Notiuni generale despre sol
1. 1. Conceptul despre sol
Conceptul de sol a evoluat in timp, de la suprafata ferma a uscatului, la suport pentru plante, apoi la mediul poros capabil sa asigure apa, aerul si elementele nutritive pentru plant 141d31b e (scoala agronomica din sec. XIX), la un produs de alterare a rocilor de la suprafata scoartei (scoala agrogeologica). V. V. Dokuceaev (1883) a introdus conceptul de sol-corp natural, format sub actiunea indelungata a factorilor pedogenetici, diferentiat pe orizonturi, afanat, de adancime variata si care difera de materialul parental subiacent prin morfologie, proprietati fizice si chimice, ca si prin caracteristici biologice.
Conceptia actuala, sistemica defineste solul ca un sistem structurat, complex, polifazic, deschis si polifunctional.
N. Florea (1993) arata ca: “Solul reprezinta produsul transformarii substantelor minerale si organice de la suprafata scoartei terestre sub influenta factorilor de mediu in timp indelungat, caracterizat printr-o anumita organizare si morfologie proprie; el constituie mediul de dezvoltare a plantelor superioare si baza de trai pentru animale si oameni.
Solurile sunt considerate corpuri naturale, tridimensionale, constituite din material relativ afanat, situate la suprafata scoartei terestre. Ele sunt alcatuite din componente minerale, organice si organisme vii, aflate in interactiune, cu insusiri fizice, chimice, biologice si morfologice diferite de cele ale materialelor parentale din care s-au format. Solurile au evoluat in timp prin procese specifice pedogenetice, sub actiunea climei si vietuitoarelor in diferite conditii de relief. Ele au o organizare proprie si sunt intr-un schimb continuu de substante si energie cu mediul inconjurator. Solurile se autodezvolta si asigura conditiile necesare cresterii plantelor, proprietatea lor principala fiind fertilitatea”.
Datorita faptului ca solul este un sistem complex, avand interactiuni cu celelalte sisteme, el participa la producerea de fitomasa, influenteaza capacitatea de productie a ecosistemelor, avand o contributie esentiala in recircularea elementelor chimice in natura si regleaza compozitia atmosferei si hidrosferei (fig. 1). Fiind format la suprafata scoartei de alterare, solul contribuie la stabilitatea reliefului prin protejarea stratelor adanci ale scoartei. In acelasi timp, datorita proprietatilor lui fizice, chimice, mineralogice sau biologice, solul are o actiune de atenuare a variatiilor bruste, care pot, uneori, interveni in unele caracteristici ale sale, precum si de filtrarea si epurarea diverselor substante poluante.
Fig. 1. Reprezentarea schematica a unui pedosistem
la nivelul pedonului (Dupa N. Florea, 1982).
Solul este in acelasi timp si un rezervor de energie, el acumuleaza energie chimica sub forma de humus, humus ce rezulta din transformarea substantelor organice, formate de catre plante prin convertirea energiei solare in timpul fotosintezei. Aceasta energie chimica se poate elibera prin procesul de mineralizare, fiind folosita de catre vietuitoare.
Solul reprezinta o importanta resursa naturala, rolul esential al acestuia este cel de participare la producerea de biomasa, dar si de descompunere a resturilor organice incorporate in el. In acest fel se realizeaza un schimb continuu de substante si energie, care duce la o reciclare neintrerupta a elementelor nutritive. Solul este deci o resursa regenerabila. Aceasta regenerare are loc numai daca solul este lucrat in mod corespunzator, nu este suprasolicitat pana la epuizare si se respecta conditiile de protectie si conservare; in caz contrar solul se poate deteriora sau chiar distruge, fiind vulnerabil la numeroase procese de degradare. Trebuie sa subliniem ca, refacerea invelisului de sol odata distrus este foarte greu de realizat si necesita timp extrem de lung si costuri foarte ridicate.
Solul reprezinta o avutie a intregii omeniri, iar utilizarea rationala si protectia lui sunt cerinte obiective, care trebuie aplicate de fiecare locuitor al Terrei.
1.2. Solul sistem natural.
Solul este privit, in conceptia sistemica, ca un sistem natural deschis. Dupa Ludwing von Bertalanffy (1932), un sistem deschis in echilibru dinamic este “un complex de elemente aflate in interactiune, in care are loc continuu intrare si iesire de energie si substanta, in stare independenta de timp, in care marimile macroscopice raman neschimbate”.
N. Florea (1983) si Alexandra Vasu (1988) arata ca solul intruneste caracterele generale si esentiale ale unui sistem.
Integralitate - Constituit din materiale de origine geologica si biologica, solul are caractere distincte si-o dinamica interioara, care il deosebeste de toate celelalte corpuri naturale si, in primul rand, de rocile pe seama carora s-a format;
Caracter istoric - adica evolutiv in timp, prin aceasta intelegandu-se ca, stadiul actual de dezvoltare al calitatilor structurale si functionale sunt rezultatul evolutiei in timp.
Caracter informational - sau capacitatea de a inregistra, pastra si transmite influenta sa altor sisteme materiale cu care sistemul sol este in interactiune;
Autoorganizare - reprezinta capacitatea solului de a realiza o anumita structura, de a functiona intr-o succesiune ordonata a evenimentelor si nu la intamplare.
Eterogenitate interna - solul este un sistem complex, heteropolidispers, alcatuit din faze solide (minerale, organice sau organo-minerale), o faza lichida, una gazoasa si organisme vii in interactiune, ca expresie a unui anumit stadiu fizic si biochimic de evolutie a solului.
Functionalitate - principala functie a solului este aceea de mediu de viata pentru organismele integrate in sol, impreuna cu care functioneaza ca un tot unitar. In acelasi timp, el functioneaza ca mediu de viata (edafotop) al fitocenozelor ecosistemelor terestre, in care este integrat ca subsistem al biotopului si este component activ al circuitelor biochimice ale ecosistemelor terestre.
Ierarhizare - solul prezinta o succesiune de niveluri de organizare cu complexitate crescanda. Astfel, solul - corp natural independent, numit si pedon, poate fi apreciat ca alcatuit din subsisteme cu niveluri mai putin complexe de organizare. La un nivel inferior de organizare, solul este considerat ecosistem, in care organismele vii din sol (edafonul) constituie biocenoza, iar ceilalti constituenti ai solului edafotopul. La nivel ierarhic superior acestuia, cel al ecosistemelor terestre, sistemul sol este un subsistem al biotopului.
Pe de alta parte, exista o ierarhizare proprie solurilor. N. Florea (1982) a propus o schema de ierarhizare a acestora de la pedon pana la pedosfera (fig. 2.).
Pedonul este cel mai mic volum pe baza caruia poate fi caracterizat un sol (1-10 m2), el reprezinta esantionul de studiu al unitatii de sol.
Polipedonul sau unitatea teritoriala de sol, constituie multimea pedonurilor vecine de acelasi fel.
Pediomul este alcatuit din polipedonurile dintr-o unitatea fizico-geografica. El se caracterizeaza printr-o anumita structura, functionalitate si evolutie comuna sub anumite aspecte, ca urmare a actiunii factorilor pedogenetici specifici acelui teritoriu. Asa sunt pediomurile de campii joase sau inalte, de podisuri, dealuri, lunci etc.
Peditoriul reprezinta gruparea spatiala de pediomuri, realizata pe zone climatice sau regiuni geografice si atunci pediomurile au trasaturi apropiate.
Pedosfera reprezinta nivelul cel mai inalt de ierarhizare si organizare a solurilor. Ea se formeaza si functioneaza ca interfata intre litosfera si celelalte geosfere, aici fiind sediul multor procese fizice, chimice si biologice, prin care are loc schimbul de substanta si energie dintre invelisurile Pamantului.
Fig. 2. Schita cu asocierea unor pedonuri, polipedonuri, pediomuri,
peditorii in cadrul pedosferei (Dupa N. Florea, 1985).
|
