Doina in Arges
Alaturi de cantecele datinilor si obiceiurilor calendaristice, doina reprezinta o creatie muzicala nelegata de un prilej, fiind o modalitate de exprimare a sentimentelor personale puternice, creata pe fondul unor stari de fapt pe care textul le indica sub forma de versuri. Doina are un fond stravechi, autohton, dezvoltat in perioada pastoritului si diferentiindu-se dupa fiecare regiune in parte si conditiile locale specifice. 343e43d Cantata de romani ca "pentru sine", doina exprima o gama larga de trairi sufletesti intime, caracterizandu-se din punct de vedere muzical prin cantabilitate si printr-o recitare de factura lirica. Prin doina se defineste stilul melodic al creatiei populare muzicale, ea fiind o melopee de forma libera, bazata pe improvizatie, aplicandu-se nenumarate ornamente, pe fondul unor structuri modale, pentatonice, hexacordice, iar in stratul actual, heptacordice. Prin intregul sau continut, doina este un simbol al spiritualitatii romanesti, iar intr-un plan general, poate fi considerata o forma specifica romaneasca de manifestare a unui stil muzical cvasiuniversal.
Melodiile doinite din zona Argesului, fac parte din aria doinei din Muntenia Subcarpatica, evidentiindu-se printr-o bogata imagine poetica. Cele mai intalnite tipuri de doina sunt cele de dragoste, de codru si de haiducie in care se exprima o multitudine de formule concretizate in formule melodice, pregnante, in cadente specifice si constructii modale prepentatonice si pentatonice, care, pe masura ce au evoluat, s-au transformat in structuri modale, precum: doricul, cu treapta a patra urcata si cu subton.
Pentru structura doinei si in general a celei argesene, structura sistemului sonor este definitorie, precum si tipurile de inflexiuni cromatice care se adauga liniei melodice. Frazele muzicale ale doinei nu sunt simetrice, ele capata dimensiunea suflului melodic, pe care il exercita solistul, astfel ca, in afara formulelor de baza ale doinei, intreaga interpretare doinita este o creatie ad-hoc.
In principal, se respecta tiparul: introducere ─ parte mediana ─ parte concluziva.
Introducerea este, de obicei, marcata de o interjectie, pe care interpretul o realizeaza printr-un arpegiu ascendent la salt de terta, cvarta, cvinta. Interjectia are o durata lunga, caracter anacruzic.
Iata un exemplu, in care doina culeasa din satul Stanesti - Poduri, debuteaza printr-o apogiatura la subton, iar coroana se realizeaza pe prima silaba, si nu pe interjectie.
Partea mediana, numita si sectiunea evolutiva consta, in general, dintr-un recitativ rectotono, in care este reprodus intonational si ritmic textul doinei. Pe parcursul improvizatiei, interpretul are numeroase opriri, pe treptele I, IV, V, II, cu preponderenta ritmului iambic augmentat:
Partea mediana a doinei se desfasoara intr-o mare varietate melodica si ritmica, in care se disting formule generatoare repetate sau transformate, precum si elemente ritmice, create spontan, in functie de inspiratia si starea interpretului.
Doina de dragoste se interpreteaza in special la petreceri, in Arges, ea fiind eminamente vocala, putand fi dublata de instrumente, precum vioara, sau acompaniata de taraf sau grupuri de muzicanti. In doina argeseana intalnim, ca element specific, cvarta marita, precum si secunda marita, in special intre treptele III si IV. Pentru repertoriul actual de doine, ambitusul este destul de mare, nu de putine ori depasind octava, fiind solicitat in mod expres registrul acut al interpretului.
Partea concluziva a doinei este precedata uneori de o formula ornamentala, care precede recitativul final.
In ceea ce priveste doina de haiducie, aceasta se caracterizeaza printr-o desfasurare substantiala si o mai mare varietate a elementelor ritmice, in schimb, melodia este restransa la momente de recitativ recto-tono.
Ritmul doinelor este permanent liber, modul de interpretare fiind rubato. Exista si momente in care melodia doinita poate fi incadrata in masura, in unitatea (optimea) dobandeste valori flexibile. Alternand intre recitativ si intonare melismatica, doina se mentine in cadrul unor parametri stilistici, care tin atat de locul in care este culeasa si interpretata, cat si de valoarea interpretativa a cantecului.
|
