Partidele politice din tarile membre ale UE si din alte tari

Printre cele mai importante studii despre partidele politice din Europa sunt cele elaborate de François Borella in 1979 si 1984: Les partis politiques dans l Europe (Paris, Seuil, 1984, reluarea unei editii din 1979, vizand partidele din Europa celor 9), dupa care ne-am inspirat si noi in tipologia generala de fata.

Autorul aseaza, in acest cadru conceptual, Marea Britanie si Irlanda de Nord, Germania, Irlanda si Luxemburg, in categoria tarilor cu sistem dualist de partide, iar tari precum Franta, Italia, Danemarca, Olanda si Belgia in categoria tarilor cu sistem pluralist de partide.

Daca asociem cercetarile unor autori occidentali, precum Borella ("modelul genetic" istoric, bipolar sau multipolar) si Panebianco ("modelul genetic" organizational), cu cele ale specialistilor romani in management Petru si Delia Varga ("modelul managerial"), putem prezenta un model combinat, relevant pentru lucrarea de fata.

Daniel L. Seiler este un alt autor francez foarte cunoscut pentru analizele lui legate de partidele europene (Partidele politice in Europa, Institutul European, 1999). Acesta este interesat, cu precadere de o analiza comparativa luand ca referinta clivajele dintre partidele europene din Vest dar si din Est.

Evident, Maurice Duverger ramane cel mai cunoscut autor in privinta analizelor legate de organizarea si managementul partidelor din toata lumea, alaturi de autorii clasici in domeniu, precum James Bryce, Moisei Ostrogorski, Robert Michels si Max Weber.

2.1. Partidele din tarile cu un sistem dualist

2.1.1. Marea Britanie

In Marea Britanie exista doua partide politice principale care se perinda la putere la fiecare ciclu electoral.

Primele partide aparute pe scena politica a tarii, in urma unui proces politic indelungat, care a avut loc in perioada de criza a anilor 1648-1688, in care au loc doua revolutii, au fost Partidul Conservator, denumit popular "Tory" (un cuvant injurios, de origine irlandeza, semnificand "hot la drumul mare", "bandit", "gangster") si Partidul Liberal, denumit popular "Whig" (denumire de origine scotiana, insemnand "conducator de animale", de cai sau de vite).

Folosind analizele lui Ostrogorski am facut deja istoria partidelor politice din aceasta tara, de aceea aici vom aduce doar cateva elemente noi si date de ultima ora.

In 1688 sustinatorii factiunii Tory sunt infranti de cei ai factiunii Whig-ilor si astfel acestia din urma, bazati pe burghezia oraselor, domina viata politica britanica a secolului al XVIII-lea, in general si din Camera Comunelor in special, unde dezvolta conceptul de liberalism, mai ales cu privire la despartirea de Coroana (liberalism politic), cu privire la economie, la liberul schimb si libertatea de intreprindere (liberalism economic) si cu privire la drepturile minoritatilor religioase contra monopolului Bisericii anglicane (liberalism religios) (Stuart Ball, 2005 - A Brief History of the Conservative Party).

Totusi, Tory continua sa joace un rol politic in societate, fiind sprijiniti de aristocratie si de ierarhia Bisericii anglicane, dominand Camera Lorzilor.

Partidul Whig-ilor guverneaza fara intrerupere din 1714 pana in 1760 iar partidul Tory-lor din 1760 pana in 1830, in realitate acestea nu sunt totusi partide, in sensul inteles de noi azi, ci mai degraba factiuni parlamentare, avand in vedere ca votantii lor nu erau decat circa 200.000 de persoane, reprezentand o oligarhie interesata sa-si protejeze averile la varful societatii.

La presiunea evenimentelor politice din Europa vizand extinderea dreptului la vot, mare parte din membrii factiunii Whig incep sa se mobilizeze in promovarea reformei electorale, dar si o parte din factiunea Tory, desi mobilizarea aici este mai estompata, incercandu-se chiar limitarea dreptului de vot.

In 1830, Whig-ii reusesc sa se impuna din nou la guvernare, inclusiv prin interventie, populatiei din strazi, care sustin reforma lor electorala. In 1983, miscarea chartista va initia o campanie vasta de revendicari in mediul muncitoresc, care sustine votul universal pentru barbati si moralizarea clasei politice britanice.

A doua etapa a reformei electorale este condusa chiar de Tory, prin initiativa sefului acestuia, din 1867, Disraeli, insa la presiunea liberalilor si a miscarilor muncitoresti. Legea promulgata in acest an, numita Reform Act, confera dreptul de a vota pentru 16 % dintre cetatenii adulti care dovedesc faptul ca detin o proprietate, din orase si targuri. In 1884-1885, liberalii lui Gladstone maresc procentajul la 26 %, iar in 1918 sufragiul este extins la nivelul oricarui cetatean barbat de peste 21 de ani si femeie de peste 30 de ani, ceea ce reprezinta 74 % din populatie. Drepturile egale de vot ale femeilor cu barbatii sunt instituite abia peste alti 10 ani, iar scaderea varstei de vot la 18 ani are loc doar in 1969.

Dar sa revenim la organizatiile de partid: abia in 1832 Robert Peel, sef al conservatorilor, instituie organizatiile de circumscriptie, iar Joseph Chamberlaine, alt lider conservator, fondeaza primul Comitet electoral (caucus), pentru ca in 1884 sa apara numeroase cluburi politice conservatoare.

Liberalii, influentati de Gladstone se organizeaza si ei la fel ca Tory. Ei intemeiaza Federatia Nationala Liberala intre 1874 si 1877, care reuneste totalitatea asociatiilor locale liberale si organizeaza structurile: alegerea candidatilor, organizarea si finantarea campaniei electorale, programe politice.

Alternanta la putere, pe care englezii o numesc "miscarea balansoarului" (wing of balance), permite o continua improspatare a fortelor politice aflate la guvernare si un control intern al puterilor politice in stat.

Sciziunile la nivel de partide sunt inaugurate si ele in 1848, cand primul ministru conservator de atunci, Robert Peel, este dezavuat de propriul partid. Reorganizarea si regasirea unitatii partidului va fi un efort de durata, desavarsirea ei datorandu-se lui Disraeli, in timpul guvernarii lui, din 1874-1880. Mai tarziu, in 1883, Lord Randolph Churchill intemeiaza Liga primaverii (Primrose League), intentionand sa confere conservatorilor o linie mai progresista.

Liberalii ajung si ei curand la sciziuni grave, in principal datorita problemei irlandeze. Gladstone si adeptii lui sunt favorabili unei politici de autonomie, care sa conduca la independenta Irlandei (Home Rule sau guvernarea locala). Apoi, Joseph Chamberlaine si adeptii sai se separa de partid, creand factiunea liberalilor unionisti, iar in 1886 se aliaza cu conservatorii pentru a promova o politica imperialista de expansiune coloniala viguroasa (in 1895 aceasta factiune va fuziona cu conservatorii). In 1906 liberalii vor reusi sa-si gaseasca unitatea, dar vor pierde un electorat pretios, alcatuit din sindicate care votau cu liberalii (mai ales cu o factiune numita Lib-Lab, adica Liberal-Labour sau liberalii-laburisti).

In 1893 apare cel de-al treilea competitor pe scena politica britanica: mai intai sub numele de "partid independent al muncii" (Independent Labour Party), la Bradford, cu ocazia Congresului sindicatelor reunita sub numele de TUC (Trade Union Congress). In 1900 este creat un "Comitet pentru reprezentarea muncii" (Labour Representation Commitee), considerata ca o prima forma de partid laburist britanic, pentru ca numele de Partidul Laburist sa fie dat in februarie 1906.

Exista o motivatie istorica privind relatia speciala a Partidului Liberal cu sindicatele, aspect evidentiat pe larg in monografia dedicata partidului de cercetatorul britanic Geoffrey Foote (Geoffrey Foote, 1985 - The Labour Party's Political Thought. A History).

Membri importanti ai Fabian Society, in incercarea lor - reusita - de a indeparta partidul de ideile marxiste, si-au indreptat atentia catre miscarea sindicala de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Un rol deosebit au avut, in acest sens, Sidney Webb (1859-1947) si mai ales Beatrice Webb, aceasta in urma publicand in 1897 o lucrare importanta, adesea citata, inclusiv de sociologii industriali: "Industrial Democracy", prin care definea obiectivul sindicatelor britanice: lupta pentru conditii de munca, din ce in ce mai proaste, ca efect al unei competitii industriale de nesuportat, dar prin metode democratice, nu prin lupta de clasa, care sa distruga sistemul capitalist, asa cum propovaduiau adeptii ideilor marxiste din partid.

Cei doi vedeau o compatibilitate perfecta intre un guvern socialist si unul capitalist, cu diferentieri vizand politicile, caile la care oamenii puteau avea acces la bunastare.

La inceput atitudinea liderilor politici si ai sindicatelor a fost una de indiferenta, dar odata cu implicarea unui important lider al Fabian Society, Edward Pease, noile idei au inceput sa se extinda, fiind introduse, in 1909, in noul Labour Party, creat deja in 1900.

Socialistii etici reprezentau o alta aripa a partidului, prin diversi propagatori crestini, libertarieni si utopici (preotul Carpenter, fermierul Glasier, propagandistul jurnalist Blatchfor etc.), toti bazandu-se pe traditii crestine, care au impulsionat si ele dezvoltarea partidului.

Primul razboi mondial impune un guvern de uniune nationala, reprezentat de conservatori, liberali si laburisti, in 1916.

In 1920, aparea si Partidul Comunist din Marea Britanie, prin fuziunea Partidului Socialist al Muncii cu Federatia Socialista a Muncitorilor si care voia, fara succes, sa intre in Partidul Laburist.

In 1918, laburistii obtin primul mare succes (22 % din totalul votantilor ii aleg), dar nu au inca decat 72 de deputati (10 % din total mandate).

Odata cu cresterea mandatelor laburistilor scade numarul mandatelor liberalilor, acest fenomen accentuandu-se intre 1922 si 1935. Acest fenomen este agravat si de liberali insisi: national-liberalii condusi de Lloyd George vor sa guverneze numai cu conservatorii, pe cand liberalii independenti, condusi de Asquith, raman fideli liberalilor puri, refuzand oferta conservatoare.

Se instaureaza si in Marea Britanie o situatie de criza guvernamentala continua: 6 alegeri generale, 9 guverne, din care doua de coalitie si doua minoritare.

La alegerile din 1922 electoratul este divizat in trei: 38,2 % votanti sunt de partea conservatorilor, 29,5 % de partea laburistilor si 28,5 % de partea liberalilor. Situatia ramane aproape la fel in 1922, dar in 1924 (4 alegeri generale in 5 ani) laburistii ii devanseaza pe liberali (33,5 la 17,5), dar cei care castiga alegerile sunt conservatorii (cu 44,7 % din voturi si 419 deputati din 615).

Totusi, in 1929, laburistii devin primul partid politic din Marea Britanie, pentru prima data in istoria politica a acestei tari, cu 37 % din voturi si 46,8 % din totalul mandatelor.

Liberalii se scindeaza in 1933, iesind practic de la guvernare pentru toata perioada de pana in prezent, fiind inlocuiti definitiv de laburisti.

Dincolo de aspectele ideologice se remarca supletea partidelor guvernamentale britanice de a se adapta la cerintele societatii moderne, dupa cum spune si Borella: "Partidul laburist nu este si nu va fi niciodata partidul unei unice clase muncitoare, pentru ca un sfert dintre muncitori ii voteaza pe conservatori; partidul conservator este si mai putin un partid al claselor conducatoare, pentru ca el primeste doar ¾ din voturile clasei superioare, el este mai degraba partidul electorilor clasei medii cu un nivel de venituri inferioare" (F. Borella, 1979 - Op. cit, p. 44).

In prezent cele doua partide guvernamentale sunt conduse de doi lideri cunoscuti pentru eficienta lor organizationala: Michael Howard - lider al Partidului conservator si Tony Blair - lider al Partidului Laburist (cel mai tanar lider al laburistilor, ales in 1994, recastiga alegerile din 2005 cu sloganul "daca pretuiesti serviciile noastre, voteaza-ne" - a se vedea art. "History of the Labour Party", in https://www.labour.org.uk/labourhistory).

In perioada de dupa al doilea razboi mondial pana azi situatia electorala a celor doua partide, care au alcatuit Guvernul Marii Britanii pana in prezent, s-a prezentat astfel:

Situatia electorala a celor doua partide

guvernamentale britanice din 1945 pana azi

Tabel 25

Surse: xxx (2001) - UK Election Statistics: 1994-2000, in Research Paper 01/37, March 29, London: House of Commons Library; BBC News, Website:https://news.bbc.co.uk/1/shared/vote2005/flash_map/html/map01; Website: https://www.labour.org.uk/ge2005; Alexandru Radu, 2004 - Sisteme politice contemporane. Mica enciclopedie, p. 70 (in 2001 si 2005, liberalii democrati, a treia forta politica din tara, au obtinut 18, 3 % si 52 de locuri, respectiv 23 % si 62 locuri in Camera Comunelor, cele mai bune scoruri electorale obtinute dupa anul 1920).

Organizatiile politice din Marea Britanie mai recente si deci mai putin cunoscute, majoritatea dintre ele intrand recent in Parlament (5 mai 2005) si care vor fi prezente si in tabelul rezultatelor electorale, sunt:

Partidul Independentei din Marea Britanie (UK Independence Party) - fondat in 1993, este recunoscut ca anti-european (dar a obtinut totusi, in 1999, 7 % din voturi cu ocazia alegerilor europene si 3 mandate de parlamentari la Bruxelles, iar in 2004 - 12 mandate). Are ca presedinte, din 2002, pe Roger Knapman, fost parlamentar conservator.

Partidul National Scotian Scottish National Party) - a fost infiintat in 1934, dar abia in 1945 obtine primele mandate in Parlament, iar din 1967 are o prezenta continua la Westminster. Are ca presedinte, din 2000, pe Alex Salmond.

Partidul Verde din Anglia si Tara Galilor (Green Party of England and Wales) - a fost fondat in 1985, desi inca din 1973 un grup de prieteni au intemeiat o miscare ecologista (Ecology Party, parte a Partidului Ecologist din Marea Britanie), avand ca deviza "Manifest pentru o societate durabila" si s-a considerat de la inceput a fi "un partid radical, care pune in inima politicilor sale justitia sociala, dezvoltarea durabila, economia locala si mediul". Se considera un partid fara lideri, in prezent ei fiind reprezentati de doi purtatori de cuvant: Caroline Lucas si Keith Taylor.

Partidul Democratic Unionist (Democratic Unionist Party) - este cel mai mare partid din Irlanda de Nord, fiind fondat in 1960 sub numele de Partid al Protestantilor Unionisti (Protestant Unionist Party). Are ca presedinte, din 1970, pe Ian Paisley, conducatorul Bisericii Presbiteriene Libere.

Partidul National Britanic (British National Party) - In campania electorala din 2005 a participat cu un manifest avand ca prim proiect: "Libertatea, securitatea, identitatea si democratia", ideile politice cele mai importante fiind "abolirea multi-culturalismului", considerat ca un nou marxism, "taxe scazute", "zero toleranta pentru comportamentul anti-social", "terminati cu imigratia", "lege si ordine", "independenta britanicilor fata de Europa", "britanicii mai intai, in economie si afaceri externe" etc. In Declaratia lor se insista pe "Batalia politica pe mai multe fronturi", care sa apere viitorul indigenilor din Insulele britanice, Britonii (o combinatie intre saxoni si celti) si sa diminueze apatia populatiei din cauza "Vechii Gasti", constituita de cele trei mari partide parlamentare britanice. Ca organizare are o structura regionala, la care sunt subsumate grupuri, ramuri si cercuri (a prietenilor nationalisti - inclusiv din Europa, Australia si Noua Zeelanda -, a comitetelor de legatura a etnicilor care nu sunt ajutati de Guvern sa se intoarca la locurile lor de bastina, a pensionarilor, a oamenilor din mediul rural). Partidul are ca presedinte pe Nick Griffin.

Sinn Fein (engl. "Noi insine") - este partidul nationalist din Irlanda cu cea mai mare extindere teritoriala, fiind fondat in scopul obtinerii unitatii si independentei acestei tari. Isi are obarsia in 1900 iar constructia lui s-a datorat unor cluburi nationaliste. Este considerat ca partid republican si laburist, fiind reprezentat in 32 regiuni ale Irlandei. In comunitati, partidul este organizat ca "grup la locul de munca" al membrului respectiv, din oras, sat, colegiu etc (asa numitul "cumann" , grup de 5-20 membri), Membrii fiecarui cumann aleg un delegat la Conferinta Nationala a Delegatilor. Mai multe astfel de grupuri alcatuiesc un District Executiv, cu o organizatie de partid la acest nivel. Acesta, la randul ei, este subordonata unui Executiv Regional, situat in 5 mari centre (Dublin, Leinster, Munster, Connacht si Ulster). Fiecare Comitet Regional are un Comitet de conducere alcatuit din 8 membri, iar la nivel national functioneaza un Executiv National, alcatuit din 19 membri si al carui lider este Gerry Adams, presedintele Sinn Fein.

Partidul Unionist din Ulster (Ulster Unionist Party) - este un partid creat in 1905 (initial sub numele de Consiliul Unionist din Ulster - Ulster Unionist Council, membrii acestuia formand, in 1921, guvernul nord-irlandez), dar isi are originile intr-o traditie nord-irlandeza mult mai veche. Are lideri reprezentativi pe David Trimble, un lector universitar in stiinte juridice la Belfast (lider al partidului intre 1995-2005, numit si "Harry Houdini al politicii nord-irlandeze") si actualul presedinte Lord Rogan of Lower Iveagh

Partidul Social Democratic si Laburist (Social Democratic and Labour Party) - este un partid sustinut de catolici si nationalisti din Irlanda de Nord, fondat in 1970 de sase deputati si un senator, in frunte cu John Hume. Presedintele partidului, din noiembrie 2001, este Mark Durkan, absolvent de stiinte politice la Queen's University-Belfast, apoi profesor de management public la University of Ulster, recunoscut pentru luptele sale politice cu adversara Sinn Fein

Plaid Cymru / Party of Wales - partid nationalist din Tara Galilor, fondat in 1929, cu ideologie de stanga (socialism descentralizat), cu sediul la Cardiff, primul presedinte a fost Saunders Lewis, un lector universitar la Universitatea din Swansee

Respect - o formatiune politica de sorginte sindicala, a carei denumire deriva din initialele cuvintelor: Respect - Egalitate - Socialism - Pace - Ecologie - Trade Unionism (sindicalism) (engl.: Respect Equality Socialism Peace Environment Trade Unionism - The Unity Coalition).

(Independent) Kidderminster Hospital & Health Concern - este un partid local independent dedicat dezvoltarii serviciilor locale din toate ariile de interes cetatenesc si care vizeaza, in primul rand, ingrijirea medicala a populatiei. Liderul acestei formatiuni este dr. Richard Taylor. In 17 martie 1998, acesta a organizat o mare manifestatie de tip campanie de semnaturi, la care s-au raliat peste 1300 de cetateni si 280 de firme. Adunati in fata Autoritatii de Sanatate din Marea Britanie, au protestat fata de unele propuneri ale acestei autoritati legate de sistemul de sanatate. Initial, campania nu a fost permisa, insa patru zile dupa aceea, oficialitatile s-au trezit cu 10.000 de manifestanti, care au inmanat organizatorilor peste 3.500 de scrisori.

Pentru a avea o imagine si asupra celorlalte partide aflate pe scena politica a Marii Britanii, prezentam in continuare si situatia electorala completa de la ultimele alegeri (Tabel 26).

Rezultatele alegerilor din Marea Britanie la 5 mai 2005

Tabel 26

Sursa: Website: https://www.psr.keele.ac.uk/parties.htm.

Din punct de vedere organizatoric si managerial, cele doua principale partide din Marea Britanie au asemanari si deosebiri, dupa cum constata si cercetatorul britanic Samuel H. Beer: "Cele doua partide, diferite ca baza sociala si ca organizare formala, s-au transformat in structuri asemanatoare, datorita modului in care sunt desfasurate activitatile" (Samuel H. Beer, 1957 - Great Britain: From Guverning Elite to Organized Mass Parties, p. 55).

Dupa cum am aratat si in capitolul precedent, cele doua structuri se diferentiaza, in primul rand din punctul de vedere al gradului de institutionalizare: Partidul Conservator din Marea Britanie (CP) este mai inalt institutionalizat decat Partidul Laburist (LB) din aceeasi tara, datorita puterii mai mari a aparatului sau birocratic.

Partidul Laburist este, dupa cum spune Angelo Panebianco, "un partid mai putin institutionalizat decat cel conservator", dar aceasta nu inseamna nicidecum ca el nu dispune de o organizare corespunzatoare sau de organisme executive puternice, ci ca acestea sunt mai putin birocratice decat organismele executive ale celuilalt partid de guvernare" (Panebianco, 1988 - Political Parties: Organization and Power, p. 58).

Asa cum spune Geoffrey Foote, monograf al partidului, "Partidul Liberal din Marea Britanie a devenit, intr-un mod mai mult sau mai putin clar, singurul partid care reprezinta clasa muncitoare organizata din Marea Britanie", in aceasta tara neexistand astfel diferentieri intre social-democrati si comunisti, aspect existent in celelalte tari europene (Geoffrey Foote, 1985 - The Labour Party's Political Thought. A History, p. 351).

Partidul Conservator are o structura tripartita: in plan teritorial exista o Uniune Nationala a Asociatiilor Conservatoare si Unioniste (NUCUA - National Union of Conservative and Unionist Associations, fondata in 1867-1868, organizata in 12 regiuni, cu circa 2 milioane de membri, in 3.600 de asociatii si federatii, condusa de un Comitet executiv), in Parlament un partid parlamentar (organizat in 1922, de unde si numele de "Comitetul din 1922", alcatuit din lorzi, deputati si grupuri parlamentare, "strunite" de un chestor - whip), iar in privinta activitatii financiare exista un Birou Central (Central Office, cu un presedinte, un adjunct, 3 vicepresedinti, un trezorier si un birou de studii si cercetari politice pus in slujba liderului partidului).

"Partidul" este numit generic nu ca reprezentand toate structurile lui, ci doar factiunea sa parlamentara (Partidul parlamentar). Comitetul Executiv, care conduce Uniunea Asociatiilor Conservatoare, este denumit si "miscarea", iar Biroul Central "birocratia" (Stephen Ingle, 1987 - The British Party System, p. 54).

Diferentele de baza sociala-electorala sunt urmatoarele: Partidul Conservator are drept caracteristica o puternica adeziune cu patronatele, oamenii cu avere si cu clasa de mijloc, pe cand baza electorala a Partidului Laburist o reprezinta clasa muncitoare si mai ales sindicatele.

Institutul Britanic de Opinie Publica a impartit in 1957 electoratul in 4 grupuri: cei bogati (circa 5 % din populatie), clasa de mijloc (21 %), o patura larga cu venituri scazute (59 %) si populatia foarte saraca (15 %). Primele doua grupuri votau, de obicei, cu Partidul Conservator, celelalte doua grupuri cu Partidul Laburist (Samuel H. Beer, 1957 - Op. cit., p. 49).

Peste alti 22 de ani, in 1979, structura celor 4 grupuri era urmatoarea: aristocratia si marea burghezie (15 %: 3/4 dintre ei votau cu conservatorii, 15 % cu laburistii si 10 % cu liberalii), clasa mijlocie inferioara si mica burghezie (20 %: 2/3 votau cu conservatorii si 1/3 cu laburistii), muncitorii calificati (30 %: 2/3 votau cu laburistii si 1/3 cu conservatorii), muncitorii necalificati si clasele foarte sarace (35 %: 2/3 votau cu liberalii si 30 % cu conservatorii) (Fr. Borella, 1979 - Les partis politiques dans l'Europe des Neuf, p. 48-49).

Institutele de sondare Gallup, ICM si MORI au studiat intentiile de vot ale britanicilor, lunar, timp de 6 ani, anume din iunie 1996 pana in martie 2001.

Mai jos prezentam si noi, din acest studiu, rezultatele de la sfarsitul fiecarui an pentru cele trei partide principale:

Intentiile de vot ale britanicilor fata de principalele

partide in perioada 1998-2001

Tabel 27

Sursa: apud xxx (2001) - UK Election Statistics: 1994-2000, in Research Paper 01/37, March 29, London: House of Commons Library.

In monumentala lor monografie dedicata Partidului Conservator dupa 1900, Anthony Seldon si Stuart Ball dedica un capitol special organizarii partidului si asociatiilor locale ale acestora (Anthony Seldon & Stuart Ball, 1994 - Conservative Century. The Conservative Party since 1900).

Stuart Ball imparte "patternul dezvoltarii" Partidului Conservator din secolul al XX-lea in 6 etape (Stuart Ball, 1994 - Local Conservatism and Evolution of the Party Organization, p. 297-304):

1. : marcata de infrangeri, reevaluare si de sfarsitul unor metode traditionale de campanie electorala;
2. : cu toate ca a aparut o prima perioada de apatie si nesiguranta in legatura cu viitorul rol al sau, victoriile din 1922 si 1924 au restaurat increderea si vitalitatea partidului;
3. : dupa victoria din 1935, masina partidului a cazut in cel mai jos punct al partidului, impactul celui de-al doilea razboi mondial fiind mare, datorita faptului ca agentii proprii erau inrolati in armata britanica, multe asociatii fiind obligate sa isi inceteze activitatea, ceea ce a antrenat infrangerea din 1945. In aceasta perioada s-a realizat ceea ce se numeste "revolutia Woolton", dupa numele unuia dintre cei mai insemnati lideri in dezvoltarea partidului la acea etapa, la care a contribuit si Ralph Assheton, presedinte al PC in 1945-1946;
4. : reapare credinta gresita a unui suport masiv pentru partid din partea populatiei, dar au aparut si voci care indicau un declin previzibil, mai ales printre conservatorii tineri. Acestia incep sa se izoleze de batranii conservatori si incearca sa se impuna printr-o linie noua, chiar dura in partid, care sa-i inlatura pe cei care isi arogau dreptul de a fi "peste tot in partid" si care au determinat crearea "Comitetului Colyton", in 1957, care a repus in discutie eficienta liderilor din PC, varful acestei directii de innoire fiind in 1960;
5. : PC pierde 4 din cele 5 alegeri generale din acest deceniu, ceea ce adus la revizii, chiar o reforma, de aceeasi maniera precum cele din 1911 si 1948. Presedinte era ales Lord Chelmer, acesta urmand a se ocupa de eficienta agentilor partidului, iar adjunctii sai de tinerii conservatori si de politicile urbane ale partidului. Intre 1966-1970 Biroul Central a elaborat metode sofisticate de campanie electorala, de la investigatii psihosociologice ("Proiectul 76") la folosirea sondajelor de opinie si la tintirea unor grupuri specifice de votanti. Castiga alegerile din 1970, campania demonstrand volatilitatea electoratului, mai ales prin eforturile tinerilor conservatori. La 23 iulie 1970 Uniunea Executiva a stabilit o reevaluare a comitetului de partid de la centru condus de Lord Chelmer, ceea ce a dus la o mare criza din cauza unor suspiciune de coruptie in randul unor sefi ai PC, mai ales la reprezentantii partidului in Parlament
6. din 1975 pana in 1993 si dupa: dupa Raportul adoptat de PC in 1972 si care, practic, nu raspundea la suspiciunile in randul unor sefi ai conservatorilor, apare o noua perioada de revitalizare a partidului, datorat si procesului de votare interna a viitorilor parlamentari europeni. Cresc grupurile asociative, mai ales a studentilor conservatori, ceea ce conduce la 4 victorii consecutive, incepand cu 1979, dar infrangerea din turul doi al alegerilor din 1981 si 1984 a readus in discutie modernizarea campaniilor si a managementului electoral, precum si apelul la tehnologii noi. Pana in 1990, 50 % dintre oficiile de pe langa circumscriptiile electorale dispuneau de cel putin un calculator, de telefoane cu care efectuau propaganda electorala si recrutarea tinerilor in noile grupuri asociative.

Alegerea liderului principal al partidului a fost multa vreme un proces diferit in cele doua organizatii: la conservatori liderul era numit pe o perioada care depindea de gradul de incredere pe care reusea sa-l pastreze, la inceput pe viata, pana in 1975 (limitat totusi de starea de sanatate, in cazurile lui Churchill si McMillan in 1963 sau de esec politic, precum cazurile Eden in 1957, Home in 1965, Heath in 1975), pe cand la laburisti el era numit pe perioade de un an (in 1975 conservatorii preiau modelul laburistilor, de reinnoire anuala a mandatului liderului). Apoi, conservatorii isi aleg liderul de catre un comitet compus din membrii Camerei Comunelor, ai Camerei Lorzilor, ai candidatilor la ocuparea unui loc in Parlament si mai ales ai Comitetului Executiv al Uniunii Nationale a Conservatorilor (Conservative National Union Executive Commitee), pe cand liberalii isi desemneaza liderul de catre membrii sai in Parlament.

"In realitate insa", dupa cum spune Harold Zinc, "in cazul ambelor partide, decizia poate fi luata de un cerc intern mult mai mic si ratificata adesea de un grup mai mare" (Harold Zinc, 1957 - Modern Governments, p. 204-205, a se vedea aceeasi opinie si la Fr. Borella, 1979 - Op. cit., p. 56, care vorbeste de un "cerc magic de intriganti").

In afara de structurile de partid proprii, Partidul Conservator mai dispune in prezent de circa 1.100 de cluburi conservatoare (ACC - Association of Conservative Clubs), primul club fiind infiintat in 1894. ACC pot fi considerate ca organizatii politice, deoarece ele sprijina principiile partidului la care sunt afiliate, participa la campaniile electorale si au o structura federativa, pe tot cuprinsul Marii Britanii (numai la Londra sunt 44 ACC). Cel mai cunoscut club politic conservator, in in cadrul caruia odinioara se luau loc deciziile esentiale ale partidului, este Carlton Club din Londra, fondat in 1831, acesta fiind urmat de Junior Carlton, the Constitutional, and St. Stephen, fondat in zona Parlamentului britanic.

In afara ACC, exista asa numitele "Grupuri Bow" studentesti (primul este fondat in 1951, fiecare dintre ele dispunand de un consiliu: Bow Group Council), scopul crearii lor fiind acela de a se ocupa cu dezbaterile publice, cu organizarea de intalniri televizate, conferinte, cu dezvoltarea de politici si cercetari publice, stimuland dezbaterile celor care simpatizeaza cu Partidul Conservator din partea marelui public (actualul presedinte al partidului, Michael Howard, a fost unul dintre presedintii unui Bow Group) . In anul 2000, acest grup a publicat "Carta 2000", o colectie de 196 idei privind politicile publice ale conservatorilor iar in 2001, cu ocazia aniversarii a 50 de ani de la infiintare, a publicat o analiza complexa asupra comportamentului electoral al britanicilor. In afara presedintelui de consiliu, grupul mai are cate un secretar de cercetare, un responsabil politic, un secretar si alti 6 membri.

Partidul Laburist dispune si el de o vasta retea de asociatii, reunite in sindicate pe ramuri si profesii, societati socialiste si cooperative, precum si numeroase organizatii ale femeilor si tineretului, impreuna cu diverse asociatii voluntare (ex. Fabian Society, cu un departament de cercetare creat in 1912, SfL - Scientists for Labour, o asociatie a suporterilor laburisti interesata de implicarea stiintei si tehnologiei in viata politica a Marii Britanii, infiintata in 1994, StLF - Save the Labour Party, o asociatie a membrilor laburisti constituita la Birmingham in 2003, care intretine legaturi cu sindicatele din tara, Socialist Medical Association, Association of Socialist Lawyer etc.).

In ciuda unei distantari recente de sindicate, acestea continua sa ramana principalul bazin electoral ale laburistilor.

Legaturile electorale cu sindicatele sunt mentinute prin intermediul unor structuri de legatura intre sefii laburisti si cei sindicali, numita TULO (Trade Union Labour Organisation), avand substructuri la nivel regional si de circumscriptii electorale.

Structura TULO de relatie intre

Partidul Laburist britanic si sindicate

Fig. 36

Sursa: Trade Union Liaison Officer s Handbook,

Apud xxx (2004) - Internet: www.labour. org.uk.

Chiar si micul Partid National Britanic dispune de asa-numitele Trafalgar Club-uri, in care sunt incurajati sa-si exprime vocea ("puterea poporului"), aceste cluburi fiind considerate de elita, cu misiunea civica de adunare de fonduri pentru partid.

Harold Zinc constata si el specificul acesta al asociationismului legat de partidele britanice: "pana in zilele noastre a ramas caracteristic pentru partidele politice din Marea Britanie, fata de cele din multe alte tari, ca nu sunt simple combinatii de persoane individuale, ci mai degraba combinatii de asociatii si societati regionale si locale, asa incat o persoana apartine unui partid politic dat, in virtutea faptului ca este membru al unei filiale locale sau al unei grupari locale asociate cu partidul respectiv" (Harold Zinc, 1957 - Op. cit., p. 207).

2.1.2. Germania

Principalele partide din Germania unita de azi sunt:

1. CSU Christlich-Soziale Union in Bayern - Uniunea Crestin Sociala din Bavaria), a fost creata in 1945 (se considera liberala). O singura data, in 1957, a prezentat candidati separat in Landul Sarre, pentru ca din 1949 s-a aliat cu CDU (Christlich Demokratische Union Deutschlands - Uniunea Crestin Democrata Germana). Presedintii celor doua partide sunt Angela Merkel (in 2005 ea a devenit prima femeie cancelar din istoria Germaniei), respectiv Dr. Edmund Stoiber (politolog si jurist);
2. SPD (Sozialdemokratische Partei Deutschlands - Partidul Social Democrat): fondat in 1890, este unul dintre cele mai mari partide din Germania. Printre figurile sale marcante, citam: August Babel, militant muncitor marxist, Friedrich Ebert, ex-cancelarii Willy Brandt (1969-1974), Helmuth Schmidt (1974-1982), Gerhard Schröder (1998-2005) etc.
3. FDP Freien Demokratischen Partei, Partidul Liberal Democrat, numit si Die Liberalen), creat in 1948. Este partid liberal, fiind si membru al ELDR (Partidul European al Liberalilor, Democratilor si Reformatorilor), al carui presedinte este Werner Hoyer. Actualul presedinte al partidului este Guido Westerwelle;
4. Die Linke (sau Linkspartei - Partidul de stanga): este partid socialist, succesor al fostului Partid Comunist din Germania de Est. Seful partidului este Lothar Bisky. In 2005 s-a unit cu aripa stangista a SPD, sub conducerea lui Oskar Lafontaine (WASG), ceea ce le-a permis sa constituie o grupare in Parlament (cu care ocazie i-a schimbat numele din PDS - Partei des Demokratischen Sozialismus - in cel actual); Presedintele WASG este Klaus Ernst.
5. Bündnis 90/Die Grünen (1980), ultimii sunt numiti si Verzii, presedinte fiind Reinhard Buetikofer. Miscarea verzilor s-a nascut in Germania de Est in anii 1970. In 1993 miscarea a fuzionat cu B ndnis 90, seful acestei formatiuni fiind Claudia Roth
6. NPD Nationaldemokratische Partei Deutschlands, Partidul National Democrat), creat in 1964, in 1993 se uneste cu DVU (Deutsche VolksUnion), presedinte. Dr. Gerhard Frez, diplomat in stiinte politice.

Partidele din Parlament / Bundestag

Tabel 28

Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Bundestag.

Irlanda

Partidele alese in Camera Deputatilor la 16 mai 2002

Tabel 29

Partidele alese in Senat la 16-17 iulie 2002

Tabel 30

2.2. Partidele din tarile cu un sistem multipartidist

2.2.1. Franta

Franta prezinta un amalgam de partide care fac aliante electorale, avand deci unul dintre cele mai dispersate sisteme de partide (vezi fig. 37).

Reprezentarea in Adunarea National a gruparilor de partide

Fig. 37

Sursa pentru Fig. 35: pentru anii 1958-1988 Lewis-Beck & Rice, 1992, p. 118; pentru 1993 - Le Monde: Elections legislative - mars, p. 63; pentru 1997 - Le Monde: Elections legislative - mai-juin, p. 43 (prescurtarile vor fi explicate in paginile urmatoare).

Referindu-se la experienta istorica a partidelor franceze, Bernard Denni si Patrick Lecompte constata originea partidelor in adunari populare, cluburi si societati: « prin afilieri si corespondenta, societatea-mama a dat impulsul cluburilor afiliate, vasta retea de societati, care acoperea intreaga tara si grupa pe cei mai constienti patrioti. Mai ales iacobinii (este vorba de Clubul iacobinilor dinaintea Revolutiei din 1873 - n.n.) se caracterizeaza printr-o metoda si organizare care, canalizand si orientand energia revolutionara a maselor, multiplica eficacitatea sa » (Bernard Denni si Patrick Lecompte, 1999 - Sociologie du politique, p. 68).

Pierre Brénchon considera ca « embrionii de partide politice » in Franta sunt Partidul Revolutionar si Democrat Socialist (stanga), Partidul Republicanilor Moderati (centru) si Partidul Ordinii (dreapta, formata din legitimisti si orleanisti, pe care s-a bazat candidatura lui Louis Napoleon Bonaparte, in 1848) (Pierre Brénchon, 1999 - Partidele politice, p. 46).

In 1871 a avut loc o sciziune in Clubul iacobinilor, in urma careia a luat nastere « Clubul partizanilor monarhiei constitutionale » (in original « Feuillants »).

Primul partid national de origine parlamentara va fi deci Partidul Republican Radical si Radical-Socialist, fondat in 1901, cu un grup radical-socialist (extrema stanga iacobina) si un grup radical (de stanga). In 1902 apare Actiunea Liberala Populara, pentru ca in 1905 sa se creeze SFIO (Sectiunea Franceza a Internationale Muncitoresti - despre organizarea si conducerea SFIO au scris Charles A. Micaud, 1956 - French Political Parties: Myths and Social Realities, p. 131-135 si Angelo Panebianco, 1988 - Political Parties: Organization and Power, p. 75-102

Distinctia de tip stanga-dreapta, spune Fr. Borella, s-a nascut in Franta la o data precisa: august-septembrie 1789, asupra puterii politice a regelui in viitoarea constitutie. Autorul imparte evolutia partidelor franceze in trei perioade (Fr. Borella, 1984 - Les partis politiques dans l Europe, p. 112 si in continuare):

: (1815 - 1848 - sistem de partide embrionar si arhaic; de la dreapta extrema la dreapta moderata liberala (burghezia banului contra dreptei ultra a nobililor si preotilor);

:(1875-1914 - partidele de stanga moderate si radicalii reformeaza societatea, are loc reconstructia stangii extreme; 1914- 1945 - are loc o bipolarizare electorala si un proces de centrism guvernamental);

: in prima perioada de dupa razboi, cele mai importante partide politice sunt ale unui tripartitism alcatuit din comunisti, socialisti si democratie crestini (1945-1947), apoi urmeaza guverne alcatuite fara comunisti, prin alternarea stangii democratice cu dreapta liberala, in 1945 dispare extrema dreapta, in schimb creste rolul gaullismului si al generalului De Gaulle, care a creat, in 1946, RPF - Rassemblement du Peuple Français, cu care castiga alegerile, in acelasi an. In urmatorul an, RPF pierde alegerile, iar in 1953 generalul abandoneaza viata politica, pentru a reveni in 1958, cand creaza un nou partid: UNR (Union pour la Nouvelle Republique - vezi Angelo Panebianco, 1988 - Political Parties: Organization and Power, p. 82-87, respectiv p. 102-110). Jocul politic de la aceasta data este descris deja de noi in primul grafic despre partidele franceze din Fig. 35.

In continuare, vom prezenta partidele cele mai reprezentative din prezent.

Studiu de caz: Uniunea pentru o Miscare Populara (L'Union pour un Mouvement Populaire - UMP)

Un prim reper important din istoria recenta a acestei uniuni de partide este reprezentat de data de 23 aprilie 2002, cand se constituie Uniunea pentru Majoritate Prezidentiala - L'Union pour la Majorité Présidentielle - UMP.

La trei luni dupa aceasta data istorica, Uniunea pentru o Majoritate Prezidentiala a castigat alegerile din Franta, cu 33,7 % din voturi si 357 mandate in Adunarea Nationala (8 milioane si jumatate de francezi au votat cu aceasta structura a dreptei franceze), ceea ce a reprezentat o oportunitate pentru ca la 17 noiembrie 2002 sa fie convocat un Congresul fondator al unui nou partid conglomerat, de aceasta data numit Uniunea pentru o Miscare Populara.

Uniunea pentru o Miscare Populara este actuala formula de partide guvernamentale care reuneste urmatoarele partide (septembrie 2005):

Ø         RPR - Adunarea Pentru Republica (Rassemblement pour la République, formata din neo-gaullisti, ultima lor structura fiind definitivata in 1993). Cateva repere in evolutia istorica a partidului: 1959 - este creata UNR (Uniunea pentru Noua Republica; 1962 - are loc fuziunea UNR cu Uniunea Democratica a Muncii; 1968 - devine UDR (Uniunea Democratica pentru a V-a Republica); denumirea de RPR este din 1976 (a se vedea: A. Panebianco, 1988 - Political Parties: Organization and Power, p. 147-165

Patrick Lecompte descrie managementul acestui "partid al presedintelui": "grupul de control al echipei lui Chirac este un adevarat sistem modelat clasic de control al tarii: un guvern dependent de o administratie si flancat de un parlament" (Patrick Lecompte, 1982 - The Political Forces Conservatorism: Chirac Ressemblement and the President's Party, p. 241).

Comitetul Central, alcatuit din 250 de membri primeste directive de la Presedinte si este imputernicit sa ia decizii in acord cu statutul, dar in practica este vorba de un sistem de ratificare a directivelor prezidentiale.

Trinitatea centrala (Presedinte-Secretar General si Consiliul Politic - vezi Fig. 36) sunt o sursa democratica in congresele nationale ale RPR, la fiecare doi ani si care reuneste intregul corp al partidului, adesea implicat in guvernare si la nivel parlamentar, in calitate de consilieri economici si politici, de membri ai Comitetului Central si ca reprezentanti ai Federatiilor departamentale.

Organigrama RPR

Fig. 38

Sursa: Patrick Lecompte, 1982 - The Political Forces Conservatorism: Chirac' Ressemblement and the President's Party, p. 249.

Ø         Chiraquienii liberali din DL - Democratia Liberala (Démocratie Libérale). Cateva repere in evolutia istorica a partidului: in 1959 este creata RI (Uniunea de Studii si Legatura a Republicanilor Independenti), in 1966 devine FNRI (Federatia Nationala a Republicanilor si Independentilor), din 1978 pana in 1998 face parte din UDF (vezi mai jos), iar denumirea actuala este din 1997;

Ø         Democratii crestini, liberalii, radicalii si social-democratii din UDF - Noua Uniune pentru Democratie Franceza (la Nouvelle Union pour la Démocratie Française, partid creat la 1 februarie 1978, fiind format, la randul sau, din alte 5 partide: DL - Partidul Popular pentru o Democratie Franceza, Centrul Democratilor Sociali, Partidul Radical din Valois si Partidul Social-Democrat. UDF fuzioneaza cu Forta Democrata in 1995 si devine membru al Partidului Popular European).

Curentele oficiale ale UMP sunt:

Ø         liberalii: Alain Juppé (ex-RPR, presedinte al gruparii numita « Franta Moderna »), Nicolas Sarkozy (ex-RPR), Alain Madelin (ex-DL, fondator al « Cercurilor Liberale »), Édouard Balladur (ex-RPR), François d'Aubert (ex-DL), Patrick Devedjian (ex-RPR), Jean-François Copé (ex-RPR), Pierre Lellouche (ex-RPR, fondator al « Génération Liberté »), Hervé Novelli (ex-DL, cofondator al Reformatorilor, cofondator al grupului de lucru numit GE - « Génération Entreprise »), Jean-Michel Fourgous (ex-RPR, cofondator al GE), Olivier Dassault (ex-RPR, cofondator al GE), Jean-Pierre Gorges (cofondator al « Reformatorilor », vezi mai jos despre aceste cluburi politice);

Ø         liberalii-sociali: François Fillon (ex-RPR, presedinte al gruparii « France.9 »), Philippe Douste-Blazy (ex-UDF), Pierre Méhaignerie (ex-UDF), Jacques Barrot (ex-UDF);

Ø         republicanii: Nicolas Dupont-Aignan (ex-RPR, presedinte al gruparii « Debout la République »).

Asociate la UMP sunt si urmatoarele 3 partide mai mici:

PRV - Partidul Radical din Valois (Parti Radical 'valoisien'), creat in 1901 sub numele de Partidul Republican Radical si Radical Socialist (numele actual il are din 1970, in 2005 avea 3 ministri in Guvernul francez;

Forum - Forumul republicanilor sociali - Forum des Républicains Sociaux) condus de Christine Boutin; creat in martie 2001 pentru a sustine financiar campania electorala la presedintie a Christinei Boutin, apoi consolidata, in urma Conventiei partidului din 2002, facand parte din familia politica a catolicismului social;

CNIP - Centrul National al Independentilor si Taranilor (Centre National des Indépendants et Paysans), grupare devenita partid, creata in 1949; in 1951 are loc unirea independentilor cu taranistii.

Asociate la UMP sunt si urmatoarele cluburi politice

France 9: grup de reflectie politica sub forma de club, constituit la initiativa catorva parlamentari (vezi mai sus), care isi propune sa revigoreze dezbaterea politica. Dispune de grupuri de studii si publicatii pentru publicul larg;

Debout la République: club politic propagand idei gaulliste, suveraniste si republicane, creat in 1999, reunind parlamentari, alesi locali, responsabili de asociatii si de intreprinderi care adera la ideile UMP;

Reformatorii: grup creat de mai multi parlamentari, pentru a discuta "marile dosare", in numar de 11, ale UMP cu cetatenii: educatie, asigurari, fiscalitate, administratie etc.

Club 3D (Diversité - Démocratie - Débat): creat in februarie 2003, condus de Dominique Richard, deputat UMP, de nuanta centrista;

Conventia Democrata: creata in ianuarie 2003, condusa de Herv de Charette, propaga liberalismul, centrismul si cuprinde adepti ai giscardienilor;

Génération Terrain: club creat in noiembrie 2002, special pentru a-l sustine pe ex-premierul Jean Pierre Raffarin;

Dreapta Libera: de ideologie national-liberala, club creat in noiembrie 2002 pentru a sustine candidatura lui Rachi Kaci la presedintia UMP;

Clubul democratilor: club creat de sociali liberali in noiembrie 2002;

Cluburile liberale: cluburi pro-Alain Madelin, constituite la initiativa acestuia si care propaga liberalismul, dialogul dintre societatea civila, decidorii politici si liderii de opinie;

Altele: Natiune si Progres, Generatia Libertatii, Busola, Dialog si Initiativa.

Pierre Brénchon considera ca si in prezent in Franta continua sa se manifeste, in viata politica, cinci familii politice constante (P. Brénchon, 1999 - Op.cit., p. 71):

socialistii;

radicalii;

comunistii;

o dreapta sau un centru de inspiratie democrat-crestina;

o dreapta conservatoare.

2.2.2. Italia

Dupa cum spune Fr. Borella, liberalii au facut unitatea Italiei moderne si de la Cavour la Giolliti ei au dominat viata politica pana la primul razboi mondial.

Liberalii au fost divizati in doua aripi: conservatori si de centru-dreapta. La stanga lor se situau cei din Partidul Republican, antimonarhistii, dar aceste partide erau clientelare in sanul Parlamentului, nefiind deci organizate in tara.

Miscarea socialista apare in 1876, dar in 1892 s-a creat Partidul Muncitorilor Italieni.

In 1919, preotul sicilian Luigi Sturzo fondeaza Partidul Popular, devenit in curand al doilea partid ca importanta in Italia, dupa Partidul Socialist Italian (PSI).

In 1921 apare Partidul Comunist Italian (PCI; despre istoria organizarii initiale si conducerii PCI si PSI a se vedea: Angelo Panebianco, 1988 - Political Parties: Organization and Power, p. 82-87, respectiv p. 102-110).

In 1925 Mussolini a creat un partid unic, partidul fascist, dar dupa caderea lui Mussolini (iulie 1943), viata politica incepe sa fie dominata de democratie.

In acelasi an socialistii se reorganizeaza, iar Alianta Crestina Italiana (ACI) este si ea fondata, devenind in 1946 prima forta politica (a se vedea si analiza privind ACI a lui Angelo Panebianco, 1988 - Op.cit., p. 123-130).

In 1952 Giussepe Saragat fondeaza Partidul Socialist Democratic Italian.

Fr. Borella imparte si evolutia partidelor italiene in trei faze (Fr. Borella, 1984 - Op.cit., p. 159):

din 1947 pana in 1963: democratii crestini italieni (DCI) domina, guvernand singuri sau in coalitie cu sustinere de centru dreapta, social-democrati, republicani, liberali, excluzand stanga (PCI si PSI), dar si dreapta monarhista sau neo-fascista;

din 1963 pana in 1976: DCI guverneaza singuri sau in coalitie cu sustinere de centru-stanga (PSI, social-democrati si republicani, excluzand pe comunisti, liberali si extrema dreapta);

din 1976 pana in 1984: DCI guverneaza singuri cu non-incredere apoi cu incredere in comunisti si sprijinindu-se pe ansamblul partidelor, excluzand pe extremistii de stanga si de dreapta.

Parlamentul (Camera Deputatilor)

Partide, mandate si procentajul voturilor

Tabel 31

Sursa: Pridham, 1988 - Political Parties and Coalition Behavior in Italy, p. 42.

Geoffrey Pridham considera ca "sistemul politic italian poate fi cel ami bine descris ca o partidocratie, deci ca o "putere a partidelor", in care partidele joaca un rol central in formularea si decizia politicilor si actiunilor, ca principali agenti in mobilizarea opiniilor care exprima cerintele populare generale sau sectoriale" (Geoffrey Pridham, 1988 - Op. cit., p. 22).

In zilele noastre se constata schimbari majore in formarea coalitiilor de stanga si de dreapta. In aprilie 2005 s-a constatat o rasturnare a situatiei pe esichierul politic italian, mai ales odata cu venirea la putere a lui Silvio Berlusconi, mare magnat media, seful unei noi grupari politice noi, de dreapta, numita Forza Italia si odata cu regruparea stangii unite, sub conducerea lui Romano Prodi, fost presedinte al Comisiei Europene.

In perioada 9-10 aprilie 2006 au loc noi alegeri, de aceasta data castigate de (re)gruparea partidelor de stanga din jurul lui Romano Prodi, numita "Uniunea". Acesta formeaza noul guvern, care va rezista insa putin, doar pana la 24 februarie 2007, cand noul premier a fost nevoit sa remanieze guvernul.

Partidele reprezentate in Camera Deputatilor

in urma alegerilor din 13 mai 2001

Tabel 32

Partidele reprezentate in Camera Deputatilor

in urma alegerilor din 9-10 aprilie 2006

Tabel 33

Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Italian_Chamber_of_Deputies.
Partidele reprezentate in Senat

in urma alegerilor din 13 mai 2001

Tabel 34

Partidele reprezentate in Senat

in urma alegerilor din 9-10 aprilie 2006

Tabel 35

Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Italian_Senate#Latest_election.

Aliante (in perioada mai 2001-aprilie 2006)

Il Girosilo: formata din Federatia Verzilor (Federazione dei Verdi) si Social Democratii Italieni (Socialisti Democratici Italiani

Uniunea Democrata-Crestina si Democrata de Centru: formata din Christiani Democratici Uniti si Centro Cristiano Democratico (Biancofore);

Margherita: formata din Partidul Popular Italian (Partito Popolare Italiano), Partidul Democrat, Renasterea Italiana (Rinnovamente Italiano) si UDEUR (Uniunea Democratilor pentru Europa);

Ulivo (Maslinul - vezi componenta partidelor mai sus);

Casa delle Liberta - vezi componenta partidelor mai sus);

Alte partide: Alianta Lombardiei Autonome (partid regional), Alianta Nationala (Alleanza Nazionale - partid national conservator), Alianta Populara Udeur (Alleanza Populare Udeur - partid centrist, sigla de la Uniunea Democratilor pentru Europa, Democratia Europeana (Democrazia Europea), Democratii de Stanga (Democratici di Sinistra - partid social democrat), Democratia Crestina (Democrazia Cristiana), Democratia Moderna (Democrazia Modern), Federatia Verzilor (Federazione dei Verdi - partid ecologist), Forza Italia - partid personalist conservator), Frontul National Social (Fronte Sociale Nazionale - partid de dreapta, Pactul "Noi Democratii Liberali" (Il Patto - Noi Liberaldemocratici, Liga Nordului (Lega Nord - partid regionalist), Miscarea Republicana Europeana (Movimento Reppublicano Europei - partid liberal), Miscarea Sociala Flamurile tricolore (Movimento Sociale Fiamma Tricolore - partid fascist), Noul Partid Socialist Italian (Nuovo Partito Socialista Italiano - partid conservator), Partidul Pensionarilor (Partito Pensionati), Partidul Republican Italian (Partito Reppublicano Italiano - partid liberal), Radicalii Italieni (Radicali Italiani - List Panella Bonini - partid personalist liberal), Partidul Tirolului de Sud, partid regionalist, al minoritatii germane) si altele (a se revedea lista de mai sus, din tabele).

Aliante (in perioada de dupa 9-10 aprilie 2006)

"Impreuna cu Uniunea" - Insieme con L'Unione (Federazione dei Verdi, Partito dei Comunisti Italiani si Consumatori Uniti);

Trandafirul in pumn Rosa nel Pugno (Socialisti Democratici Italiani, Radicali Italiani)

"Alternativa Sociale" (Azione Sociale, Fronte Sociale Nazionale, Forza Nuova);

"DC-Nuovo PSI" (Democrazia Cristiana per le Autonomie, Partito Socialista - Nuovo PSI).

2.2.3. Japonia

Principalele forte politice actuale ale Japoniei sunt:

Partidul Liberal Democratic (PLD, in japoneza: Jiyu Minshu-to)

(https://www.jimin.jp/jimin/english/overview/01.html)

PLD a fost creat in 15 noiembrie 1955, in urma unei intalniri intre Hatoyama Ichiro, seful Partidului Democratic Japonez si Ogata Taketora, liderul Partidului Liberal Party, in iunie acelasi an. Atunci au fost puse bazele ideologice si al celor 6 caracteristici specifice ale partidului, adica: 1. Partidul va fi nationalist, 2. pacifist, 3. promotor al unei democratii originale, 4. parlamentar, 5. progresist si 6. creat pentru a realiza un stat al bunastarii.

PLD este cel mai mare partid din Japonia, de ideologie liberala. In octombrie 1955 Comitetul de Politici se uneste cu Comitetul de Structura a « Noului Partid », dand nastere Comitetului de Pregatire privind Formarea « Noului Partid », structura care finalizeaza noua platforma, politicile si procedurile de alegere a presedintelui si celorlalti lideri.

Ultima reforma a partidului are loc la 5 martie 1945, PLD demonstrand astfel ca poate sa se reconstruiasca din interior, ori de cate ori situatia lui politica o cere.

Conventia inaugurala a noului partid a avut loc la Chuo University Hall din Kanda, suburbie a orasului Tokyo, capitala Japoniei, aici punand astfel bazele celui mai puternic partid din aceasta tara, cu ideologie liberala.

In alegerile din 1958 PLD a obtinut 57,8 % din voturi si 287 locuri in Parlament (Camera reprezentantilor), iar in 1976 - 41,8 % si 249 locuri in Parlament.

Organele executive sunt formate la nivelul unei structuri tripartite:

1. Secretariatul General, alcatuit dintr-un presedinte (care ajunge prim ministru, daca partidul castiga alegerile), un secretar general (care asista presedintele in problemele administrative ale partidului), 5 alti sefi de birou (sefi ai birourilor: de alegeri, de personal, de cercetare, de finante si de relatii internationale);
2. Sediul Central asigura legatura dintre membrii Dietei, organele de decizie centrale si organele locale ale partidului. El include o Divizie a politiclor legate de grupurile de interese, o divizie organizatorica a partidului, o divizie a organizatiei de femei, o divizie a organizatiei de tineret, o divizie care se ocupa cu administratia muncii si o divizie a purtatorilor de cuvant; 3. Oficiul de Relatii cu Publicul: se ocupa cu informarea publicului cu politicile partidului, cu comercializarea si editarea de publicatii, cu elaborarea de ziare, reviste postere etc. Are si ea 7 divizii: 1. publicitate, 2. informare, 3. cultura si sport, 4. publicatii, 5. ziare, 6. multimedia, 7. foto si video;
3. Comitetul Dietei: sprijina activitatile partidului in Dieta (toate partidele japoneze reprezentate in acest for dispun de un astfel de comitet).

Organele de decizie sunt: Conventia (forul suprem, care ia decizii strategice), Adunarea Generala a membrilor de partid din Dieta (a doua instanta ca putere decizionala, care se ocupa cu problemele administrative si cele legate de Dieta), Consiliul General (ia deciziile curente, cu sedinte care se tin in fiecare marti si vineri, in fiecare saptamana, este format din 31 de membri, inclusiv presedintele, un presedinte executiv si cativa adjuncti).

In afara acestor organe mai exista alte cateva, aflate sub directa conducere a presedintelui: Oficiul de Strategie Electorala, Comitetul de Personal, Comitetul de Finante, Institutul Central de Politici si de Dezvoltarea a Partidului.

La nivel regional exista mai multe federatii de ramura ale partidului (in total 7.000), mai intai la nivel prefectural (Federatii prefecturale, in numar de 47), apoi pe localitati, de care apartin toti membrii de partid (unii membri sunt numiti regionali - circa 700.000 in total, in 2001, altii reprezentand ocupatiile, adica grupurile de interese, circa 1 milion, in total; de notat ca in 1988 si 1991, partidul avea peste 5 milioane de membri, numarul lor scazand dupa 1998).

Procesul de decizie privind politicile partidului in diferite domenii este unul complex si parcurge urmatoarele etape:

Etapa de proiectare generala a unei legi preconizate de Guvern;

Etapa de proiectare individuala (un specialist lucreaza la proiect) (aprobare);

Trecerea proiectului de lege prin Comisia deliberativa de politici (aprobare);

Etapa de aprobare finala a PLD, prin apelul la Consiliul General PLD;

Etapa de aprobare finala a coalitiei (Consfatuire intre sefii coalitiei la guvernare, cu participarea unor specialisti in domeniu);

Introducerea legii in Dieta (propuneri ale membrilor individuali ai Camerei, trecerea legii prin sesiune plenara, posibila returnare si reluarea pasilor 1, si 2);

Schematic, procesul de decizie, la nivelul organelor imputernicite in acest sens si la care participa si organisme stiintifice, are loc astfel:

Procesul de decizie, la nivelul organelor de decizie, privind politicile

Partidului Liberal Democratic din Japonia

Fig. 39

Sursa: https://www.jimin.jp/jimin/english/overview/09.html.

O alta caracteristica a acestui partid o reprezinta si existenta unor factiuni in interiorul sau, in numar de 8, care asigura o competitie interna in ocuparea functiilor si a locurilor eligibile in Parlament, dar si o revigorare continua a partidului.

Cele 8 factiuni din PLD, in anul 2005, sunt:

Heisei Kenkyukai (Factiunea Hashimoto);

Kochi-kai (Factiunea Ozato);

Kochi-kai (Factiunea Horiuchi);

Seiwa Seisaku Kenkyukai (Factiunea Mori);

Shisui-kai (Factiunea Eto - Kamei);

Kinmirai Kenkyukai (Factiunea Yamasaki);

Bancho Seisaku Kenkyukai (Factiunea Komura),

Taiyu-kai (Grupul Kono).

Din 25 aprilie 1999, odata cu demisia premierului Obuchi la conducerea PLD si a Cabinetului nipon, vine Junichiro Koizumi, care va fi prim ministru pana la noua legislatura care a debutat in septembrie 2005.

In august 2005, PLD s-a vazut abandonat de 20 de parlamentari, care s-au impotrivit legii de privatizare a serviciilor postale, o "afacere" uriasa, daca avem in vedere valoarea acesteia, de circa 12.000 de miliarde de euro.

Vazandu-se slabit de acest abandon, Koizumi a riscat, declansand alegerile anticipate, dar scotand de pe liste pe cei 20 de rebeli, fapt ce a trezit interesul masiv al populatiei pentru vot (au participat peste 65 % din cei cu drept de vot).

In 13 septembrie 2005, partidul lui Junichiro Koizumi a obtinut cel mai mare succes electoral din toate timpurile, avand 61,7 % din totalul voturilor in Parlament (296 mandate din totalul de 400), fata de 58,7 % din voturi in 1986, sub conducerea premierului Nakasone (a se vedea Tabelul 28 de la finele acestei sectiuni).

Acest succes a permis PLD, pentru prima data in ultimii 15 ani, sa alcatuiasca singur Guvernul, fara a mai apela la aliatul sau budist, Partidul Komei-to.

Partidul Social Democratic (PSD, in japoneza: Shakai Minshu-to) (pana in 1996 s-a numit PSJ - Partidul Socialist Japonez): a fost creat in noiembrie 1945, prin unirea mai multor partide proletare antebelice si a devenit al doilea partid ca marime si importanta din Japonia.

Intre mai 1947 si martie 1948 a format o coalitie socialista, cu care s-a aflat la guvernare. In 1965 a abandonat Platforma initiala (elaborata in 1955), care era puternic influentata de marxism-leninism, prezentandu-se ca un « Nou partid socialist », cu ideologie social-democrata, de sorginte occidentala.

La alegerile din 1989, PSD a obtinut 46 locuri in Camera inferioara a Parlamentului (Camera Consilierilor), cu 10 mai mult decat LDP, iar in 1990 - 53, dintr-un total de 136.

PSD ajunge la guvernare si in 1994, impreuna cu SDP, LDP si Sakigake, presedintele partidului - Murayama - devenind primul prim ministru socialist japonez dupa 47 de ani (din mai 1947).

Noul Partid Komei-to Partidul pentru un Guvern Curat

Partidul Komei-to s-a format prin unirea a doua partide: Komei si Noul Partid al Pacii, la Conventia de la Tokio care a avut loc in 7 noiembrie 1998, revenind astfel la numele si traditia vechiului partid Komei-to, fondat in 1964, care la randul lui i-a succedat Ligii Politice Komei (creata in 1961). Dupa numarul de mandate in Camera inferioara si in administratia publica locala, dupa 1970 si mai ales in 1996 (sub numele de Shin-to), a fost clasificat ca "a treia forta politica" (un an a fost chiar a doua forta). S-a considerat, de la inceput, ca "partid al oamenilor simpli", declarandu-se contra armelor nucleare si pentru bune relatii cu China. Presedintele sau de atunci, Koshiro Ishida, a facut parte din Guvernul condus de Morihiro Hosokawa, un guvern anti-PLD, o coalitie formata din 8 partide in 1994.

La 10 decembrie 1994, a fost unul din membrii fondatori ai Partidului Shin-to (vezi mai jos), care insa s-a dizolvat in 1997, apoi unii din fostii membri ai Komeito, adunati intr-un club politic ("Reimei Club"), au fondat Noul Partid Komei-to.

Intre timp, Noul Partid al Pacii si "Reteaua de Reformisti ai Partidelor" fondeaza o noua coalitie, numita "Pace si Reforma".

In iulie 1999 Noul Partid Komeito a participat la guvernare, sub premieratul lui Keizo Obuchi, presedinte al PLD, desi pana atunci a acuzat frecvent partidul de la guvernare ca este corupt. Dupa demisia premierului Obuchi (din motive de sanatate) si inlocuirea lui cu Yoshiro Mori, tot din partea PLD, Noul Partid Komei-to ramane la guvernare (unul din reprezentantii sai devine ministru al sanatatii, muncii si bunastarii), impreuna cu Partidul Liberal (devenit ulterior Noul Partid Conservator

La 25 aprilie 1999 Obuchi este si el obligat sa demisioneze, in locul lui, la conducerea PLD si a cabinetului, vine Junichiro Koizumi, care va fi prim ministru pana la sfarsitul anului 2005.

Din anul 1998, presedintele Noului Partid Komei-to (numit reprezentant sef) devine Takenori Kanzaki, un avocat nascut in China.

Dispune de 22 de organisme nationale, incepand cu Secretariatul Comitetului Central si terminand cu Consiliul National al Adunarii Comunitatilor Locale (organigrama este asemanatoare cu aceea a PLD).

Noul Partid Sakigake (Vestitorul)

Partidul Sakigake a fost creat in iunie 1993, de catre 10 fosti PLD-isti, condusi de Masayoshi Takemura.

Partidul castiga 13 mandate in 1993 iar in 1994 este de acord sa formeze o coalitie guvernamentala, avand ca ministru de finante pe Masayoshi Takemura, presedintele partidului.

Partidul Noua Frontiera (Shinto, in japoneza: Nihon Shin-to

Partidul Shinshinto a fost creat in 10 decembrie 1994, prin unirea mai multor partide si anume: Partidul Japonez al Reinnoirii, Komei-to (Partidul pentru un Guvern Curat), Noul Partid Japonez, PSD si alte partide (exclusiv insa Partidul Comunist Japonez). Acestea au declarat « incetarea reformelor fara sfarsit » in plan politic si trecerea la « realizarea unei politici responsabile » (https://www.komei.or.jp/en/ about/history.html).

Incepand din decembrie 1995, la conducerea partidului vine un fost PLD-ist, Ichiro Ozawa, iar in 1996 ajunge la guvernare, fiind chiar al doilea ca marime din punct de vedere electoral, dar in decembrie 1997, datorita divergentelor, are loc dizolvarea Partidului Shin-to.

In afara acestor partide, rezultate importante, de-a lungul timpului, a obtinut si Partidul Comunist (PC, in japoneza: Nihon Kyosan-to , fondat in 1922 si Noul Partid al Poporului (NPP, in japoneza: Kokumin Shin-to

Distribuirea mandatelor pentru principalele partide

reprezentate in Dieta Japoniei la alegerile din 1990-2005

Tabel 36

Sursa: https://www.japanesepoliticians.com/LH-seats-1990-2005.htm.

Norvegia

Dupa trei ani de guvernare conservatoare (2002-2005), electoratul norvegian a trecut de la optiunea pentru coalitii ale partidelor de dreapta (in speta Partidul Popular Crestin, in cooperare cu Partidul Conservator si cu Partidul de Centru - Senterparti), la optiunea pentru o coalitie de stanga (numita si "coalitia rosu-verde"), adica cea in care "vioara intai" o reprezinta Partidul Muncitoresc al lui Jens Stoltenberg, ca efect al rezultatelor de la alegerile din 13 septembrie 2005.

Cele doua mari blocuri politice ale tarii - anume conservatorii grupati in jurul Partidului Popular Crestin al fostului premier Kjell Magne Bondevik, respectiv formatiunile politice stranse in jurul Partidului Muncitoresc al lui Jens Stoltenberg - s-au certat in ultima campanie electorala pe tema modului de utilizare a imensei avutii a Norvegiei, bazate pe resursele petroliere ale tarii. Precum bine se stie, regatul este 'numarul trei' mondial de pe lista marilor exportatori de petrol, dupa Arabia Saudita si Rusia, astfel incat Norvegia, cu un PIB de aproximativ 32.700 de euro pe cap de locuitor, este una dintre cele mai bogate tari ale lumii.

In ultima campanie electorala, din 12 septembrie 2005, 4,6 milioane de alegatori norvegieni au fost chemati sa decida modul optim de gestionare pentru bunastare. Pe de o parte, ex-premierul conservator Bondevik a redus, pe perioada mandatului sau, impozitele, continuand a depune o buna parte a veniturilor provenite din exporturile de petrol in conturi deschise 'pentru zile negre'. Conform economistilor norvegieni, regatul avea rezerve de aproximativ 152 de miliarde de euro, suma ce urma sa garanteze bunastarea generatiilor viitoare chiar si in vremuri de criza petroliera. Bondevik, un preot luteran in varsta de 58 de ani in 2005, era perceput ca un maestru in stabilirea si perpetuarea aliantelor politice, dat fiind ca s-a mentinut in ultimii ani fara probleme in fruntea unui guvern minoritar, in cadrul caruia partidul sau era doar 'vioara a doua'.

Socialistii lui Stoltenberg (premier in perioada 2000-2001, un economist, fost ministru al mediului, apoi al industriilor) le-a reprosat guvernantilor condusi de Bondevik tocmai aceasta reducere a impozitelor, masura ce ar fi adancit decalajul dintre bogati si saraci. Mai mult, noul prim-ministru, Jens Stoltenberg, s-a pronuntat pentru accesul imediat la fondurile de rezerva, pentru diverse programe sociale.

Privita din exterior, partea trista a campaniei electorale norvegiene a rezidat in faptul ca fiecare dintre cele doua mari blocuri politice a fost sprijinit de catre un partid extremist.

In cazul conservatorilor a fost vorba de Partidul Progresist, care si-a facut campanie electorala prin abordarea sloganurilor xenofobe la adresa strainilor.

Partidul Stangii Socialiste, satelit al lui Stoltenberg, a mizat pe un antiamericanism feroce si pe un refuz categoric al posibilitatii, oricat de indepartate, de aderare la UE a Norvegiei. 'Pacat', a spus de curand Stoltenberg, 'ca in pofida posibilitatilor pe care le avem - si avem mai multe decat majoritatea altor state - nu am invatat deloc cum sa le folosim'.

Cele mai importante trei partide din ultimii ani sunt:

1. Partidul Muncitorilor (Der Norske Arbeiderparti) - PM: Fondat in 1887, ca partid de centru-stanga, a participat prima data in Storting in 1894 si a intrat in Parlament in 1903. Presedintele partidului este Jens Stoltenberg (liderul partidului din 2002, el devenind premier in perioada 17.03.2000 pana in 19.10.2001 si dupa 2005, dupa castigarea alegerilor
2. Partidul Progresist Fremskrittspartiet (FrP): este clasificat ca "partid populist radical de dreapta", desi se declara liberal. A fost fondat relativ recent (1973) sub forma unei miscari de protest fata de interventionismul excesiv al statului in fixarea de taxe si impozite mari pentru populatie (initial s-a numit "Partidul lui Anders Lange, dupa numele initiatorului, numele actual fiind schimbat in 1977). Presedinta partidului este Siv Jensen (din mai 2006). Dupa alegerile din 1997 (15,3 %) si din 2001 a devenit cel de-al treilea partid ca importanta in Norvegia, iar dupa alegerile din 2005 cel de-al doilea partid.
3. Partidul Conservator Høyre - H: este considerat "partid de dreapta". A fost fondat in 1883, in prezent (dupa 2004) are circa 67.000 de membri iar ca presedinte pe Erna Solberg (pentru detalii: Bjarne Kristiansen & Lars Svasand, 1982 - The Conservative Party in Norvway: From Opposition to Alternative Government). A fost al doilea partid ca importanta nationala in legislatura 2001-2005 si al treilea dupa alegerile din septembrie 2005.

In Norvegia mai functioneaza si alte partide mai mici: Partidul Popular Crestin (Kristelig Folkepartziet), Partidul Liberal de Stanga (Venstre), Partidul Progresist (Fremskrittspartiet), Partidul Tarmului Marii (Kystpartiet), Partidul de Centru (Senterparti).

Rezultatele alegerilor din Norvegia

- 10 septembrie 2001 si 12 septembrie 2005 -

Tabel 37

2.2.5. Cehia

Imediat dupa "Revolutia de catifea" din noiembrie 1989 din Cehoslovacia, in cele doua tari reunite s-au format partide politice din miscarile sociale cunoscute: "Forumul Civic" in Cehia si "Poporul impotriva violentei" in Slovacia.

Michal Klima imparte dinamica post-revolutionara a partidelor din aceasta tara in patru perioade (Michal Klima, 1998 - Consolidation and Stabilization of the Party System in the Czech Republic, p. 493):

sentimente anti-partidiste initiale, urmate de inmultirea partidelor (nov. 1989-feb. 1991);

aparitia si cristalizarea sistemului partidelor (februarie 1991- iunie 1992);

formarea si consolidarea sistemului de partide (iunie 1992-mai/ iunie 1996);

stabilizarea sistemului (dupa mai/ iunie 1996).

Ultimele doua alegeri au adus in Parlamentul ceh urmatoarele formatiuni politice:

Partidele politice reprezentate in Camera Deputatilor

la ultimele doua alegeri

Tabel 38

Partidele politice reprezentate in Senat la ultimele doua alegeri

Tabel 39

Sursa: https://www.electionworld.org/czech.htm

si https://www.volby.cz/.

Partidele din Prima Camera si orientarea sustinatorilor lor

Tabel 40

Sursa: Michal Klima, 1998 - Op.cit., p. 495. (1- clar de stanga; 2- tendinte spre stanga; 3 - de centru; 4- de centru dreapta; 5. clar de dreapta (SPR - RCS - Asociatia pentru Republica - Partidul Republican; pentru celelalte prescurtari, vezi tabelele de mai sus).

Lituania

Ca si Romania, ca si alte tari din spatiul post-comunist, Lituania a avut un sistem multipartinic pana in 1940, cand a fost ocupata de sovietici.

Partidul Social Democratic Lituanian a luat fiinta in 1896, Partidul Democratic in 1902, iar Democratii Crestini in 1905.

Reluarea vietii democratice a inceput in 1985 si s-a accentuat mai ales dupa 1988.

Fazele reformelor partidelor politice din Lituania

Tabel 41

Sursa: Algis Krupavicius, 1998 - Lithuanias Post-communist Parties, p. 472. Note: PCL - Partidul Comunist Lituanian; Sajudis - miscare de eliberare politica a Lituaniei, de tipul Solidaritatii poloneze.

In Parlamentul Lituanian (Lietuvos Respublikos Seimas), in 10 octombrie 2004, s-au calificat urmatoarele partide:

Partidele din Parlamentul Lituanian in 2004

Tabel 42

Sursa: https://www.electionworld.org/lithuania.htm.

"Organizarea partidelor lituaniene - spune Algis Krupavicius - nu este nici strict ierarhica, nici piramidala, ci mai degraba interdependenta, referitor la segmentele de baza ale structurii de partid: factiunea parlamentara, birocratia de partid si membrii de rand" (Krupavicius, 1998 - Lithuanias Post-communist Parties, p. 486).

2.2.7. Polonia

In data de 5 aprilie 1989 are loc "Acordul Mesei Rotunde", intre Solidaritatea si aripa reformista a Partidului Socialist Unit Polonez (condus de Wojciech Jaruzelski, ultimul sef comunist), cand se negociaza puterea democratica, pentru prima data dupa reluarea vietii democratice in Polonia.

La 4 iunie 1989 au loc lucraririle Dietei si alegerile noi, democratice, cand partidul unic al comunistilor pierde puterea si in locul ei apare primul partid necomunist, condus de Tadeusz Mazowiecki.

La alegerile prezidentiale din 1990, presedinte al Poloniei devine liderul Solidaritatii, Lech Walesa.

Anii 1990-2005 se caracterizeaza prin alternarea la putere a doua forte: una post-Solidaritatea, celalta post-comunista (mai intai guverneaza Solidaritate, in coalitie cu Partidul Taranesc, apoi la putere ajunge Alianta social-democrata SLD-UP.

In 1992, liderul SLD devine presedintele Poloniei (Alecksander Kwasniewski).

In 1996, succesorul lui Lech Walesa in fruntea Solidaritatii, Marian Krzaklewsi reunifica centrul dreapta in interiorul unei aliante numita Actiunea Electorala Solidaritatea (Akcja Wyborcza Solidarnooć), cu care recastiga puterea, pentru ca in anul 2000 abia sa mai obtina 15 %, puterea revenindu-i SLD sub conducerea lui Leszek Miller (Mariusk Mielczarek - Poland: Political Life and Institutions, website: Euromost.org).

Partide si aliante politice in Seimul si Senatul polonez

la alegerile din 23 septembrie 2001

Tabel 43

Sursa: https://www.electionworld.org/poland.htm

si Rzeczpospolita, n° 224, 25.09.2001.

Rata de participare la vot - in Seim, in 2001: 46,3 %.

Partide si aliante politice in Seim

la alegerile din 2005

Tabel 44

Nota: Rata de participare la vot - in Seim, in 2005: 40,6 %.

Sursa: https://www.parties-and-elections.de/poland.html.

Alte partide din alte tari:

Belgia: Crestinii democrati (CDV - Cristen-DemocratenVlaamse), ECOLO; FDF - Frontul Democrat al Francofonilor, Miscarea populara Flamanda, Miscarea cetatenilor pentru schimbare (MCC), Alianta Neo-Flamanda (NVA), Partidul Belgienilor Germanofili, Partidul Social-crestin (din 20002 - Centrul Democrat Umanist), Partidul Socialist, Partidul Reformator Liberal), Partidul Muncitorilor din Belgia, Uniunea Federalistilor Europeni; Rata de participare la vot (Camera Reprezentantilor): 90,6 % (in 1999) si 91,1 % (in 2003);

Bulgaria: NDSV - Miscarea Nationala Simeon II, SDS - Uniunea Fortelor Democratice, NS - Uniunea Populara (1990-1991 - Uniunea Nationala Populara Bulgara), BSP - Partidul Socialist Bulgar, DSP - Miscarea pentru Drepturi si Libertate, BE - Eurostanga Bulgara, BBB - Blocul Bulgar al Afacerilor;

Croatia: SDP - Partidul Social Democrat (din 1999 inclus in Alianta Primorsko-Goranski - PGS), HSLS - Partidul Social Liberal Croat, HDZ - Comunitatea Democratica Croata, ZL - Lista Unita (1995 - incl. Partidul Sloven Baranian, SBHS si Uniunea Crestin Democrata Croata - HKDU), HSP - Partidul Drepturilor din Croatia (1999: incl. Uniunea Crestin Democrata Croata - HKDU), HSS - Partidul Taranilor Croati, ADI - Adunarea Democratica a Istriei, HNS - Partidul Popular Croat, KNS - Coalitia Intelegerii Populare; Rata de participare la vot (Sabor): 61,7 % (in 2003);

Ungaria: MSPZ - Forumul Democratic Maghiar (FIDESZ si Partidul Civic, plus Uniunea Democratica Crestina si Fidelitas), SZDSZ - Uniunea Democratilor Liberi, MIEP - Partidul Dreptate si Viata, MP - Partidul Muncitorilor, FKGP - Partidul Independent al Micilor Proprietari, KDNR - Partidul Popular Crestin Democrat, ASZ - Uniunea Agrara (Rata de participare la vot (Camera Reprezentantilor): 70,5 % (in 2002) si 67,8 % (in 2006).

Etc.