Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza















ADMINISTRATIA PUBLICA SI INTEGRAREA EUROPEANA

administratie



loading...








ALTE DOCUMENTE

MANAGEMENTUL INSTITUTIILOR PUBLICE
18 iunie 2008
pentru aprobarea protocoalelor terapeutice privind prescrierea medicamentelor
Cerere pentru intabularea dreptului de proprietate asupra unui imobil
Tema: Reuniune de lucru pentru stabilirea unor măsuri de intensificare a colaborarării cu autorităţile italiene
Infiintare intreprindere (IMM):
FISA DE INFORMATII NECESARE PRE-APROBARII


ADMINISTRATIA  PUBLICA  SI INTEGRAREA  EUROPEANA

13.1. IDEALUL  MODELULUI  EUROPEAN DE 

ADMINISTRATIE  PUBLICA

Din ce in ce mai des se pun intrebari in legatura cu modalitatile in care se poate realiza o reala integrare europeana politica, economica, culturala etc.

Avand in vedere functiile administratiei publice, ca principal instrument de implementare a optiunilor politico-economice si studiile de stiinta administratiei si drept public comparat, elaborate in multe tari din Europa, s-a pus frecvent intrebarea daca exista, sau daca poate fi conceput un model european de administratie publica[1].

Ceea ce consideram ca s-ar putea pune in discutie si ar fi conform aspiratiei noastre catre perfectiune, ar fi identificarea unui pachet de caracteristici comune diferitelor administratii europene, care ar constitui nucleul unei coerente interne pentru un ipotetic model european, distinct de alte modele posibil de imaginat. Aceasta acceptiune este oarecum mai satisfacatoare, dar ramane inca o ipoteza, deoarece vazut din alt unghi, modelul administratiei publice europene presupune corelatii sistematice care, din pacate, inca nu pot fi stabilite stiintific.

Marea fractura intre Europa de Est si Europa de Vest, existenta pana de curand, a generat dezvoltarea unor teze teoretice si a unor practici administrative substantial deosebite intre fostele tari socialiste si cele din occidentul european. Sistemul administrativ specific statului totalitar s-a prabusit sub propriile defectiuni de constructie, iar administratia publica, construita pe principiile democratice ale statului de drept, s-a dovedit a fi superioara, astfel ca ipoteticul model al unei administratii publice europene nu poate avea in vedere decat administratia publica de tip occidental si, deci, analiza noastra se va contura asupra tarilor Europei occidentale. Aceasta cu atat mai mult cu cat, in aceste tari, regasim din plin structuri si institutii administrative, candva in stare de functionare in Romania interbelica.

Este bine cunoscut faptul ca fiecare popor, fiecare tara, isi are propria sa istorie si, deci, particularitatile sale. Intre popoarele si tarile Europei exista multe asemanari, dar si mari deosebiri, de aceea, daca vom reusi sa identificam unele analogii in structurarea si functionarea sistemelor administrative, nu inseamna ca diferentele nu exista sau ca ele trebuie ascunse.

Reflectand asupra asemanarilor dintre administratiile publice, va trebui sa pornim de la constatarea amplificarii considerabile a structurilor si functiilor administratiei publice in toate statele fata de epoca 'liberalismului' din secolul trecut, perioada in care fenomenul administrativ ocupa un loc secundar in preocuparile umane.

Interventionismul statal, determinat mai ales de razboaiele si crizele economice ale acestui secol, de multiplicarea cererilor sociale in materie de prestari de servicii publice (invatamant, sanatate, agrement, securitate sociala etc.), de caracteristica expansionista a anumitor teorii (ca aceea a "serviciului public"), de initiativele colectivitatilor locale (in materie economica, sociala, de echipament etc.), a contribuit la a face administratia din ce in ce mai impovaratoare pentru viata cotidiana a cetatenilor in cadrul statului Welfare (Welfare State).

Administratia publica a devenit in ziua de azi o prezenta de prim ordin in toate tarile si la toate nivelurile organizarii structurilor statale si ale colectivitatilor locale. Valurile nationalizarilor ce au urmat celui de-al doilea razboi mondial au generat un sector public puternic (in Franta, in Marea Britanie), pe care anumite teorii (de exemplu, cea a corporatismului) il sustineau (Italia).

Factorii principali de asemanare, de aderenta a administratiilor publice, par a se contura in doua planuri: politic si istoric.

a) Factori de ordin politic

Modelul "european" de administratie publica trebuie sa fie considerat ca una dintre variantele modelului "occidental", care presupune si alte modele (de exemplu cel de peste Atlantic sau din tarile ex-colonizate, care au reprodus modelul de administratie al puterilor coloniale in Africa, America de Sud).

Esenta acestui model o constituie o anumita conceptie a raporturilor dintre administratie si politica, deci o anumita apropiere de puterea politica bazata pe democratie electiva si pluralista si pe principiul separarii puterilor (divers interpretat).

Administratia se situeaza deci intr-un context politic, care prezinta numeroase similitudini.

Modelul zis "occidental" se caracterizeaza sintetic prin urmatoarele trasaturi: este un model imprumutat din traditiile liberale ale democratiilor occidentale si din teoria "Weberiana". Din principiile liberalismului care guverneaza democratiile occidentale, "modelul" de administratie publica imprumuta anumite caracteristici  cunoscute, care privesc, in principal, relatiile dintre puterea politica si administratie.

Tezele de baza ale modelului zis occidental de administratie publica sunt subordonarea administratiei fata de puterea politica si separarea politicului de administratie. Aceste principii antagoniste persista, dar se neutralizeaza, rezultand un echilibru relativ (uneori precar).[2]

Asigurarea subordonarii administratiei fata de politica, in regimurile occidentale, se face prin mai multe mijloace, dintre care mentionam:

existenta, in sanul aparatul administrativ, a autoritatilor a caror recrutare este mai degraba politica si care fac legatura intre puterea politica si administratie (inalti functionari, recrutati si eventual revocati pe baza criteriilor politice);

existenta "cabinetelor ministeriale", al caror rol este politic, dar care contin mai intotdeauna membri din inalta administratie (exemplul Frantei sau al "Minister Büro" din Germania);

uneori, prezenta functionarilor in randurile adunarilor politice faciliteaza transmiterea ordinelor politice autoritatilor administratiei publice insarcinate sa le execute.

Si invers, fosti parlamentari sau ministri pot primi compensatii pentru servicii facute in sfera politica, sub forma de posturi administrative de inalt nivel.

Dar subordonarea administratiei fata de puterea politica exprimata constitutional de subordonarea puterii executive (din care deriva administratia) fata de puterea legislativa democratic aleasa, este deci reprezentativa si nu duce la confuzia rolurilor (a se vedea controlul parlamentar).

Principiul separarii autoritatilor administratiei publice de autoritatile politice este un alt element constitutiv al modelului occidental.

Administratia imprumuta din teoria lui Max Weber conceptul de profesionalizare si de neutralitate. Administratia este considerata 424h71e ca un instrument susceptibil sa serveasca guvernul, oricare ar fi majoritatea parlamentara a momentului. Ea dobandeste, astfel, o anumita autonomie in raport cu puterea politica. Aceasta autonomie este intarita prin continuitate (administratiile raman), ea insasi legata de cariera administrativa a functionarilor si de garantiile de care acestia dispun pentru a rezista prea marilor presiuni politice (ca acelea care ar rezulta din "spoils system").

Separarea administratiei de puterea politica poate lua forme mai mult sau mai putin rigide. In Marea Britanie, accesul functionarilor la puterea politica (Parlament, ministri etc.) este limitat pentru anumite categorii de agenti. In Germania sau Franta, "puntile" dintre lumea politica si lumea administrativa sunt mai numeroase si mai usor de trecut.

Este usor de presupus ca autonomia administrativa nu este decat relativa; nu se poate vorbi in statele Europei occidentale de "dictatura administrativa", oricare ar fi ponderea reala a birourilor in viata cetatenilor[3].

b) Factori de ordin istoric

Nu este cazul sa insistam prea mult asupra asemanarilor evolutiei istorice (economice si sociale) a tarilor geografic apropiate si confruntate adesea cu aceleasi evenimente; in acest sens, amintim rolul modelului administrativ napoleonian, fondat pe o administratie civila centralizata si ierarhizata, aproape ca administratia militara.

Ceea ce imitatia spontana n-ar fi putut reusi, a fost realizat de cuceririle militare. In Italia, Belgia, Spania, Portugalia etc., principiile unor asemenea administratii au fost impuse tarilor invinse. Adesea, aceste principii s-au mentinut chiar dupa refluxul trupelor napoleoniene.

O. Mayer a explicat excelent atractia exercitata in Europa, in secolul al XIX-lea, de tipul de administratie promovat de Imperiu. In raport cu administratiile fostelor monarhii, administratia napoleoniana se prezenta ca o administratie moderna si eficace.

In ciuda superioritatii sale, administratia imperiala era violent contestata de autorii englezi (L. Dicey), care vedeau in aceasta o expresie a "imperialismului" si care o opuneau administratiei britanice, in care ei identificau o autentica administratie democratica.

Dupa revolutia industriala si aparitia Statului Welfare[4], societatile europene au cunoscut forme analoge de dezvoltare economica, sociala si culturala:

. crearea unei administratii "economice", legata de interventiile economice ale puterii publice (mai ales in secolul al XX-lea);

. crearea unei administratii "de servici" (invatamant, sanatate, agrement, cultura etc.), in functie de prestari;

. crearea unei administratii legate de urbanizare (echipamente colective etc.);

. crearea unei administratii specializate in noile probleme ale mediului inconjurator, ale tehnologiilor avansate etc.

Incercand sa descifram aceste elemente in directii multiple, subliniem ca nu este vorba de un model finisat, definitiv, ci de o schita de potential model, pe care trebuie sa o vedem in linii mari. Astfel, asa dupa cum vom observa, similitudinile, chiar inrudirile, nu exclud existenta anumitor divergente de fond.

Vom proceda la o scurta prezentare a administratiei de tip "european" in jurul urmatoarelor aspecte: structuri, mecanisme de actiune si sisteme de control.

a) Asemanarea structurilor administratiei publice trebuie abordata cu multa prudenta. Structurile statului fiind variabile, ar fi zadarnic sa cautam institutii absolut comune in diferite tari europene. Dar se pot sublinia, totusi, cateva tendinte de apropiere institutionala.

Relansarea autonomiei locale pare a fi unul dintre factorii importanti ai evolutiei institutiilor administrative contemporane.

Desigur, traditia autonomiei locale era deja foarte puternica. Guvernul local este prevazut astfel ca una din expresiile autentice ale democratiei. Este adevarat ca autonomia autoritatilor locale fusese redusa progresiv, mai ales din motive financiare, dar structurile locale au reusit sa conserve esentialul autonomiei lor.

In alte state ale Europei, reformele structurilor locale in sensul unei intariri a autonomiei, sunt adesea legate de stabilirea sau de aparitia democratiilor. In Germania Federala, solutia federala a fost impusa de aliati in 1947 (dar corespunde unei traditii istorice); in Italia, institutia regionalismului (care are radacini stravechi) dateaza de la Constitutia din 1948; in Spania, Constitutia din 1978 introduce autonomia regionala cu Comunitatile autonome. In Grecia, in Portugalia, aparitia sau intoarcerea democratiei este insotita de crearea colectivitatilor locale si chiar a regiunilor autonome.

Intr-un mod general, se poate spune ca in cvasi-totalitatea statelor europene democratia locala constituie un fel de corolar al democratiei politice. Chiar si in vechile democratii, mai mult sau mai putin centralizate, structurile locale se consolideaza. In Franta, odata cu reformele descentralizatoare din 1982-1983, chiar sub presiunea tutelei administrative, s-au creat regiunile, ca niste colectivitati teritoriale. La fel in Olanda, Danemarca, in Belgia.

Schimbarile politice relativ recente in tarile din Est au condus, de asemenea, la dezvoltarea autonomiei colectivitatilor locale si institutiilor locale existente.

Este indiscutabil ca schimbarile institutionale in curs in ex-democratiile populare se traduc printr-o consacrare a autonomiilor locale si regionale, cu mecanismele deja incercate in democratiile occidentale (alegeri libere, competente semnificative etc.). Problemele tehnice de asemenea vor trebui tratate: diferite nivele ale administratiei publice locale, resursele financiare si umane, controlul puterii centrale. Fiecare tara va trebui sa-si elaboreze asa cum crede de cuviinta si sa conduca politica sa conform intereselor si aspiratiilor poporului sau.

Multiplicarea structurilor de decizie, de coordonare si de consiliu la nivel general ar parea sa constituie un alt punct comun al autoritatilor administratiei publice din statele europene contemporane.

Mai multe ratiuni pot explica aceasta tendinta, si anume:

- complexitatea problemelor administrative in anumite domenii: acela al economiei (non dirijiste); acela al tehnicilor noi (informatica, biotehnica, birotica); acela al mediului, etc.;

- segmentarea structurilor administrative de decizie la nivel central, in functie de specializarile tehnice sau de consideratiile politice ale momentului, fenomen generat de necesitatea de a amenaja autoritatile de coordonare pe orizontala pentru a mentine coerenta politicilor nationale. In principiu, detinatorii puterii executive sunt liberi sa determine numarul autoritatilor de legatura care li s-ar parea utile, intelegandu-se si faptul ca ministerele raman structurile esentiale ale administratiei.

Functia ministerelor este peste tot aceeasi; de a programa activitatile care le sunt incredintate, cu ajutorul comisiilor ad-hoc, de a pregati proiectele de decizii pe care Guvernul trebuie sa le prezinte Parlamentului, de a asigura legatura cu autoritatile executive in plan local sau cu structurile locale descentralizate, avand in competenta acelasi sector (in cadrul unei politici de descentralizare).

Consemnam, de asemenea, aparitia autoritatilor administrative independente (sau, in orice caz, autonome in raport cu Guvernul), in diverse domenii, cum ar fi:

- acela al drepturilor si libertatilor esentiale ale cetatenilor, pentru care autoritatile administratiei publice nu raspund in fata autoritatii ierarhic superioare. Aceste autoritati administrative independente par mai capabile de a asigura eficient functia de protectie a cetateanului in raport cu administratia (Ombudsman, comisar parlamentar, Defensor del Pueblo, Mediator al Republicii etc.);

- acela al activitatilor economice, sensibile in economiile de piata si pentru care structurile autoritatilor administrative clasice (tipul ministerial), pareau defectuos adaptate: concurenta, activitatile bursiere, operatiunile bancare, etc.;

- acela al activitatilor administrative noi, cerand interventii mai suple, mai putin formalizate: exemplul lui "quangos" (cvasi-autonomous non governmental organizations) in Marea Britanie este tipic in aceasta privinta.

Aceste organisme se dezvolta adesea la periferia administratiei clasice.

b) Asemanarea mecanismelor de actiune

Sunt necesare si aici cateva observatii generale. Mijloacele de actiune care ar parea, in diferite tari europene, ca fiind asemanatoare, sunt mai ales mijloacele umane, dar si mijloacele juridice.

Se vor lasa la o parte, in ciuda importantei lor, mijloacele financiare, care nu tin de disciplina dreptului administrativ stricto senso.

Referitor la mijloacele de personal, avem in vedere aspectele legate de functia publica. Chiar daca toate statele europene ar dispune de o functie publica importanta, avand sarcina de a pune in opera interventiile statului si colectivitatilor locale, in diferite sectoare ale vietii sociale, ar fi inexact sa avansam ipoteza ca aceste state pot impartasi aceeasi conceptie privitoare la functia publica.

Iata de ce tendintele care pot fi decelate vor parea, in anumite privinte, putin contradictorii. Notiunea de concurs de recrutare se utilizeaza in mai multe tari, in masura in care ea este cea mai conforma sistemului meritului, ca si conforma principiului non-discriminarii politice, ideologice, religioase sau de alta natura. In privinta aceasta, procedeul concursului este prezentat ca o exigenta a democratiei si ca o garantie a neutralitatii administratiei publice vis-à-vis de cetateni. Mai multe tari apartin acestui curent : Franta, Spania, Germania etc.

Dar concursul nu este singurul mod de recrutare a agentilor publici in tarile care il practica (anumite numiri sunt discretionare sau sunt folosite alte sisteme de recrutare). In plus, concursul intern si promovarea in cariera sunt rezervate tarilor care adopta notiunea de "cariera".

Anumite state nu retin conceptia de "functie publica" si o prefera pe aceea de civil service sau civil servant (sau local government officers) care au in vedere locul de munca determinat si nu cariera; trebuie evocata Marea Britanie, dar conceptia britanica de civil service a avut o oarecare influenta pe continent.

Formarea agentilor este in principiu asigurata cu scopul obtinerii eficacitatii ansamblului. Dar ea este organizata dupa metode care variaza: sistemul scolii nationale de administratie (Franta, Spania etc.); sistemul stagiilor (specializate sau nu).

Uneori formatia tehnica este privilegiata in raport cu formatia generala. Alteori prevaleaza tendinte inverse.

Notiunea de "cariera" prevaleaza in diverse state europene. Aceasta comporta ca incununare ideea ca functionarul in serviciul statului (sau in al unei colectivitati locale) este intr-o situatie statutara, adica legala si impersonala si care ii asigura sanse rezonabile de promovare de-a lungul vietii sale profesionale si garantii suficiente privind securitatea activitatii sale. Iata de ce avansarile se fac dupa anumite reguli (concurs intern, tabele de avansare) si sanctiunile disciplinare sunt reglementate cu rigoare (pentru a evita abuzurile acelui "spoils system").

In contrapartida, avantajele financiare de care beneficiaza functionarii sunt incadrate de puterile publice in asa fel incat sa respecte principiul egalitatii; dreptul la greva este teoretic reglementat, etc.

Distingerea dupa grade, ca si organizarea ierarhizata a functiunii publice, corespund global acestei analize (Franta, Italia, Spania).

In alte tari (exemplu: Marea Britanie, Olanda, intr-o oarecare masura si Belgia), notiunea de activitate o domina pe aceea de cariera organizata; agentul este recrutat pentru a ocupa un loc de munca determinat si nu pentru a ramane in sanul unei ierarhii de-a lungul careia ar urma sa urce.

Cat priveste mijloacele juridice, vom observa si aici elemente comune si elemente de diferentiere. In cea mai mare parte a statelor europene de pe continent domina ideea ca administratia, depozitara a puterii publice, trebuie sa utilizeze de preferinta actul unilateral, simbolul prerogativelor sale. Administratia are deci puterea de a imprima celor administrati obligatii juridice coercitive si de a asigura executarea lor prin forta publica, daca trebuie.

Iata de ce, administratia este condusa, pentru activitatile sale de putere publica, de un drept special, derogator de la dreptul comun, si supusa unui judecator special, judecatorul administrativ.

Dar notiunea de act administrativ nu este intotdeauna inteleasa la fel: in Franta, Spania, Portugalia, Italia etc. ea inglobeaza actele regulamentare ca acte individuale; in Germania, actele regulamentare nu sunt considerate acte administrative.

In alte tari, si mai ales in Marea Britanie, ideea ca administratia poate beneficia de prerogative maxime, nu a fost luata in considerare. Administratia se supune deci judecatorului ordinar.

Totusi, este posibila o evolutie care ar putea antrena si un alt fel de sistem administrativ.

Tehnica contractuala este utilizata in statele europene ca mod de actiune administrativa, dar cu variante notabile.

In anume state (Franta, Italia, Spania, Portugalia) notiunea de contract administrativ permite administratiei sa-si conserve prerogative deloc de neglijat (modificare unilaterala, rezilierea unilaterala, sanctiune unilaterala etc.) si sa supuna litigiile sale contractuale judecatorului sau firesc.

In cazul in care se considera mai important contractul de drept privat, competenta judiciara se impune. In plus, dezvoltarea procedeului contractual, desi ar parea inegala de la o tara la alta, asistam, totusi, la o expansiune continua a tehnicii contractuale, chiar si intre persoanele juridice de drept public.

Trebuie sa notam, de asemenea, ca metodele care permit cetatenilor sa joace un rol mai activ, cunosc in cea mai mare parte a statelor europene un loc deosebit.

Remarcam, totodata, procedurile de informare se multiplica; motivarea actelor administrative, accesul la documente administrative, reducererea campului de aplicare a "secretului" administrativ[5].

Procedurile de participare sunt, de asemenea, mai frecvente; nu numai consultatia (care a existat intotdeauna, cu efecte diverse), ci si tehnicile care implica un rol mai activ al destinatarilor actiunii administrative; apoi, anchetele publice ("hearings"), dezvoltarea legilor de procedura administrativa non contencioasa etc.

Probabil ca progresul informaticii si tehnicilor anexe va facilita acest tip de relatii, care implica o alta forma de administratie, mai putin autoritara si mai putin rigida.

c) Asemanarea sistemelor de control

Necesitatea controlului administratiei nu este pusa la indoiala in statele Europei occidentale. Acest control corespunde ideii ca administratia este supusa regulii dreptului intr-un stat de drept.

Sistemele de control sunt diverse si sarcina lor este variata. Dar unul dintre ele este, fara indoiala, mai important decat celelalte si anume: controlul jurisdictional.

Controalele jurisdictionale sunt mai mult sau mai putin originale.

In anumite tari, administratia publica este supusa controlului ordinar, dar procedurile acestui "judicial review" (Marea Britanie) au tendinta de a se apropia de acelea ale statelor continentale.

In alte tari, a triumfat sistemul jurisdictiei administrative specializat, care are menirea de a judeca administratia (cel putin in activitatile sale de putere publica sau de gestiune publica) cu tehnicile invecinate (demne de luat in seama).

Autoritatile controlului jurisdictional sunt in principiu specializate (tip Consiliu de Stat francez sau italian, Tribunalul suprem spaniol etc.), dar nu constituie in mod necesar un ordin jurisdictional distinct de ordinul judiciar.

Recursurile privind administratia privesc legalitatea actiunii administrative unilaterale sau alte activitati ale administratiei publice, contracte, responsabilitate[6].

Recursul pentru exces de putere, in ceea ce priveste anularea actelor administrative abuzive, este ilustrarea cea mai cunoscuta. In anumite tari s-au dezvoltat actiuni mai sofisticate, care permit constrangerea administratiei publice de a lua o decizie sau de a adopta un comportament determinat[7].

Misiunea controlului este variabila, dar exista tendinta de a o aprofunda si de a o preciza.

Acestea sunt principalele elemente ale unei potentiale schite de model european de administratie publica, ce se pot constitui intr-o baza de date.

13.2. REGIONALIZAREA  SI  COOPERAREA  INTERREGIONALA IN  PROCESUL  DE  INTEGRARE  EUROPEANA

Regiune. Regionalism. Regionalizare

Cresterea importantei regiunilor in Europa, oricare ar fi definitia pe care am folosi-o pentru regiune - o definitie institutionala sau una politica, reprezinta un fenomen marcant al ultimilor trei decenii. Denis de Rougemont nu numai ca il presimtise, ci il si inserare ca element fundamental al procesului de constructie europeana al secolului XXI. Pentru el, federalismul si regionalismul erau inseparabile[8].

Realizarea unei analize a fenomenului de afirmare regionala care se manifesta in Europa ne conduce, la nivel institutional, catre un dublu dialog, vertical si orizontal. Primul corespunde relatiilor pe care le dezvolta sau pe care incearca sa le dezvolte regiunile cu institutiile europene, Uniunea Europeana sau Consiliul Europei. Al doilea reiese din importanta pe care regiunile o acorda relatiilor directe pe care le stabilesc intre ele. Anul 1975 marcheaza momentul de institutionalizare, din aceasta perspectiva, atat a relatiilor cu institutiile europene, cat si, mai ales, a relatiilor directe dintre regiunile frontaliere.

 

Regiunea

Primele imagini care ne vin in minte evocand cuvantul regiune, sunt acelea de spatiu - de un anumit spatiu cu limite mai mult sau mai putin suple - apoi, aceea de grup uman, de colectivitate umana cu caracteristici specifice si mai ales cu o anumita unitate sau identitate. Deci spatiu si grup uman, primele elemente de baza ale definitiei regionale pozitioneaza regiunea ca un intermediar intre colectivitatea locala (cu un teritoriu si o colectivitate clar delimitate), si stat (delimitat teritorial, in care traieste o natiune). Dar aceste doua concepte de spatiu si de grup pot fi imediat "reutilizate" in doua directii diferite care duc, una spre regionalizare, alta spre regionalism, prima insistand asupra spatiului (organizarea si cadrul sau), cea de-a doua asupra grupului, a comunitatii (identitatea si actiunea sa).

In incercarea de a defini notiunea de regiune (un spatiu in care traieste o colectivitate cu caracteristici specifice) se poate pune in anumite cazuri intrebarea daca nu cumva nu se creeaza "obiectul" tocmai prin incercarea de a-l descoperi. Pentru ca trebuie sa avem tot timpul in minte fluiditatea termenului si nu trebuie sa-l simplificam peste masura, dandu-i o alura de mit.

Ideea de regiune este destul de ambigua. Consiliul Europei a considerat regiunea ca fiind "un interval de dimensiune medie susceptibil de a fi determinat geografic si care este considerat ca omogen".

Daca se admite ca notiunea de "dimensiune medie" este total subiectiva, nu se poate atribui regiunii o scara tip. In schimb, legatura intre teritoriu si elementul uman care il populeaza, element care apare ca o constientizare a caracterului omogen al regiunii, este prezenta totdeauna cand este vorba de definirea acesteia.

In ceea ce priveste Uniunea Europeana, aceasta a dat o definitie cu un caracter mai degraba administrativ pentru regiune: "esalonul imediat inferior celui al statului", esalon care, in functie de competentele care i-au fost acordate (in cazul sistemelor centralizate) sau pe care si le-a acordat (in cazul sistemelor federaliste), gestioneaza pe plan administrativ si politic o comunitate teritoriala a carei dimensiune variaza in limite foarte largi. In acest sens, Cartea Comunitara a Regionalizarii[9] afirma la Art.1:

1. "In cadrul acestei Carte, prin regiune se intelege un teritoriu care formeaza, din punct de vedere geografic, o unitate neta, sau un ansamblu similar de teritorii in care exista continuitate, in care populatia poseda anumite elemente comune si care doreste sa-si pastreze specificitatea astfel rezultata si sa o dezvolte cu scopul de a stimula progresul cultural, social si economic.

2. Prin elementele comune ale unei populatii concrete se intelege o specificitate comuna in materie de limba, cultura, traditie istorica si interese legate de economie si transporturi. Nu este neaparat necesar ca toate aceste elemente sa fie reunite in toate cazurile.

3. Diferitele denumiri si natura juridico-politica pe care aceste entitati le pot primi in diferitele state - comunitati autonome, landuri, nationalitati etc. - nu le exclud din consideratiile stabilite in prezenta Carta".

De asemenea, Art.2 al Cartei afirma expres ca "statele membre ale Comunitatii Europene sunt invitate, avand in vedere vointa populara, traditia istorica si necesitatea unei administrari eficiente si adecvate a functiilor ce le revin - in special, in materie de planificare a dezvoltarii economice, sa institutionalizeze in teritoriile lor (sau sa mentina acolo unde exista) regiuni in sensul Art.1 al acestei Carte".

Si Adunarea Regiunilor (ARE) a definit regiunile ca fiind acele "entitati politice de nivel imediat inferior statului, care dispun de anumite competente exercitate de un guvern, care, la randul lui, este raspunzator in fata unei adunari alese in mod democratic".

Concretizand aceste aspecte, in procesul de constituire a unei noi Uniuni Europene putem semnala trei directii decisive care definesc ascendenta realitatii regionale[10]:

- in primul rand, regiunile contribuie la dezvoltarea economica si la realizarea obiectivului de coeziune economica si sociala;

- in al doilea rand, regiunile contribuie la apropierea necesara a cetatenilor de realitatea Uniunii Europene, facand posibila o mai mare democratizare institutionala;

- in al treilea rand, regiunile sunt exponentele unei Europe pluraliste in care convietuiesc realitati culturale, lingvistice si sociale foarte diverse.

Insusi Parlamentul European, in Rezolutia sa asupra politicii comunitare in domeniul culturii, din 1 decembrie 1993, a afirmat ca "drumul catre Uniunea Europeana trece prin manifestarea si promovarea identitatii culturale europene, care este rezultatul unei interactiuni a civilizatiilor si a unei pluralitati de culturi nationale, regionale si locale".  

Problema ridicata de curentul regional este o problema a spatiului european remodelat de noul echilibru intern al statelor care revendica din ce in ce mai greu monopolul politicului. Intr-adevar, se pune intrebarea daca administratiile "s-au adaptat la aria europeana" pentru ca "tendinta generala se pare ca este, la nivel national, descentralizarea si integrarea in structurile europene". Dar daca tendintele nu sunt foarte greu de decelat, semnele de intrebare asupra modelului de regiune sunt de o mare actualitate: regiunea   - o reforma sau revolutie sau regiunea - un nou model politic al Europei, si aici, Denis de Rougement incearca sa schiteze o definitie, regiunea reprezentand inainte de toate un "spatiu de participare civica", o "comunitate de baza".

Regionalizare si regionalism

In incercarea de clarificare a termenilor de regionalizare si de regionalism vom apela la o metoda simpla, recurgand la fenomene care au marcat acesti termeni si la dinamicile pe care ei le antreneaza. In cautarea unei realitati regionale vom enumera patru astfel de fenomene:

- dezechilibrele regionale reprezinta una din problemele a caror existenta nu necesita lungi demonstratii, aproape toate statele europene prezinta diferente de dezvoltare in teritoriu;

- alienarile etno-culturale au fost constientizate la nivel regional de catre colectivitatile care considera nejustificate dependentele lingvistice si culturale in raport cu alte regiuni. In acelasi timp ele nu sunt de acord cu afirmarea incapacitatii lor de a-si administra propriile probleme;

- centralismul, avand o stransa legatura cu fenomenul precedent, este caracterizat de procesul prin care orice decizie, indiferent de domeniul ei, este luata la nivelul central al statului;

- "socializarea" politicii europene[11] are o incidenta directa asupra fenomenului regional, reprezentand cresterea importantei statului in toate sectoarele vietii sociale si chiar individuale.

Fara nici o indoiala, aceste patru fenomene regionale, in grade diferite si in amestecuri variabile sunt cauzele principale ale dinamicilor regionale care se fac simtite astazi in Europa. Aceste dinamici regionale cunosc trei mari faze in dezvoltarea lor, faze care se pot suprapune, interpenetra si chiar opune in timp, in cadrul evolutiei acestui "proces regional":

. aparitia constiintei regionale;

. miscarile regionale sau actiunilor regionaliste;

. dezvoltarea institutiilor regionale sau puterilor regionale.

Regionalismul este o miscare care vine de jos in sus in raport cu cele trei faze ale procesului regional. El reprezinta constientizarea intereselor comune (regiunea fiind perceputa ca un teritoriu considerat omogen de catre oamenii ce il locuiesc) si, in acelasi timp, aspiratia lor de a participa la gestiunea acestor interese. Constiinta regionala este foarte aproape, pe o scara mai vasta, de constiinta "afacerilor locale" care exista la nivelul local. De aici se degaja o notiune de comunitate care aspira in mod natural sa-si gestioneze afacerile pentru ca estimeaza a fi cea mai apta a le cunoaste, a le intelege, a le dirija si a apara astfel interesul local. In particular, aceasta comunitate regionala se considera mai capabila de a rezolva aceste lucruri in comparatie cu statul, considerat ca fiind prea indepartat si prea mare, acuzat de a vrea sa impuna un model unitar particularismelor, si in orice caz de a nu avea o dimensiune adecvata pentru a rezolva intr-o maniera eficace problemele lor.

Regionalismul corespunde deci unei dorinte profunde a colectivitatilor de a fi responsabile cu rezolvarea problemelor care le privesc in mod direct.

Regionalizarea, spre deosebire de regionalism, are o traiectorie descendenta si are alte scopuri, propunandu-si alte mijloace de punere in aplicare decat cele ale regionalismului. Aceasta este diferenta fundamentala, care nu face decat sa reapara in fiecare faza a 'procesului regional'.

Ca raspuns la miscarea regionalista, statul poate astfel recunoaste o identitate regionala (regiunea fiind perceputa de data aceasta ca un teritoriu considerat omogen de catre stat) si poate lua masurile necesare pentru ca regiunile sa participe la gestionarea afacerilor proprii.

De fapt, punctul de plecare al regionalizarii il constituie dezechilibrele regionale sau mai degraba constientizarea acestora. Aceasta constientizare este urmata de o strategie a unui aparat statal sau supra-statal (UE) care, plecand de la tehnici savant dozate, incearca sa planifice, sa descentralizeze, sa deconcentreze la nivel regional activitatile economice prea regrupate in unele puncte-forte din spatiul national sau european, putandu-se vorbi in acest context chiar de "transe regionale ale planului".

Ultima etapa a "procesului regional", cea a institutiei regionale, este marcata de obtinerea puterii decizionale - analiza decizionala si analiza institutionala merg totdeauna impreuna - care nu face decat sa confirme, si in cazul regionalizarii, orice astfel de miscare de sus in jos.

Exista o interactiune inevitabila intre cele doua miscari: regionalismul - venit de jos si regionalizarea - venita de sus. Printr-un proces dinamic, nevoilor regiunilor li se raspunde printr-o politica de stat, care are repercursiuni asupra sentimentului regional si antreneaza reactii ale regiunii.

Pentru a concluziona, putem spune ca regionalizarea are, de regula, importanta grija de a ajunge, pentru o tara sau pentru Europa, la un mai bun echilibru in repartitia bogatiilor prin incercarea de a ridica nivelul zonelor mai putin dezvoltate. La randul sau, regionalismul are ca regula de aur ajungerea regiunii la puterea de decizie in toate componentele sale, afirmarea identitatii sale sub aspectele sale de identitate-memorie si identitate-actiune.

Aceste scurte reflexii asupra a ce poate fi o regiune, asupra proceselor de (re)descoperire a spatiului sau a colectivitatii regionale autentice, a faptelor de identitate, de dialog si de participare, permit o mai buna intelegere a dublei relatii, din ce in ce mai institutionalizata, care se stabileste direct intre regiuni, ca si cea dintre regiuni si institutii europene. Aceasta dubla relatie se inscrie in dialectica regionalizare-regionalism, mai mult sau mai putin intensa, in functie de fiecare stat.

 Principiul subsidiaritatii

Acest principiu apare in conditiile in care schemele politice traditionale si indeosebi cea a Statului-Providenta sunt puse in discutie din ratiuni atat financiare cat si ideologice. El incearca sa raspunda deci, pe de o parte, acestor nevoi de reasezare institutionala si de evolutie sociala si pe de alta parte, unei nevoi de participare mai activa a cetatenilor la luarea unor decizii prin coborarea nivelului de luare a acestora cat mai aproape de problemele concrete.

Analiza pe care o vom face principiului subsidiaritatii in randurile care urmeaza se datoreaza importantei pe care acesta il are in impulsionarea cooperarii interregionale transfrontaliere. Flexibilitatea cu care el poate raspunde la nevoia de distribuire dinamica a competentelor pe nivelele de putere ale statului il defineste ca pe un pilon al transformarilor pe care le vor resimti structurile de putere in incercarea de a raspunde noilor provocari ce le stau in fata.

Subsidiaritatea este, in momentul de fata, unul din cuvintele care sunt folosite de fiecare in interesul sau, dandu-i-se semnificatii diferite in functie de circumstante si de vointa politica. Termenul variaza astfel intre definirea lui ca un criteriu de delimitare a puterilor si a legitimitatii nivelelor de putere - pe de o parte - si ca forma ambigua folosita la eschivarea de la orice fel de obligatie - pe de alta. Dar, dincolo de ambiguitatea sa, s-a putut contura un nucleu de interpretari ce pot fi date acestui principiu.

O prima analiza ce se poate face priveste abordarea subsidiaritatii ca principiu de organizare sociala. Respingand ceea ce A.Tourraine numea "socializarea politica"[12], adica influenta crescanda pe care statul o are asupra tuturor aspectelor vietii individuale (desi nu apare ca un principiu fundamental al democratiei), subsidiaritatea aduce recunoasterea autonomiei particularilor in raport cu structurile organizatorice si institutionale ale vietii sociale. In acelasi timp, pentru deosebita sa aplicare, ea presupune formarea libera a unor grupuri capabile sa rezolve problemele care depasesc capacitatea de raspuns la nivel individual, manifestandu-se astfel si ca o reactie contra individua-lismului excesiv. Numai in acest mod subsidiaritatea a putut inspira ideologii organiciste - conform carora partile nu sunt decat elemente ale unui tot si ele nu pot avea aspiratii diferite de "binele comun" - sau deviatii corporatiste.

Principiul reuseste astfel sa includa doua implicatii diferite, chiar opuse.

O a doua analiza asupra rezonantelor notiunii de subsidiaritae ne conduce, in primul rand, la ideea de supleanta, de suplinire de catre o autoritate (sau persoana) a cuiva. Principiul este astfel unul de limitare a puterii fara ca prin aceasta sa impuna un caracter normativ. Mai mult decat o norma, el defineste o tendinta lasand deschise conditiile de aplicare a sa, conditii care pot varia in functie de circumstantele temporale si de loc.

In al doilea rand, subsidiaritatea evoca ideea de subsidiu, de ajutor, lucru care ne duce catre imaginea unei actiuni interventioniste. De data aceasta principiul nu urmareste dreptul autoritatii de a interveni, ci daca nu cumva aceasta nu are chiar datoria sa o faca. Aceasta a doua idee se deosebeste insa de sensul traditional al interventiei Statului-Providenta, imbracand mai degraba o forma de ajutor care incurajeaza si autorizeaza autonomia.

Eliberata din contextele istorice, ideologice si confesionale, subsidiaritatea ne apare astazi ca o invitatie la regandirea relatiilor sociale intr-un context de autonomie locala sporita si la gasirea unui echilibru intre libertatea persoanelor si a diferitelor entitati existente, pe de o parte, si autoritatea tutelara a statului, pe de alta parte. Astfel, principiului subsidiaritatii i se pot atribui trei sensuri[13]:

- un sens filozofic, prin care, situat intr-o transformare dinamica principiul subsidiaritatii se afla pe punctul de a deveni o grila de analiza a functionarii societatilor contemporane si poate unul din ghizii revolutiei lor institutionale;

- un sens juridic ce ramane inca confuz, cu o punere la punct impiedicata de obiectii tehnice, dar si de principiu;

- un sens tehnic, criteriu de examinare a competentelor diferitelor niveluri ale puterii si de eventuala redistribuire a acestora.

Principiul invocat mai ales la nivel european si local (supra si sub-statal) isi gaseste o definitie in Carta europeana a autonomiei locale, care stipuleaza in articolul 4, el insusi intitulat "intinderea autonomiei locale" urmatoarele:

"Exercitarea responsabilitatilor publice trebuie, de o maniera generala, sa revina de preferinta autoritatilor cele mai apropiate de cetateni. Atribuirea unei responsabilitati unei alte autoritati trebuie sa tina seama de amploarea si de natura sarcinii, precum si de cerintele de eficacitate si de economie".

Dincolo de alegerea de natura politica pe care o ofera, putem gasi aici expresia principiului subsidiaritatii ca principiu general de organizare institutionala care tinde sa favorizeze baza in raport cu varful. Abordarea Cartei europene a autonomiei locale este mai putin ambigua decat definitiile succinte date in cadrul C.E.E., in special in Raportul Spinelli, care poate fi interpretat in sens contrar, ca destinat a favoriza integrarea, deci dezvoltarea puterii autoritatii superioare:

"Uniunea nu actioneaza decat pentru indeplinirea sarcinilor care pot fi abordate in comun de o maniera mai eficace decat de catre state actionand separat, mai ales a acelora a caror realizare necesita actiunea Uniunii pentru ca dimensiunile efectelor lor depasesc frontierele nationale".

Trebuie amintit totusi ca actiunile Uniunii Europene, desi privesc cu prioritate aspectul ascendent al subsidiaritatii, nu neglijeaza aspectul sau descendent. In acest mod, concluziile Consiliului European, definite la intalnirea de la Corfu din 24 si 25 iunie 1994 evidentiau faptul ca "deschiderea si subsidiaritatea constituie concepte esentiale care necesita o elaborare mai atenta" si in continuare se afirma ideea ca "Uniunea trebuie sa fie construita cu contributia cetatenilor ei". De aceea, principiul subsidiaritatii nu trebuie focalizat numai pe relatia UE - statele membre, ci trebuie sa cuprinda si nivelele regional si local, ceea ce va presupune, fara indoiala, o consolidare a procesului de constructie a Europei regiunilor.

Putem observa cum, invocand acelasi principiu, cele doua institutii europene, Consiliul Europei si Uniunea Europeana, se diferentiaza in aplicarea lui. Daca prima  institutie amintita promoveaza prioritar difuzarea notiunii de autonomie locala si regionala in organizarea interna a membrilor sai, cea de-a doua incearca gasirea unui echilibru intre obiectivul politic de uniune la nivel continental si competentele initiale ale statelor membre. Ne gasim pe pozitia ideala pentru a vedea aceasta diferenta. Trebuie mentionat insa faptul ca, in ultimul timp, pozitiile celor doua institutii europene s-au apropiat prin conlucrarea dintre ele. Aceasta apropiere s-a materializat si cu ocazia Conferintei organizate de Parlamentul European si Autoritatile locale ale Uniunii Europene in cooperare cu Comitetul Regiunilor si cu participarea Adunarii Regiunilor din Europa si Consiliul European al Municipalitatilor si Regiunilor. In programul final al acestei manifestari se afirma ca aceste institutii "cred in necesitatea redefinirii principiului subsidiaritatii luandu-se masuri clare pentru aplicarea sa autoritatilor locale si regionale investite cu putere prin legile nationale ale statelor membre, cu scopul maririi eficacitatii in procesul de luare a deciziilor si in derularea diverselor politici; pun accentul pe nevoia stabilirii de criterii pentru aplicarea acestui principiu cu mai multa claritate si definirea lui intr-o maniera stricta in protocolul anexat Tratatului".

Astfel, cele doua interpretari (mai mult sau mai putin diferite) se intalnesc totusi intr-un punct comun: repunerea in discutie a competentelor statului, care trebuie sa gaseasca raspunsuri viabile celor doua provocari care ii stau in fata - integrarea europeana si descentralizarea interna.

Pe baza analizelor si reflexiilor precedente si luand in considerare vointa de a traduce principiul subsidiaritatii in "transpuneri institutionale" am schitat trei posibile materializari ale acestora:

- privit ca o regula de repartitie a competentelor prin care se incearca coborarea nivelului de luare a deciziilor cat mai aproape de problemele ce trebuie rezolvate pentru realizarea unei administrari cat mai eficiente. Aceasta regula se aplica nu numai in relatia stat-nivel substatal (de obicei regiunea), ci, mai departe in raporturile dintre nivelul regional si nivelele locale pentru a se evita orice forma de concentrare a responsabilitatilor la nivel regional;

- privit ca principiu politic, exercitarea competentelor la un nivel pe cat posibil mai aproape de cetatean inseamna incredintarea competentelor retrase statului numai autoritatilor conduse sau controlate de autoritati alese la nivel local. Aceasta idee trebuie pusa in evidenta mai ales daca avem in vedere abundenta aparitiilor de organisme la nivel local, care scapa cateodata controlului colectivitatilor comunale de baza;

- pe un plan mai general, principiul subsidiaritatii constituie o incitare la revederea, din perspectiva celor doua idei precedente, a repartitiei competentelor cu scopul de a se pregati o reglementare la timpul potrivit.

 Consideratii asupra problemei regionale in Romania

Consideram ca nu poate lipsi dintr-o analiza a viitorului proces de cooperare interregionala transfrontaliera care se adreseaza Romaniei o conturare a imaginii regionalizarii interne. Desi cooperarea interregionala transfrontaliera nu impune respectarea anumitor dimensiuni ale spatiilor frontaliere, iar judetele actuale sunt apte din punct de vedere socio-economic sa intre intr-un astfel de tip de cooperare, nu este lipsit de interes sa facem o scurta analiza a realitatii regionale a Romaniei.

Aparitia regiunii ca nivel administrativ intermediar nu a urmarit dublarea unor nivele de decizie. Datorita transformarilor care se manifesta la nivel mondial, a ridicarii (de la nivel departamental) sau a coborarii (de la nivel central) a competentelor, prin crearea unui centru de decizie la nivel regional se urmareste in permanenta o crestere a eficientei administratiei printr-o repartizare de competente care sa produca cele mai puternice efecte asupra celor administrati. In concluzie, in ceea ce priveste autoritatea regiunii, trebuie subliniat faptul ca statul ii deleaga acesteia nu atributiile sale, ci o parte din autoritatea pe care o detine, in scopul de a exercita aceste atribute. Avem astfel de a face cu o descentralizare national-democratica (prin delegarea de autoritate) in opozitie cu descentralizarea autonomist-etnica, ce inseamna delegarea de atribute: limba unica, autoritate legislativa unitara si odata cu aceasta destramarea autoritatii statului[14].

Aparitia unei reprezentari publice regionale in Romania centrata pe conceptul de "interes regional" necesita studierea acestui fenomen din cel putin doua puncte de vedere:

. al conceptului de regiune ca unitate teritoriala substatal;

. al valorilor socio-culturale ce stau la baza aparitiei si existentei unei identitati regionale si al frontierelor specifice care le delimiteaza.

Raspunzand cererii Uniunii Europene, Guvernul Romaniei a prezentat in cadrul Sesiunii de lucru a Comisiei de elaborare a Strategiei nationale de pregatire a aderarii Romaniei la Uniunea Europeana un studiu privind o posibila dezvoltare regionala a Romaniei, urmarind o grupare a judetelor pe zone de interes ale acestora, in functie de considerente economice, geografice, istorice, de protectia mediului etc., Guvernul Romaniei a propus o regionalizare conventionala prin care s-a cautat o cat mai buna echilibrare a teritoriului si a numarului de locuitori in cadrul repartitiei regionale. Fara indoiala, aparitia acestui nivel intermediar ofera posibilitatea unei mai bune colaborari la nivel interjudetean, dar lipsa unor structuri administrative - lucru exprimat explicit in Raport - ridica semne de intrebare asupra capacitatii de reprezentare din punct de vedere juridic si implicit asupra capacitatii lor de a fi parte in cadrul unor actiuni de cooperare interna sau internationala. In harta alaturata se poate urmari regionalizarea conventionala propusa de Guvern.

REGIONALIZAREA CONVENTIONALA A ROMANIEI

Regiunea Bucuresti

Regiunea Banat

Regiunea Constanta

Regiunea Centrala

Regiunea Muntenia de Nord

Regiunea Cluj

Regiunea Oltenia

Regiunea Moldova de Nord

Regiunea Moldova de Sud

Existenta unui complex de valori socio-culturale care stau la baza sentimentului de apartenenta la o comunitate regionala implica aparitia de spatii identitare sub forma unor "configuratii de variabile, relativ durabile, cu grad mare de structurare, care determina fenomene de identitate grupala"[15], care se pot materializa in regiuni istorice, grupuri etnice, religioase, profesionale, de varsta etc.

Avand in centrul preocuparilor intrebarea: "Sunt regionalizarile efective din viata socio- culturala a tarii centrate mai mult pe identitati decat pe probleme locale?", un prim studiu intreprins de prof. Dumitru Sandu[16] face distinctia intre mediul rural - mai conservator - si mediul urban in care urbanizarea genereaza o restrangere a relatiilor identitare, conducandu-ne la doua observatii esentiale:

. identificarea regionala este mai puternica decat cea comunala (sentimentul de apartenenta creste odata cu cresterea dimenisunii colectivitatii locale);

. identificarea locala este mai puternica decat cea ocupationala.

Se pot face o serie de observatii prin urmarirea caracteristicilor zonelor de continuitate culturala din Romania de astazi.

- Regiunile istorice sunt straturi socio-culturale de profunzime peste care s-au suprapus straturi mai noi de mare consistenta si vizibilitate care au facut ca regiunile istorice, desi continua sa ramana relevante pentru diferentierea vietii culturale din Romania, sa apara mai putin conturate si sa aiba largi zone de intrepatrundere.

- Aparitia de noi zone culturale pe teritoriul Romaniei prin segmentarea regiunilor istorice si aparitia unor arii de contact interregional au dus la structurarea unor retele de similitudine culturala care integreaza zone discontinue sub aspect teritorial.

- Grupurile cultural-istorice sunt mai relevante pentru structurile de profunzime ale vietii sociale si culturale ale tarii, iar grupurile culturale sunt mai aproape de cotidian, de cultura traita relativ independent de experienta istorica din zona.

- Conform datelor statistice obtinute la nivel de judet, aceste entitati teritoriale, desi nu au reluat organizarea anterioara anului 1960, reprezinta in momentul actual nu numai unitati strict administrative, ci si structuri complexe care prezinta consistenta sociologica. Ele nu sunt o constructie artificiala, ci au capatat de-a lungul ultimelor decenii un caracter natural, cu un continut identitar pronuntat.

Unele  aspecte  privind  promovarea cooperarii transfrontaliere  in  Romania

In ceea ce priveste situatia Romaniei, procesul de cooperare transfrontaliera - caruia tara noastra trebuie sa-i gaseasca un raspuns adaptat la conditiile noastre geopolitice, economice si sociale - intampina unele piedici.

Cazul particular al Romaniei este marcat de un fenomen contradictoriu, ale carui elemente sunt reprezentate pe de o parte de dorinta de reinfiintare a judetelor disparute in perioada interbelica si dupa cel de-al doilea razboi mondial si care nu si-au mai reluat locul prin reorganizarea administrativa din anul 1968, iar pe de alta parte, de evolutia fireasca de ridicare a nivelului de decizie printr-o cooperare la nivel interjudetean (regional).

Daca procesul de faramitare administrativa - rezultanta a primei tendinte - are la baza un impuls sentimental, dar mai ales constientizarea absentei unui regim de investitii comparabil cu cel de care au beneficiat resedintele de judet, tendinta de ridicare a nivelului de luare a deciziilor este o rezultanta normala a dezvoltarii infrastructurii.

Cresterea vitezei de deplasare a persoanelor, bunurilor si mai ales a informatiei, cresterea capacitatii de prelucrare si stocare a datelor au condus catre dezvoltarea unei capacitati de gestionare a problemelor aparute pe un teritoriu din ce in ce mai mare, fara a se micsora eficienta solutiilor oferite.

De aceea, in absenta unor caracteristici locale - definite printr-o specificitate ce trebuie protejata de pericolul uniformizarii, cererea de revenire la modelul de organizare administrativa a perioadei in care existau aceste judete nu mai poate fi enuntata decat din perspectiva alocarii resurselor. Analiza isi schimba astfel termenii de baza si credem ca o lege adecvata privind bugetele locale ar pune capat acestei revendicari, a carei rezolvare ar necesita un efort financiar deosebit.

Romania, prin pozitia sa geografica, culturala si economica la intersectia unor sisteme diferite si prin invecinarea ei cu state cu diferente de dezvoltare - in conditiile dezvoltarii unei cooperari transfrontaliere - vede generandu-se dezechilibre economice interne, care nu ar duce decat la marirea fracturilor sociale.

Tendinta de respingere a cooperarii interregionale transfrontaliere a fost in cea mai mare masura, normala in conditiile in care Romania beneficiaza numai intr-o masura foarte scazuta, fata de statele membre ale Uniunii Europene, de fonduri structurale care au tocmai rolul de a anihila aceste dezechilibre prin sprijinirea regiunilor mai putin favorizate, si mai ales prin sprijinirea cooperarii dintre ele.

Daca in vestul continentului regiunile mai sarace isi unesc in acest context fortele pentru a putea primi ajutor din partea Uniunii Europene (care finanteaza indeosebi planuri de cooperare transfrontaliera), regiunile bogate se unesc pentru a-si mari ritmul de crestere. Pe de alta parte, tarile din Uniune urmaresc acest tip de cooperare datorita avantajului transformarii unor regiuni "periferice" - la nivelul national, in regiuni "centrale" - la nivel comunitar. Spre deosebire de acestea, Romania in cea mai favorabila situatie - aceea de membru cu drepturi depline in cadrul institutiilor europene si euro-atlantice, va ramane totusi o tara ale carei granite nu vor deveni in totalitate frontiere intra-comunitare. In aceasta situatie, o cooperare transfrontaliera omogena si puternica in Romania se va putea dezvolta numai cu sprijinul administratiei centrale, nu numai printr-un cadru legislativ clar si competent, ci si prin facilitati de ordin financiar si logistic.

Devenind membru cu drepturi depline al Consiliului Europei la 7 noiembrie 1993, Romania parcurge procesul de semnare si ratificare a conventiilor pe care Consiliul Europei le-a adoptat in ideea crearii unei Europe unite si democratice. Acestui proces este obligatoriu sa i se alature un alt proces mai complex, care consta in corelarea legislatiei nationale cu cea europeana.

"Primirea Romaniei in Consiliul Europei a pus in fata sa sarcina deosebita a corelarii intregii legislatii cu documentele internationale (.) ceea ce - este usor de inteles - reclama o intensa activitate legislativa, dar si elaborarea unor studii de specialitate competente"[17].

Continand principii generale, documentele europene, importante desigur prin tematica lor, reprezinta in general declaratii de principii care nu cuprind mijloace imperative pentru aplicarea lor de catre state, obligandu-le pe acestea numai prin scopul de atins si lasand la latitudinea lor stabilirea masurilor specifice si modalitatilor de insertie in dreptul intern a mijloacelor juridice necesare pentru aceasta.

In cazul concret al Conventiei-cadru asupra cooperarii transfrontaliere care a fost semnata de Romania in februarie 1996, se mentioneaza ca acest document este caracterizat de lipsa unor definitii foarte specifice si de modalitatile de insertie a lui in ordinele juridice nationale.

In ceea ce priveste relatia cu Uniunea Europeana, Romania a semnat Acordul de asociere care pune in fata intregii societati romanesti "sfidari" care se constituie intr-un complex socio-cultural-economic in tiparele careia tara noastra trebuie sa-si acomodeze bagajul cultural alcatuit din traditii, obiceiuri, rituri si ritmuri. Nu ne-am propus aici sa cautam, pe un plan general, punctele comune ale modelelor culturale puse in discutie - puncte de amorsare ale unui proces mai degraba de adaptare decat de integrare - ci de a face o analiza a raspunsului pe care il poate da Romania in domeniul cooperarii interregionale transfrontaliere, curent care, odata cu cresterea importantei lui, incearca sa modeleze procesul integrationist din Uniunea Europeana.

Trebuie mentionat in acest context Raportul asupra Strategiei de pregatire a aderarii tarilor asociate la Uniunea Europeana adoptat la Consiliul European de la Essen si care este un document-anexa la strategia romaneasca de integrare europeana. Cooperarea interregionala si promovarea "bunei vecinatati" care reprezinta punctul XII al acestui raport subliniaza importanta deosebita pe care o are cooperarea interregionala din punct de vedere politic si al securitatii la succesul acestei strategii. Uniunea Europeana, in urmarirea realizarii Pactului de Stabilitate, va incuraja cooperarea interregionala transfrontaliera prin sustinerea introducerii unei legislatii comerciale moderne, prin elaborarea unui program de cooperare regionala si de buna vecinatate, care va finanta actiuni impreuna cu INTERREG de-a lungul frontierelor UE - tarile Europei Centrale si de Est si prin elaborarea unui program pentru eliminarea intarzierilor la frontiere[18].

In loc de concluzii, vom pleda pentru cresterea capacitatii administrative a Romaniei de a elabora raspunsuri la problemele pe care le ridica integrarea in structurile europene si euro-atlantice. Trasarea, intr-o maniera foarte clara, a directiilor de dezvoltare pe termen mediu si lung care trebuie sa fie urmarite cu asiduitate reprezinta o conditie primordiala pentru compatibilizarea societatii romanesti cu tarile din vestul continentului.

Plecand de la propriul nostru consens politic exprimat de partidele romanesti in jurul strategiei nationale de aderare la Uniunea Europeana si mentionat generic ca fiind "spiritul de Snagov", vom fi capabili sa oferim propuneri bine fundamentate pentru recunoasterea diferitelor identitati care coexista intr-o Europa plurala si vom contribui la realizarea cu succes a marilor obiective de competitivitate pe care ni le-am propus. Progresul nostru in cadrul progresului european depinde de capacitatea noastra de initiativa si de vointa noastra de a fi competitivi. Acest progres nu este legat de o mai ridicata sau mai redusa centralizare a puterii, ci de vointa de a integra in efortul nostru de dezvoltare toate impulsurile pozitive pe care ni le aduce propria pluralitate.

O viziune coerenta asupra evolutiei noastre viitoare nu poate decat sa dovedeasca viabilitatea propriului nostru sistem politic. Numai asa vom putea progresa intr-o Europa unita politic, dar care respecta istoria, cultura, capacitatile si identitatile celor care o compun. Este ceea ce se cunoaste indeobste ca "principiul unitatii in diversitate".

Aplicatii:

. Identificati factori de aderenta intre administratiile publice.

. Caracterizati "modelul european" de administratie publica.

. Notiunea de regiune. Rolul regiunii in dezvoltarea economica.

. Apreciati oportunitatea dezvoltarii regionale in Romania.

. Identificati si studiati legislatia romaneasca privind dezvoltarea regionala si cooperarea transfrontaliera.

. Precizati raportul dintre regionalism si regionalizare.

. Identificati factorii care influenteaza cooperarea transfrontaliera in Romania.



[1]Frank Moderne, Exista un model european de administratie publica?, comunicare stiintifica, Colocviul de la Sofia, nov.1991; Roxana Munteanu, Drept european. Evolutie, institutii, ordine juridica, Ed.Oscar Print, Bucuresti, 1996; Octavian Manolache, Drept comunitar, Ed.All, Bucuresti, 1996

[2] A se vedea "Criza administratiei", prof.univ.dr. Ioan Alexandru, Editura All Beck, Bucuresti, 2001.

[3]Xavier Frege, Descentralizarea, Editura "Humanitas", Bucuresti, 1991; T.Draganu, Drept constitutional si institutii politice. Tratat elementar, vol.I, Ed.Lumina Lex, 1998

[4]Jay M.Shafritz, Dictionary of American Government and Politic, The Dorsey Press, Chicago, Illinois, 1988

[5]Secrecy and opennes: individuals, enterprises and public administration, Council of Europe, Legal Affairs, Proceedings of the Seventeenth Cologny on European Law, Zaragoza, 21-23 October, 1987, Strasbourg, 1988; V.D.Zlatescu, Introducere in legistica formala, Ed.Romprint, Bucuresti, 1995

[6] Gilles Darcy, Le système administratif français, Centre de formation des personnels communaux, Paris, 1982; B.Pusca, Drept international public, Ed.Evrika, Braila, 1998

[7] Jurgen Schwarze, European Administration Law, Office for Official Publication of the European Communities, "Sweet and Maxwell", 1982; Andrei Popescu, Drept international al muncii, Ed.Holding Reporter, Bucuresti, 1998

[8] Denis de Rougemont, L'avenir est notre affaire, ed.Seuil, Paris, 1978

[9] Document elaborat de Parlamentul European in 18 noiembrie 1988 si adoptat ca document oficial al Comunitatilor Europene la 19 decembrie 1988

[10] Roca I.Junyert, Miguel, Europa regionala, articol adparut in Situation, Banco Bilbao Vizcaya, nr.1/1995 si reluat in Polis nr.3/1995

[11] Alain Tourraine, Sociologie de l'action, ed.Seuil, Paris, 1965

[12] Tourraine, Alain, Sociologie de l'action, ed.Seuil, Paris, 1965

[13] Définition et limites du principe de subsidiarité, Raport pregatit pentru Comitetul Director al Autoritatilor Locale si Regionale (C.D.L.R.), Comune si Regiuni din Europa, nr.55, Editurile Consiliului Europei, 1994

[14] Dayres, Jean-Jacques, La régionalisation, P.U.F., Paris, 1986

[15] Sandu Dumitru, Sociologia tranzitiei, ed.Staff, Bucuresti, 1996

[16] Sandu Dumitru, Identitati regionale, articol aparut in Sfera Politicii nr.34/1995

[17] Beygo, Tanner, in Prefata la volumul Drepturile omului in actiune, V.D.Zlatescu si I.M.Zlatescu

[18] De la Essen la Cannes, Itinerariul strategiei romanesti de integrare europeana, Ed.Academiei Romane, Bucuresti, 1995


Document Info


Accesari: 4453
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

 


Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2014 )