectivitatii.




Educatia si instruirea. Eficienta si performanta activitatii liderului de exercitare a puterii politice presupune, în mod neconditionat, competenta si profesionalism. Acestea sunt rezultatul unui proces permanent de educatie si instruire atât a conducatorului, cât si a celor pe care îi conduce.

Educatia nu vizeaza numai formarea/dezvoltarea unor abilitati, deprinderi, calitati specifice domeniului politic si culturii politice, ci si dimensiunilor civica, morala, de cultura generala ale personalitatii umane. În acest sens, o atentie aparte trebuie acordata formarii liderului politic în spiritul valorilor tolerantei, fair-play-ului, bunavointei, bunului simt si respectului fata de subalterni.

Cunoasterea de sine. Autocunoasterea îl determina pe liderul politic, implicat în procesul cuceririi si exercitarii puterii, sa-si formeze o imagine corecta asupra personalitatii sale (cunoasterea trasaturilor acesteia, a propriilor capacitati si limite etc.), care sa-l determine sa adopte un comportament adecvat realizarii obiectivelor propuse/încredintate. Respectarea acestui principiu conduce la punerea în valoare a potentialului managerial, moral si psihofizic al liderului, la dozarea corespunzatoare a eforturilor depuse pentru depasirea anumitor limite si vulnerabilitati, deschide calea autoperfectionarii, determina consolidarea autoritatii si legitimitatii puterii sale.

Modelul (exemplul) psihocomportamental personal. Modelul liderului este un principiu si, în acelasi timp, un mecanism de functionare al oricarui grup sau organizatie.

Puterea poate fi creata si sustinuta, în mod direct, prin comportamentul si prin personalitatea liderului, aflate în corespondenta. Pe cale de consecinta, liderul politic trebuie sa fie sau sa devina un model comportamental si moral pentru cei pe care îi conduce, întrucât tocmai acest model constituie substratul motivational al recunoasterii autoritatii si legitimitatii sale. Reusita angajarii si mobilizarii corespunzatoare a subalternilor (guvernatilor), respectiv eficienta activitatii de conducere, depinde, într-o masura semnificativa, de capacitatea liderului de  a-si demonstra calitatile prin modelul psihocomportamental pe care îl ofera (angajare, initiativa, competenta, fermitate, consecventa, asumarea riscului, integritate morala, convingerea în ceea ce afirma si mai ales, în ceea ce face).

Formarea de noi lideri si echipe de conducere. Între cerintele fundamentale ale activitatii conducatorului politic, figureaza si aceea a selectarii si formarii de noi lideri, care sa continue exercitarea puterii, în conformitate cu ideologia si practica politica specifice organizatiei/grupului/colectivitatii pe care o reprezinta (de provenienta). Eforturile subsumate identificarii, pregatirii si promovarii de indivizi compatibili cu aceasta cerinta trebuie ferite de practicile daunatoare (voluntarism, subiectivism, clientelism politic, arbitrariu etc.) care se manifesta, din pacate, nu de putine ori, în prezent. Când activitatea în cauza este desfasurata corect si eficient ea are ca efecte nu numai dezvoltarea spiritului si solidaritatii de grup (care motiveaza subalternii în participarea responsabila la actul deciziei politice, prin conturarea sperantei ca pot accede, astfel, la putere), dar si întarirea autoritatii si legitimitatii liderului aflat în exercitiul mandatului.

11.3. STRATEGII sI TACTICI UTILIZATE DE LIDERUL POLITIC PENTRU DOBÂNDIREA sI EXERCITAREA PUTERII

Practica social-istorica releva ca liderul politic, angrenat în procesul obtinerii si exercitarii puterii, foloseste o serie de strategii, tactici si tehnici menite a conduce la îndeplinirea obiectivelor pe care si le-a asumat. Unele dintre acestea au valente pozitive, altele fac parte dintr-un "arsenal" aflat în dezacord cu normele morale. Asupra câtorva dintre ele ne vom opri, pe scurt, în cele ce urmeaza[16].

Recurgerea la consilieri. Recurgerea la consilieri consta în consilierea liderului politic sau a staff-ului acestuia de catre specialistii în diferite domenii. O asemenea tactica este menita sa dea consistenta si eficienta sporite actului de management politic înfaptuit de lider, cu efecte benefice asupra cresterii cotelor sale de autoritate, legitimitate si popularitate.

Aliantele-coalitiile. Consolidarea puterii liderului si a grupului/organizatiei din care face parte se poate realiza, între altele, prin folosirea aliantelor-coalitiilor cu lideri si grupuri/organizatii care au convingeri sau interese politice asemanatoare. Punerea de acord si coroborarea, pe anumite paliere, a strategiilor, tacticilor si resurselor de care dispun, la un moment dat, grupurile/organizatiile politice animate de interese convergente este, de regula, de bun augur pentru îndeplinirea obiectivelor fixate. Practica demonstreaza însa ca rolul coalitiilor, în acest context, nu trebuie absolutizat: ele pot produce si efecte contrare, determinate de interesele ascunse ale anumitor organizatii/grupuri de a patrunde în intimitatea procesului decizional al celor concurente, sub acoperirea încheierii de aliante formale cu acestea.

Comunicarea. Comunicarea are un rol esential în întarirea autoritatii si legitimitatii liderului la nivelul organizatiei politice care este angrenata în procesul dobândirii/exercitarii puterii. Liderul cu abilitati relationale si de comunicare are sanse superioare sa-si mareasca influenta, atât asupra organizatiei/grupului, ca întreg, cât si asupra fiecaruia din membrii acestora,  sa le mentina sub control, sa prevada si sa anihileze actiunile ce pot sa-i submineze autoritatea. Comunicarea favorizeaza relationarea liderului cu subordonatii (prin înlesnirea cunoasterii reciproce) în actiunea de coroborare a eforturilor pentru atingerea obiectivelor politice de interes comun.

Manipularea. Manipularea, respectiv tactica de care cel care manipuleaza se foloseste pentru a determina un actor social (persoana, grup, colectivitate) sa gândeasca si sa actioneze în functie de interesele sale, apelând la tehnici de persuasiune ce induc, în mod fals, impresia libertatii de decizie a respectivului actor social, este din ce în ce mai prezenta astazi în procesul obtinerii si exercitarii puterii politice. Nu de putine ori, liderul politic utilizeaza instrumente specifice manipularii (minciuna, demagogia, optimismul triumfalist afisat, argumentul falsificat etc.) pentru convingerea membrilor grupului din care provine sau ai altor colectivitati, animate de interese comune sau apropiate, cu privire la justetea si eficienta activitatii de organizare si conducere pe care el o desfasoara.                           

Compromisul. Ca tactica utilizata mai ales în rezolvarea starilor conflictuale, ce au o anvergura ridicata si un impact complex, compromisul politic este caracterizat prin cedarea temporara de catre majoritate în raport cu minoritatea. Realizarea compromisului presupune constientizarea reciproca, de catre majoritate si minoritate, a intereselor lor politice prezente si de perspectiva si cautarea unor solutii care sa conduca spre convergenta acestor interese, satisfacerea, pe cât posibil, a intentiilor nedeclarate, evitarea viitoarelor conflicte si asigurarea stabilitatii/echilibrului de forte în cadrul unor structuri sau zone geografice de influenta.

Având în vedere rolul foarte important pe care liderul politic îl are în actiunile de obtinere, mentinere sau exercitare a puterii de catre grupul/organizatia din care provine si ale carei interese le promoveaza, se impune ca el sa stapâneasca perfect tactica compromisului. Este relevant, astfel, ca desi, pentru moment, compromisul determina scaderea autoritatii si puterii partilor care intra în relatie (majoritatea si minoritatea), o asemenea tactica va contribui, în timp, la refacerea sau chiar la cresterea credibilitatii lor si a liderilor acestora.

Utilitatea si eficienta compromisului, devenit o modalitate curenta de rezolvare a numeroase probleme politice contemporane, sunt determinate de abilitatile celor care negociaza si impun conditii si solutii favorabile acceptarii sale.

Încrederea. Crearea unui capital consistent de credibilitate (încredere) în rândul subordonatilor/guvernatilor este, de asemenea, o problema de importanta majora  cu care se confrunta liderul politic preocupat de obtinerea/exercitarea puterii. Câstigarea si mentinerea încrederii este un proces complex, care presupune competenta, cunoastere, realism etc.. Ea limiteaza sentimentul de incertitudine al colectivitatii pe care o conduce liderul si, pe cale de consecinta, mareste autoritatea si legitimitatea acestuia.

Entuziasmul. Din "arsenalul" si "recuzita" de tactici si tehnici politice utilizate în scopul mai sus mentionat nu poate lipsi entuziasmul. Acesta reflecta optimismul si încrederea liderului politic în viabilitatea si eficienta actiunilor specifice de organizare si conducere pe care le desfasoara, uneori chiar în dezacord cu realitatea si posibilitatile oferite, si este menit sa alimenteze/stimuleze încrederea comunitatii în persoana sa. Când un asemenea comportament depaseste anumite limite ale rationalitatii, liderul si puterea pot cadea în derizoriu si desuetudine.

Temporizarea. Tactica temporizarii presupune amânarea (dar nu si renuntarea definitiva) realizarii proiectului politic initial sau chiar schimbari de ordin decizional si strategic, ca urmare a anticiparii insuccesului si scaderii credibilitatii liderului si puterii. Recurgerea la temporizare este determinata de lipsa, la un moment dat, a resurselor organizationale necesare (materiale, umane etc.) sau de presiuni externe si vizeaza refacerea acestor resurse pentru îndeplinirea obiectivelor asumate.

Tactica "cacialmalei"/bluffing-ului. O asemenea tactica presupune adoptarea de catre liderul politic a unui comportament apropiat celui al jucatorului de pocker, luîndu-se în calcul analogia existenta uneori între "etica" jocului în cauza si etica politica. Este relevant de retinut, în context, ca imperativul îndeplinirii obiectivelor asumate, cere liderului politic, ca oricarui "jucator", pe lânga pregatire, experienta etc. - îndrazneala, fler, risc asumat, disimularea atitudinilor, determinându-l, uneori, sa apeleze la modalitati "neortodoxe" de actiune si relationare (santaj, trisare etc.). Fara îndoiala ca, în final, un asemenea comportament va conduce la "cacialma", care are efecte negative, la nivel individual si comunitar.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE



ARON, Raymond, Democratie si totalitarism, Editura "All Educational", Bucuresti, 2001.

CARNEGIE, D.; LEVINE, S.R.; CROM, M.A., Liderul poti fi tu, Editura "Curtea Veche", 2002.

CIORAN, Emil, Schimbarea la fata a României, Editura "Humanitas", Bucuresti, 1990.

GIDDENS, Anthony, Sociologie, Editura "Bic All", Bucuresti, 2001.

HERMET, G., Poporul contra democratiei, Institutul European, Iasi, 1998.

JUDE, Ioan, Paradigmele si mecanismele puterii. Kratologia - o posibila stiinta despre putere, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2003.

LE BON, Gustave, Psihologia multimilor, Editura "Anima", Bucuresti, 1990.

MORRIS, D., Noul principe. Machiavelli în secolul XXI-lea, Editura "Ziua", Bucuresti.

NAZARE, Vasile, Liderul politic. Note de personalitate si tipologie, în "Sfera politicii", Bucuresti, anul XII, 2004, nr. 110-111.

SÎNTION, F.; PAPARI, A., Psihologie manageriala, Editura Fundatiei "Andrei saguna", Constanta, 2000.

TEODORESCU, Gheorghe, Putere, autoritate si comunicare politica, Editura "Nemira", Bucuresti, 2000.



[1] Personalitatea politica este caracterizata prin capacitati si realizari iesite din comun, rod al unui urias efort de instructie, de munca, de însusire a valorilor autentice ale culturii universale. Ea exprima si influenteaza, prin trasaturile si activitatea sa, fizionomia politica, morala si intelectuala a fortelor sociale pe care le reprezinta si le conduce. Natura însasi a politicului face ca nici dobândirea si pastrarea puterii statale, nici exercitarea efectiva a acesteia sa nu fie posibile fara contributia personalitatii politice, capabile de a organiza si conduce actiunea, de a sesiza si exprima interesele anumitor categorii sociale, de a surprinde perspectiva istorica a activitatii acestora, de a se orienta în complexitatea situatiilor si raporturilor de forte, de a formula scopuri si de a elabora strategii si tactici politice adecvate.

[2] Competenta - definita aici ca aptitudinea recunoscuta de a îndeplini un act, o actiune sau o activitate a carei realizare presupune performanta si eficienta si care se consolideaza prin anumite deprinderi rezultate din exercitarea rolului detinut - este o valoare si un atribut indispensabil sferei politicului si puterii.

[3] Gheorghe Teodorescu, op. cit., p. 89, 187.

[4] Vasile Nazare, Liderul politic., p. 76.

[5] G. Hermet, Poporul contra democratiei, Institutul European, Iasi, 1998, p. 190, 193.

[6] Gheorghe Teodorescu, op. cit., p. 186-190.

[7] Gustave Le Bon, Psihologia multimilor, Editura "Anima", Bucuresti, 1990, p. 106-107.

[8] Anthony Giddens, Sociologie, Editura "Bic All", Bucuresti, 2001, p. 460.

[9] Apud Vasile Nazare, Liderul politic., p. 76.

[10] Ibidem.

[11] Raymond Aron, Democratie si totalitarism, Editura "All Educational", Bucuresti, 2001, p.99.

[12] D. Carnegie, S.R. Levine, M.A. Crom, Liderul poti fi tu, Editura "Curtea Veche", 2002, p. 197-201.

[13] Emil Cioran, Schimbarea la fata a României, Editura "Humanitas", Bucuresti, 1990, p. 166.

[14] Ioan Jude, op. cit., p. 157.

[15] A se vedea, pe larg, ibidem, p. 149-155 si 160-167.

[16] Ibidem, p. 123-127.












Document Info


Accesari: 11969
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )