Oligopolul

Obiective

• a descoperi structura de piata intermediara intre piata concurentiala si monopol;
• a analiza posibilele rezultate ale activitatii de piata in prezenta unui oligopol;

Sa vedem deci ce inseamna o piata oligopolista? Oligopolul este o asemenea structura de piata pe care functioneaza un numar relativ redus de firme si activitatea fiecareia se influenteaza reciproc si in mare masura. Am fi in mare dificultate daca ar trebui sa specificam ce inseamna "cativa participanti". In loc sa spunem o cifra concreta este mai bine sa subliniem ca deciziile de pret si de cantitate ale oligopolistilor influenteaza pretul si cantitatea tuturor firmelor de pe piata si deci comportamentul acestora.

Pana acum, am aratat ca firmele de pe piata isi determina output-ul avand in vedere conditiile de piata (adica curba cererii pietei) si conditiile de cost proprii. In cazul oligopolului acest lucru nu este suficient: cu ocazia deciziilor lor, oligopolisti trebuie sa mai tina seama si de deciziile de pret si cantitate ale rivalilor, deoarece aceste decizii le influenteaza profiturile. Firmele oligopoliste depind reciproc una de cealalta. Deoarece sunt putine firme pe piata, este relativ usor ca fiecare firma sa urmareasca atent comportamentul rivalilor si sa aiba in vedere deciziile acestora cu ocazia luarii propriilor decizii.

Oligopolisti reactioneaza, pe de o parte, la actiuni si procese efective si, pe de alta parte, conform presupunerilor lor legate de comportamentul rivalilor.

12.3. Actiuni independente si actiuni cooperative

Puternica interdependenta dintre oligopolisti ridica problema cooperarii dintre acestia. In cazul unor actiuni independente, firmele isi iau deciziile independent, fara a-si coordona actiunile cu a celorlalte firme, ceea ce inseamna ca la elaborarea strategiei proprii nu utilizeaza experienta din trecut privind comportamentul celorlalte firme de pe piata. Actiunile independente intensifica concurenta de pe piata conducand astfel la reduceri de profit serioase pentru toti protagonistii pietei.

Din cauza numarului redus de protagonisti, acestia isi pot coordona relativ usor actiunile. In concluzie, intelegerile pe care le realizeaza firmele oligopoliste privesc output-ul si / sau pretul de rezervare si au ca scop maximizarea profitului total al firmelor in cauza.

Intelegerile reduc intensitatea concurentei. Prin limitarea intelegerilor si a comportamentului coordonat, firmele isi pot mari profitul, pot reduce incertitudinea pietei si pot bloca / ingreuna intrarea pe piata a unor noi concurenti.

Limitarea concurentei este ilegala in multe tari (legi antitrust),dar avand in vedere interesul foarte presant al cooperarii, firmele se inteleg intre ele, in pofida sanctiunilor fixate de guverne, aceste intelegeri luand forme mascate, fiind mai greu de descoperit si / sau dovedit. Cooperarea dintre firmele oligopoliste se poate realiza in doua forme: cooperarea imperfecta (cvasicoluziune) si cea perfecta (cartelul).

Cooperarea imperfecta consta intr-o intelegere mutuala, imformala privind preturile si output-urile (gentlemens agreements).

Cooperarea perfecta este o intelegere formala, pe baza unui contract cartelar, care are ca scop maximizarea profitului total. Membrii cartelului se obliga sa se supuna deciziilor centralizate. Unele functii ale intreprinderilor membre sunt preluate de un organ central si adesea reprezentantii firmelor membre negociaza foarte vehement atunci cand se decide strategia cartelului.

Intrarea unui nou protagonist pe o piata determina o crestere de capacitate a ramurii industriale, ceea ce are doua efecte contradictorii.

Daca intr-o ramura firmele realizeaza profit economic pe termen mai lung, atunci se intensifica incercarile de intrare pe piata, in timp ce firmele de pe piata sunt interesate sa-si perpetueze pozitia de oligopol. Un oligopol eficient se poate mentine numai in conditiile existentei unor bariere de intrare, care pot fi artificiale sau naturale.

Oligopolul natural este acea situatie de piata cand cateva firme sunt capabile sa satisfaca mai ieftin cererea pietei decat daca ar functiona pe piata un numar mai mare de protagonisti. Cel mai adesea acest tip de oligopol se intalneste in radiotelefonie.

12.4. Alternanta cooperare - actiune independenta

Cantitate (l)

Pret (u.m./l)

CA = profit

Daca cei doi producatori vand in total 10 l de apa, apa valoreaza 110 u.m./l, daca vand 20 l, pretul scade la 100 u.m./l etc. Reprezentarea grafica a acestor date ne conduce la o traditionala curba descrescatoare a cererii. Ultima coloana cuprinde cifra de afaceri (CA = TR = pQ) egala cu profitul, deoarece costurile de productie sunt nule.

Sa urmarim cum poate afecta organizarea industriala a distributiei apei pretul si cantitatea vanduta.

Sa vedem mai intai, ce s-ar petrece daca piata apei ar fi perfect concurentiala. Pe o asemenea piata    p = MC. In cazul nostru MC = 0, deci apa se va distribui gratuit si cantitatea produsa ar fi 120 l, cat se cere la acest pret.

Sa examinam situatia in care piata apei ar fi monopolista. Din tabel se vede ca profitul maxim este atins la 60 l si la pretul de 60 u.m./l. Acest pret este superior costului marginal, iar cantitatea vanduta va fi sub optimul social de 120 l.

Ce se intampla pe o piata oligopolista a apei? Ion si Petru se pot intelege, adica pot stabili de comun acord cat si la ce pret sa vanda. Un asemenea acord intre firme privind cantitatea si pretul de vanzare se numeste intelegere, iar intreprinderile legate prin acest acord constituie un cartel. Daca se formeaza un cartel, piata devine de fapt o piata de monopol. Deci, daca Ion si Petru se inteleg sa vanda 60 l cu 60 u.m./l, ei actioneaza ca un singur monopol si vor realiza profitul maxim. Pretul va fi superior costului marginal si oferta va fi suboptimala.

Dar cartelul trebuie sa stabileasca si repartizarea productiei intre membrii sai. Ion si Petru se inteleg sa produca in asa fel incat totalul productiilor lor sa fie 60 l. Fiecare va incerca sa produca maximul posibil, stiind ca astfel are un profit mai mare. Deoarece au costuri identice (nule) ei se pot intelege sa produca cate 30 l fiecare. Deci, ambii vor incasa un profit egal: 3.600 : 2 = 1.800 u.m.

12.5. Echilibrul oligopolului

Crearea unui cartel nu este intotdeauna posibila, deoarece legile antitrust se opun acestor intelegeri. De altfel, rivalitatea dintre membrii unui cartel determina caracterul fragil al acestuia.

Sa vedem deci, ce se intampla daca Ion si Petru decid independent cata apa sa produca si sa vanda.

Ne putem inchipui ca cei doi protagonisti vor adopta fiecare comportamentul unui monopol, deoarece astfel se maximizeaza profitul cumulat. Dar in absenta unui acord formal, un asemenea rezultat este putin probabil. Sa presupunem ca Ion se asteapta ca Petru sa produca 30 l apa . El va putea rationa astfel: "pot produce si eu 30 l, deci impreuna vom oferi , care se cere la 60 u.m./l. Voi avea un profit de 1.800 u.m. Dar pot produce si 40 l, productia totala fiind 70 l si pretul de 50 u.m./l. Profitul meu va fi 2.000 u.m.".

Bineinteles, Petru poate face si el acelasi rationament. Daca amandoi produc cate 40 l, productia totala va fi 80 l si pretul scade la 40 u.m./l. Profitul scade si el la 8600.

In concluzie, daca membrii duopolului isi urmaresc propriul interes, produc cantitati superioare ofertei optime de monopol, cu preturi inferioare celui de monopol si realizeaza profituri inferioare celui de monopol.

Rationamentul de mai sus conduce la echilibrul concurential. Sa vedem ce se intampla daca fiecare protagonist produce 40 l de apa. La pretul de 40 u.m./l, fiecare va realiza un profit de 1.600 u.m. Ion va rationa astfel: "daca maresc productia la 50 l, productia totala va fi 90 l, pretul 30 u.m./l si profitul meu scade la 1.500 u.m. Deci, nu am interesul sa produc mai mult decat actualele 40 l".

La fel rationeaza si Petru. Ambii produc cate 40 l, ceea ce e un fel de echilibru, numit echilibru Nash, care descrie o situatie in care agenti economici interdependenti aleg cea mai buna strategie in functie de alegerile celorlalti agenti. In exemplul nostru, deoarece Ion produce 40 l, cea mai buna strategie pentru Petru este sa produca tot 40 l. Rationamentul e valabil si invers. Odata atins acest echilibru Nash, nici un protagonist nu are interesul sa-si modifice strategia.

Acest exemplu ilustreaza foarte bine conflictul permanent intre cooperare si izolationism. Membrii oligopolului ies mai bine daca coopereaza si actioneaza ca un monopol. Dar cum fiecare este manat de propriile interese, ei nu ating echilibrul monopolului care maximizeaza profitul cumulat. Fiecare membru al oligopolului este tentat sa-si mareasca productia pentru a-si mari cota de piata. Si, deoarece toti rationeaza la fel, productia creste si pretul scade.

Totusi urmarirea interesului propriu nu duce la atingerea echilibrului concurential. Membrii oligopolului stiu ca orice crestere a productiei duce la reducerea pretului. Ca urmare, nu vor mari niciodata atat de mult productia incat pretul sa devina egal cu costul marginal.

In concluzie, cand membrii unui oligopol decid individual productia proprie pentru a-si maximiza profitul, ei produc impreuna o cantitate superioara celei produse de monopol, dar inferioara celei produse de o piata concurentiala. Pretul practicat de oligopol este superior celui al pietei concurentiale (p = MC), dar inferior pretului de monopol.

12.6. Importanta taliei oligopolului

Producatorii pot incerca sa organizeze un cartel si sa produca oferta monopolului pentru a realiza profitul cumulat maxim. In acest caz, ei trebuie sa se puna de acord in privinta repartitiei productiei intre membrii cartelului. Cu cat numarul membrilor este mai mare, cu atat negocierea va fi mai dificila.

Daca producatorii nu formeaza un cartel, ei isi vor decide independent productia. Fiecare membru poate oricand spori propria productie cu 1 litru. Acest lucru va avea doua efecte contradictorii:

In general, pe orice piata, firmele sunt interesate sa-si coordoneze activitatile si sa stabileasca preturile in asa fel incat concurenta sa se reduca si profiturile lor sa creasca.

Acea asociere dintre intreprinderile de pe o piata prin care acestea isi coordoneaza in mod explicit activitatile se numeste cartel. Daca cartelul include toate firmele de pe piata, el functioneaza de fapt ca un monopol si membrii sai realizeaza impreuna profitul de monopol. Crearea unui cartel este foarte facila daca pe piata functioneaza doar cateva firme, deci este oligopol.

Spre norocul consumatorilor, desi firmele din cartel sunt interesate sa coordoneze activitatea in interesul limitarii output-ului si a cresterii pretului, fiecare membru este incitat sa incalce intelegerea cartelara. Acestia ar dori sa vanda mai mult decat hotaraste cartelul, pentru ca in conditiile pretului mai inalt stabilit de cartel, sa obtina incasari (si profituri) mai mari. Ca urmare, chiar si fara interventia guvernului prin legile antitrust, cartelurile sunt foarte instabile.

De ce se creeaza un cartel? Fiecare firma ar dori sa-si mareasca profitul. Cum poate cartelul sa le ajute in realizarea acestui obiectiv?

Pe o piata concurentiala fiecare firma analizeaza ce avantaj ar avea pentru ea reducerea output-ului, fara a se preocupa de efectele pe care le-ar avea aceasta decizie asupra celorlalte firme. Dar reducerea output-ului pe o piata are un efect favorabil asupra tuturor firmelor, in masura in care conduce la cresterea pretului pietei.

Spre deosebire de aceasta situatie, cartelul are in vedere tocmai acest efect favorabil general, rezultat in urma limitarii output-ului. Din aceasta cauza, o piata concurentiala va produce o cantitate mai mare decat cartelul, deoarece nici o firma nu se preocupa de castigul colectiv, ci numai de castigul propriu. Faptul ca o firma reduce productia nu va influenta pretul pietei, dar daca productia se reduce in mod concertat, pretul va creste cu certitudine.

Pentru a intelege natura acestui castig colectiv, vom analiza doua situatii extreme.

Sa presupunem ca mai intai piata este formata din mai multe n firme competitive, fiecare fiind acceptatoare de pret. Toate firmele se inteleg sa formeze un singur cartel, care se va comporta ca un monopol cu mai multe uzine. Suma orizontala a costurilor marginale ale celor n firme va da curba MC a cartelului, adica curba ofertei pietei. Inainte de crearea cartelului, oferta totala a pietei este oferta competitiva Q_c, rezultata la intersectia cererii si ofertei totale, iar pretul ar fi pretul concurential P_c=MC. Fiecare firma produce q_i si vinde la P_c=MC_i.

De ce merita sa se reduca output-ul in caz de cartel sau oferta competitiva Q_c? Deoarece la Q_c costul marginal al cartelului (MC) este mai mare decat MR, ceea ce inseamna ca reducerea ofertei cartelului este eficienta (mareste profitul total) si aceasta reducere trebuie sa continue pana cand se realizeaza conditia de profit total MR=MC. Ca urmare, cartelul isi mareste profitul prin reducerea ofertei sub oferta competitiva, adica pana la oferta de monopol (deci ). In acest caz, pretul pietei va creste de la p_c la si cartelul va obtine profitul de monopol .

Pentru a realiza aceasta reducere a ofertei de la Q_c la , fiecare membru al cartelului trebuie sa-si reduca propria productie la q_n=, caz in care profitul de monopol s-ar distribui uniform intre cele n firme si fiecare din acestea ar avea un profit economic pozitiv si nu zero, cum este situatia pe piata concurentiala.

De ce sunt tentati totusi membrii cartelului sa triseze, adica sa incalce intelegerea cartelara? Deoarece la q_n costul marginal (MC_i) este mai mic decat pretul cartelului (), adica ele ar castiga individual daca si-ar mari productia pana la , deoarece aici s-ar realiza conditia de eficienta pentru ele (MC_i=).

Dar daca toti membrii cartelului procedeaza la fel, output-ul total ar creste din nou la nivelul output-ului concurential p_c si profitul lor ar redeveni nul.

Daca de exemplu anual 10% din membrii cartelului reduc oferta lor la q_n, atunci cresterea pretului pietei ar fi nesemnificativa. Numai ca nici o firma concurentiala nu se gandeste la efectul actiunii sale asupra celorlalti, desi numai daca conlucreaza au de castigat de pe urma reducerii ofertei totale. In concluzie, pentru cartel este eficienta reducerea ofertei de la Q_c la , desi reducerea de la q_c la q_n nu este eficienta pentru un membru luat independent.

Care este sursa extraprofitului cartelului? Deoarece cartelul se comporta ca un monopol cu mai multe uzine, fiecare noua unitate de output se repartizeaza la acel membru care ar avea costul marginal cel mai mic. Astfel, curba MC a cartelului se afla sub curba MC_c a oricarui membru. Profitul maxim al cartelului se realizeaza deci atunci cand: MR=MC=MC₁=MC₂=.=MC_n, caz in care cartelul nu ar mai castiga nimic de pe urma redistribuirii productiei intre membrii sai.

Pentru ca un cartel sa poata lua nastere sunt necesare trei ipoteze:

Un cartel este numit imperfect atunci cand nu toate firmele de pe o piata adera la intelegerea cartelara. In acest caz, cartelul functioneaza ca o firma dominanta cu tiv concurential.

Sa presupunem ca pe o piata functioneaza n=50 firme identice si intrarea de noi concurenti nu este posibila. Un numar de i=20 firme nu adera la cartel, deci acesta are j=30 membrii. Ca urmare, cartelul functioneaza ca o firma dominanta cu tiv concurential.

Cererea reziduala adresata cartelului se obtine scazand din cererea pietei (DD=p(Q)) oferta tivului concurential (S_cS_c).

Cartelul isi determina cererea reziduala stiind ca la p p_c=30 firme din tivul competitiv pot satisface intreaga cerere, deci toata cererea pentru p<30 i se adreseaza cartelului.

Nici o firma din cartel si nici cele din afara cartelului nu pot lucra la un pret mai mic de 10 (aici p=MC), deci panta AD' din curba cererii pietei (DD') nu este interesanta pentru nici un ofertant.

Cartelul isi maximizeaza profitul total la MC=MR (punctul B) si determina un output total de 240 la pretul de 0,24. La acest pret, firmele din afara cartelului vor oferi 280.

Cum evolueaza surplusul consumatorului si surplusul total al pietei in functie de numarul membrilor cartelului? Se poate urmari in tabelul de mai jos:

Ce concluzii se desprind din analiza datelor din tabel?

Sa revenim acum la cei doi producatori de apa potabila al caror exemplu l+am discutat in subcapitolul 12.4.

Dar, cum fiecare ar dori sa-si maximizeze in primul rand profitul propriu, ei vor fi inclinati sa triseze. Daca, de exemplu, Ion se asteapta ca Petru sa produca conform intelegerii q_p=30 l, ar putea face urmatorul rationament: daca eu vand 30 litri apa am un profit de 1.800, dar daca produc 40 litri productia totala creste la 70 litri, pretul scade la 50 u.m. / l, dar profitul meu creste la 2.000, chiar daca al lui Petru scade la 1.500 (deoarece profitul total scade si el de la 3.600 la 3.500).

Din pacate, si Petru va face acelasi rationament si astfel oferta totala va creste la 80 litri, ceea ce inseamna reducerea pretului la 40 u.m. / l si a profitului total la 3.200. Acest profit total acum se va imparti egal intre cei doi si fiecare va avea un profit individual de 1.600.

Trisarea va continua. Ion ridica oferta la 50, crezand ca Petru ramane la 40. oferta totala creste la 90, pretul scade la 30 si profitul total la 2.700, din care Ion ar incasa 1500 si Petru 1300. Deoarece profitul lui Ion nu ar creste, ci ar scadea in urma acestei noi trisari, el se va abtine de la acest pas. In urma unui rationament identic si Petru va oferi in continuare 40 si nu va mai fi incitat sa triseze.

In concluzie, membrii cartelului triseaza numai pana cand acest comportament le sporeste profitul. Si in acest caz simplu putem observa ca cel ce castiga in urma trisarii este consumatorul: el cumpara mai mult si mai ieftin.

12.10. Oligopolul necooperativ si teoria jocurilor

Spre deosebire de concurenta perfecta si monopol, care se modeleaza intr-un singur fel, in cazul oligopolului exista numeroase modele, care difera in principal prin comportamentul agentilor economici, care nu mai depind exclusiv de deciziile proprii, ci si de cele ale rivalilor. Deci, firmele oligopoliste nu pot face abstractie de activitatea celorlalte firme de pe piata, asa cum se intampla in cazul firmelor concurentiale acceptatoare de pret sau in cazul monopolului, fixator independent de pret.

Fiind un numar redus de firme pe piata, fiecare firma este constienta de faptul ca poate influenta atat deciziile cat si profitul rivalilor. De exemplu, Ford nu poate ignora Honda atunci cand isi ia deciziile de cantitate si / sau pret.

Pe o piata oligopolista, in general, pretul pietei este intre pretul concurential si cel monopolist, iar firmele isi maximizeaza profitul pe piata reziduala care li se adreseaza si care depinde de comportamentul celorlalte firme.

Profitul unei firme oligopoliste este maxim atunci cand incasarea marginala reziduala egaleaza costul marginal al firmei. Cererea reziduala a unei firme se determina ca diferenta intre cererea totala a pietei si oferta concurentilor.

Orice oligopol poate fi privit ca un exemplu de teoria jocurilor (Von Neumann si Morgenstern), care analizeaza cu ajutorul unor modele formale conflictele si cooperarea dintre jucatorii interdependenti, adica dintre decidentii strategici (firme) in cazul oligopolului. Jocul reprezinta o asemenea situatie concurentiala in care comportamentul strategic are un rol important.

Fiecare firma elaboreaza o strategie sau un plan de lupta privitor la actiunile pe care le va intreprinde (de exemplu, cantitatea pe care o va produce, pretul pe care il va alege) pentru a putea concura cu succes, avand in vedere si reactia probabila a rivalilor. In final, premiul (profitul) firmei depinde de actiunile tuturor jucatorilor (firmelor) de pe piata.

Cele mai cunoscute modele de oligopol au fost elaborate de Cournat, Stackelberg, Bertrond si Edgeworth. In modelul lui Cournat si Stackelberg firmele decid in privinta nivelului de output, pe cand in modelele Bertrond si Edgeworth decid in privinta pretului. Unele modele sunt statice, altele dinamice. Un model static se poate utiliza, de exemplu, cand firma se intalneste cu o singura ocazie cu celelalte firme la un targ special sau intr-un sezon si in momentul respectiv aceste firme decid ce cantitati sa vanda si / sau la ce pret. Ele nu sunt capabile sa observe dinainte comportamentul rivalilor pentru ca ulterior sa-si poata adapta propriul comportament (de exemplu, piata pepenilor in toamna unui an).

Modelele dinamice sunt necesare atunci cand firmele concureaza pe piata pe parcursul mai multor ani zi de zi, caz in care jocul este repetitiv si experienta acumulata se poate utiliza ulterior in ajustarea strategiei proprii.

Pe parcursul timpului firmele isi pot schimba comportamentul si pot aplica strategii mai complicate decat in cazul unui model static, cand jocul nu este repetitiv.

Atunci cand o firma face presupuneri privitoare la reactia rivalilor, trebuia sa aiba in vedere numai reactiile credibile, adica cele care sunt in concordanta cu interesele acestora. De exemplu, daca un concurent anunta ca va fixa intotdeauna preturi sub cost pana cand elimina rivalii de pe piata, nu poate fi vorba despre o strategie credibila deoarece ar conduce firma data la faliment.

In concluzie, teoria jocurilor analizeaza interdependentele unor decidenti rationali, care nu sunt neaparat capabili sa prevada perfect consecintele deciziilor lor.

Jocurile oligopoliste au trei trasaturi comune:

Dintre aceste trasaturi, cea mai importanta este, desigur, cea de a treia.

Modelele oligopoliste folosesc notiunea echilibrului Nash (John F. Nash). O multime a strategiilor se numeste echilibru Nash daca in conditiile strategiei date a rivalilor (considerate fixe) o firma nu-si mai poate mari profitul alegand oricare alta strategie. Cu alte cuvinte, o firma este in echilibru Nash cand nu are nici un interes sa-si modifice strategia, deoarece tinand cont de strategia rivalilor tocmai cu actuala strategie are cel mai mare profit posibil. Orice schimbare de strategie i-ar deteriora deci situatia.

12.11. Modele clasice de oligopol

Profitul unei firme oligopoliste nu depinde numai de deciziile proprii referitoare la pret si cantitate, ci si de presupunerile sale privind comportamentul rivalilor. Decizia ei este optima atunci cand aceste presupuneri se dovedesc ulterior a fi corecte.

Exista numeroase modele de oligopol, care se deosebesc, in principal, prin modul in care gandesc firmele de pe piata una despre cealalta, respectiv prin capacitatea lor de a prognoza comportamentul concurentilor lor.

12.11.1. Duopolul Cournot

Matematicianul francez Augustin Cournot a elaborat primul si cel mai larg utilizat model de oligopol necooperativ. El a presupus ca firmele de pe piata actioneaza independent si prin alegerea output-ului lor ele incearca sa-si maximizeze profitul, avand insa in vedere in momentul deciziei proprii si reactiile (deciziile) probabile ale rivalului.

Ipotezele modelului Cournot sunt:

Cererea pietei este: DD: p(Q) = a - bQ, unde Q = q₁ + q₂, iar MC = c (constant). Cum isi iau deciziile cele doua firme?

Firma F₁ isi maximizeaza profitul cand MR₁ = MC₁ = c. Deci, firma isi determina functia incasarilor marginale, in functie de oferta firmei F₂ astfel:

Deoarece firma F₂ nu isi modifica outputul, expresia

, de unde:

Expresia este outputul monopolist , iar ecuatia r₁(q₁) se numeste ecuatia de reactie a firmei F₁, care indica alegerile optime ale firmei date in functie de oferta rivalului.

Firma F₂ rationeaza la fel si fiind perfect identica cu F₁ ajunge la:

Duopolul Cournot va fi in echilibru, cand nici o firma nu mai are interesul sa-si modifice outputul, deoarece nu-si mai poate ameliora situatia. Acest echilibru se refera la intersectia curbelor de reactie a celor doua firme, deci cantitatile de echilibru le aflam rezolvand sistemul r₁(q₂) si r₂(q₂):

iar

In concluzie, la echilibrul Cournot outputul total al ramurii formate din cele doua firme este mai mare decat outputul concurential, dar mai mic decat outputul monopolist:

Cum functioneaza in practica acest model? Sa luam, de exemplu, piata pepenilor galbeni dintr-o localitate izolata, pe a carei piata lucreaza doar doua firme F₁ si F₂ si nu pot intra alte firme, deoarece nimeni nu mai are teren propice pentru cultura pepenilor. Produsul este omogen si Q=q₁+q₂. Pepenele nu se poate stoca, deci piata functioneaza doar in sezon si putem aplica un model static. Cererea pietei este Q(p)=1000 - 1000p. Ambele firme au FC=0 si MC=0,28 u.m. / pepene. Ambele firme sunt capabile sa satisfaca intreaga cerere a pietei si independent. Ce strategie sa aleaga firmele in determinarea output-ului lor. Raspunsul depinde de comportamentul rivalului. Deoarece sunt indeplinite premisele duopolului Cournot, ele vor folosi acest model in determinarea ofertei lor.

Productia fiecarei firme poate lua valori intre oferta competitiva si cea monopolista:

Q: MR = MC = 0,28

p(Q) = 1-0,001Q, deci MR = 1-0,002Q = 0,28, deci Q=360.

Q_c: DD = SS = MC = 0,28

1-0,001Q = 0,28, deci Q_C = 720

Curbele de reactie a celor doua firme vor fi:

r₁(q₂) = 360 - 0,5q₂

r₂(q₁) = 360 - 0,5q₁

Deci, la echilibrul Cournot, avem:

q = q = 240 si Q = 480 = x 720

Pretul pietei este 0,52.

La acest echilibru insa se ajunge doar treptat: din aproape in aproape. Daca firmele nu se inteleg in prealabil, ele doar pot presupune cat va fi output-ul rivalului, dupa care isi determina cererea reziduala si MR rezidual.

Daca, de exemplu, firma F₁ presupune ca q₂=100, isi determina astfel cererea reziduala conform graficului 12.5. , dupa care determina output-ul propriu:

q = 360 - 0,5 x 100 = 360 - 50 = 310.

Putem verifica ca intr-adevar este vorba despre oferta optima in conditiile date: MR = MC = 0,28.

Cererea reziduala: DD_r = DD - q₂ = 1000 - 1000p - 100 = 900 - 1000p

p(q₁) = 0,9-0,001 x q₁

MR₁ =0,9-0,002 x q₁ = 0,28

q = 310 si p₁ = 0,9-0,001 x 310 = 0,9-0,31 = 0,59

Problema cu care se confrunta firmele Cournot este: cum sa isi formuleze presupunerile privind output-ul rivalului? De obicei, ele se bazeaza pe observarea evolutiilor din trecut, pe experienta lor anterioara, deoarece nu dispun de o metoda formala. Tocmai din aceasta cauza realizarea echilibrului Cournot este destul de putin probabila.

Echilibrul Cournot este de fapt un caz special al echilibrului Nash, in care firmele elaboreaza strategii referitoare la cantitate si nu la profit. Se mai numeste si echilibrul Cournot - Nash sau echilibrul Nash referitor la cantitate, deoarece in punctul de echilibru Cournot nici o firma nu mai are interesul sa-si modifice output-ul (nu si-ar mai putea ameliora situatia).

In cazul echilibrului Cournot firmele sunt dezavantajate, iar consumatorii sunt avantajati fata de cartel: oferta este mai mare si pretul este mai mic. La fel, indicele Lerner este mai mic, ceea ce inseamna ca firmele Cournot ar fi intr-o situatie mai buna daca ar forma un cartel - profitul lor ar fi mai mare.

Dimpotriva, fata de firmele concurentiale, situatia firmelor Cournot este mai favorabila (pretul este mai mare 0,52 > 0,18 si oferta totala mai mica 480 < 720), dar consumatorii sunt dezavantajati.

12.11.2. Duopolul Stackelberg

Heinrich von Stackelberg a elaborat un model de oligopol necooperativ foarte asemanator, singura deosebire consta in faptul ca firmele nu decid concomitent: una din firme, numita firma lider, actioneaza inaintea celeilalte firme - firma urmaritoare. Cu alte cuvinte, firma lider este cea care dezvolta un produs nou, deci ea are dreptul sa decida prima nivelul productiei, dupa care firma urmaritoare, cunoscand productia liderului, isi alege propriul output ca o firma Cournot, pe baza ecuatiei sale de reactie:

r₂(q₁) = .

Care este ecuatia de reactie a firmei lider? Liderul isi maximizeaza profitul la

MR = MC = 0,28.

Expresia este prima derivata a ecuatiei de reactie a firmei F₂: , deci este egal cu , de unde: .

Rezolvand sistemul format din cele doua ecuatii avem:

si , deci: .

In concluzie, firma lider ofera output-ul monopolist (dublul firmei competitive), iar impreuna cu firma urmaritoare dau ¾ din output-ul competitiv firmei lider, fiind dublul ofertei firmei urmaritoare si profitul ei va fi de doua ori mai mare.

Si acum sa revenim la firma pepenilor galbeni. Firma F₁ intra prima pe piata, fiind prima care a reusit sa cultive pepeni in zona. Ea va considera ca este indreptatita sa se comporte ca un monopol, deci pune conditia de profir maxim: MR = MC = 0,28 si ofera q₁ = 360 la pretul 0,64.

Firma F₂ reuseste sa imite firma F₁ si devine firma urmaritoare. Ea considera ca F₁ va produce in continuare q₁ = 360, deci pe baza ecuatiei sale de reactie va produce q₂ = 180.

Cele doua firme impreuna ofera Q = q₁ + q₂ = 360 + 180 = 540, cantitate care se cere la: p(Q) = 1 - 0,001Q = 1 - 0,001 x 540 = 0,46.

La acelasi rezultat se ajunge si daca lucram cu ecuatiile de reactie a celor doua firme:

Sa comparam situatia pietei in cazurile studiate pana acum:

12.11.3. Duopolul Bertrand

Bertrand a criticat modelele in care firmele decid in privinta output-ului, spunand ca nu se spune nimic despre evolutia reala a preturilor.

In modelul pe care l-a elaborat, firmele decid in privinta preturilor si nu a cantitatii. Daca cumparatorii dispun de informatii perfecte si recunosc omogenitatea produselor oferite pe piata, vor cumpara de la firma care ofera produsul cel mai ieftin.

In acest model, fiecare concurant presupune ca rivalul nu-si modifica pretul, deci in urma reducerii modeste a propriului pret ei spera sa-si poata spori cota de piata in detrimentul rivalului.

Sa vedem ce se va intampla pe piata pepenilor galbeni conform modelului Bertrand.

Sa presupunem ca firma F₁ alege un pret p₁ mai mare decat MC = 0,28 si la acest pret vinde o cantitate q₁ care-i aduce un profit pozitiv.

Deoarece produsul oferit de cele doua firme este omogen, un anumit numar de consumatori vor cumpara de la F₁ daca pretul ales de ea este putin sub p₁, nimeni nu va cumpara de la F₂ daca p₂>p₁ si cererea se va imparti aproape egal intre cele doua firme daca p₁=p₂. Ca urmare, cererea reziduala a firmei F₂ va arata astfel precum in figura 12.8.

Daca ambele firme ar fixa p₁=p₂=MC, nici una din firme nu ar mai castiga din reducerea pretului, iar daca o firma ar mari pretul nu ar vinde nimic.

Cum vor alege firmele deciziile lor de pret? La orice p₁ dat, despre care F₂ presupune ca va fi ales de F₁, F₂ va stabili un pret p₂ cu putin sub p₁, presupunand ca p₁>MC=0,28. Deci, curba reactiei firmei F₂ este cu putin sub dreapta de 45⁰ (pe care cele doua preturi ar fi identice). Daca insa p₁=0,28 firma F₂ nu va reactiona, deoarece nici un p₂<p₁ nu i-ar aduce profit.

Acelasi lucru se poate spune si despre curba de reactie a firmei F₁. Cele doua curbe de reactie au un singur punct de intersectie posibil, deci de echilibru, acolo unde p=MC.

Daca ambele firme stabilesc p₁=p₂=MC=0,28, vor avea . Echilibrul Bertrand coincide deci cu optimul social (echilibrul concurential).

In concluzie, pentru consumatori echilibrul Bertrand este mai favorabil decat echilibrul Cournot sau Stackelberg. Singura problema pentru firmele Bertrand se refera la alegerea pretului de catre jucatori deoarece nu exista un model formalizat. Firmele se pot baza doar pe experienta, fler sau intuitie.

12.11.4. Modelul Edgeworth

Este vorba, de fapt, tot de modelul Bertrand, cu singura deosebire ca in acest caz exista si o limita de capacitate. Firmele nu pot produce oricat, deoarece capacitatea lor de productie este limitata.

Daca, de exemplu, producatorii de pepeni galbeni au suprafete de teren limitate si pot produce impreuna maxim 360 de bucati, inseamna ca nu pot oferi decat jumatate la Qc = 720. Aceasta inseamna ca curba MC este orizontala la p = 0,28 pana la Q = 360, dupa care devine perpendiculara.

In aceste conditii se va mai mentine echilibrul Bertrand la ? Teoretic, cele doua firme pot produce impreuna tocmai Qc = 720, dar aceasta solutie nu ar mai fi un echilibru. Pentru a fi echilibru, nici o firma nu ar trebui sa fie incitata sa-si schimbe comportamentul. Dar in situatia de mai sus ambele firme ar dori sa mareasca pretul.

Firma F₁ presupune ca F₂ mentine p₂=0,28. La acest pret Q=360+360=720 si capacitatea celor doua firme este integral ocupata. Daca F₁ ridica pretul peste p₁=0,28, nu-si va pierde cumparatorii deoarece acestia nu au alta alternativa (F₂ nu poate produce mai mult decat 360). Deci, F₁ se confrunta si in continuare cu o cerere reziduala pozitiva, egala cu DD-q₂=DD-360 (pentru F₁ este interesanta doar partea aflata deasupra lui MC=0,28).

F₁ isi maximizeaza profitul daca pe piata ei reziduala se comporta ca un monopol si ofera la MR=MC (punctul A).

Cererea reziduala:

si .

In acest caz, F₁ va obtine un profit pozitiv (zona hasurata), deci are o situatie mai buna decat la p₁=0,28 cand =0.

Dimpotriva, F₂ care vinde la p₂=0,28 are in continuare =0.

Deci, echilibrul Bertrand nu mai este echilibru cand capacitatile de productie sunt limitate.

Exista un pret de echilibru? Daca p₁=0,46 si p₂ este fixat cu putin sub acest pret (conform curbei de reactie a lui F₂), toti ar dori sa cumpere de la F₂. Din cauza capacitatii limitate, F₂ nu poate insa satisface intreaga cerere. Argumentarea fiind valabila si pentru F₁, rezulta ca nu exista un pret care ar asigura echilibrul static al pietei.

12.12. Jocuri dinamice (repetitive)

De multe ori situatiile decizionale ale firmelor oligopoliste sunt repetitive, iar modelele statice de mai sus nu pot fi utilizate eficient. Sunt necesare modele dinamice, care permit analiza unor corelatii si interdependente mai complexe. De exemplu, o firma poate da de inteles unei alte firme concurente ca ar dori sa "joace" cooperativ (nu doreste deci o concurenta acerba), prin faptul ca isi va reduce temporar output-ul. Daca firma concurenta reactioneaza prin reducerea output-ului propriu, ambele se comporta cooperativ, ocolesc concurenta si au de castigat (le creste profitul). Daca insa concurentul in cauza reactioneaza prin cresterea output-ului propriu, firma initiatoare poate contraataca prin sporirea output-ului ei (si reducerea pretului) pentru a-si pedepsi rivalul. Cum vor evolua profiturile celor doua firme in asemenea cazuri dinamice? Numai jocurile dinamice ne pot ajuta sa raspundem.

Avem reprezentata in figura 12.14. deciziile posibile ale celor doua firme si efectele lor. Constatam ca a face publicitate este strategia dominanta pentru fiecare firma. Ambele firme fac publicitate, desi mai mult ar profita daca nu ar face nici una.

In 1971, Congresul SUA a interzis publicitatea la televizor a tigarilor. Spre surpriza tuturor, producatorii de tigari nu s-au opus acestei masuri. Cheltuielile lor de publicitate s-au redus foarte mult si profiturile au crescut, fara a suferi cota lor de piata. Legea a facut pentru producatorii de tigari ceea ce nu au putut face ei insisi: a rezolvat dilema prizonierului, impunand solutia "mai putina publicitate, mai mult profit".

12.12.2.3. Resursele comune

Stim deja ca oamenii au tendinta de a consuma excesiv resursele comune. Aceasta situatie poate fi analizata ca o dilema a prizonierului.

Sa ne imaginam doua companii petroliere: Exxon si Arco, care poseda campuri petroliere adiacente. Aceste campuri dau acces la aceeasi punga de petrol, evaluata la 12 miliarde dolari. Forarea unui put costa 1 milion dolari. Daca fiecare companie are cate o sonda, fiecare va extrage jumatate din rezerva totala de titei si va avea un profit de 5 milioane dolari (6 - 1 = 5 milioane).

Deoarece punga de titei este o resursa comuna, ea nu va fi utilizata eficient. Sa presupunem ca ambele companii pot fora un al doilea put. Daca o companie detine doua din cele trei sonde, ea pompeaza 2/3 din rezerva si realizeaza un profit de 6 milioane dolari (8 - 2 = 6 milioane). Daca ambele companii foreaza un al doilea put, din nou extrag jumatate din rezerva, dar profitul lor individual scade la 4 milioane dolari (6 - 2 = 4 milioane).

12.12.3. Dilema prizonierului si bunastarea economica

Fiind aplicabila la cele mai diverse situatii din viata curenta, dilema prizonierului arata cat este de dificila asigurarea cooperarii intre protagonisti, chiar cand acest lucru este favorabil tuturora. Absenta cooperarii este o problema a partilor participante la joc. Dar a societatii? Aceasta depinde de circumstante.

In unele cazuri, echilibrul fara cooperare nu este optim pentru societate, ci numai pentru jucatori. Este cazul cursei inarmarilor, care pune cele doua tari in situatie de risc crescut. La fel se intampla si in cazul exploatarii titeiului, deoarece al doilea put forat constituie o risipa. In aceste doua cazuri, cooperarea dintre jucatori ar fi fost solutia optima pentru societate.

Alta este situatia in cazul membrilor unui oligopol care cauta sa mentina un profit de monopol: lipsa cooperarii este socialmente favorabila. In realitate, daca comportamentul de monopol este optim pentru firma, nu este optim pentru consumatorii produselor sale. In termeni de surplus total, rezultatul pietei concurentiale este preferabil. Cand membrii unui oligopol nu se pot intelege, cantitatea produsa tinde spre acest nivel optimal. Cu alte cuvinte, mana invizibila nu aloca eficient resursele decat in caz de concurenta perfecta, iar pietele sunt concurentiale numai in cazul in care intreprinderile nu se pot intelege intre ele.

La fel se intampla cand politia interogheaza doi suspecti: absenta cooperarii intre suspecti este socialmente favorabila, deoarece mai multi infractori ajung in spatele gratiilor. Deci, dilema prizonierului este o adevarata problema pentru prizonieri, dar este o binecuvantare pentru restul societatii.

12.12.4. De ce oamenii coopereaza uneori?

Cooperarea este dificila, dar oare si imposibila? Exista suspecti interogati care nu-si denunta complicii. Exista carteluri care-si respecta intelegerile in pofida incitatiilor individuale de a trisa. Acest lucru se explica adesea prin comportamentul repetat al jocurilor.

Cooperarea este mai usor de mentinut intr-un joc repetabil. Sa revenim la cei doi producatori de apa: Ion si Petru. Amandoi ar dori sa salveze rezultatul de monopol, care se obtine daca fiecare produce cate 30 l, insa urmarirea propriului interes ii determina sa produca 40 l.

Strategia dominata pentru fiecare este sa produca 40 l. Sa ne imaginam ca cei doi incearca sa creeze un cartel. Pentru a maximiza profitul total ei se inteleg sa-si limiteze productia la 30 l fiecare. Daca ei au in vedere un singur joc, vor fi incitati sa triseze si sa produca 40 l. Dar cei doi jucatori stiu ca va trebui sa rejoace jocul in fiecare saptamana. La realizarea acordului se prevede ce se va intampla daca partile nu-si respecta obligatiile. De exemplu, ei pot decide ca daca una din parti produce 40 l, cealalta parte poate produce la randul ei mai mult. Aceasta amenintare poate mentine cooperarea. Cel ce nu va respecta acordul isi va spori profitul de la 1.800 la 2.000, dar numai timp de o saptamana, deoarece dupa aceea profitul sau va scadea la 1.600 si nu va mai urca. Daca jucatorii sunt mai interesati de profitul pe termen lung, ei devin cooperanti.

In concluzie, intr-o situatie de dilema a prizonierului repetata, cei doi jucatori pot mentine cooperarea necesara pentru atingerea rezultatului optim.

12.12.5. Masuri politice si oligopoluri

Stim ca uneori guvernul poate ameliora rezultatele pietei. Acest principiu al economiei se aplica si la oligopol. Am vazut ca cooperarea dintre membrii unui oligopol este socialmente nefavorabila, deoarece conduce la o productie suboptimala si la preturi mai ridicate. Interventia politica trebuie sa incerce sa incite intreprinderile sa se concureze mai degraba decat sa se inteleaga. Prin ce masuri politice se poate atinge acest scop?

Legea este un instrument de favorizare a concurentei. In mod normal, libertatea de a negocia contracte este un aspect esential al activitatii de piata. Intreprinderile si menajele incheie nenumarate acorduri de-a lungul vietii lor si se sprijina pe sistemul judiciar pentru a asigura respectarea angajamentelor contractuale. Cu toate acestea, tribunalele engleze si americane au considerat ca este contrar interesului public sa se incheie acorduri intre concurenti in vederea reducerii productiei si a cresterii pretului, deci au refuzat sa contribuie la realizarea unor asemenea acorduri, emitand "Sherman Antitrust Act" in 1890, care stipuleaza ca toate contractele sau intelegerile care vizeaza reducerea concurentei pe piata interna sau internationala sunt ilegale si orice incercare de creare de monopoluri sau de stabilire a unei pozitii de monopol este considerata un act criminal.

In conformitate cu acest act, acordul dintre intreprinderile oligopolistice devine un act criminal.

In zilele noastre, Ministerul Justitiei si persoanele fizice pot intenta actiuni in justitie pentru a se opune practicilor anticoncurentiale: fuziuni care conduc la o putere de piata excesiva a unei singure intreprinderi, actiunea concertata a firmelor oligopolistice cu scopul limitarii concurentei dintre ele etc.

In practica, se ridica insa multe probleme. Una dintre acestea se refera la a sti ce tip de comportament poate interzice legea antitrust? Exista un consens majoritar cu privire la interzicerea acordurilor de fixare a preturilor dintre firmele concurente. Totusi, unele practici care nu par a fi apriori criticabile, fac obiectul condamnarii.

Un exemplu il constituie asa - numitele vanzari legate. Sa ne imaginam o casa de discuri care are doua produse: un CD cu "Vacanta Mare" si un CD cu poezii de Bacovia. Casa de discuri propune spre vanzare un pachet cu ambele CD-uri, caz in care vorbim despre vanzare legata.

O asemenea practica este interzisa de tribunale pe baza urmatorului rationament: "Vacanta Mare" este un mare succes, pe cand "Poezii de Bacovia" este un produs greu vandabil. Ca urmare, pentru a forta oamenii sa cumpere "Poeziile", nu se vinde "Vacanta Mare" fara acest CD. Aceasta vanzare fortata permite casei de discuri sa-si sporeasca puterea de piata. Dar economistii nu sunt de acord cu acest rationament.

Sa presupunem ca piata accepta sa plateasca 20.000 u.m. pentru "Vacanta Mare" si nimic pentru "Poezii de Bacovia", deci pretul maxim ce se poate cere pe intregul pachet cu cele doua CD-uri este de 20.000 u.m. A obliga un consumator sa cumpere un bun fara valoare nu mareste cu nimic pretul de rezervare al acestuia, deci nu creste puterea de piata a vanzatorului in urma unei vanzari legate.

In concluzie, unele practici comerciale care par sa ingusteze concurenta (par sa mareasca puterea de piata a unei firme) pot avea obiective perfect legitime, ceea ce face dificila aplicarea legilor antitrust. Economistii, avocatii si judecatorii trebuie sa defineasca acele comportamente care ingusteaza realmente jocul concurential, ceea ce este departe de a fi usor.

Concepte cheie

b)      Definiti echilibrul Nash. Care este in exemplul nostru acest echilibru?

c)      Sa presupunem ca se decide liberul schimb intre cele doua tari care trebuie sa-si reduca simultan tarifele vamale. O asemenea decizie pare justificata conform tabelului precedent?

d)      Tinand cont de ceea ce stiti despre avantaje schimbului, rezultatele prezentate in tabel vi se par reprezentative pentru prosperitatea economica a celor doua tari in cele patru situatii alternative?

Sa presupunem ca Ion prefera sa se distreze, pentru el munca reprezinta acelasi dezagrement ca si o nota de 4.

a)      Rescrieti tabelul, combinand nota si dezagrementul pentru fiecare caz posibil.

b)      Daca nici unul dintre cei doi studenti nu poate sti ce decizie ia celalalt, care ar fi rezultatele posibile? Vor fi ele diferite daca Ion va trebui sa refaca mai tarziu referatul impreuna cu acelasi coleg? Explicati.