Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































CRESTINII Sl SCOALA ANTICA LA INCEPUTUL SECOLULUI AL VI-LEA

istorie












ALTE DOCUMENTE

Decizia de lansare a bombei atomice. Proiectul Manhattan
Spre \".introspectii profunde, complexe si comprehensive\"
ELEMENTE GENERALE PRIVIND REDACTAREA UNEI LUCRARI STIINTIFICE
Religia vremurilor noi
Consiliul ministrilor
REGULILE VIETII PLACUTE DUPA HOMER
Cultura si civilizatia incasa
Istoria civilizatiilor
Cei mai drepti si mai viteji dintre traci
TURNU MAGURELE - ZIMNI«EA -GIURGIU - OLTENITA - CALARASI

CRESTINII Sl SCOALA ANTICA LA INCEPUTUL SECOLULUI AL VI-LEA



in timpul secolului al V-lea, crestinii luptasera cu curaj pentru a sal≠va Imperiul si civilizatia lui. Totusi, unii dintre ei au acceptat intra≠rea barbarilor in Romania, sperand ca acest lucru va oferi posibilitatea convertirii lor la catolicism1. Stabilirea barbarilor aici ar fi putut face Biserica sa organizeze pe baze noi invatamantul crestin, fie si nu≠mai pentru a combate propaganda ereziei ariene. La drept vorbind, aceasta "convertire' la o cultura exclusiv religioasa nu s-a facut ime≠diat. Atata timp cat educatia de tip antic continua, aristocratii crestini nu-si inchipuie ca exista vreo alta cultura decat cultura crestina clasica. Totusi, in noul context politic si social, opozitia fata de aceasta cultu≠ra traditionala, care pana atunci fusese cantonata in mediile monastice, inc 212b18c epe sa se afirme cu mai multa putere. Din aceasta criza de constiin≠ta pe care o vom studia se va naste organizarea primelor scoli crestine.

I. Pastrarea culturii crestine clasice

Cultura religioasa a carturarilor laici

La fel ca in secolele al IV-lea si al V-lea, cultura religioasa pe care crestinii, clerici si laici, puteau s-o dobandeasca ramane foarte apropi≠ata de cultura clasica. Laicii proveniti din clasele aristocrate isi fac o datorie din a-si aprofunda credinta prin lectura si studiu. Astfel, la sfarsitul secolului al V-lea, prietenii lui Sidonius Apollinaris ii cer episcopului de Clermont explicatii cu privire la unele texte religioase2. Ilustra patriciana Proba, la inceputul secolului urmator, a primit de la abatele Eugippius un florilegiu al operei lui Augustin3. In acelasi timp, patriciul Senarius ii punea intrebari diaconului Ioan cu privire la liturghia botezului4. in Africa, episcopul Fulgentius din Ruspe scria pentru diversi laici lucrari teologice5. Cand, exilat in Sardinia, s-a in-

stalat la Cagliari, aristocratii din acest oras au venit sa asculte lectiile pe care le tinea calugarilor6. in schimb, clericii puteau gasi in bibliote≠cile laicilor lucrarile care le lipseau. Astfel, Ruricius, episcop de Li-moges, i-a cerut unui anume Taurentius exemplarul pe papirus al Cetatii lui Dumnezeu, pe care acesta i-l promitea de multa vreme7.

Laicii nu se multumeau sa se intereseze de textele religioase. Ei isi puneau pana in slujba Bisericii. Fostul chestor din Ravenna, Rusticus Helpidius, a compus, pe la 525, doua poeme consacrate lui Cristos si unor pasaje din Biblie8. Cativa ani mai devreme, un aristocrat din Campania se specializa in operele hagiografice9. La Roma, Boethius compunea opuscule teologice, pentru a combate erezia nestoriana10. La Lyon, poetul Heraclius folosea resursele dialeqticii sale pentru a incerca sa-l converteasca pe Gundebad1'. La mijlocul secolului al Vl-lea, africanul Iunilius, devenit chestor in Bizant, va scrie o introducere la studiul Sfintei Scripturi12.

Revigorarea poeziei crestine clasice

Era firesc atunci, ca acesti carturari crestini, fosti elevi ai gramaticilor si ai retorilor, sa scrie in maniera clasica. Le parea imposibil sa ex≠prime adevarul crestin altfel decat adoptand forma traditionala. Buna≠oara, transpunerea cartilor Bibliei in hexametri, care de un secol avea mare succes in Occident ca si in Orient13, continua si in cursul seco≠lului al Vl-lea. Sedulius si Prudentius nu numai ca se bucura mereu de mare trecere14, dar sunt si imitati de noii poeti. Dracontius in Africa, Avitus din Vienna in Galia, au parafrazat in versuri primele carti ale Vechiului Testament15. Avitus precizeaza chiar ca lucrarea lui se adre≠seaza copiilor16. Cu ce placere trebuia sa citeasca tanarul elev al lui grammaticus aceste versuri ce pun in scena un Dumnezeu care, la fel ca lupiter, arunca traznetul, un inger care, ca vestitoarea Iris, vine sa-i porunceasca lui Noe, sau pe Adam si Eva in bucuria nuntii lor17! Acest miraculos pagano-crestin reconcilia cele doua culturi: alaturi de Ver-giliu, carte scolara prin excelenta, epopeea crestina face impresie buna. in plus, "minciunilor poetilor'18 li se opunea un "Adevar' care se ex≠prima mai poetic decat in "rustica' Evanghelie19.

La mijlocul secolului al Vl-lea (in 544), in plin razboi bizantino-go-tic, acest fel de poetica se bucura mereu de acelasi succes. Arator, care, dupa ce parasise functiile publice, devenise subdiacon la Roma, i-a oferit papei vestita sa parafrazare poetica a Faptelor Apostolilor. Acest papa, care iubea poezia20, a depus lucrarea in arhivele bazilicii San Pietro2'. Mai mult, Arator probabil si-a citit si recitit timp de patru zile poemul in biserica San Pietro in Vincoli, in fata unui public de clerici si laici22. intr-un moment greu pentru Roma, un Vergiliu crestin relua pentru ultima oara traditia acelor recitationes, fapt amintit destul de des.

De altfel, gustul carturarilor crestini pentru poezia religioasa cu vocabular si forma clasica23 se regaseste pe peretii bisericilor si ai mor≠mintelor, intr-o intreaga serie de inscriptii metrice adesea cu reminis≠cente vergiliene24. Nici dogma nu scapa legilor poeziei. La inceputul secolului al Vl-lea, un african a pus in versuri dactilice povestirea in≠vierii si a Judecatii de Apoi25, iar un poet necunoscut a meditat la Roma asupra intruparii26.

Retorica in predica

Cand trebuie sa predice, episcopii carturari fac apel la arta retorului. Si aceasta este o traditie bine statornicita inca din secolul al IV-lea27. La mijlocul secolului urmator, predicile lui Valerian din Cimiez repre≠zinta unul din modele acestui gen28, si se spune ca tovarasul sau, Hila-rius din Arles, ridica tonul predicii cand intra in biserica vreun carturar29. Se intampla ca, fermecati de frumusetea discursului, credinciosii sa-l aplaude pe oratoail sfant ca si cum s-ar fi aflat in auditorium-xx retoru≠lui30. La sfarsitul secolului al V-lea, regulile retoricii erau inca respec≠tate de catre predicatori; Sidonius, trimitandu-i o predica episcopului Perpetuus din Tours, se scuza ca a facut-o prea repede si ca a omis tot ce era clasic, "figurile de stil, autoritatea exemplelor istorice, formula≠rile poetice' etc3'. De fapt, discursul, chiar si asa este o frumoasa pie≠sa retorica.

Am putea spune aceleasi lucriiri despre pledoaria lui Ennodius in favoarea sinodului care a recunoscut nevinovatia papei Symmachus32, sau despre scrisorile de condoleante care erau trimise de obicei priete≠nilor greu incercati33. in toate aceste mostre de elocinta, se citeaza fara indoiala Biblia, insa alaturi de autorii profani34. Textul sacru este un text ca oricare altele.

Renuntarea la studiile teologice

Carturarii nostri nu cauta sa aprofundeze mesajul revelatiei crestine si sa extraga din ea o reflectie teologica. Teologia nu-i intereseaza mai mult decat filosofia. in secolul al V-lea, studiile teologice erau inca in plina dezvoltare35. Chiar la sfarsitul secolului, Sidonius salutase in per≠soana lui Faustus din Riez pe cel care supusese filosofia antica legii crestine - compliment prea magulitor -, si in cea a lui Claudianus Mamertus pe "cel mai remarcabil filosof crestin'36. Cativa ani mai tarziu, lucrurile nu mai stau asa. Avitus din Vienna interpreteaza prea stangaci disputele doctrinare ale vremii sale pentru a-i putea aprecia formatia teologica37. Ennodius nu e teolog mai mult decat era filosof. Numai la Roma, in jurul a doi oameni hraniti cu gandirea greaca, Dio-nisie cel Mic si Boethius, vom avea norocul sa intalnim teologi.

Calugarul scit Dionisie fusese chemat de la Constantinopol de catre papa Gelasius cand acest pontif hotarase sa puna in ordine co≠lectiile canonice38. Dupa moartea lui Gelasius (496), Dionisie a tradus nu numai texte canonice, ci si lucrari referitoare la ereziile pe care le combatea papalitatea39. Cassiodor, care studiase dialectica cu Dioni≠sie, cu siguranta chiar la Roma, face elogiul inaltei culturi religioase a acestui calugar si raspandirii ei40. Printre prietenii sai, il cunoastem si pe abatele Eugippius si pe preotul savant Iulian41. Opera canoni≠ca si teologica a lui Dionisie a fost importanta, insa, dupa moartea lui (525), el nu a lasat nici un discipol.



La fel de efemera a fost incercarea lui Boethius. Filosoful cautase sa aplice metodele aristotelice la patrunderea misterului Sfintei Treimi42. El voia sa arate ca studierea teologiei avea nevoie de reguli la fel de precise ca si studiul matematicii43. Dar nu a fost inteles si se plangea de ignoranta contemporanilor sai si, in special, de aceea a clericilor44. Pentru a-si apara scrierile de judecata prostilor, el adopta intentionat un stil ezoteric45. Singurul cleric teolog pe care-l gasim dupa el, cleric caruia el i-a cerut sfatul in legatura cu cel de-al cincilea opuscul al sau, a fost diaconul Ioan46.

Recucerirea bizantina nu a reinsufletit studiile teologice la Roma. Totusi, problema celor Trei Capitole ar fi putut fi ocazia unei renasteri, insa nici papa Virgiliu, nici urmasul sau, Pelagus, nu au fost teologi47. Numai nepotul lui Virgiliu, care cunostea si autorii profani48, ne-a la≠sat un tratat impotriva Acefalilor49. Clericii romani se vad obligati, in 545, sa ceara lamuriri africanilor50, lui Ferrand din Cartagina si lui Facundus din Hermiane, acela care este numit cel din urma teolog al Antichitatii51.

intr-adevar, clericii africani nu cunoscusera o asemenea deteriora≠re a studiilor teologice. Sub stapanirea vandala, Fulgentius din Ruspe, din care s-a facut un palid discipol al Sfantului Augustin52, apoi, dupa recucerirea bizantina, o serie de teologi, au dovada ca, cel putin in Afri≠ca, gandirea teologica nu era reprezentata decat de poeti si oratori53. Dar aceasta este doar o exceptie.

Pretutindeni in alte parti, cultura religioasa a carturarilor este nu≠mai literara si oratorica, asa cum era cultura profana. Mazilirea filo-sofiei o antrena in mod obligatoriu pe aceea a teologiei. Drept urmare, aceasta cultura nu poate satisface decat un mic numar de crestini pro≠veniti din clasele aristocrate, in stransa legatura cu scoala antica. Cei care nu au primit decat o instruire elementara sau care si-au neglijat cu buna stiinta studiile secundare nu sunt capabili sa inteleaga avan≠tajul culturii clasice, fie ea profana sau religioasa, si ii scot in evidenta lipsurile. Acest lucru va favoriza opozitia rigoristilor, care se recruteaza mai ales din mediile monastice.

II. Opozitia fata de cultura crestina clasica

Sa-l ascultam pe fostul calugar Caesarius, episcop de Arles, judecand cunostintele profane. Comparand artele liberale cu plagile Egiptului, el afirma ca operele poetilor nu servesc la nimic altceva decat la in≠tretinerea senzualitatii, ca doctrinele filosofilor inseala spiritele slabe si produc deviatiile doctrinare54. Filosofia nu mai este, cum spunea Claudianus Mamertus, un excitant intelectual nascocit de Dumnezeu, ci, dimpotriva, o sursa de erezii. Si, prin filosofie, el intelege orice con≠tributie profana.

Cu siguranta, aceste argumente imprumutate de la vechii adver≠sari ai culturii antice sunt clasice. Atacurile impotriva imoralitatii poe≠tilor si impotriva erorilor filosofilor nu-i impiedicasera totusi pe Parintii greci si latini ai Bisericii sa accepte scoala si sa gaseasca o via media, care sa permita o intrebuintare rationala a bogatiilor culturii profane. Acest lucru este adevarat. Dar trebuia, pentru a ajunge la aceasta so≠lutie inteleapta, sa fie, precum Sfintii Parinti, hraniti din plin cu cultura antica. La sfarsitul secolului al V-lea si in cel de-al Vl-lea, ca urinare a decaderii invatamantului, nu se retin decat defectele culturii clasice. Umanismul continut de aceasta este ascuns de complicatiile formei si de paganismul gandirii. O astfel de formatie intelectuala pare sa pri≠mejduiasca credinta crestina si s'a-i impiedice pe calugarii instruiti sa aiba acces la mesajul evanghelic.

Pentru o epurare a culturii

in primul rand, plasandu-se intr-un plan moral, rigoristii reproseaza carturarilor crestini caracterul echivoc al culturii lor. Ei trebuie sa alea≠ga intre paganism si crestinism. Or, carturarii crestini despre care am vorbit treceau fara scrupule din domeniul profan in domeniul sacru55, intr-adevar, cand Sidonius, Dracontius, Cassiodor sau Ennodius ofe≠reau un epitalam unui prieten56, nu ezitau sa reia imaginile mitologice traditionale pentru a evoca jocurile lui Venus si ale lui Cupidon, deoa≠rece aceasta era legea genului. Cum sa vorbesti despre frumusetea unei femei fara s-o compari cu Elena sau cu Venus57? Cum sa lansezi vreo epigrama impotriva unui adversar fara sa sublimezi un aspect imoral al persoanei lui58? Elogiul trupului omenesc si al tineretii59 facea si el parte dintr-o traditie literara pe care carturarii nostri nu o puteau pa≠rasi fara sa decada. De asemenea, ei admirau fara sa fie socati operele artistice de inspiratie pagana. Farfuriile si cupele pe care Ennodius se amuza sa le descrie, sunt adesea decorate cu subiecte scabroase60. Casetele de fildes si sipetele tinerelor mirese sunt impodobite cu scene

inspirate din mitologie61. Mai mult, crestinii se ingropau in morminte folosite odinioara de pagani. Astfel, trupul nobilului provensal Felix Ennodius se odihnea la Gayole, intr-un sarcofag al carui decor repre≠zenta uciderea lui Egist si a Clitemnestrei62.

Unii puteau crede ca toate acestea nu erau compromitatoare. La in≠ceputul secolului a! Vl-lea, aristocratii stiau ca zeii antici murisera. Din miturile devenite teme artistice si literare ei nu retineau decat sim≠bolurile. O mare parte a operei africanului Fulgentius este consacrata exegezei miturilor antice63, fara ca acest lucru sa-i tulbure credinta crestina. Totusi, rigoristii nu erau de aceeasi parere. Pentru ei, paga≠nismul era inca o forta religioasa impotriva careia trebuia luptat. Eveni≠mentele recente le puteau da dreptate: intr-adevar, pe motiv ca salveaza mostenirea antica, nu pusese oare Theodoric sa fie inaltate din nou sta≠tuile si sa fie restaurate templele "la cererea multor persoane'64? in 495, unii aristocrati romani voiau sa reia la Roma sarbatorirea Lu-percaliilor dupa vechiul ceremonial65. in timpul asedierii orasului de catre Vitiges, se gaseau romani care doreau redeschiderea templului lui Ianus66. Magia si astrologia aveau in continuare adepti67. in sfarsit, in mediile populare urbane si mrale, credintele pagane erau inca bine inradacinate68. Daca se voia purificarea credintei, nu trebuia oare sa se inceapa cu carturarii laici si clerici purificandu-le operele de orice urma de paganism?

Sa fii inteles de poporul crestin

Presupunand ca aceasta purificare s-ar fi realizat, mai trebuia ca scrie≠rile carturarilor sa poata fi intelese si de un numar cat mai mare de credinciosi. Or, nu se intampla asa, iar rigoristii puteau, pe buna drep≠tate, sa denunte artificialul din cultura religioasa clasica.

Sigur, crestinii nu asteptasera secolul al Vl-lea pentru a-si da seama de aceasta cerinta elementara. Multi, pe urmele Sfantului Augustin, spuneau ca prefera faptele (res) cuvintelor (verba)69 si se vedeau mai degraba "reintrati pe mana gramaticilor decat sa nu fie intelesi de popor'70. insa, daca afirmau in prefata propriilor opere ca preferau sa adopte rusticitas ("vorbirea taraneasca') decat sermo scolasticus ("exprimarea retorica de scoala')71, in realitate, le era greu sa renunte la obiceiurile intelectuale dobandite in scoala retorului si sa-si adapteze scrierile si discursurile la un public popular. Totusi, in aceasta consta esenta problemei: crestinii propovaduiesc un adevar care trebuie sa fie accesibil tuturor.

Or, constatam ca aceasta cerinta este resimtita mai puternic la sfar≠situl secolului al V-lea si la inceputul celui de-al Vl-lea. Mai mult ca niciodata, vechea tema a "Evangheliei propovaduite pacatosilor si nu retorilor' pare sa fie de actualitate in aceasta epoca'2.




Poezia clasica prea savanta

Astfel, forma poetica clasica, al carei succes l-am amintit, incepe sa para suspecta chiar si in adaptarea ei crestina. Asadar, Ennodius, pentru a-si legitima incercarile, trebuie sa aminteasca faptul ca poezia nu e straina Vechiului Testament71. Avitus din Vienna merge mai departe si, in cea de-a doua prefata a operelor sale poetice, isi anunta fratele ca renunta la acest gen, "deoarece putini inteleg cantitatea silabelor'74. Aceasta lipsa de intelegere il face pe episcopul Leon din Nola, cativa ani mai tarziu, sa-i ceara unuia dintre clericii sai sa rezume in proza poemul lui Paulinus despre virtutile Sfantului Felix75. Cel dintai merit al unei opere hagiografice este, intr-adevar, acela de a fi inteleasa de catre un public larg.

Hagiografia trebuie adaptata publicului popular

inca de la inceput, aceasta forma literara se voia a fi populara, insa unii scriitori clasici, instapanindu-se asupra genului, se indepartasera de public. De aici o inevitabila reactie. Deja, la sfarsitul secolului al V-lea, preotul Verus, in Viata Sfantului Eutropius, si preotul Constan-tius, autorul Vietii Sfantului Germanus, afirma ca au cautat sa scrie mai simplu76. La inceputul secolului al Vl-lea, cand Eugippius vrea sa se scrie o Viata a Sfantului Severinus, el este framantat de aceleasi scrupule. Istoria elaborarii acestui text merita a fi amintita deoarece ilustreaza foarte bine nevoia de limpezime impusa in epoca. Un nobil laic, hagio- ] graf in timpul liber, ii ceruse lui Eugippius informatii despre Sfantul Severinus, apostolul din Noricum, ale carui moaste fusesera aduse la Neapole. Eugippius s-a supus, insa i-a scris unuia dintre prietenii sai romani, diaconul Paschasius, ca-i era oarecum teama sa incredinteze redactarea acestei Vieti unui laic, al carui stil il cunostea deja: se temea ca lucrarea lui o sa fie inaccesibila multimii si ca obscuritatea elocintei n-o sa ingaduie punerea in valoare a minunatelor fapte din viata Sfan≠tului77. Cum el insusi nu se socotea destul de competent s-o faca, ii cerea lui Paschasius sa ia asupra sa scrierea lucrarii. Diaconul roman i-a raspuns ca n-ar putea scrie mai bine ca el si ca exprimarea lui avea drept calitati simplitatea si limpezimea necesara78. Eugippius, care, cum vom vedea79, era carturar, sesizase lucid primejdia.

Predicile trebuie sa fie intelese de popor

O asemenea simplitate a formei le era ceruta predicatorilor. Pomerius din Arles, desi fost retor, ii opune, intr-unui din pasajele lucrarii sale De vita contemplativa, pe declamatores invatatilor (doctores): "Unii urmaresc cu toata taria elocintei lor triumful unei declamatii lucrate cu grija; ceilalti cauta gloria lui Cristos printr-un stil sobru si curgator'80.

Se spune ca Pomerius, devenit abate, avusese asupra fostului si efe≠merului sau elev Caesarius din Arles o oarecare influenta''. Nu cumva e mai degraba invers? Caesarius, calugar din Lerins, fara cultura clasi≠ca, a folosit mereu in predicile sale un ton popular: "Cer cu umilinta ca urechile carturarilor sa se multumeasca sa indure, fara sa se planga, expresii rustice, pentru ca intreaga turma a Domnului sa poata primi hrana cereasca intr-o limba simpla si comuna. Pentru ca cei inculti si cei simpli nu pot sa se ridice la inaltimea carturarilor, sa binevoiasca atunci carturarii sa se coboare la ignoranta lor. Oamenii instruiti pot intelege ce li s-a spus celor simpli, pe cand cei simpli nu sunt in stare sa profite de ce ar fi spus pentru savanti'82. Aceasta celebra declara≠tie nu este pur formala, dupa cum ne convinge lectura predicilor lui Caesarius83. Fara indoiala, ele nu sunt rupte de orice elocinta, insa aceas≠ta nu este cautata: ea nu vine decat din subiectul tratat. Aceasta simplita≠te a formei o recomanda Caesarius episcopilor: "Nu conteaza ca acestia nu cunosc arta elocintei, ei pot explica obscuritatile Sfintei Scripturi cu propriile lor mijloace'84. Si, pentru a relua cuvintele Sfantului Ie-ronim: "Predicatorul trebuie sa trezeasca mai degraba gemetele decat aplauzele'85.

Aceste sfaturi sunt valabile in toate timpurile si vor fi reluate si in alte perioade, cand falsa elocinta si pretiozitatea vor napadi amvonul86. La inceputul secolului al Vl-lea ele corespund unei renasteri a evan≠ghelizarii.

intr-adevar, cum se explica oare aceasta dorinta din ce in ce mai mare de simplitate? Printr-o micsorare a clientelei culte? Fara indoiala. Printr-o reactie impotriva exceselor unui stil prea complicat? Cu siguran≠ta87. Dar nu numai atat. Exista o explicatie mai pozitiva ce nu a fost indeajuns remarcata.

Evanghelizarea maselor urbane si rurale

In aceasta vreme, Biserica se intoarce mai bucuroasa catre masele urba≠ne si rurale. Si, pentru a ajunge la ele, are nevoie de o vorbire adaptata uzantei lor. O data cu pacea lui Constantin, ea se straduise sa converteasca mediile aristocratice si aceasta sarcina este aproape indeplinita, mai ales de cand statul l-a ajutat prin legislatia lui antipagana88. Dimpo≠triva, mai raman de evanghelizat destule multimi rurale, iar asezarea barbarilor, mai mult sau mai putin crestinati, in interiorul Imperiului risca sa incurajeze obiceiurile pagane89. in secolul al V-lea se preci≠zeaza organizarea bisericilor rurale si, la inceputul celui de-al Vl-lea, multe texte ne arata ca acest efort se continua, mai ales in Proventa si in Spania. insusi Caesarius din Arles s-a preocupat de evangheliza≠rea zonelor rurale si de instruirea maselor de la tara90. Pentru a pune la dispozitia predicatorilor teme de predici accesibile tuturor, Caesarius

compune o omilie, inspirandu-se din predicile lui Augustin si ii asigu≠ra raspandirea91.

Populatiile urbane, daca sunt convertite, deseori nu au decat un cres≠tinism elementar. Caesarius s-a preocupat si el de instruirea religioasa a credinciosilor din Arles. Predicile lui ne ingaduie sa intrevedem ce voia de la ei: pe langa asistarea la numeroase slujbe, el le cerea sa stu≠dieze acasa textul sacru; sa "rumege' cuvantul auzit in biserica92, sa citeasca la masa93 si in timpul lungilor nopti de vara, sa reflecteze asu≠pra textelor religioase. Daca n-o pot face din nestiinta de carte, sa ceara sa le citesca altii, chiar daca trebuie sa-i plateasca94.

Li se cere si sa cante psalmii si imnurile93, si asta din doua motive. In primul rand, cantecul trebuie sa usureze instruirea religioasa a cre≠dinciosilor96. Ereticii vazusera cei dintai intregul folos rje care-l puteau trage punand poporul sa cante97. Catolicii ii imitasera. in Africa, la in≠ceputul secolului al Vl-lea, Fiilgentius scrisese un psalm abecedar im≠potriva arienilor, care se inspira din vestitul ,psalmus contra partem Donati' ("psalmul impotriva partidei lui Donatus') de Sfantul Augus≠tin98. La Arles, tot la acea vreme, Caesarius a introdus uzanta cantarii antifonului pe care Sfantul Ambrozie il folosise cel dintai la Milano in secolul al IV-lea99. Poezia imnica ritmata raspandita atunci - aceste quasi versus pe care le dispretuiesc carturarii - era mult mai populara decat poezia crestina clasica.

Pe de alta parte, adoptarea cantului sacru era cel mai bun mijloc de a combate muzica traditionala, fie ea sacra sau profana. Parintii Bi≠sericii din Orient si din Occident se ridicasera impotriva infloriturilor muzicii cromatice si a folosirii unor instrumente variate in muzica liturgica100. Melodia monodica, pe care Biserica a imprumutat-o din sinagoga, le parea ca exprima intr-un mod mai autentic rugaciunea catre Dumnezeu. Pe de alta parte, cantarea imnurilor si a psalmilor pu≠tea concura cantecele profane si populare, presarate adesea cu cuplete imorale. Asa cum spune Sfantul Ieronim si, dupa el, multi alti legiuitori monastici, psalmii trebuiau sa fie adevarate "cantece de dragoste'101.

III. Solutia: o cultura exclusiv religioasa



Calugarul renunta la cultura profana

Pentru rigoristi, nu exista compromis posibil intre cultura antica si cul≠tura crestina. Daca voiai sa-ti pui inteligenta in slujba lui Dumnezeu, trebuia sa incepi prin renuntarea la literatura clasica, intrucat nu se putea in acelasi timp sa aduci sacrificii cultului Muzelor si celui al lui Dum≠nezeu. Cel care, ca si calugarul, refuza intelepciunea laica si parasea viata lumeasca trebuia, deopotriva cu renuntarea la familie, la bogatii,

la meserie si pana si la frecventarea termelor102, sa-si ia ramas bun de la stiinta profana.

E ceea ce au facut, aproape in acelasi timp, galo-romanul Caesarius si italicul Benedict. Pe la anul 500, cel dintai se asezase la Arles si fu≠sese indemnat de prieteni sa ia lectii cu gramaticul Pomerius. intr-o seara, ne spun biografii, cand a adormit pe o carte, visase ca din ea iesea un balaur ca sa-l muste103. Anecdota este fara indoiala o reminis≠centa a visului Sfantului Ieronim, insa prin aceasta nu simbolizeaza mai putin dezgustul lui Caesarius pentru studiile clasice. Tot pe la anul 500, tanarul Benedict din Norcia era trimis de parintii sai la scolile din Roma. Abia incepuse sa studieze, ne spune biograful lui, Grigore cel Mare, ca s-a si oprit, ingrozit de primejdiile care il amenintau'04. Caesarius si Benedict nu au revenit niciodata la aceste studii, vom vedea mai departe.

Si episcopul trebuie sa renunte

Influenta monastica este atat de mare la sfarsitul secolului al V-lea, incat clericii, si mai intai episcopii, incep sa-si dea seama de incompa≠tibilitatea culturilor profana si crestina. Faptul ca un episcop a trebuit sa se abtina sa citeasca operele pagane era, fara indoiala, un vechi prin≠cipiu al Bisericii105, insa, am spus-o, acesta era destul de putin respec≠tat. Totusi, la mijlocul secolului al V-lea, il vedem pe episcopul Hilarius din Arles compunand fara sa roseasca versuri de circumstanta, inspi≠rate din poetii pagani106, pe colegul sau, Agroecius din Sens, scriind un tratat despre ortografie107 si pe Remigius din Reims scriind exerci≠tii de scoala pe care le admira Sidonius108. La sfarsitul secolului, in Galia meridionala, constatam o evolutie. Fostul elev al retorilor care primeste o functie episcopala isi da si mai mult seama de incompa≠tibilitatea dintre culturile sacra si profana. Sa luam mai intai cazul lui Sidonius Apollinaris. Ajuns episcop de Clermont pe la 470, el a trudit pentru biserica sa, compunand liturghii, imnuri religioase109. O seama de formule pe care le foloseste ne ingaduie sa credem ca a avut unele scrupule sa-si reia vechile obiceiuri intelectuale. Astfel, cand, pentru instruirea fiului sau, il redeschide pe Terentiu, el marturiseste ca natura i-a invinsprofessiom. Recunoaste ca reputatia poetului pateaza demni≠tatea clericului si e hotarat sa nu scrie decat poezii religioase1'. Trei≠zeci de ani mai tarziu, sa ne intoarcem catre Ennodius, episcop de Pavia in 511; aceeasi reactie. Si el socoate atunci caprofessio trebuie sa-i interzica un stil prea emfatic112 si declara ca detesta pana si numele artelor liberale113. Atunci el vrea sa se dedice adevaratei intelepciuni114, opune severitatea crestinismului moliciunii profanului115. Aceeasi ati≠tudine la contemporanul lui, Avitus, episcop de Vienna, care invoca si elprofessio pentru a nu mai scrie poezie profana'6.

Influenta lucrarii Statuta Ecclesiae antiqua

Aceste trei exemple, atat de apropiate unele de altele, par nesemnifica≠tive. Pare ca in aceasta vreme interdictia ca episcopii sa nu citeasca operele pagane a de'venit actuala. Mai exact, in colectia Statuta Eccle≠siae antiqua, provenita, fara indoiala, din mediul provensal in a doua jumatate a secolului al V-lea, un artist aminteste aceasta interdictie'7. Sidonius, Avitus, Ennodius trebuie sa fi cunoscut acest canon, ceea ce ar explica reticentele lor cel putin formale.

De altfel, aceasta interdictie face parte dintr-un ansamblu. in celelal≠te articole, episcopul vede interzicandu-se tot ce il apropie de laici sau de treburile vietii lumesti, mese pline de fast, relatii cu femeile'8; cul≠tura profana este si ea unul dintre obiceiurile la care trebuie sa renunte cand paraseste conditia de laic. Sa nu uitam ca, la fel ca in vremea Im≠periului, cea mai mare parte a episcopilor ajung destul de tarziu la epis≠copat si sunt alesi dintre laicii bogati proveniti din aristocratie119. Pentni a se asigura de fidelitatea lor, Biserica pretindea sa fie hirotonisiti dupa un an deprobatio120. "Convertirea intelectuala' era unul dintre elemen≠tele acestei conversio morum pe care trebuiau sa o realizeze in timpul acestei perioade.

Experienta a dovedit ca episcopii isi respectau, mai mult sau mai putin, juramintele de credinta. O constatam in cazul lui Sidonius121. Renegarea lui Avitus a venit dupa mai multi ani de la hirotonisire si cu rezerve122; daca parea sa-l exchida pe Vergiliu dintre familiarii sai, ii invoca totusi autoritatea in discutia cu retorul Viventiolus123. in ceea ce-l priveste pe Ennodius, nu este deloc sigur, cum s-a spus, ca dupa 511 si-a interzis orice contact cu cultura profana124.

Era greu sa fi fost altfel pentru carturari atat de desavarsiti. Nu li se putea impune felul de viata al calugarilor. Daca se voia ca episcopii sa renunte la literatura clasica, trebuia sa se schimbe modul de recrutare.

insusi clericul trebuie sa renunte la cultura profana

Ce se cerea de la episcopi era valabil, in egala masura, si pentru clericii din ordinele majore. Si ei, o data angajati in randurile clerului, trebu≠iau, in principiu, sa renunte la viata lumeasca. in realitate, cei pe care-i observam se amestecau in mod primejdios cu credinciosii lor, de care nu se deosebeau inca prin haina125. Dupa Ieronim si Sulpicius Severus, Commodian si Salvian au criticat delasarea morala a clericilor126. Una dintre cauzele acestei crize este cu siguranta recrutarea prea rapida a clerului. Biserica, am spus-o, cauta sa castige pentru Cristos un nu≠mar cat mai mare de credinciosi. Conciliul de la Arles, din 524, con≠stata ca, drept urmare a inmultirii bisericilor, trebuie hirotonisiti mai multi clerici127. Pentru a rezolva ce era mai urgent, erau numiti laici, fara sa fi fost incercati in anul lor de proba. Atunci, formatia lor morala

si religioasa era imperfecta si, destul de des, nu aveau de la preoti decat numele; ei erau fie analfabeti128, fie prea culti.

Atunci, acestia din urma trebuiau sa se indeparteze, ca si episco≠pii, de artele liberale. Deja la mijlocul secolului al V-lea, preotul Rus-ticus ii marturisea lui Eucher teama de a cita versuri pe care i le dictau amintiri din tinerete129. La inceputul secolului al Vl-lea, Ennodius, pe atunci diacon, vorbeste la fel intr-un moment de umilinta intelectua≠la. Daca aplica cu greutate acest principiu pentru sine, el voia cel putin sa-l impuna altora. Cand ruda sa Camilla i l-a trimis pe fiul ei pentru a-l initia in artele liberale, el a refuzat s-o faca sub pretext ca acest co≠pil era deja promis Bisericii130. "Cristos, i-a spus el, nu-i respinge pe cei care vin spre el dinspre studiile liberale, insa nu-i ingaduie pe cei care de la Maretia Lui se indreapta spre acestea. Mi-e rusine sa inzes≠trez cu podoabe seculare pe cel care face profesiune de credinta in Bi≠serica'131. Acest indicativ prezent si urmarea scrisorii ne arata ca de fapt Ennodius a acceptat totusi sa ia asupra sa instruirea micutului cleric132.

Tulburare in lumea clericala

Acest lucru este o noua dovada a tulburarii pe care o incearca clericii in fata problemei educatiei. Clerul cultivat simte nevoia unei ruperi de cultura clasica, insa nu se poate hotari s-o faca, in pofida decizi≠ilor conciliului. Pentru a ajunge aici, ar trebui organizat pentru clerici un invatamant special, care sa le asigure o fromatie religioasa solida. Scoala monastica poate sluji drept model pentru instituirea scolilor clericale.












Document Info


Accesari: 1447
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )