Īn mod obisnuit, īn traseele de stīnca, alpinistii efectueaza ascensiunea īn echipe de doi, īnsa iarna este mai indicata echipa formata din trei persoane. Astfel, īn timpul deplasarii echipa aplica mai usor un sistem eficace de asigurare, iar īn cazul accidentarii unui echipier poate sa-si organizeze singura salvarea.

Atīt īn turele de vara cīt si īn cele de iarna echipa nu trebuie sa fie alcatuita din prea multi alpinisti, deoarece o asemenea echipa nu are un caracter omogen si este mai īnceata īn deplasare. Īn afara de aceasta, iarna echipa este mai expusa pericolului avalanselor, mai ales īn timpul traversarilor pe fete de zapada favorabile formarii lor (fiind multi, alpinistii pot declansa avalansele). Totusi, ascensiunile de iarna pot fi efectuate si de echipe alcatuite dintr-un numar mai mare de persoane, dar cu conditia ca sa se deplaseze numai pe trasee de dificultate mica, ferite de avalanse.

Īn turele de zapada, echipa formata din doi alpinisti nu prezinta destula siguranta.

Pentru turele de iarna se recomanda echipa de trei alpinisti si echipa asa-zisa "de patru", care īn realitat 535u202f e este compusa din doua echipe de cīte doi alpinisti, fiecare cu cap de coarda propriu. Acest sistem este bun īn caz de organizare a salvarii si ofera multa usurinta īn deplasare.

Legarea echipierilor īn coarda se face dupa acelasi sistem ca pentru escaladele la coarda simpla īn stīnca, īn functie de dificultatea terenului, devenind īnsa obligatorie īn parcurgerea de pante acoperite cu un strat de zapada nestabila, chiar atunci cīnd īnclinatia acestora este mica. Pe portiunile de dificultate mica se recomanda ca fiecare alpinist sa poarte īn mīna 3-4 bucle din coarda de asigurare, spre a putea elimina - prin eliberarea sau strīngerea lor - inegalitatile īn ritmul de mers al echipierilor si mai ales pentru a avea timp sa preīntīmpine un soc care s-ar produce prin alunecarea unuia dintre alpinisti. Desfasurarea treptata a buclelor lasa timpul necesar pentru a se lua masuri de asigurare. Pe pantele de dificultate mare īnaintarea se face cu coarda īntinsa.

Īn muntii nostri, de mica altitudine, ascensiunea are loc, pe timp de iarna, īn cea mai mare parte pe zapada si numai foarte putin pe gheata. Pentru aceste motive alpinistul trebuie sa cunoasca mersul pe zapada.

Dificultatea mersului pe zapada rezulta din tema pe care īncepatorii o simt atunci cīt piciorul aluneca pe suprafata pe care se sprijina. Pe pantele cu zapada fiecare pas este mai mult sau mai putin urmat de o usoara alunecare. De aceea īn astfel de situatii nu se paseste ca īn mersul normal, ci izbind īn panta la fiecare pas. Īn felul acesta piciorul capata un punct de sprijin mai stabil. Nu este absolut necesar ca talpa sa fie pusa pe plat, dar trebuie folosite la maximum marginile bocancilor. Cei ce practica schiul, fiind obisnuiti cu alunecarea, deprind mult mai rapid mersul pe zapada, avīnd tot atīta siguranta ca si pe stīnca.

Numai practica mai īndelungata īi ajuta pe īncepatori sa se familiarizeze cu zapada si sa-si īnvinga frica de alunecare.

Īnainte de a arata care sīnt procedeele de ascensiune pe pantele īnzapezite, este necesar sa mentionam ca aceste procedee difera dupa īnclinatia pantei si structura zapezii.

Īn ceea ce priveste īnclinatia pantei, amintim ca prin pante de īnclinatie mica īntelegem cele ce nu depasesc 35°; pante de īnclinatie medie sīnt cele pīna la 45°; pante de īnclinatie mare - cele care depasesc 45° (aceasta clasificare este valabila numai pentru alpinism).

Īntrucīt despre structura zapezilor s-a mai vorbit nu mai revenim asupra acestui punct; tinīnd seama de caracteristicile zapezilor, sa vedem cum se face deplasarea pe pantele cu zapada:

Pe zapada moale (cuprinzīnd īn aceasta grupa zapada proaspat cazuta, cea īnmuiata de soare si zapada spulberata de vīnt, usor crustata si neīntarita), urcarea se efectueaza prin pasi mai mici sau mai mari, dupa profilul pantei (cu cīt creste īnclinatia, cu atīt sīnt mai mici pasii). Īn acest scop, alpinistul īndeasa zapada cu piciorul, pasind cu toata greutatea corpului; īn acelasi timp cu o mīna īnfige pioletul lateral īn zapada (pe pantele cu īnclinatie mica) sau, cu ambele mīini īn fata (pe pantele mai īnclinate), folosindu-1 ca punct de sprijin.

La urcare, echipa se deplaseaza pe linia de cea mai mare panta, folosind urmele facute de capul de coarda. Pe pantele abrupte, miscarea echipei se efectueaza cu o deplasare de 2-3 m īntr-o parte si alta (īn zig-zag) pentru asigurare.

Coborīrea si traversarea se fac de asemenea prin pasi de diferite marimi, īn functie de īnclinatia pantei. Echipierii coboara pe rīnd, dar nu pe aceeasi urma, ci pe directii paralele, efectuīnd totodata asigurarea īntre ei, dupa necesitate. Traversarea se executa totdeauna īn usoara urcare.

Fig. 65. Urcare cu ajutorul pioletului, pe panta de mica īnclinatie

Pe zapada īndesata (īntarita) urcarea se efectueaza facīnd trepte prin lovituri cu rama bocancului īn zapada.

Cu cīt panta este mai īnclinata, cu atīt lovitura trebuie sa fie mai puternica.

Pe pantele cu īnclinatie mica, alpinistii urmeaza linia pantei, calcīnd cu vīrfurile picioarelor usor īn afara si sprijinindu-se īn piolet ca īntr-un baston (fig. 65).

Fig. 66. Urcarea cu pioletul pe panta de īnclinatie medie

Atunci cīnd panta are o īnclinatie medie urcarea se face oblic, calcīnd pe marginile laterale ale bocancilor. Pioletul se tine cu mīna dinspre vale de capatul metalic (cu ciocul orientat īnainte), iar cu cealalta de coada (aproape de vīrf), īn pozitie orizontala, sprijinindu-1 cu vīrful īn zapada. Greutatea corpului fiind lasata de mīna dinspre panta pe vīrful ascutit, alpinistii au posibilitatea sa opreasca o eventuala alunecare (fig. 66).

Fig. 67. Urcarea cu pioletul pe pante mult īnclinate

Pe pantele cu īnclinatie mare se urca direct, pe vīrfurile bocancilor, tinīnd pioletul cu ciocul īnfipt īn zapada.

si cu coada sprijinita pe panta, formīnd astfel un punct de sprijin la īnaltimea pieptului alpinistului (fig. 67).

Ancorarea ciocului pioletului īn zapada tare si lasarea greutatii corpului - de catre ambele mīini - pe minerul pioletului este o manevra primejdioasa si nu trebuie folosita sub nici un motiv (pioletul astfel fixat are tendinta de a pendula la cea mai mica miscare si de a parasi punctul sau de sprijin).

Coborīrea pe zapada īndesata, pe pantele cu īnclinatie mica si medie, se efectueaza cu fata īnspre vale,,lasīndu-se greutatea corpului pe tocurile bocancilor. Pozitia pioletului va fi aceeasi cu cea descrisa la urcarea pe pantele de īnclinatie medie, adica pregatit pentru alunecare. Cīnd panta are o īnclinatie mare, coborīrea se face cu fata la panta, folosindu-se sistemul de la urcare.

Īn ceea ce priveste traversarile, ele se fac la fel ca pe zapada moale, adica īn usoara urcare. Astfel, pe pantele putin īnclinate, alpinistul calca pe marginile laterale ale bocancilor folosind pentru sprijin pioletul, cu mīna dinspre panta. Cīnd traverseaza o panta de īnclinatie medie, el paseste cu un picior pe marginea laterala a bocancului iar cu celalalt pe toc, vīrful fiind orientat spre vale, si tine pioletul orizontal, cu vīrful sprijinit īn zapada.

Traversarea pe pantele mult īnclinate se face calcīnd cu un picior pe marginea laterala a bocancului, iar cu celalalt pe vīrf, acesta fiind īndreptat spre panta. Ciocul pioletului va fi īnfipt īn zapada, iar coada sprijinita pe panta.

Pe zapada tare (īnghetata) procedeele de urcare, coborīre si traversare sīnt aceleasi ca si pe zapada īndesata, cu deosebirea ca treptele se taie cu ajutorul pioletului. Cīnd īnclinatia pantei este mai mare intervine folosirea coltarilor, procedeu pe care īl vom descrie ulterior.

Desi īn muntii nostri se īntīlnesc foarte putine pante acoperite cu portiuni de gheata compacta, alpinistii trebuie sa stie ca, īn asemenea ascensiuni, tehnica cuprinde aceleasi procedee ca cele utilizate pe zapada īndesata si tare; precizam ca, īn acest caz, taierea treptelor si utilizarea coltarilor devin obligatorii.

Pioletul constituie un auxiliar tehnic indispensabil alpinistilor īn ascensiunile pe zapada si gheata, fiind utilizat atīt pentru sprijin si asigurare, cīt si la taierea treptelor.

Despre piolet, ca mijloc de sprijin si asigurare, am mai vorbit īn paginile anterioare, cīnd am descris tehnica ascensiunii pe zapada; de aceea, īn continuare, vom trata numai problema taierii treptelor.

Desi numai practica īl īnvata pe alpinist cum trebuie sa taie īn zapada, cu ajutorul pioletului, treptele necesare ascensiunii, se pot da totusi unele indicatii generale īn aceasta privinta.

Astfel īn zapada moale nu este nevoie sa se taie trepte, fiindca pasii alpinistului formeaza de la sine trepte pentru urcare; acelasi lucru se īntīmpla si īn zapada cu crusta.

Īn zapada īntarita treptele se taie tinīnd pioletul cu ambele mīini de coada si pastrīnd echilibrul corpului prin sprijinirea cu un genunchi pe panta (fig. 68). Pe masura ce īnclinatia pantei creste, pioletul este folosit cu o singura mīna pentru taierea treptelor, īn timp ce mīna cealalta pastreaza echilibrul corpului, sprijinindu-se pe panta. Alpinistul trebuie sa se obisnuiasca sa taie trepte cīnd cu o mīna, cīnd cu cealalta, caci deplasarea se poate face īn serpentina si, īn acest caz, pioletul este manevrat de obicei cu mīna dinspre vale. Taierea unei trepte se face izbind īntīi suprafata zapezii cu coltul lo-patelei pioletului si curatind apoi locul cu toata lopatica (fig. 69). Atunci cīnd zapada este foarte īntarita sau īn gheata, prima izbitura se executa cu ciocul pioletului.

Fig. 68. Folosirea pioletului pentru taierea treptelor la urcare

Fig. 69. Folosirea pioletului pentru taierea treptelor la traversare

Treptele au doua forme principale si anume: trepte orizontale, īn care īncape īntreg bocancul, si cele īn gen de cupa, īn care se paseste numai cu vīrful bocancului. Īn punctele unde directia de ascensiune se schimba, este nevoie sa se taie trepte duble, adica suficient de mari spre a īncapea īn ele ambii bocanci. Suprafata de baza (de pasire) a treptelor trebuie sa fie cīt mai orizontala Pe pantele foarte īnclinate, acoperite cu zapada tare, este necesar uneori sa se taie cu ajutorul pioletului prize de mīna, operatie ce se efectueaza izbind panta frontal si de sus īn jos cu lopatica pioletului (fig. 70).

Treptele orizontale sīnt caracteristice pantelor cu īnclinatie mica si medie, si se fac la īnaltimea genunchiului, urcīnd oblic pe linia de cea mai mare īnclinatie (fig. 71). Treptele īn forma de cupa sīnt specifice pantelor cu īnclinatie mare si se taie pe panta frontal, cīte un rīnd de trepte pentru fiecare picior, la distanta de circa 30 cm una de alta, īn linie orizontala. Pentru a urca de pe o treapta pe cealalta ca punct de sprijin se foloseste pioletul (fig. 72).

Pentru coborīre se utilizeaza de obicei treptele de la urcare, taindu-se la nevoie si alte trepte intermediare (fig- 73).

Īn traseele de zapada, ca si īn cele de stīnca, asigurarea se face prin legarea alpinistilor īn coarda.

Cīnd deplasarea coechipierilor pe o panta se face simultan, fiecare alpinist are grija de portiunea de coarda din fata sa.

Fig. 70. Prize de mīna īn zapada tare

Īn timpul ascensiunii coarda trebuie sa fie īntinsa, dar sa ramīna totusi supla. Īn felul acesta se poate restabili cu usurinta echilibrul unui echipier care ar aluneca. Coarda nu se tīraste prin zapada pentru ca sa nu se ude si sa nu īnghete.

Fig. 71. Trepte orizontale

Uneori, cīnd se parcurg portiuni de mica dificultate, spre a nu tīrī coarda prin zapada, alpinistii o trec peste umar (vezi fig. 65).

Īn turele de iarna, ca si īn cele de vara, pe teren de mica dificultate tehnica echipierii se pot deplasa fara a fi legati īn coarda, folosind numai pioletul ca punct de sprijin si ca mijloc de asigurare individual.

Fig. 72. Trepte īn forma de cupa

Īn traseele de dificultate medie si mare (data fiind si pregatirea echipierilor) legarea īn coarda devine necesara, iar asigurarea se face pe dupa coada pioletului si numai foarte rar peste umar (fig. 74). Metoda consta īn īnfigerea cozii pioletului īn zapada cīt mai adīnc si īn īnfasurarea corzii īn jurul ei (o singura data) pe portiunea ramasa afara si cīt mai aproape de suprafata zapezii. Coarda nu se īnfasoara de doua ori, fiindca la o eventuala alunecare a unui alpinist, producīndu-se un soc, prima spirala a corzii ar putea sa se strīnga peste cea de a doua, blocīnd astfel coarda si rupīnd coada pioletului (fig. 75).

Fig. 73. Folosirea pioletului pentru taierea treptelor la coborīre

Fig. 74. Asigurarea peste umar

Asigurarea se face tinīnd cu o mīna coarda iar cu cealalta capatul pioletului, apasīndu-1, pentru a nu fi smuls din zapada la un soc provocat de alunecarea unui alpinist. Firul de coarda care vine dinspre alpinistul asigurat se va afla deasupra firului de coarda care vine din mīna celui care asigura. Prin respectarea acestei reguli se evita alunecarea corzii pe coada pioletului si ruperea cozii la soc, īn cazul cīnd nu este destul de adīnc īnfipta īn zapada.

Fig. 75. Asigurarea pe dupa coada pioletului

Fig. 76. Asigurarea pe dupa ciocul pioletului

Orice alpinist trebuie sa stie ca un piolet īnfipt numai pe jumatate īn zapada, cīnd este supus la soc, prin coarda de asigurare, prezinta o forta de īmpotrivire de 6-7 ori mai mica decīt atunci cīnd toata coada este īn zapada.

Asigurarea la piolet īn zapada afīnata, necoeziva, nu se face decīt atunci cīnd dedesubt exista un strat de baza tare, īn care coada pioletului gaseste sprijinul necesar.

Īn zapada foarte tare, cīnd pioletul nu poate fi īnfipt cu coada īn panta, asigurarea se face īnfigīnd numai ciocul metalic al pioletului, īn timp ce coada este sprijinita de-a lungul pantei, fiind presata cu genunchiul sau cu coapsa. De data aceasta coarda se trece de doua ori īn jurul ciocului, īntre mīner si panta, īn nici un caz nu se īnfasoara īn jurul lopatelei pioletului (fig. 76).

Īn afara de coborīrile prin pasire, alpinistii au latitudinea sa utilizeze un procedeu de coborīre bazat pe alunecarea pe talpile bocancilor si sprijinirea pe piolet.

Coborīrea pe piolet este considerata periculoasa si, ca atare, unii tehnicieni n-o recomanda. Totusi acest fel de coborīre avantajeaza mersul pe zapada datorita faptului ca economiseste de multe ori un timp pretios. Pentru acest considerent este bine sa fie cunoscuta de alpinisti, cu conditia s-o aplice numai pe zapada īndesata si tare, pastrīnd o anumita limita de viteza. Coborīrile īn pozitie sezīnd sīnt cu desavīrsire interzise pe pantele īnclinate si mijlocii. Cīnd sīnt practicate pe unele pante foarte putin īnclinate nici nu necesita o tehnica speciala.

Pozitia de coborīre prin alunecare pe piolet, aceeasi cu cea descrisa la ascensiunea pe pante de īnclinatie medie, are la baza principiul coborīrii pe schiuri, adica: genunchii si gleznele sīnt moi; echilibrul se pastreaza prin intermediul pioletului ce se sprijina cu vīrful pe panta (la īnaltimea genunchiului), ciocul metalic fiind īndreptat īnainte, spre a evita ranirea īn caz de cadere. Pioletul serveste la mentinerea echilibrului si la frīnare, iar alunecarea se efectueaza pe talpile bocancilor (fig. 77).

Pentru a frīna coborīrea si a reduce astfel viteza, alpinistul derapeaza lateral pe marginea bocancilor.

Fig. 77. Coborīrea pe piolet

Pentru a se opri el executa un mic viraj si asaza picioarele de-a curmezisul pantei, lasīnd o parte din greutatea corpului pe marginile interioare si pe tocurile bocancilor, iar o parte pe piolet, presīnd zapada cu vīrful acestuia.

Coborīrea pe piolet nu se foloseste decīt atunci cīnd alpinistul poseda perfect aceasta tehnica, dar nici atunci viteza de coborīre nu trebuie sa fie prea mare.

Īn anumite situatii, pe care le enumeram mai jos, coborīrea pe piolet nu este posibila, si anume:

cīnd alpinistul nu vede sfīrsitul pantei si felul cum se termina ea (daca exista saritori);

cīnd panta are portiuni acoperite cu gheata sau crapaturi īntre stīnca si zapada;

cīnd pe panta de zapada se afla colturi de stīnca.

Cu ajutorul coltarilor alpinistii pot parcurge pante acoperite de zapada tare, cu o īnclinatie pīna la 65% fara sa taie trepte. Cu toate acestea este o greseala a socoti ca folosirea coltarilor īnlatura īn īntregime urcarea prin trepte. Un bun alpinist are īndatorirea de a cunoaste, īnainte de orice, tehnica taierii acestora.

Īn ceea ce priveste folosirea coltarilor, regula de capetenie este ca alpinistul sa paseasca pe toata talpa, īn asa fel īncīt toate punctele coltarilor sa patrunda īn zapada. Desi acest procedeu oboseste gleznele, el trebuie aplicat īn permanenta, chiar si atunci cīnd īnclinatia pantei este mare.

Pentru a nu-si pierde echilibrul, alpinistul tine genunchii usor īndoiti.

O alta regula importanta īn mersul cu coltari este pasirea cu picioarele usor departate, pentru ca ei sa nu agate bocancii sau pantalonii.

Fig. 78. Urcarea cu coltari pe pante mai putin īnclinate

Cea mai cunoscuta metoda de folosire a coltarilor este mersul pe linia pantei, cu vīrfurile picioarelor usor departate (fig. 78). Pe pantele mai putin īnclinate, pentru ca gleznele sa se poata odihni, este bine sa se paseasca cu picioarele aproape paralele, si oblic īn raport cu panta, iar corpul sa fie usor īntors īntr-o parte (fig. 79).

La urcare, metodele variaza dupa īnclinatia pantei si calitatea zapezii.

Fig. 79. Urcarea īn lateral pe pante de īnclinatie medie

De pilda, pe pante pīna la 40° se merge urmīndu-se linia pantei, cu vīrfurile picioarelor departate. Pe pante de 40°-50° se urca cu vīrfurile picioarelor departate, unul dintre ele urmīnd linia pantei, iar celalalt pasind perpendicular fata de primul (fig. 80). Corpul este usor īntors spre panta. Pentru a schimba din cīnd īn cīnd pozitia care este obositoare, se poate īnainta cu picioarele paralele, īncercīndu-se o apropiere de linia pantei.

Fig. 80. Urcarea cu coltari pe pante de īnclinatie medie

Fig. 81. Urcarea cu coltari pe pante īnclinate

Pe pantele de 50-55°, spre a evita pendularea corpului sau rasucirea fortata, vīrfurile picioarelor trebuie de asemenea sa fie departate si anume, unul - orientat orizontal pe panta, iar celalalt - īntors cu vīrful īn jos (fig. 81)

Fig. 82. Coborīrea cu coltari

Coborīrea se face, pe cīt posibil, cu fata spre vale ambele picioare calcīnd pe īntreaga talpa paralel cu linia pantei, iar vīrfurile picioarelor fiind īndreptate īn jos. Cu cīt panta este mai īnclinata, cu atīt pasii sīnt mai mici. Pasii mari si salturile de pe un picior pe celalalt sīnt periculoase (fig. 82).

La traversari se utilizeaza aceleasi metode de īnaintare ca si la urcare, adica:

pe pante putin īnclinate se paseste cu vīrfurile picioarelor īndreptate īn directia traversarii;

pe pante mijlocii se merge cu picioarele avīnd vīrfurile usor desfacute si īndreptate spre vale;

pe pante īnclinate se īnainteaza cu vīrfurile picioarelor desfacute īn unghi drept si cu fata spre vale.

Īncrucisarea picioarelor este primejdioasa fiindca alpinistul risca sa se īmpiedice īn coltari.

Tehnica ascensiunii cu coltari prezinta īnsa inconveniente destul de mari si daca nu este aplicata corect poate sa provoace accidente. Īn afara de suparatoarele degeraturi cauzate de legaturile (diagonalele) prea strīnse ale coltarilor, exista si alte dezavantaje, si anume:

Īncarcarea cu zapada. Uneori, īn cursul unei ascensiuni, se īntīmpla ca zapada - īnmuiata de soare pe scurte portiuni - sa se lipeasca pe talpa coltarilor. Īn felul acesta, īntre punctele coltarilor se strīnge zapada si din aceasta cauza picioarele aluneca. Īn asemenea situatie, coltarii se curata imediat, lovindu-i cu coada pioletului sau, daca portiunea ce urmeaza a fi parcursa este mai lunga, se scot.

Caderile sau alunecarile. Caderile si alunecarile pot prilejui raniri grave; īn caz de alunecare, pentru a nu se agata cu coltarii īn zapada si a se rostogoli, alpinistul trebuie sa ridice picioarele de pe panta.

Pierderea echilibrului. Pe portiuni stīncoase scurte, parcurse fara scoaterea coltarilor, alpinistul īsi poate pierde echilibrul. Alteori, īn timpul coborīrii cu coltari, agatarea hainelor constituie de asemenea o cauza pentru pierderea echilibrului si totodata pentru accidentari grave. Daca pantalonii sīnt foarte largi, trebuie strīnsi cu jambiere.

Coltarii cu 12 puncte. Tehnica īntrebuintarii coltarilor cu 12 puncte este oarecum identica cu aceea aplicata īn cazul coltarilor cu 10 puncte, cu deosebirea ca alpinistii pot urca fara a īnfige toate punctele īn panta, ci numai cele 4 din fata.

Coltarii cu 12 puncte se prefera īn munti īnalti, pe pante īnclinate si acoperite cu gheata sau zapada tare, spre a avansa mai repede, adica fara a taia trepte, pe acele fete care - īn mod normal - nu pot fi urcate cu coltarii cu 10 puncte. Acesta este principalul avantaj al coltarilor cu 12 puncte, iar inconvenientul - exista totusi unul - consta īn dificultatea pe care o prezinta cele doua puncte din fata ale acestor coltari, īn urcarea pe fetele stīncoase.