Simbolismul

Poezia apare insotita de un comentariu al autorului care o numeste "intaia incercare simbolista in romaneste". Simbolismul sau este, in buna masura alegorie stabilind, o opozitie intre suferintele pamantesti si persistenta mesajului artistic(spiritual).

In poezia lui Alexandru Macedonski nu este vorba de simboluri clare, explicite.

Poezia "In arcane de padure" reprezinta o descriere artistica īn versuri, zugravind un tablou al naturii dezlantuite.

Indicele temporal, care apare inca din primul vers, este "intuneric", adica noapte, vreme propice dezlantuirii sti­hiilor. Natura este incremenita: "frunza tace langa frunza, noapte trista, noapte muta, noapte moarta, cer opac", doar privighetoarea isi continua nestingherita cantecul, rolul sau fiind doar martora la dezlantuirea fortelor naturii.

Muzicalitatea este realizata discret in fiecare strofa, mijloacele dominante fiind diferitele forme de repetitie: totala, in ultimul vers al fiecarei strofe si prin reluarea versului in ansamblu, ca vers-refren cu efect incantatoriu ("dar privighetoarea canta, dar privighetoarea canta") , partiala (cu variatii), in primul vers al fiecarei strofe si prin repetarea in prima strofa a cuvintelor "frunza", "copac", "noapte".

Strofa a doua, descrie potopul, printr-o acumulare de imagini auditive(" vijelie ce spaimanta,/ trasnet rosu, surpare de potop") si de asemeni cerul la apus al caror raze lumineaza cerul, dezvaluind surparile cerului.

Versul al saptelea al poeziei creaza un peisaj paradoxal: atotputernicia naturii si neputinta fiintei in fata fortelor sale dezlantuite contrasteaza cu armonia ce o emana peisajul la crepuscul. Ploaia este simbolul universal al vietii, dar si purificarea deoarece cade din ceruri si poarta insusirile de purificare a apei, in timp ce potopul poate fi interpretat ca o manie a lui Dumnezeu impotriva necredintei omenirii si ca o vointa de purificare a acesteia, asemeni potopului din Biblie. Simbolul norilor este acela de nebulozitate, mister, adevar obscur si secrete ascunse.

In ultima strofa, se continua dezastrul; rasaritul soa­relui este impiedicat, deoarece "intunericul in cale i s-a pus in curmezis". In aceasta strofa avem imaginea "luptei" intre fortele intunericului si cele ale luminii, a raului si binelui.

Tabloul de natura este realizat prin intermediul mijloacelor artistice: personificari ("aurora-ntarziata", "frunza tace", "noapte trista", etc.), epitete ("traznet rosu") enumeratii ("noapte trista, noapte muta, noapte moarta").

Ritmul fundamental al textului este cel trohaic, caruia refrenul ii aduce o variatie prin pauzele sale suplimentare. "Trecerea de la versul trohaic cu o singura cezura mediana la unul care adauga o cezura dupa prima si dupa a noua silaba imbogateste tabloul ritmic cu un efect neasteptat, deopotriva cu al cantecului privighetorii in adancimea pustie a noptii" (Tudor Vianu).

Finalul poeziei suspenda orice concluzie, fiind un final deschis prin exprimarea continuitatii crepusculului sub privirea privighetoarei care isi continua cantecul.

Dimitrie Anghel - "Metamorfoza"

George Bacovia - "Decor"

Modernismul este un atribut acordat retrospectiv liricii lui George Bacovia, care si-a scris versurile reprezentative, cele cuprinse in volumele "Plumb" si "Scantei galbene", inainte ca acest concept sa opereze efectiv in spatiul nostru teoretic - literar. "Modernismul" liricii bacoviene nu se intemeiaza nici pe explicita aderenta teoretica a poetului la aceasta ideologie, la fel cum presupune largirea, dincolo de perioada interbelica, a coordonatelor istorice ale orientarii. Ca expresie si sensibilitate, poezia bacoviana este o deplina ilustrare a modernismului in lirica romaneasca. Daca prin cateva elemente, poezia sa ramane simbolista - cultivarea unor simboluri, "metafizica cromatica" (investirea culorilor cu capacitatea de a transmite stari, sentimente), auditia colorata, sinestezia, instrumentalismul - prin cele mai multe ea isi depaseste epica. Sensibilitatea care o intemeiaza e una mult mai noua, adecvata avangardei, expresionismului si suprarealismului, in egala masura. Proiectia singuratatii fiintei pe fundal cosmic, teroarea existentei, sentimentul dezagregarii si al golului, viziunea apocaliptica a mineralizarii vietii sunt cateva dintre coordonatele acestei sensibilitati. Opera bacoviana opune rezistenta la interpretare, si acest fapt se intampla, paradoxal, dupa o prima senzatie de afinitate totala pe care cititorul o are in fata textului. "Stupefianta elementaritate" a acestei poezii, simplitatea nuda a limbajului redus la "gradul zero", prozaismul, "derutanta sa vizibilitate" sunt tocmai cele ce fac dificila interpretarea ei. E uimitor cum limbajul poetic dezbracat de toate vechile sale atribute - metafore luxuriante, epitete rare, ambiguitate fertila - ramane esetialmente poetic, liric, si mai presus de toate, misterios. Daca inaintea lui Bacovia, lirica se deosebise de discursurie prozaice prin densitate si adancime, in acest caz, cu totul particular, ea isi etaleaza "golul". Generatii de critici au remarcat banalitatea expresiei lirice "fara figuratie", "conceptualizarea redusa", "expresiile goale", prozaice, "repetitiile inestetice" (Eugen Simion), limbajul "funciar aretoric, atropic, ametaforic, asimbolic" (Dumitru Micu), "intelectualizarea intamplatoare" (Serban Cioculescu). George Calinescu este unul dintre cei care subliniaza paradoxul liricii bacoviene, "Poezia lui Bacovia a fost socotita, in chip curios, ca lipsita de orice artificiu poetic, ca o poezie simpla, fara mestesug [...]. Si tocmai artificiul te izbeste si-i formeaza in definitiv valoarea". Simplitatea mentionata de Calinescu se naste din faptul ca poezia bacoviana nu face altceva decat sa - si adecveze expresia la continut. Lirica sa devine un instrument prin care se comunica (semicoerent si sacadat) mesajul ultim, palpairea unei luciditati in regresie. Acest mesaj electrizeaza tocmai prin primitivismul mijloacelor reluate cu o mecanica dezumanizanta. Volumul de debut al poetului este un tablou al solitudinii apasatoare exprimate prin aceasta tehnica de depoetizare, de recurgere la mijloacele simpliste, la artificiul mascat. Poezia "Decor" inclusa in volumul de debut, "Plumb", ilustreaza perfect economia mijloacelor de expresie in lirica bacoviana si obtinerea efectului poetic fara a se recurge la metafora. Universul poeziei este structurat pe doua planuri ale existentei: unul exterior sugerat de decorul funerar si unul interior simbolizat de pustietatea sufleteasca. Panorama lumii este figurata, in poezie, de versul "copacii albi, copacii negri", repetat, prezent de trei ori, aproape simetric, in text, ca niste linii care traseaza, in tusa groasa, limitele cadrului natural: "Copacii albi, copacii negri/ Stau goi in parcul solitar/ Decor de doliu, funerar.../ Copacii albi, copacii negri." Dincolo de acestea, lumea se estompeaza, contururile se scufunda intr-un "decor de doliu funerar", intr-o monotona alternanta de alb si negru, culori antinomice, nemaiexistand nuante de echilibru. In poezia "Decor" nu mai exista nici macar gri, ci numai albul, puritatea, si raul, negrul originar, nedeceiat in nuantele facerii. In plastica moderna, albul si negrul sunt considerate nonculori, sugerand deci increatul, momentul in care nimic nu a luat forma si fiinta. De aceea dezolarea este, in poezia lui Bacovia, absoluta, lumea numai duala, o continua pendulare intre alb si negru, intre bine si rau. Simbolistica vasta a celor doua culori ofera sugestii multiple pentru continutul ideatic al poeziei. Albul se afla la granita dintre nastere si moarte: "in orice gandire simbolica, moartea precede viata, orice nastere fiind o renastere. Din aceasta pricina, albul a fost la inceput culoarea mortii si a doliului", considera Jean Chevalier si Alain Gheerbrant, in "Dictionarul de simboluri". Negrul este o culoare contrara, exprimand starea de pasivitate totala, "moartea deplina si invarianta" dintre doua zile. Negrul este culoarea Eului primordial si a unei lumi care nu poate fi patrunsa. El integreaza in semnificatiile sale aspectele negative ale lumii reprezentand intotdeauna partea opusa binelui, frumosului si armoniei, ceea ce sta dincolo de alb. Viziunea - "copaci albi si copaci negri", "frunze albe si frunze negre" - are un caracter ireal; nu p are o simpla impresie, dar nici un simbol clar. Pe de o parte, pastelul se transforma intr-o viziune, pe de alta el e un cadru in care are loc cate un spectacol al efemritatii( aparitia fantomelor, zborul pasarilor). Copacii, cuvant-simbol, releva prin epitetul atribuit "goi" dezbracarea de materie, la fel cum gol este si mortul situat pe catafalcul funerar. In ambele situatii, dematerializarea sau descompunerea inseamna eterna intoarcere la formele originare; viata, asa cum este cunoscuta, cu inceput si sfarsit, iar decorul general, in aceasta infinita succesiune de sfarsituri, este "funerar". Parcul este scena lumii, pe care "copacii albi, copacii negri" isi joaca rolurile intr-o piesa trista. In tabloul dezolant al lumii bicolore apare un alt simbol, cel al pasarii "Cu pene albe. pene negre", care cu glasul sau amar introduce in acest tablou static si bazat pe imagini vizuale, o imagine auditiva, fiind singura referire la planul sonor. Pasarea poate simboliza chiar destinul uman in evolutia caruia alterneaza petele albe si petele negre, inducand ideea unei monotonii a vietii greu de evitat. Zborul pasarii aduce totodata o imagine dinamica in acest tablou incremenit "O pasare cu glas amar/ Strabate parcul secular". Aceasta descriere a lumii nu poate fi schimbata si, astfel, nici ordinea prestabilita, decorul ramanand un amestec de "alb" si "negru", de "pene albe", "pene negre", "un decor de doliu funerar". Versurile ultimei strofe inchid intr-o concluzie ideatica a mortii universale in care absenta elementelor vitale este evidenta si in care repetitia obsedanta a culorilor "alb-negru" creaza muzicalitatea specifica simbolistilor si amplifica starea de dezolare. Fiecarei dintre cele trei strofe ii urmeaza cate un vers izolat care dubleaza sugestiile textlui, le amplifica printr-o alta linie de dezvoltare. In primul vers izolat - "In parc regretele plang iar..." - apare un termen sentimental nedefinit, neatribuit ("regretele") care arata ca lumea inca nu a fost descatuasa de cele doua tonuri funebre. In plus, este indicat si caracterul repetativ al situatiei ("iar"), situatia dezolanta fiind una care persista. "Fantomele" din cel de-al doilea vers izolat sunt o sursa de mister si accentueaza caracterul straniu si de cosmar al peisajului si marcheaza tenebrele si haosul. Ninsoarea din versul final reprezinta o cheie de lectura, prin care se explica impresia de culoare si care apare pntru a arata, prin suprapunere sinestezica de elemente ale naturii, saracia, dezolarea lumii. Frigul cosmic, caracteristic unui astfel de fenomen, subliniat si prin ritmicitatea versului, iambica, prin concentrare metrica, de 8-9 silabe, prin incremenire, prin rime putine. Adverbul "rar", din ultimul vers, ultima secventa dintr-o rima obsedanta, stabileste o temporizare a evenimentelor umane, sortite sa se repete la infinit, invariante ale unei monotonii extinse la scara cosmica.