Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza

CURS INTRODUCTIV DE PREISTORIE

istorie











ALTE DOCUMENTE

SITUAŢIA SOCIO-ECONOMICĂ A ORAsULUI ÎN ANUL 1918
Agresiunea germana in vest
Cucerirea Constantinopolului de catre turci. Crestinii sub dominatia turceasca.
SUB ALEXANDRU I
Alexandru cel Mare
Revolutia romana din 1989
RAZBOIUL DE O SUTA DE ANI (PRIMA PARTE)
Inchizitie
Imperiul soarelui
SOCIETATEA TARANEASCA CHINA


UNIVERSITATEA BUCUREsTI - FACULTATEA DE ISTORIE

CATEDRA DE ISTORIE VECHE sI ARHEOLOGIE

CURS INTRODUCTIV DE PREISTORIE

Pachetul general

Cuprins

1.            Introducere

2.            Definitii, concepte si termeni

3.            Metode de lucru în cercetarea preistoriei

4.            Antropogeneza

5.            Structuri economice (1) Vânatoarea si culesul

6.            Structuri economice (2) Economia productiva

7.            Structuri sociale

8.            Religia

9.            Arta

10.  Bibliografie

11.  Anexe

Bucuresti

2004


1

Introducere

Pachetul de fata reprezinta un set de texte care au ca obiectiv faci-litarea activitatii independente a studentilor din anul I. Acesta nu are ca intentie - nici nu poate - epuizarea domeniului sau suplinirea lecturii bi-bliografiei anexate. Dimpotriva, pachetul general vrea doar sa stimuleze studentii sa atace probleme-le controversate ale domeniului, sa-si exer-seze capacitatile de analiza, în acelasi timp cu cresterea autonomiei inte-lectuale. Acumularea de informatii si de date se face pe baza bibliografiei. Acest pachet este necesar, dar nu suficient pentru promovarea examenu-lui.

Pentru a facilita lectura, autorul a încercat sa limiteze cât mai mult notele de subsol si celelalte elemente ale aparatului critic. Constient de faptul ca informatia relevanta pentru acest domeniu este, pe de o parte, în continua schimbare cantitativa (pe masura ce noi informatii sunt ada-ugate prin cercetare) si, pe de alta parte, în permanenta redefinire (dato-rita noilor teorii si interpretari date unor informatii vechi), autorul nu în-cearca sa-si impuna punctele de vedere, ci doar sa ridice semne de între-bare legate de o serie de probleme din domeniu. O atentie speciala trebu-ie acordata noilor ipoteze care apar în literatura de specialitate si în mass-media. Noile descoperiri pot mereu aduce schimbari dramatice a ceea ce este considerat a fi un bun câstigat în domeniu; problema este ca acestea sa fie bazate pe elemente care sa-i asigure "rezistenta" în fata u-nei analize în profunzime. Altfel spus, descoperirile trebuiesc interpretate în concordanta cu regulile logicii (consecventa si coerenta criteriilor de a-naliza, coroborarea cu alte surse, caracterul inevitabil al concluziilor).

Graficele si ilustratiile ce însotesc textul sunt orientative. Ilustratii de calitate sunt disponibile în bibliografie.

În ceea ce priveste bibliografia, lucrarile recomandate sunt indicate pentru o lectura integrala sau macar extinsa - logica din spatele argu-mentatiei se dezvaluie dupa o lectura atenta a întregului text.

O posibilitate de extindere a bazei de informatie o ofera internetul; studen-tii sunt încurajati sa utilizeze aceasta noua sursa, dar cu mult discernamânt - alaturi de multe informatii utile se afla în aceasta sursa deschisa si multe informatii cel putin discutabile.

În orice caz, autorul multumeste în avans pentru criticile si co-mentariile pe care cititorii le vor exprima pe marginea acestui material.

Carol Capita


2

Definitii, concepte si termeni

1.      Criterii de definire a preistoriei

0 definitie a preistoriei presupune câtva elemente:

¨      raportarea la ceea ce nu este preistorie;

¨      delimitarea trasaturilor caracteristice, proprii numai preistoriei;

¨      identificarea elementelor care sunt comune cu celelalte stiinte;

¨      stabilirea realitatilor pe care preistoria le subîntinde.

Criteriile de definire a preistoriei pot fi urmatoarele:

. criterii de ordin metodologic (metodele utilizate)

¨      analiza arheologica (arheologie);

¨      studii cu privire primitivii contemporani (antropologie, etnogra-fie, etnologie);

¨      studii asupra resturilor osteologice (antropologie fizica, paleon-tologie);

¨      studii asupra resturilor organice (palinologie, C14, dendrocrono-logie, paleobotanica etc.);

¨      studii asupra straturilor geologice si asupra conditiilor de paleo-climat si micro-geografie (sedimentologie, studiul carotelor ma-rine etc.);

. criterii de ordin conceptual (domeniul conceptual)

¨      termenii de "preistorie" sau "primitiv" sunt înselatori; în general, utilizarea termenului de "primitiv" are conotatii peiorative, la fel cum cel de "preistorie" are conotatii cronologice care 737d32h nu sunt neaparat valide (cel putin nu mereu); poate cei mai neutri ter-meni sunt cei de societate "arhaica" si/sau "traditionala" (chiar daca etnografii ar avea ce sa comenteze) sau, mai bine, de socie-tati "pre-literate";

¨      termenul de "cultura" pare sa fie cel mai stabil din punct de ve-dere conceptual; orice societate poseda o cultura, doar o parte a acesteia este acoperita de ceea ce se numeste "cultura arheolo-gica" (totalitatea resturilor materiale, anorganice si/sau organi-ce, recuperate prin intermediul investigatiei arheologice); o par-te a resturilor materiale (în general cele perisabile) si cea mai mare parte a fenomenelor spirituale ne scapa;

¨      termenul de societate este, la rândul sau, folosit frecvent si re-prezinta, într-o oarecare masura, principiul organizatoric al u-nei culturi; societatea ca atare este constituita din indivizi si re-latiile dintre acestia, relatii care se manifesta prin institutii; in-divizii interactioneaza conform unor reguli prin intermediul sta-tutelor (mostenite sau dobândite) si a rolurilor (asumate sau a-tribuite);

. criterii de ordin cronologic

¨      criteriile de ordin cronologic sunt cele mai în primul rând, metodele de datare utilizate (în general, apartinând stiin-telor naturii), nu au precizia cu care suntem obisnuiti în cazul epocilor mai apropiate; erori de câteva mii sau sute de ani sunt obisnuite pentru perioadele mai îndepartate de noi;

¨      în al doilea rând, durata epocilor este foarte îndelunata; chiar daca ritmul schimbarii se accelereaza pe masura ce ne apropi-em de perioade mai recente, în termeni istorici, duratele sunt extrem de lungi; mai mult de 99 % din traseul urmat de uma-nitate se desfasoara în preistorie;

¨      în sfârsit, absenta unei serii cronologice unice; diversitatea evo-lutiilor locale face ca o cronologie generala sa fie aplicabila doar pentru primele faze ale preistoriei, atunci când uniformitatea culturala se explica prin dimensmnea culturala.

2. Definitia preistoriei

Ceea ce putem spune de la început este ca preistoria nu este istorie pur si simplii. In primul rând, preistoria face parte din ansamblul stiintelor socio-umane, dar îsi pastreaza individualitatea datorita câtorva elemente:

¨      ansamblul instrumentelor de investigatie este particular; chiar daca metodele - luate individual - sunt utilizate si de alte domenii ale cu-noasterii, combinatia dintre acestea este proprie preistoriei;

¨      trasatura fundamentala ramâne, înca, absenta surselor scrise;

¨      reconstructia "realitatii" pre-istorice implica o participare ridicata a ipotezelor de lucru.

Din acest punct de vedere, studiul preistoriei are în vedere atât ana-liza evolutiei speciei umane (desprinderea din lumea animala), cât si studiul societatilor umane preliterate care si-au dezvoltat o cultura adaptata nevoilor si conditiilor în care îsi desfasoara existenta.

Aceasta analiza nu tine cont decât în regim secund de problemele de cro-nologie; discutia despre preistorie va include si analiza societatilor arhai-ce contemporane (chiar daca este înca în dezbatere daca sunt "autentice" - deci reproduc un mod de viata "preistoric" - sau reprezinta fenomene de aculturatie datorate împingerii lor în zone defavrizate ecologic (cazurile bosiman, vedda, etc.).

3. Conditiile climatice în preistorie

De la început trebuie sa subliniem câteva elemente care vor ghida discu-tia noastra asupra preistoriei:

¨      asemeni scarii cronologice, nu exista o uniformitate climatica pe arii extinse;

¨      clima ramâne un factor important în preistorie, dar nu poate fi consi-derat decisiv în procesul de antropogeneza tocmai datorita labilitatii adaptative a speciei umane;

¨      fluctuatiile climatice sunt de durata lunga si afecteaza un sir mare de generatii; ritmul si durata acestora par sa se modifice în ultimele faze ale preistoriei;

¨      sistemul cronologic bazat pe secventele glaciare: descoperit la sfârsitul secolului al XVIII-lea si dezvoltat la începutul secolului al XX-lea, a-cesta ramâne un fenomen al emisferei nordice (în emisfera sudica este înlocuit de perioade pluviale), cu fenomene glaciare pandante în Ame-rica de Nord;

¨      perioada glaciara: marcata de racire în termeni statistici (scaderea temperaturilor medii în lunile de vârf, iunie si ianuarie); se reflecta prin durata diferita a anotimpurilor, cu reflex direct în fauna si ve-getatie; zona interesanta este cea periglaciara (zona de loess);  mar-caje geologice: sediment de tip loessoid, relief glaciar (vai cu sectiu-nea în "U", morene, lacuri glaciare etc.); influenta faunei (marile rumegatoare);

¨      Pliocen (pâna catre 1,8 -1,6 mil. ani): Biber - Donau - începutul in-terglaciarului Günz-Donau;

¨      Pleistocen (1.8/1.6 mil. ani - 11.000/10.000 ani): inferior (pâna la 750.000), cu Günz-Donau si Günz; mijlociu (pana la 120.000), cu Günz-MindeI. Mindel (Elster inferior, mijlociu,   superior), Mindel-Riss (Holstein), Riss (Saale inferior, mijlociu, superior); superior (pâna la 11/10.000), cu Riss-Würm (Eem, Mikulino), Würm (Vistula, Weichsel, Valdai) în patru faze (I, II, III si tardiglaciar);

¨      Holocen: pre-boreal, boreal, atlantic, sub-atlantic

De notat este ca sistemele de datare si identificare a fazelor climatice sunt cu doza lor de relativitate (în special palinologia). În multe situatii (mai ales atunci când acestea sunt aplicate situatiilor dintr-o asezare, datarea absoluta si relativa a straturilor presupune combinarea metode-lor de datare (de exemplu, C14 cu palinologia).

4. Concepte si termeni

¨      preistorie : perioada a istoriei umane în care are loc procesul de aparitie a speciei umane, marcata de absenta surselor scrise si a valorii în expresie monetara, de absenta statului si a structurilor birocratice ;

¨      antropologie : « stiinta despre om », reprezinta un domeniu integrat de cunoastere, axat pe analiza functionarii societatilor (trecute si moderne), pe modul de interactiune dintre indivizi în cadrul institutiilor (de ex., casatoria) ; scopul antropologiei este de a analiza raporturile si interactiunile umane, încercând sa reconstituie societati si prin aceasta moduri de viata ;

¨      glaciatiune : perioada climatica marcata de scaderea temperaturilor medii, de coborârea limitei gheturilor permanente; se subîmparte în faze glaciare mai reci (stadii) si faze mai calde (interstadii); glaciatiunile sunt separate de faze de clima calduroasa (interglaciare) ; diferitele etape (în special stadiile glaciare) pot fi reci si umede (cu extinderea padurilor) sau reci si uscate (marcate de o vegetatie de savana) ;

¨      cultura : ansamblul de elemente materiale si spirituale care caracterizeaza un grup uman într-un moment dat al evolutiei sale ; are componente materiale (identificate arheologic) si spirituale (la care se ajunge mediat, prin intermediul analizei resturilor materiale, sau prin analiza comparativa cu comportamente si fenomene spirituale înregistrate etnografic) ; cultura cuprinde atât obiectele materiale, cât si tezaurul de credinte, idei, institutii care  particularizeaza un grup uman în raport cu alte grupe. 

3

Metode de lucru în cercetarea preistoriei

1.        Introducere

Cercetarea preistoriei presupune, poate mai mult decât alte domenii ale stiintelor istorice, combinarea cât mai multor metode de lucru. Desi tra-ditia afirma ca preistoria este prin excelenta domeniul arheologiei, situa-tia s-a schimbat radical în ultimele decenii. Tot mai mult, cercetare pre-istorica presupune studii realizate de colective de cercetatori - de la arhe-ologul de teren la specialistul în dezvoltarea bazelor de date, de la geologi la biologi specializati pe diverse aspecte legate de resturile organice, iar lista poate continua.

2.        Cercetarea arheologica

Cercetarea de tip arheologic ramâne, incontestabil, principala forma de analiza a preistoriei. Dincolo de traditia veche de aproape doua sute de ani, câtiva sunt factorii care contribuie la aceasta situatie:

¨      absenta textelor scrise face ca cea mai mare parte din istoria umani-tatii sa depinda de persistenta în timp a resturilor materiale lasate în urma de activitatile comunita]ilor umane;

¨      distanta în timp permite nenumarate speculatii - asa cum a fost cazul curentului protocronist din timpul comunismului - care pot fi mai mult sau mai putin eliminate cu ajutorul cercetarii arheologice;

¨      cercetarea arheologica nu se reduce doar la analiza societatilor preis-torice; dimpotriva, arheologia ca domeniu se extinde permanent; a-ceasta extindere se manifesta prin cresterea gradului de complexitate a cercetarii si prin expansiunea ariilor în care arheologia devine o me-toda de cercetare; pentru a da doar doua exemple: ultimele trei dece-nii au statuat aparitia a doua noi subramuri ale arheologiei, cea in-dustriala (dedicata analizei urmelor lasate de procesul de industriali-zare din secolele XIX-XX) si etno-arheologia (un demers comparativ care pune în discutie asemanarile sau deosebirile dintre urmele lasate de comunitatile preistorice si cele traditionale contemporane);

¨      ca si antropologia, arheologia reprezinta un domeniu integrat de stu-diu, ultimele decenii atestând capacitatea acesteia de a asimila evolu-tii din domeniul stiintelor naturii, dar si al stiintelor fizico-chimice si al stiintelor exacte.

Fara a intra în detalii suplimentare si care vor fi abordate altcândva si de colegi de departe mai competenti decât mine, elementele fundamentale ale arheologiei ca metoda de cercetare pot fi rezumate astfel:

¨      arheologia este o disciplina destructiva - sapatura arheologica odata realizata, ea nu mai poate fi corectata;

¨      primul postulat fundamental este cel care afirma ca obiectele gasite de catre arheologi în straturile de pamânt (sedimente) se ordoneaza de jos în sus: un obiect aflat într-un strat inferior este mai vechi decât un obiect aflat într-un strat superior (aflat, deci, mai aproape de nive-lul actual al solului, numit si nivel actual de calcare);

¨      al doilea postulat este ca, desi în unele situatii exista o evolutie a o-biectelor de-a lungul timpului de la simplu la complex, aceasta situa-tie nu poate fi generalizata; factorii care pot influenta evolutia formei obiectelor sunt foarte multi, astfel ca se impune o permanenta pru-denta;

¨      al treilea element central este acela ca obiectele, desi aflate în centrul analizei arheologice, nu raspund la toate semnele de întrebare care sunt iscate de o situatie arheologica sau alta; "puterea argumentativa" a obiectului arheologic tine de contextele în care acesta se afla (cu alte obiecte din aceiasi asezare sau din altele, din acelasi strat sau din straturi/niveluri diferite);

¨      ca urmare, înregistrarea cu maxima fidelitate a tuturor detaliilor este o obligatie a arheologului;

¨      în sfârsit, ramâne o ultima problema: cea a tipului de demers intelec-tual; în mod fundamental, sunt doua demersuri posibile: unul deduc-tiv (care porneste de la situatia arheologica concreta si care doreste sa fie o descriere cât mai precisa a acesteia, fara a avansa ipoteze care sa o depaseasca), respectiv unul inductiv (analiza situatiei arheologice în cadrele unei teorii interpretative, a unui model teoretic formulat an-terior cercetarii de teren); tot ceea ce poate fi spus este ca acceptarea unei abordari sau a alteia tine de traditia de cercetare careia îi aparti-ne cercetatorul si situatia concreta din teren, precum si de evolutia în timp a cercetarii.

Etapele cercetarii arheologice sunt, în functie de "stilul personal" al cer-cetatorului, diferite, dar în linii mari se poate stabili urmatoarea succe-siune:

¨      identificarea sitului;

¨      stabilirea demersului practic de cercetare (sapatura);

¨      efectuarea excavatiei si înregistrarea situatiei arheologice si a inventa-rului arheologic (a obiectelor si a constructiilor, amenajarilor, modifi-carilor de relief de origine antropica etc.);

¨      publicarea rezultatelor.

Identificarea sitului este, de multe ori, accidentala. Siturile sunt identifi-cate ca urmare a lucrarilor de amenajare a teritoriului (terasari, con-structia de drumuri etc.), a unor modificari naturale a peisajului (retra-gerea apelor, prabusirea malurilor râurilor, alunecari de teren), sau ca urmare a unor descoperiri întâmplatoare facute de amatori. În alte ca-zuri, însa, identificarea este rezultatul unor cercetari intentionale ale ar-heologului. O prima sursa o constituie textele antice - cazul cel mai cu-noscut este cel al descoperirii Troiei de catre H. Schliemann. O alta sursa este reprezentata de sursele cartografice - exemplul cel mai cunoscut este Tabula Peutingeriana. Alteori cercetarea de teren este cea care indi-ca arheologului locul în care sa declanseze cercetarea arheologica. Identificarea locurilor în care resturi arheologice se afla la suprafata ca urmare a lucrarilor agricole sau a actiunii factorilor naturali (periegheza) ramâne principala modalitate de identificare a siturilor si în orice caz de verificare a informatiilor obtinute din alte surse.

Ultimii cincizeci de ani au adus în arsenalul arheologului noi mijloace de identificare a siturilor în teren. Aerofotogrametria (identificarea si analiza structurii asezarilor pe baza fotografiilor aeriene) este una din aceste noi metode; ei i se adauga analiza fotografiilor luate cu ajutorul satelitilor (pentru identificarea relatiei dintre asezari si mediu sau resurse. O serie de metode au fost preluate din domeniul geologiei, cum ar fi magnetode-tectia si rezistivitatea magnetica (care ajuta la identificarea obiectelor de metal sau a posibilelor urme de locuire aflate în straturile aflate la adân-cime.

Stabilirea demersului practic de sapatura este, în buna masura, o pro-blema de optiune individuala. Criteriul fundamental ramâne, totusi, a-daptarea unor modele generale la o situatie concreta si care este deter-minata de câteva elemente: relieful, tipul de sediment, factorii de eroziu-ne (pasivi si activi), eventualele urme de activitate umana care au afectat situl dupa încheierea locuirii (amenajari ale teritoriului, cum ar fi tera-sari, drumuri etc.).

Exista si o serie de elemente pe care arheologul trebuie sa le respecte. În primul rând,  înregistrarea precisa a pozitiei fiecarui obiect (pozitia pe verticala si cea pe orizontala) si a relatiei acestuia cu alte obiecte sau structuri. Apoi, actiunea de decopertare a straturilor arheologice trebuie sa fie executata cu mare atentie caci, asa cum s-a mai afirmat, ele nu pot fi puse la loc - excavatia este irepetabila. Identificarea unui complex (aso-ciere de obiecte si sau structuri construite) este urmata de înregistrarea speciala a acestuia în documentele de santier. Frecvent, un complex (sa spunem, un bordei) poate cuprinde la rândul sau mai multe complexe (o vatra cu cioburi, o lavita construita în masa caruia se regasesc obiecte a-bandonate fiindca nu mai erau folositoare). Ele capata indicative separa-te.

Observatiile cu privire la obiectele si sau complexele capata sens doar în asociere cu stratigrafia. Înregistrarea acesteia cuprinde, alaturi de mar-carea acesteia în format grafic, identificarea caracteristicilor fiecarui strat pâna la cel mai mic detaliu posibil (culoare, granulatie, compozitie chimi-ca).

Dupa realizarea sapaturii si înregistrarea detaliilor de stratigrafie vertica-la (succesiunea straturilor pe profilul sectiunii) si orizontala (pozitia si a-dâncimea obiectelor pe fundul sectiunii sau al stratului - grund), conser-varea si depozitarea obiectelor se face în asa fel încât identificarea si re-luarea acestora pentru studiu sa fie facila.

Publicarea rezultatelor (sub forma studiilor sau a monografiilor) reprezin-ta încheierea cercetarilor.

Sisteme cronologice

Doua sunt sistemele de cronologie utilizate în cercetarea preistorica. Primul este sistemul de cronologie absoluta, bazat pe metodele fizico-chimice de datare si care este exprimat în ani (înainte sau dupa Hristos, sau BP/bp[1]). Cel de-al doilea sistem este cel de cronologie relativa si se exprima în raporturi cronologice între straturi sau situri/complexe etc. Ambele sisteme sunt folosite si - daca

Metodele de datare

Cercetarea arheologica presupune, ca disciplina intelectuala, o serie de norme de lucru; acestea tin, în egala masura, de o disciplina a oricarei activitati intelectuale. Desi par a fi de la sine întelese, este util sa le reluam:

- arheologia presupune o dimensiune comparativa accentuata - dincolo de comparatia

3.        Cercetarea antropologica

Desi antropologia este un domeniu deja de traditie în majoritatea tarilor occidentale, în România acesta are o situatie mai complexa. În ciuda traditiei instaurate, printre altii, de Tzigara Samurcas si de D. Gusti, antropologia (în sens larg) a fost respinsa, interzisa în perioada comunista. Cu exceptia unor lucrari - cum ar fi "Antropologia artistica" a lui G. Oprescu sau unele studii de filosofie - chiar si termenul era privit cu neîncredere. Desigur, cercetari în domeniu au existat, dar ele au apartinut fie cercetatorilor straini care erau interesati de societatile balcanice sau sud-est europene în general, fie au fost realizate de cercetatori români, dar termenul tehnic utilizat fiind cel de "etnografie" (este cazul, de exemplu, al scolii create de D. Gusti si, mai recent, al lui Paul Henri Stahl). De aici si confuzia care mai exista cu privire la antropologie ca domeniu de cunoastere si ca instrument de lucru.

Antropologia ("anthropos" - om - si "logos" - discurs) reprezinta studiul integrat al omului. Schema propusa de Hoebel este una din variantele de definitii date acestui domeniu.Cum un astfel de studiu ar fi astazi imposibil datorita complexitatii demersurilor generale de analiza si a numarului foarte mare de societati si civilizatii care pot fi luate în considerare de catre cercetator, au aparut ramurile specializate ale antropologiei. Foarte pe scurt, aceste domenii sunt:

¨      antropologia fizica (analiza evolutiei anatomice a fiintei umane, variatiile si legitatile care stau la baza adaptarilor biologice ale fiintei umane);

¨      antropologia economica (cercetarea mecanismelor economice, de obtinere a hranei, a bunurilor si serviciilor necesare functionarii societatilor);

¨      antropologia politica (preocupata de structura relatiilor de putere si de modul în care societatile structureaza lanturile de decizie);

¨      antropologia sociala (analiza relatiilor si a structurilor sociale);

¨      antropologia religiei (analiza fenomenului religios).

Din aceasta perspectiva, antropologia lumii materiale create de catre om de-a lungul timpului este domeniul arheologiei.

Frecvent apare si termenul de antropologie culturala, menit sa acopere analizele care combina aspecte din toate aceste subdomenii. Dar poate mai semnificativ este faptul ca acest termen trimite mai degraba la antropologie ca metoda de analiza a societatilor trecute si prezente. Rationamentul care pare sa se afle în spatele unui comparatism care de multe ori a fost acuzat ca ar fi "sans rivages"[2] este acela ca în orice parte a globului societatile umane au trebuit sa raspunda la câteva întrebari, mereu aceleasi: cum ne hranim, cum locuim, cum interactionam în interiorul grupului si/sau cu cei din afara, cum ne explicam lumea. Analiza elementelor profunde, structurale ale grupurilor umane releva similaritati uneori surprinzatoare la distante foarte mari. Casatoria, de exemplu, este un fenomen general; la fel, nenumaratele feluri de a socoti descendenta pot fi regrupate în câteva categorii mari. Situatia este valabila si în cazul obtinerii hranei, a formelor religioase sau a felului în care sunt construite casele. Similaritati, dar nu identitati. Nu vom regasi exact aceleasi unelte sau aceleasi locuinte - ceea ce se aseamana sunt principiile, limitele stabilite de medii naturale similare (ca atare, sau ca numar si/sau cantitate de resurse, ca relief etc.) si modul în care oamenii raspund întrebarilor formulate mai sus. Totul se rezuma, deci, la identificarea elementelor comune si a factorilor care asigura diversitatea culturala a civilizatiei umane. Parafrazând o definitie clasica a antropologiei, aceasta reprezinta studiul diversitatii culturale si a elementelor care stau la baza unor trasaturi comune.

Desigur, antropologia ridica problema cronologiei. Spre deosebire de cercetarea arheologica, în care dimensiunea cronologica este fundamentala, cercetarea antropologica pune între paranteze cronologia. În primul rând, datorita faptului ca domeniul se ocupa de societati pentru care curgerea timpului are alte valente. Succesiunea între generatii, de pilda, este perceputa altfel - pentru majoritatea membrilor societatilor traditionale, generatiile mai îndepartate nu sunt separate cronologic; ele fac parte, toate, din categoria stramosilor, indiferent cât de îndepartate în timp ar fi ele. Ideea lui Eliade cu privire la "illo tempore", timp mitic al strabunilor (asemanator cu dreamtime-ul australian) pare sa se aplice si aici. În al doilea rând, pentru ca stabilirea unei cronologii tinde sa plaseze în clarobscur problema mecanismelor fundamentale care asigura functionarea unui grup uman. Pâna la urma, grupurile umane, indiferent de epoca în care au existat, sunt constituite din indivizi care, fundamental, ne sunt asemanatori.

Dimensiunea comparativa si relativa "atemporalitate" par sa defineasca antropologia ca domeniu si ca demers stiintific. Mai exista înca un aspect care diferentiaza antropologia de arheologie, anume categoriile relativ diferite de surse pe care le utilizeaza.

În principal, categoria cea mai mare de surse o reprezinta observarea directa a societatilor traditionale actuale; de aici si asemanarea importanta cu sociologia[3]. Aceasta observatie directa are în centrul atentiei atât acctivitatile umane, cât si felul în care elementele lumii materiale - de la locuinte la unelte si la sisteme de producere sau conservare/depozitare a hranei  sau la haine - sunt produse si folosite; prin aceasta, antropologia se apropie de arheologie. În sfârsit, prin analiza fenomenului artistic, antropologia se apropie de istoria artei.

Mai exista o categorie aparte de surse pe care antropologia le împarte cu istoria si cu istoria imaginarului, de pilda. Este vorba de jurnalele de calatorie, notele exploratorilor sau însemnarile misionarilor crestini aflati în Africa, cele doua Americi sau în Asia si Pacific. Ele reprezinta, de multe ori, accesul la populatii care au disparut sau care sunt atât de mult afectate de catre contactul cu societatile industriale încât nu mai sunt relevante pentru preistorie, ci pentru sociologie sau etnografie. Aceasta explica si de ce unele texte, scrise uneori cu sute de ani înainte, îsi pastreaza prospetimea si acum.

Evolutiile intelectuale din cadrul acestui domeniu au fost diverse si, în buna masura, contradictorii. Motivele sunt, credem noi, câteva. În primul rând,faptul ca

Dar pâna la urma la ce foloseste demersul antropologic unui cercetator al preistoriei?

4.        Metode de cercetare din domeniul stiintelor fizice si chimice

5.        Metode din domeniul stiintelor biologice

4

Antropogeneza

1. Teorii ale antropogenezei

Conceptia sacra (inclusiv cea biblica) asupra aparitiei omului

Pentru perioade lungi ale istoriei, conceptia biblica asupra istoriei a avut rangul de teorie stiintifica, fiind în unele cazuri dezvoltata asemeni unei teorii si argumentatii de ordin pragmatic (vezi cazul Newton); utilizarea concluziilor ca argument de autoritate este elementul care a creat problemele legate de aceasta ipoteza. Conceptia sacra asupra aparitiei omului (antropogonia) este în majoritatea cazurilor legata de aparitia universului (cosmogonia); omul este parte a universului si ca atare are o geneza asemanatoare acestuia. Interventia divina este explicata în mai multe feluri: singuratatea divinitatii, dorinta acestuia de a avea supusi care sa preia partile dure ale existentei, instinctd ludic. Actul propriu-zis al genezei variaza destul de mult, dar si aici se pot stabili câteva pattern-uri: (a) interventia asupra unui element al lumii materiale deja create (cel mai frecvent); (b) actiune asupra propriului corp (în sens mistic); (c) sacrificiu. Semnificativa ni se pare distinctia care se poate face între mitiurile antropogonice ale societatilor complexe si clasice (frecvent cu ierarhizarea divinitatilor si existenta unui lant de comanda în cadrul actiunii divine) si miturile societatilor traditionale (unicitatea divinitatii si, mai important, existenta unei participari umane - prin straimosii sau generatiile arhetipale). În ultimul caz, frecvente sunt trecerile dintr-un univers în altul (Polinezia, Austrolia, Africa sud-sahariana, sud-vestul american), incestul sau paricidul si fratricidul fondator.

Mitul "vârstei de aur"

Diferit de problematica genezei umane, mitul "vârstei de aur" trimite nu atât la actiunea creatoare, cât la starea primordiala a fiintei umane. Cu o ascendenta importanta - "vârsta de aur" ca o caracteristica a illo tempore - acest mecanism explicativ apare pe arii destul de largi (Gradina Edenului, poemul lui Hesiod  "Munci si zile", Lucretius "De rerum naturae") si este preluat, sub o forma rafinata, de gândirea iluminista. Problematica ridicata de ideea

contractului  social utilizeaza ideea timpului paradisiac pentru a scoate în evidenta tarele societatii moderne. Evident, acest timp idilic este materializat prin "bunul salbatic" - personaj abstract, dar cu o cariera impresionanta pâna în secolul XX. Acesta, neinfluentat de proprietate si de ierarhiile rezultate în urma contractului social initial, este imaginea ideala a fiintei umane. Aceasta ipoteza a influentat si pe primi didacticieni (D'Holbach, Voltaire, Jean-Jaques Rousseau etc.).

"Vârsta de aur" se caracterizeaza prin starea paradisiaca a indivizilor. De fapt, este o lume a rebours; lumea vârstei de aur este ceea ce nu este lumea moderna si, asemeni utopiilor create în Europa începând cu sec. XVI, este un instrument de critica sociala mai mult decât o concluzie stiintifica. Ceea ce ne intereseaza pe noi este faptul ca acest construct abstract si european a gasit ecouri în dezbaterea asupra preistoriei si asupra societatilor traditionale contemporane. în plus, recursul la origini a avut importanta sa în geneza natiunilor moderne.

Geneza teoriilor stiintifice ale secolelor XVIII-XX; factorii care au contribuft la elaborarea teoriilor stiintifice

0 discutie asupra primelor teorii elaborate cu privire la originea omului trebuie sa tina cont de întreaga evolutie intelectuala din epoca. Fara a intra în amanunte, câteva sunt elementele care pot fi luate în considerare: (a) expansiunea cunoasterii si punerea sub semnul întrebarii a unor "adevaruri" considerate pâna atunci a fi (b) contactele europenilor cu lumi - deci, culturi - diferite de presupozitiile lor; (c) aparitia unor noi domenii de cunoastere care au permis abordari noi.

Teoriile asupra antropogenezei

Principalele teorii formulate în secolele XVIII-XIX sunt teoria catastrofica si teoria evolutionista.

Teoria catastrofica: elaborata de Jean-Baptiste Lamarck, unul din fondatorii paleontologiei ca stiinta; el presupune existenta  mai multor catastrofe (32 la numar), fiecare însotita de o noua geneza (evident, divina), cu acumulare progresiva de caracteristici transmise ereditar (1809 - "Filosofia zoologica"). Sursa acestei teorii o constituie observatiile facute de Lamarck cu privire la evolutia fosilelor în succesiunea straturilor geologice; el a observat ca straturile inferioare au fosile directoare mai primitive (în sensul de mai departate de speciile contemporane) decât cele din straturile geoloqice mai recente. Evident, Lamarck încerca sa puna de acord creationismul cu noile date aparute odata cu nasterea geologiei ca stiinta. Teoria este rafinata si îmbogatita de Georges Cuvier (1812 - "Cercetari asupra osemintelor fosile").

Teoria evolutionista (darwinism): aparuta dupa mijlocul secolului al XIX-lea, ramâne cea mai importanta si disputata teorie cu privire la evolutia si originea omului (doua fatete ale aceleiasi probleme). La baza teoriei se afla datele acumulate de tânarul Charles Darwin în timpul calatoriei efectuate în jurul lumii cu nava "Beagle" în anii 1833-1835. Scopul calatoriei era acela de a aduna date care sa confirme creatia divina. Mult mai târziu si la insistentele prietenilor sai, va publica lucrarea sa fundamentala, "Originea speciilor prin selectie naturala sau pastrarea raselor favorizate în  lupta pentru existenta" (1859). Rezultatul a fost, însa, altul. Confruntat cu varietatea deosebita a speciilor de animale (în special cazul sturzilor din Galapagos), Ch. Darwin a fost obligat sa accepte ideea ca teoriile creationiste nu reusesc sa explice varietatea speciilor.

Rezumând, teoria lui Darwin propune urmatoarea interpretare: speciile evolueaza nu atât datorita mutatiilor, care sunt rezultatul hazardului, ci datorita adaptarii la mediu. Altfel spus, presiunea mediului duce la selectie naturala; speciile care nu pot sa se adapteze la noile conditii pot dispare, lasând loc celor care au, în parte datorita mutatiilor acest potential adaptativ. Evident, ca multe alte teorii, conceptia darwinista are unele merite certe: punerea în discutie a unui factor semnificativ (mediul), stabilirea unui raport între mediu si speciile zoologice. Important de retinut este faptul ca, cel putin initial, aceasta teorie nu se aplica fiintelor umane. Darwin niciodata nu a incercat sa explice aparitia omului în termenii propriei sale teorii. Într-o scrisoare adresata unui prieten si redactata dupa publicarea lucrarii sale (care nu a stârnit imediat pasiuni academice), el remarca faptul ca ar fi interesant de aplicat teoria selectiei naturale si problemei aparitiei omului (o va face, dar mult mai târziu). Contemporanii sunt cei care au adus în centrul dezbaterilor teoria sa.

Nuantari si evolutii ale teoriei evolutioniste: odata cu aparitia geneticii si identificarea mecanismelor ascunse ale evolutiei speciilor, teoria darwinista a selectiei naturale a intrat sub atacul celor care, din motive uneori foarte diferite, puneau sub semnul întrebarii ipoteza unei evolutii graduale a fiintei umane. Adevarat, existenta unei "verigi lipsa" (rezultatul firesc al limitelor instrumentelor de lucru) a fost si este exploatata în aceasta dezbatere. În acelasi timp, s-au adus unele nuantari la teoria si formularile initiale.

Neodarwinismul (Weismann; Dobzhonski, Mayr, Simpson) subliniaza rolul mutatiilor si evita sa implice presiunile ecologice; punctul central îl constituie preadaptarea genetica (existenta latenta a unor schimbari) si polimorfismul genetic (mentinerea unor mutatii defavorabile); concluzia la care ajung acestia este ca scopul selectiei naturale este transmiterea unui set de posibiltati. Au fost aduse o serie de retuse si acestei noi orientari (Vandel, Ruffie, Zucker-kandl), subliniindu-se faptul ca evolutia ca specialzare reprezinta cresterea cantitatii informationale.

Neolamarckismul încearca sa demonstreze ca mutatia genetica se datoreaza stimulilor ecologici, genele noi reprezentând raspunsul adaptativ. Neutralismul (Kimura) - hazardul este mai puternic decât presiunea ecologica.

"Arca lui Noe": teoria elaborata de W.W. Howell propune un mecanism diferit si are ca obiectiv doar decelarea mecanismelor care au dus la aparitia umanitatii moderne (unul din punctele majore de disputa). Conform acestei teorii, care se bazeaza si pe particularitatile transmiterii informatei genetice în raport cu sexul, variantele moderne de umanitate ar fi aparut de la un stramos comun de sex feminin pe la 200.000 BP, cu variabilitate genetica redusa (la nivelul ADN-ului) si cu raspândire relativ rapida (prin grupul de femei descendente si înrudite).

"Gradina Edenului": teoria reprezinta o dezvoltare a teoriei "arcei lui Noe"; ea presupune existenta a doua ramuri moderne, separate si fara contacte între ele; una dintre acestea, prezinta în timpul deplasarii sale, o "gâtuitura" (bottleneck), înlocuind-o pe cealalta fara a avea schimb/flux genetic (speciatia) pe la 200.000 BP.

Policentrismul: toate teoriile anterioare pornesc de la premisa ca specia umana a aparut într-un singur loc (Africa);  Weidenreich respinge aceasta ipoteza initiala (1949) si propune existenta a cel putin doua centre de geneza, anume Africa si China sau Strâmtoarea Sunda. Argumentele sale sunt continuitatea regionala în Africa si China (în ultima  regiune, par sa existe legaturi între Homo erectus si Homo sapiens recens, demonstrate de dentitia Sinanthropului); transferul genetic intre cele doua grupuri ar demonstra faptul ca cele doua grupe apartin aceleiasi specii.

2.      Factori care influenteaza antropogeneza; criteriile antropogenice

Factorii care par sa fi jucat un rol în procesul de antropogeneza pot fi rezumati astfel:

¨      mediul înconjurator: atât varietatea acestuia, cât si sursele de alimentatie, concurenta

cu alte specii pentru habitat au avut un rol nu in supravietuirea speciei, cât în precizarea

unor amanunte anatomice;

¨      comportamentul general al primatelor: studiile efectuate de De Vore au demonstrat rolul

adaptativ al comportamentului social (protectia femelelor si a puilor, identificarea

surselor de hrana etc.);

¨      gradul de izolore/contact între populatii: precizarea speciei (definita ca un grup de organisme separat de alte grupe similare prin bagajul genetic si imposibilitatea de metisaj) se realizeaza prin absenta/prezenta fluxului genetic dintre populatii (cu influenta directa asupra transmiterii variatiilor intraspecifice si a mutatiilor).

Criteriile care atesta evolutia spre umanitate demonstreaza complexitatea problematicii. Înca din secolul al XIX-lea, criteriile care indica umanitatea erau stabilite macar în linii generale:

            "Conditiile pentru mersul erect, asa cum sunt ele manifestate în      scheletul uman, sunt cele care urmeaza: 1. Craniul trebuie sa fie          într-o pozitie echilibrata, sau aproape, pe atlas; 2. Curburile si        orientarea generala a coloanei vertebrale trebuie sa fie astfel încât       centrul de greutate al trunchiului sa fie peste planul pelvis-ului si    trecând prin capetele oaselor coapsei; 3. exremitatile inferioare pe care este plasat pelvisul sa aiba axele coapselor si ale piciorului în      unul si acelasi plan vertical; 4. Labele picioarelor trebuie sa fie       orientate în unghiuri drepte pe axa picioarelor, cu talpa sprijinita           de sol"

            (T. S. Savage & J. Wyman, 1847; apud J. C. Burnham 1971)

Evident, schimbarile anatomice indica modificari comportamentale si la nivelul psihismului; problema este identificarea schimbarilor care au o relatie directa cu psihismul si, mai mult, daca relatia este unilaterala sau nu.

La nivel anatomic, schimbarile care indica evolutia spre umanitate sunt: pozitia în mers ("knuckle-walking", bipedie si pozitie erecta), modificarea membrelor (pierderea opozabilitatii degetului mare, evolutia comisurii talpii piciorului, alungirea membrelor) si a coloanei, largirea bazinului si adâncirea acestuia (modifica durata de sarcina si mecanica nasterilor), modificarea cutiei craniene.

La nivel cerebral, schimbarile pot fi identificate pe baza modificarilor cutiei craniene. Aceasta indica cresterea ariilor anterioare (lobii frontali) dupa evolutia occipitalului/precizarea ariilor corticale (specializare), dezvoltarea creierului prin aparitia circumvolutiunilor.

La nivel comportamental, schimbarile par mai dramatice. Ele vizeaza comportamentul legat de obtinerea hranei (vânatoarea diurna si cooperativa, prezenta uneltelor, repartitia sarcinilor pe sexe), comportamentul de grup (raportul dintre adulti, raportul dintre adulti si copii, tipul de comunicare), abilitatile de comunicare (limbajul/aparitia elementelor de gândire abstracta).

3.      Primatele

Primatele sunt mamifere placentare, aparute în urma cu 60-70 mil. ani în urma. Majoritar arboricole, acestea prezinta câteva elemente interesante în raport cu problema pe care o discutam. Strict rezumativ, aceste trasaturi sunt: reducerea volumului fetei în raport cu scheletul cranian, dezvoltarea regiunii corticale anterioare (psihism ridicat), orbite frontale, pozitie verticala a trunchiului în pozitie sezânda, 5 degete, mâini prehensile (si cu picior prehensil, dar nu la om si tarsieni), degete cu unghii plate (deci nu sub forma ghearelor, care au o sectiune semicirculara), 2 mamele în pozitie pectorala, dimorfism sexual limitat.

Prosimienii reprezinta primul grup care se individualizeaza în cadrul primatelor (altfel spus, care capata o anumita coerenta în dosarul fosil). Se caracterizeaza prin bot alungit, creier relativ mic, perioada activa nocturna. Familiile grupului sunt: în Madagascar: Lemurieni, Indridieni, Daubentonieni; în Africa si Asia: Lorisidiene; în Indonezia si Filipine: Tarsidieni.

Simienii, a doua clasa de primate aparuta, se segmenteaza în doua mari grupe: platirhinieni (cu narinele spre exterior, coada prehensila, 36 de dinti (2/2 incisivi, 1/1 canini, 3/3 premolari, 3/3 molari); aceasta grupa este prezenta in America de Sud; catarhinieni (cu narinele în jos, coada neprehensila sau absenta, 32 de dinti (2/2 incisivi, 1/1 canini, 2/2  premolari, 3/3 molari) si sunt  prezenti în restul lumii. Acest ultim grup se împarte in Cynomorphae, Pongidae (Hylobates, Pongidae) si grupul  Hominidae.

Primele exemplare ale acestei familii sunt Aegyptopithecus Zeuxi (Fayoum) la 30 mil. ani (Oligocen Inf.), Dryopithecus în Europa, Proconsul în Africa, Sivapithecus în India.

În Miocen începe diferentierea în interiorul acestor mari familii, iar evolutia spre umanitate este mai pronuntata: Dryopithecus Fontani, Proconsul (Maior/Africanus, Nyanze), Uranopithecus, Giganthopithecus (Blacki, identificat doar pe baza denititiei, dintii acestuia fiind "dintii de dragon" din farmacopeea traditionala chineza, Bilaspurensis), în fine Sivapithecus gracilis.

Grupul Hominidae-lor apare pe la 14-12 mil. ani cu Ramapithecus, primul exemplar cu o clara pozitie bipeda, chiar daca accidental sau de scurta durata.

4.      Clasificarile existente si problemele lor

Câteva sunt problemele principale ridicate de clasificarile existente în acest moment. O parte a acestora se datoreaza istoricului cercetarii, o alta parte este rezultatul evolutiei fiintei umane ca organism biologic.

În primul rând, variatia genetica mai marcata la nivelul populatiilor umane preistorice în raport cu populatiile actuale (diferentele dintre indivizii de acum, sa spunem, un milion de ani sunt mai mari decât diferentele dintre indivizii actuali) a dus la aparitia unor fosile destul de diferite unele de altele pentru a crea o varietate de clasficari si de determinari ale filogeniei pornind de la un singur exemplar, de unde si diferitele denumiri date unor exemplare identificate pâna acum.

Apoi, conditiile de descoperire au creat, cel putin în unele situatii, confuzii temporare legate de definirea cronologica si, mai ales, de achizitiile culturale (este cazul lui Zinjanthropus boisei, pe care sotii Leakey l-au considerat initial ca fiind producator de unelte). În alte situatii, absenta contextului stratigrafic a dus la încadrari cronologice relative (este cazul unor descoperiri din Australia sau din America de Nord). O categorie aparte de descoperiri sunt cele pierdute (de la Chou-Kou-Tien nu mai avem decât mulaje, piesele originale s-au pierdut în timpul celui de-al doilea razboi mondial).

O discutie separata o reprezinta criteriile legate de identificarea "marcajelor" evolutive. Altfel spus, este greu de stabilit care trasatura anatomica - asa cum apare aceasta în dosarul fosil - este cea mai relevanta. Evolutia cutiei craniene, evolutia membrelor si a coloanei, evolutia mâinilor sau a bazinului, toate acestea au fost luate în considerare si postulate ca fiind determinante. Trebuie tinut, însa, cont de faptul ca organismul uman evolueaza ca un întreg; modificarile la nivelul pozitiei în deplasare a corpului duc la schimbarea modului de insertie a maduvii spinarii în creierul mic; bipedia elibereaza mâinile de rolul lor în deplasare si le face apte pentru activitati delicate (posibile si datorita evolutiei si specializarii ariilor corticale). si asa mai departe. În plus, evolutia psihica este sesizabila indirect - prin aparitia si caracteristicile culturii materiale, prin elementele legate de dimensiunea omului ca fiinta sociala (existenta grupului, tipurile de locuinta, aparitia comportamentelor simbolice etc.).

O alta problema o constituie mecanismele prin care fiintele umane au evoluat. Mecanismele ipotetice trebuie sa respecte câteva criterii - sa explice diversitatea anatomica a acestor specii (asa cum apare aceasta în dosarul antropologic), sa justifice coexistenta uneori îndelungata a diferitelor specii, în sfârsit, sa ofere posibile interpretari legate de sansele de supravietuire. Chiar daca, uneori, denumirile sunt diferente, în buna masura aceste teorii se refera la doua mari mecanisme :

- procesul de speciatie: definitia "genetica" a speciei este cea de grup de fiinte care se afla în incapacitate de metisaj cu alte grupe similare si care transmit de-a lungul generatiilor un set relativ coerent (dar nu constant, caci mutatii apar aleatoriu, dar pe termen lung au tendinta de a aparea cu o anumita regularitate) de trasaturi genetice, manifestat la toti indivizii grupului; din aceasta perspectiva, problema o reprezinta modul în care apar specii noi. O posibila explicatie este izolarea geografica a unui grup de indivizi de grupul principal; ca urmare, de-a lungul timpului mutatiile genetice din cele doua grupe tind sa duca la incompatibilitate genetica între cele doua grupe (mutatiile dintr-un grup nu se pot raspândi si la celalalt). Un astfel de mecanism a fost presupus în cazul separarii grupului de australopithecine în Africa de Est ("East Side Story") de restul primatelor, dar si la nivelul separarii altor tipuri umane ("Gradina Edenului" si "Prima Eva"). În ultimele doua cazuri, este subliniat faptul ca mutatia genetica a aparut la nivelul unui grup foarte restrâns de indivizi, astfel ca în fazele initiale noua specie a fost reprezentata de un numar foarte mic de indivizi.

5.      Australopitecinele

Australopithecus sp. (1O mil. ani)

Precizarea genului are loc între 6,5 -3,7 mil. ani; definirea genului este îngreunata de raritatea fragmentelor identificate: Lukeino (Kenia) - 1 molar, Lothagam (Kenia, la SE de Turkana) - 1 fragment de mandibula, Chewerou (Kenia, la N de Marele Rift) - 1 fragment de os temporal dreapta, Konapoi (Kenia, la S de Turkana) - 1 fragment de humerus, Garusi (Tanzania, la N de lacul Eyasi) - 1 fragment de maxilar.

Australopithecus afarensis

Specia se precizeaza dupa 3,7 mil. ani. Are o talie redusa (1.10 - 1,30 m) si un volum cranian redus (3-400 cm3). Principalele caracteristici sunt pozitia bipeda (brahiatie sau knuckle-walking, utilizarea membrele superioare ca balsnsier), verticala tinde spre centrul de greutate în centrul de sustentatie. Modificarile scheletale sunt relativ ample la nivelul craniului (scheletul facial este mai gracil si tinde spre reducerea prognatismului, orificiul occipital tinde spre orizontala), al centurii pelviene (osul sacru si iliac) si bazinului (scurtare, adâncire, alungire) datorita modificarii centrului de greutate, al coloanei vertebrale (curbura accentuata pentru amortizare si echilibru), al labei piciorului (curbura talpii) si mâinii (evolutia degetului opozabil). Semnificativ este faptul ca o serie de schimbari - în special la nivelul membrelor - par sa indice si schimbari neuronale (la nivelul sistemului nervos central). Principalele puncte în care au fost identificate resturi fosile ale lui A. afarensis sunt Hadar [Afar), Etiopia (exemplarul denumit "Lucy", unul dintre cele mai complete schelete identificate pâna acum), Laetoli (Tanzania, la 40 km S de Olduway). A. afarensis nu are habitat amenajat (adaposturi sub forma paravanelor sau al platformelor amenajate) sau unelte; probabil avea comportamentul unui vânator de talie redusa, cu o puternica înclinatie spre vânatoarea cooperativa si exploatarea carcaselor abandonate de marii carnasieri.

Australopithecus robustus

Specia se precizeaza pe la 3 mil ani, iar durata de existenta se întinde între 3 si 1 mil. ani. Cu o talie net superioara (1,50 m si un volum cranian de 500-550 cm3), A. robustus reprezinta o evolutie spre specializare în parte datorata si alimentatiei (orientarea spre vegetale de savana, cu un procent ridicat de silice si celuloza). Amanuntele anatomice sunt urmatoarele: bipedie perfecta, craniu rotunjit mult peste arcada supraorbitala,unghi închis la baza craniului, creasta sagittala, orificiu occipital care evolueaza spre orizontala, arcada  dentara diastemica (I + C < M); probabil poseda un encefal mult mai complex. Exemplarele identificate sunt raspândite pe o arie mult mai larga, iar influenta niselor ecologice variate poate explica unele diferente care apar între diferitele exemplare. Descoperirile cele mai importante sunt urmatoarele: Omo/Shungura (Etiopia) - 2,2/1,8 mil. ani; Olduway/Bed 1 (Tanzania) - 1,8 mil. ani, denumit initial Zinjanthropus boisei, cu un volum cranian de 500 cm3, fata foarte dezvoltata, cutie craniana tesita,  creasta sagittala, torus supraorbital, torus (coc) occipital puternic); Swartkrans (Africa de Sud) - 1,8 mil. ani, denumit initial Paranthropus cressidens, mult mai masiv, creasta sagittala, torus supraorbital, dentitie moderna la nivelul molarilor; Chessowanja (Kenia) - 1,8 mil. ani, foarte asemanator cu Swartkrans; Kromdraai (Africa de Sud) - 1.8 mil. Ani, denumit initial Paranthropus robustus, fata larga, fosa subtemporala  profunda; East Turkana (Ileret, Koobi Fora) (Kenia) -1,8/1,5 mil. ani, cu un volum cranian de aprox. 500 cm3, craniu foarte robust, dimorfism sexual (creasta sagittala la masculi), prognatism accentuat si molari foarte accentuati în raport cu caninii si premolarii, oase exceptional de groase. Este sub semnul întrebarii daca acestia au produs unelte (la Olduway, resturi de A. robustus au fost identificate în acelasi nivel cu H. habilis).

Australopithecus africanus

Datat între 3 - 1 mil. ani si cu o talie cuprinsa între 1,30 - 1,40 m, A. africanus are un volum cranian de 4-500 cm3. Este mai putin specializat, deci cu o capacitate evolutiva mai mare. În conditiile în care savana era domeniul marilor rumegatoare si a carnasierelor, iar padurea era apanajul primatelor (în special a celor adaptate la mediul arboricol sau care continuau sa aibe mâinile prehensile), singura nisa disponibila era cea dintre savana si padure - sau o zona de tip parkland. Este tipul de nisa care se extinde în Africa cam în aceiasi perioada (3 - 1 mil. ani). Spre deosebire de A. robustus, perfect adaptat unei diete vegetale, A. africanus are un comportament alimentar omnivor (comportamentul ooportunistic este mai accentuat) si, probabil, face primii pasi spre vânatoarea cooperativa. De notat este faptul ca A. africanus este primul tip de australopithec identificat; în 1925, doctorul sud-african Raymond Dart descoperea la Taung, în Africa de Sud, calota craniana a unui copil de aproximativ 6 ani (cu un posibil volum cranian la maturitate de aprox. 600 cm3) pe care l-a numit Pleisanthropus transvaalensis. Tot Dart este cel care considera ca acesti indivizi ar fi creat asa-numita cultura osteodontokeratica (unelte produse din oase, fildes/dinti de animal si lemn); ipoteza este discutabila, mai ales ca este nevoie de conditii speciale pentru conservarea resturilor organice pe o perioada asa de lunga. Alte exemplare identificate: Makapansgaat, Africa de Sud (435 cm3); Sterkfontein, Africa de Sud (500 cm3, cu un numar de asemanari cu omul contemporan la nivelul orbitelor, al orificiului nazal si al osului iliac).

6.      Homo sp.

Homo habilis

Homo habilis este primul palier al omenirii care face parte din genul uman propriu-zis. Acum separatia dintre fiinta umana si "verii" ei este clar marcata. Cronologic, H. habilis ocupa parti importante din teritoriul Africii între 2,5 - 1,3 mil. ani; are o talie de 1,40 - 1,50 m, iar volumul cranian este de 650 - 750 cm3, semnificativ mai mare decât la stramosii imediati. Câteva sunt amanuntele anatomice specifice: o bipedie perfecta, fata înalta (desi se mentine prognatismul) si fruntea mai bombata, calota craniana mult mai înalta, spatele craniului mai rotunjit (encefalizare), mâinile si labele piciorului încep sa fie foarte apropiate de cele moderne (dispare treptat opozabilitatea degetului mare, se contureaza comisura talpii). O serie de modificari sunt, însa mult mai greu perceptibile direct în dosarul antropologic; ele pot fi intuite pe baza achizitiilor culturale. Acestea din urma sunt utilajul, spatiul amenajat (platforme de locuit din pietre de dimensiuni relativ mici sau, cel mult, paravane de vânt din crengi) si rudimentele unui limbaj articulat. Prima achizitie presupune capacitatea de vedere stereoscopica, o minima abilitate de a constitui un lant tehnologic (relatia cauza - efect dintre lovirea unui bloc de roca cu un percutor si posibila despriendere de aschii), dar si un control mai mare asupra membrelor (eliberate de ultimele "sarcini" legate de deplasarea pe sol); toate acestea atesta dezvoltarea encefalului. A doua achizitie este legata mai mult de dimensiunea sociala. Spre deosebire de primate, omul construieste adaposturi pe care le foloseste (macar) mai multe nopti la rând si se reîntoarce la asezare/tabara pentru a consuma alimentele culese sau vânate. În plus, adaposturile sunt constructii artificiale (contrar opiniei comune, omul nu a folosit pesterile decât târziu, iar aceasta nu a însemnat ca privea totalitatea pesterii ca o locuinta - exista argumente care sa sustina ipoteza ca spatiul considerat "umanizat" nu se confunda cu întreaga pestera). Ultima achizitie - limbajul articulat - este, poate, cea mai importanta. Desi imposibil de demonstrat direct, putem sa acceptam ca ipoteza de lucru aparitia rudimentelor de limbaj articulat (legat de dezvoltarea ariei 44 corticale, asa-numita "arie a lui Broca"); în absenta acestuia este greu de explicat persistenta în timp a elementelor tipologice ale uneltelor litice - daca în interiorul unei generatii informatia referitoare la producerea uneltelor putea fi asimilata prin mimetism, la nivelul transferului de la o generatie la alta lucrurile sunt mai complicate si presupun un cod de comunicare mai complex.

Principalele descoperiri apartin, în continuare, spatiului african:

Koobi Fora, East Turkana (Kenia) - 2,44 - 1,6 mil. ani, craniul KNMER 1470, cu un volum cranian de 775 cm3, insertii musculare atenuate, prognatism facial, fata mai înalta, torus supraorbital atenuat, orbite si orificiu nazal foarte umane, aria lui Broca foarte dezvoltata;

Olduway/Bed I si II  (Tanzania) - craniul OH 7, datat la 1,7 mil. ani, volumul cranian de 650 cm3, curbura calotei craniene asemanatoare celei de Homo sapiens, mandibula mai putin robusta (dinti cu un diametru mai mic decât la Australopithecus); craniul OH 24, datat la 2 mil. ani, 1,40 m, biped, orbite rotunjite, torus supraorbital asemanator lui Homo erectus, contemporan cu Zinjanthropus boisei;  craniile OH 13 + OH 16 = (1,6 - 1,4 mil. ani);

Omo (Etiopia): fragment de craniu asemanator cu cele de la Olduway si 24 de dinti, toate fragmentele datate la 2 - 1,5 mil. ani; aria KBS (2,5 mil. ani), resturi osteologice si utilaj pe o arie aprox. circulara de 12 -15 m;  aria DK 1 (baza Bed I), cerc de pietre (paravan); aria HAS, resturile de la 1 hipopotam si utilaj pe o arie de aprox. 7 m (activitate specializata ?);

Sterkfontein/nivel 5 (Africa de Sud): craniu datat la 2 - 1,5 mil. ani, asemanator cu cele din Africa de Est;

Swartkrans/nivel 1 (Africa de Sud): craniu datat la 2 - 1,5 mil. ani;

Omo/Shungura (Etiopia): craniul Omo 71, datat la 2,3 mil. ani si asociat cu galete sparte, 1 chopper lateral cu 5 desprinderi; craniul Omo 123 (2 mil. ani), asociat cu resturi de debitaj, nuclee, aschii fasonate, lame, lamele etc.

Melka-Kunturé (Etiopia): Gomboré I (abri), datat la 1,7 mil. ani, sunt prezente choppere, poliedre, aschii retusate; situl Garba IV (1,5 mil. ani), cu galete, bifaciale, hachereaux;

Homo erectus

Acest palier al antropogenezei reprezinta, la rândul sau, un moment crucial. Chiar daca, strict anatomic, exista unele trasaturi care pot fi considerate "primitive", în ansamblu evolutia lui H. erectus se înscrie pe directia acumularilor, atât anatomice, cât mai ales culturale. Are o talie de peste 1,50 m si un volum cranian de 1000 cm3 în medie; craniul este alungit si aplatizat, fruntea relativ tesita si torus supraorbital, retractie post-orbitala, cutia craniana are pereti masivi si (cel putin la unele exemplare) creasta sagittala, barbie redusa. Dar dentitia si membrele (în special mâinile) sunt  asemanatoare celor lui H. sapiens. Poate cea mai importanta achizitie la nivel anatomic este cresterea cutiei craniene, astfel ca s-a si formulat ipoteza unui "Rubicon cerebral", a unui nivel de crestere a masei cerebrale (undeva peste 750-800 cm3) la care schimbarile sunt mai degraba calitative decât pur si simplu cantitative - cum ar fi cresterea numarului de conexiuni neuronale si dezvoltarea sistemului de circumvolutiuni, precizare ariilor corticale. Sunt, însa, câteva elemente care trebuiesc a fi luate în considerare. În primul rând, variabilitatea deosebita a speciei si potentialul evolutiv deosebit. Acoperind o perioada foarte lunga de timp, diferentele dintre primele exemplare si ultimele cunoscute sunt destul de mari. Mai mult, exista si diferente regionale. Apoi, este de presupus ca achizitiile culturale au acum un rol mult mai mare în adaptare si supravietuirea indivizilor. Fenomenul principal este expansiunea speciei umane în afara Africii. Chiar daca exista si ipoteza policentrica (din pacate prea politizata în ultima vreme), directiile de expansiune par sa indice, totusi, o origine africana pentru populatia umana de pe glob. Ţinând cont de faptul ca cele mai timpurii exemplare de H. erectus din afara Africii se afla în zone care si astazi sunt tropicale sau sub-tropicale, este mai usor de sustinut o raspândire a speciei pe nise ecologice (deci o raspândire în zonele mai apropiate de habitatul originar). În ceea ce priveste raspândirea omului în zonele temperate, aceasta a fost posibila dupa aparitia focului.

Focul reprezinta o achizitie culturala si biologica în acelasi timp. Prepararea carnii a însemnat o reductie a aparatului masticator, ceea ce a înlesnit înaltarea fetei si a calotei craniene (deci o crestere a volumului cranian), dar si o  modificare a obiceiurilor alimentare. Influenta la nivelul comportamentelor este mai dificil de sesizat; ea poate fi doar intuita. Nu este chiar imposibil de sustinut faptul ca tipul de interactiune dintre membrii grupului s-a schimbat. În primul rând, se accentueaza diferenta fata de restul primatelor - spre deosebire de acestea, care îsi schimba locul de tabara în fiecare seara, taberele si asezarile umane, chiar si în cazul grupelor umane cu un grad ridicat de mobilitate, au o persistenta mai lunga în timp. Apoi, durata de activitate în fiecare zi este mult crescuta, la fel ca si capacitatea omului de a ocupa noi spatii geografice si de a utiliza, pentru prima data, pesterile. Dar schimbarea cea mai importanta o reprezinta modificarea comportamentului în interiorul grupului ; în majoritatea asezarilor exista o singura vatra, ceea ce ne trimite cu gândul la faptul ca rezultatul vânatorii si sau al culesului era consumat în comun sau, cel putin, public. Foarte probabil aceasta a crescut importanta mecanismelor de într-ajutorare dintre membrii grupului (vezi cap. referitoare la economie). În sfârsit, amenajarea spatiului interior. De la acest nivel, în asezarile umane par sa existe doua spatii, unul "privat" (dedicat somnului) si unul "public" (dedicat activitatilor cotidiene).

O achizitie care a stârnit discutii îndelungate este cea legata de posibila aparitie a comportamentelor simbolice (practic, a fenomenelor legate de lumea abstracta). Desi capacitatea de gândire abstracta este, în general, legata de Homo sapiens (prin aparitia artei si a înmormântarilor), credem ca este cazul sa coborâm nivelul cronologic la care are loc aceasta îmbogatire a bagajului cultural uman. Câteva sunt argumentele în favoarea acestei asertiuni. În primul rând, faptul ca prelucrarea uneltelor este, deja, foarte elaborata ; aparitia uneltelor bifaciale lucrate pe cea mai mare parte a suprafetei rocii (nucleului) din care au fost prelucrate si care atesta schimbarea unghiului de lovire de mai multe ori pentru a se conforma cât mai mult unei forme eficiente indica, în opinia noastra, capacitate de abstractizare (în sensul ca H. erectus este capabil sa stabileasca un lant operator complex, care sa-l duca de la materia prima la o forma prestabilita). Cel de-al doilea argument este ceva mai solid. De la acest nivel (Ngandong în Indonezia si Chou-Kou-Tien în China, dar si Cauna del Arago în Franta) avem atestat consumul de carne umana. Este de discutat daca avem de-a face cu un canibalism alimentar sau cu unul ritualic ; daca la Chou-Kou-Tien ne este foarte greu sa ajungem la o concluzie (fragmentele de oase calcinate de om au fost aruncate în acelasi loc cu cele de animale vânate), la Ngandong în Indonezia situatia este mai limpede. Acolo, au fost identificate craniile a 11 indivizi care au suferit o moarte violenta. O parte din aceste cranii au fata smulsa, iar o alta parte au orificiul occipital (foramen magnum) deformat (largit). Aceasta presupune ca, probabil, consumul de materie cerebrala era un consum ritualic - un astfel de stigmat putea fi realizat doar în urma unei operatii complicate (desprinderea craniului de pe trunchi, eliminarea primei vertebre si a tendoanelor extrem de rezistente de la baza craniului, largirea orificiului occipital cu un bat) efectuata doar cu ajutorul uneltelor de piatra si în momentul decesului victimei (calitatile plastice ale oaselor umane se pierd relativ repede dupa deces). Oricum, comportamentul acesta implica si existenta unui univers de idei abstracte, legate de transferul de abilitati de la victima la cel ce consuma carnea acestuia - cu astfel de fenomene ne întâlnim pâna în epoca istorica. Un ultim element legat de viata spirituala a H. erectus o reprezinta posibila utilizare a colorantilor (anume ocrul).

Lista exemplarelor identificate nu este exhaustiva; ea da doar un ordin de marime al distributiei speciei umane pe glob. Remarcabila este si îndelunga supravietuire în timp a acestei « specii» ; sper sfârsitul existentei sale, el pare sa fie contemporan cu H. sapiens fossilis si H. sapiens sapiens.

Africa

Koobi-Foora (craniul KNM-ER 3733), zona Turkana, Etiopia (1,8 -1,5 mil. ani): aprox. 850 cm3, bolta craniana joasa, pereti grosi, torus occipital si supraorbital, retractie postorbitala, depresiune supraorbitala, prognatism lejer, dinti anteriori mari si molari mici, afinitati cu exemplarele din NE Chinei; 

Olduvai (Bed II/aria FLK II, craniul OH 9), Tanzania (1,1 mil. ani): aprox. 1000 cm3, 

bolta craniana lunga si joasa, torus occipital accentuat, frunte foarte fuginda (tesita), torus supraorbital foarte gros, depresiune supraorbitala, asociat cu utilaj acheulean tipic (numeroase bifaciale);

Ternifine, Algeria (0,7 mil. ani): initial denumit Atlantropus mauritanicus, are mandibule masive, cu dimorfism sexual pronuntat, asemanari cu Sinanthropus;

Salé, Maroc (0,35 mil. ani): cu un volum cranian de aprox. 950 cm3;

Rabat, Maroc (aprox. 0,12 mil. ani): prezinta asemanari cu Sinanthropus;

Broken Hill, Zambia (0,15 mil. ani): singurul craniu paleolitic cu carii, asociat cu utilaj;

Hopefield, Zambia (0,15 mil. ani): asemanator cu Broken Hill, acheulean

Bodo, Etiopia (0,125 mil. ani): craniul prezinta un torus supraorbital, pereti foarte grosi, asemanator cu exemplarul de la Broken Hill, utilaj pe aschii Levallois;

Laetoli (strat Ngaloba), Tanzania (0,120 mil. ani): are un volum cranian de 1200-1300 cm3, poate fi considerat un H. erectus recent, asemanator cu Broken Hill si Elandsfontein

Asia

Trinil, Indonezia: este una din cele mai vechi descoperiri (facuta la sfârsitul secolului XIX de doctorul belgian Eugene Dubois, care i-a dat numele de Pithecanthropus erectus), are un volum cranian de 900 cm3, bolta craniana puternic aplatizata, frunte tesita, torus  supraorbital foarte accentuat, retractie postorbitala foarte puternica;

Sangiran (craniul 31) (1,1 mil. ani): denumit initial Pithecanthropus robustus, are peste 900 cm3, torus occipital foarte puternic, a fost gasit cu o mandibula de 1,8 mil. ani (asemanatoare cu cea de Australopithecus robustus si denumita Meganthropus paleojavanicus);

Sangiran (craniul Pithecanthropus VIII), (0,25 mil. ani): are un volum cranian de 1100 cm3, o  fata înalta si larga, orificiu nazal si orbite mari, dentitie mare, dar cu un aspect modern;

Modjokerto: tot o descoperire relativ timpurie, denumit intial Pithecanthropus modjokertensis, are un volum cranian de 700 cm3 (este un copil la vârsta infans, 6-7 ani, dar la maturitate putea atinge aprox. 1000 cm3);

Sanbungmachan: volumul cranian de 1100 cm3, este un individ cu aspect arhaic (se apropie de exemplarele de la Ngandong);

Ngandong (11 indivizi): media volumelor craniene de1100 - 1300 cm3, craniile sunt foarte aplatizat, iar torus-urile foarte groase, pare sa repezinte legatura dintre H. erectus si H. sapiens, posibile urme de canibalism (orificiu occipital distrus largit), fara foc si structuri de habitat, în zona de preerie, dar cu utilaj asemanator celui de la Quina (sit european);

China 

Eyuan (1,7 mil. ani)

Lantian (0,5 mil. ani): denumit si H.e. Lantian, are un volum cranian de 770 cm3, pare mai arhaic decât Sinanthropus, prezinta retractie supraorbitala si postorbitala, o calota craniana foarte groasa, iar mandibula este asemanatoare celei de Sinanthropus;

Chou-Kou-Tien: are mai multe denumiri (H.e.Pekinensis, Sinanthropus Pekinensis), (0,5 - 0,25 mil. ani): mai multi indivizi, cu unvolum cranian de 850 -1300 cm3 si o înaltime de aprox. 1,56 m, latime maxima a craniului este la baza acestuia  si nu sus, torus supraorbital gros si continuu (deci nu este mai redus deasupra fosei nazale), dinti largi cu relief mult mai complicat decât la alte exemplare de H. erectus, asociat cu un inventar compus din 2000 unelte, urme clare de utilizare a focului, posibile urme de canibalism, o problema o reprezinta faptul ca aceste cranii au fost pierdute în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, astfel ca astazi orice comparatie se bazeaza pe o serie de mulaje realizate în perioada interbelica;

Dali (Shanxi), (0,2 - 0,15 mil. ani): volum cranian de aprox. 1120 cm3, torus foarte gros;

Europa 

Mauer (0,65 mil. ani): mandibula

Tautavel (Cauna de l'Arago), Franta, individul Arago XXI: volum cranian de 1150 cm3, orbite joase, largi si adânci, torus supraorbital puternic, curbura joasa a calotei, frunte tesita;

Vertesszöllös, (sfarsit Mindel): 1100-1200 ccm, utilizarea focului, asociat cu utilaj bazat pe piese foliacee;

Swanscombe, (interglaciarul Mindel-Riss = aprox. 0,28 mil. ani): volum cranian de aprox. 1300 cm3;

Steinheim, (interglaciarul Mindel-Riss = aprox. 0,25 mil. ani): torus supraorbital, bolta craniana joasa, dentitie asemanatoare celei moderne;

Petralona, (0,2 mil. ani): volum cranian de aprox. 1200 cm3;

Biache St. Vaast (0,12 mil. ani): volum cranian de aprox. 1200 cm3, asociat cu utilaj de tip  acheulean;

Ehringsdorf (90.000 mii ani): volum cranian de aprox. 1400 cm3, torus supraorbital masiv, convexitate accentuata a fruntii (bolta lunga, torus occipital), practic ultimul exemplar de H. erectus din Europa;

Alte situri relevante: Montmaurin, Orgnac, Fontechevade, Soleihac, Grotte du Prince, Vallonet, Chillac, Lazaret, La Chaise, Terra Amata, Bilzingsleben, Stromska-Skala, Cueva Negra, Bańolas, Atapuerca, Azich.

Homo sapiens

Homo sapiens fossilis (Neanderthal)

Aparitia speciei umane în varianta sa moderna are o datare nesigura; momentul aparitiei sale a fost plasat, în general, între 240.000 si 100.000 ani, dar au fost propuse date mergând pâna la 450.000 î.Hr. Oricum, acesta rezista pâna catre 35.000-25.000 î.Hr.

Câteva sunt problemele majore care însotesc aparitia speciei moderne. În primul rând, problemele climatice; perioada aceasta este marcata de fluctuatii climatice destul de puternice, în primul rând de glaciatiunea Würm (una din cele mai dure faze glaciare) - climatul glaciar pare sa fi influentat o serie de atribute biologice (în special masivitatea trunchiului, existenta unui torus supraorbital foarte marcat), dar si sansele de supravietuire ale speciei. În al doilea rând, raportul dintre H. s. fossilis si H. erectus. Daca filiatia dintre cele doua specii pare sa fie sigura, trebuie lamurita diversitatea tipurilor antropologice, atât la nivelul H. erectus, cât mai ales la nivelul H.s. fossilis. Aceasta cu atât mai mult cu cât specia care evolueaza din H. erectus nu este H. s. fossilis, ci un tip generic de H. sapiens. Varianta clasica de H. s. fossilis, anume cea europeana (neandrethalienii) reprezinta o adaptare speciala la un climat periglaciar. Altfel spus, din H. erectus evolueaza o specie noua, H. sapiens, care tinde sa se specializeze anatomic si în functie de conditiile climatice, un fenomen prezent si la nivelul populatiilor actuale. Locul de aparitie a noului tip de umanitate pare sa fie tot Africa de Est, de unde noile grupe se extind spre Orientul Apropiat, Asia si Europa, iar mai apoi, cândva între 60.000 si 20.000 î.Hr., patrund între cele doua Americi, simultan cu ocuparea Australiei. Pacificul va fi colonizat mult mai târziu, în mileniile I si II ale erei noastre. Mecanismul propriu-zis de aparitie a noului tip uman este înca dezbatut, dar ipoteza care pare sa ofere o solutie este cea intitulata "prima Eva". Conform acestei ipoteze, noul tip de umanitate a aparut ca un grup restrâns de femei înrudite si care au transmis - numai pe linie feminina - noile trasaturi genetice. Aceasta ar explica si lunga supravietuire a lui H. erectus si lunga perioada de contemporaneitate dintre cele doua tipuri umane.

La nivelul evolutiilor culturale, apar câteva elemente semnificative. În primul rând, aparitia diversitatii culturale - la nivelul uneltelor, apar cele 5 tipuri de traditii industriale musteriene (clasic, de tip Ferrassie, de tip Quina, de tip Levallois, cu denticulate), care delimiteaza o serie de "provincii" culturale. Elementul important îl reprezinta complexitatea debitajului de tip levallois, care presupune o fparte mare doza de gândire abstracta si de planificare. În plus, exista dovezi din ce în ce mai clare pentru utilizarea ocrului (colorant mineral) si primele elemente de arta. Cresterea variantei culturale reprezinta si trecerea la adaptarea pe baze culturale la mediu si la resurse. Continua evolutia specializarii habitatului (distinctia dintre asezari principale si halte de vânatoare este mult mai clara, apar mai multe vetre în asezari, pesterileîncep sa fie utilizate cu regularitate). Acum apar si dovezi clare de cult al mortilor (la Teshik-Tash, Monte-Circeo - cu occipital largit, La Ferrasssie); continua sa apara dovezi de canibalism (Monte-Circeo, Hortus, Krapina).

Principalele tipuri neanderthaliene sunt:

a) Engis, Neanderthal, Trou de la Naulette (oasele lungi foarte groase, dar moderne, craniu jos si arcade pronuntate), Spy;

b) Gibraltar, Spy, Monte Circeo;

g) Saccopastore (interglaciarul Riss-Würm = 120.000 - 80.000): aprox. 1200 cm3, varianta arhaica (talie mai mica);

δ) Cariguela (doar fragmente parietale si frontale), Krapina, La Chapelle-aux-Saints (aprox. 1625 cm3);

ε) Qafzeh (aprox. 1550 cm3), Amud I (1740 cm3, o talie de 1,77 m, craniu lung si relativ înalt, arcade pronuntate, fata si orbite mari, torus occipital), El Tabun & Skhul (1500 cm3, arcade mai putin marcate, barbie redusa), Mugharet el Zultyeh (aprox 1400 cm3, bolta craniana mai înalta, frunte mai putin fuginda). Aceste exemplare reprezinta grupul cel mai timpuriu de H. s. fossilis, adaptat însa unui mediu cald (alungirea membrelor pentru a înlesni schimbul termic); volumul cranian este, cel putin în unele cazuri, mai mare decât media actuala a volumului cranian. Aceasta pare sa ateste faptul ca adaptarea bilogica ramâne, înca, importanta.  

Homo sapiens sapiens (recens)

Umanitatea moderna (nu cea contemporana) este, macar în parte, contemporana cu H.s. fossilis. Ipoteza unei succesiuni cronologice între cele doua specii s-a nascut din situatia speciala europeana. Într-adevar, H. s. sapiens patrunde în Europa cândva în jurul datei de 40.000 î.Hr. Dar originile sale se plaseaza în grupul din Orientul Apropiat (Qafzeh, Tabun, Skhul etc.), aflat mai aproape de H. s. sapiens decât de neanderthalienii europeni. Evolutia în timp a oamenilor moderni este cea care duce la aparitia raselor moderne - un fenomen relativ recent, poate chiar de la sfârsitul paleoliticului si reprezentând ultima forma de adaptare biologica a fiintei umane la mediu. Adevarat, rasele actuale sunt deosebite anatomic, uneori foarte evidentCeea ce trebuie subliniat cu tarie este faptul ca doar amanuntele biologice cu rol adaptativ sunt cele care dau un aspect diferit raselor (de ex., tendinta corpurilor umane de compactare în zonele reci pentru a limita piederea de caldura, respectiv alungirea membrelor pentru un efect invers, accentuarea tesuturilor adipoase pentru mentinerea umiditatii, aparitia pliului ocular pentru protejarea globului ocular etc.). Potentialul intelectual este identic, iar apartenenta raselor la o singura specie este demonstrata de posibilitatea metisajului. La nivel anatomic înregistram evolutii în parte paralele ale diferitelor tipuri; în general, au talie mare (Cro-Magnon = 1,80 m, Grimaldi = 1,80 - 1,95 m) sau mica (Combe-Capelle = 1,63 m, Chancelade = 1,60 m), dar în ambele cazuri capacitatea craniana este mare (Cro-Magnon = 1600 cm3, Chancelade = 1710 cm3).

Succesiunea tipurilor pare sa fie  Combe-Capelle (perigordian inferior) -> Cro-Magnon (aurignacian) -> Chancelade (magdalenian). Alte exemple relevante sunt Paviland, Solutré, Laugerie-Basse, Grimaldi, Predmosti, Obercassel. Dar practic fiecare regiune a lumii a dat la iveala resturi ale lui H. s. sapiens.

Principalele achizitii culturale (si aici ne referim la paleolitic) pot fi ordonate pe mai multe paliere. La nivel tehnologic, asistam la diversificarea traditiilor tehnologice si a tipologiilor; de la nivelul paleoliticului superior, evolutia uneltelor începe sa fie în buna masura regionalizata. Alaturi de utilajul litic, capata o pondere deosebita utilajul din os si corn sau fildes; din aceste materiale (foarte probabil utilizate si înainte, dar în proportie mai mica) se produc unelte mai eficiente (de tipul harpoanelor, al vârfurilor de sulita). Dar poate ceea ce este mai important este faptul ca apare prima unealta care multiplica forta umana - propulsorul. Acesta practic mareste distanta loviturii eficace de sulita, ceea ce se traduce într-o vânatoare mai eficienta. La nivel cultural, principala achizitie este arta (vezi infra). Complexitatea aceasteia reprezinta separarea clara a omului modern de toti predecesorii sai.

7.      Concluzii

Fenomenul de antropogeneza ramâne un proces complex, care are înca multe lacune. sansele de supravietuire a fosilelor, sansele ca un antropolog sa le descopere sunt mici. Aceasta a dus la gauri majore în "dosarul" antropologic si a dus la speculatii, unele dintre acestea rizibile. În plus, elementul politic nu poate fi uitat. Discutiile despre primii locuitori ai celor doua Americi, de pilda, sunt astazi foarte afectate de dimensiunea politica - daca s-ar demonstra ca primele fiinte umane de pe cele doua continente nu au fost nativii americani, ci un alt grup (vezi supra), o buna parte a argumentelor politice ale organizatiilor acestora ar fi eliminate.

Desigur, nici dezbaterea legata de creatia divina nu poate fi ignorata. Dar un cercetator trebuie sa faca o separare între propriile sale credinte (care reprezinta sfera intima) si dezbaterea academica (sfera "publica"). În ultima instanta, de mai bine de doua sute de ani sunt scoase la iveala resturi antropologice, care ar trebui explicate (macar) întâi pe cale pragmatica.

Specia umana continua sa evolueze si astazi. Diferentele de durata dintre evolutie si viata indivizilor face ca acest proces sa nu fie perceptibil, chiar daca avem dovezi ale unor schimbari anatomice dramatice petrecute într-un timp relativ scurt (cazul "izolatelor geografice", cel mai reprezentativ este cel al pigmeilor).


5

Structuri economice (1)

Vânatoarea si culesul

Elemente structurale ale vietii economice

Oamenii

Structurile sociale

Concluzii

1. Generalitati

Importanta si semnificatia temei

Tema propusa este a doua tema majora a cursului. Evident, ea poate fi abordata din multe puncte de vedere si poate avea multe semnificatii. O interpretare marxista ar presupune o pozitie dominanta a aceastei dezbateri despre structurile economice primitive si ar enunta primatul acestora asupra ansamblului societal. În schimb, o interpretare clasicizanta a acestui segment al cercetarii preistorice ar lua în considerare mai degraba analiza obiectelor, a tehnicilor si tehnologiei, circulatia si rolul jucat de acestea în evolutia colectivitatilor preistorice.

Am optat, însa, pentru un demers structuralist. Altel spus, ne vom ocupa de structurile economice mai degraba ca instrumente de adaptare a grupurilor umane la mediu si la resurse, în conditiile unei tehnologii date.

Vom încerca sa exploram raportul care exista între grupurile umane, (structura lor) si modul de obtinere a hranei si a luxului. Interpretarea marxista sustine ca luxul este un produs al suprastructurii, nascut din aproprierea de catre unii a muncii multora; prin urmare, luxul este o realitate a istoriei, iar nu a preistoriei. În spatele acestei afirmatii se ascunde ideea ca luxul - exprimat în cantitate sau în calitate, deci în numar sau în raritate - este produsul claselor sociale. Aceasta asertiune poate fi sustinuta doar în conditiile în care analizam învelisul material al obiectelor, iar aceasta pe baza unor definitii rigide ale preistoriei, valorii etc. O definitie si o întelegere mai elastica a însasi conceptului de preistorie duce, însa, la alte rezultate.

Alimentatia si modul de locuire sunt, poate, domeniile cele mai bine delimitate în cadrul antropologiei economice. Sunt, la limita, cele mai vizibile elemente constitutive ale unei societati si clasificarea societatilor umane a fost multa vreme (în parte înca este) determinata de modalitatile specifice de obtinere a subzistentei. Dezbaterea legata de "modul de productie" nu s-a încheiat odata cu reculul statelor cu ideologie marxista si - chiar daca se poate vorbi de "sisteme de productie" - rolul analizei economiilor societatilor non-literate ramâne un domeniu important de analiza a elementelor generice ale vietii economice. 

Ceea ce ridica o problema suplimentara este dimensiunea ideologica a analizei sistemelor economice. Discutia despre modurile de productie (primitiv, asiatic, sclavagist etc.) din teoria clasica marxista indica, de exemplu, câteva inadvertente: fluctuatia criteriilor de clasificare (tipul de obtinere a hranei, localizarea geografica, rolul unei categorii sociale), ierarhia dubioasa a criteriilor (rolul obtinerii bunurilor materiale, ignorarea dimensiunii sociale a obiectelor), extrapolarea unor elemente legate de analiza societatilor industriale asupra societatilor pre- sau non-industriale. La fel, antropologia evolutionista (Firth si Service) pare sa ignore elementele de constanta din economia primitiva.

În mod fundamental, ne putem orienta spre câteva definitii ale economiei. Beals si Hoijer (1966:451-452) rezuma discutia în trei întrebari:

            "(1) How are the goods and services wanted or needed by human    societies produced? [.] (2) How are the goods and services that are    produced distributed or allocated among the members of fuman      societies? [.] (3) How are the goods and services that are produced   and distributed in human societies eventually put to use and and             consumed, and what patterns of behaviour governs this process?"

Kottak (1994: 308) adauga o noua întrebare:

            "What motivates people in different cultures to produce, distribute or         exchange, and consume?"

Definitia economiei si a institutiilor economice la nivelul societatii primitive

Termenul de "economie" aplicat preistoriei a fost si ramâne sursa unor controverse acerbe între specialisti. Se confrunta doua mari scoli de gândire, ambele cu partizani dinamici si argumente extrem de credibile. O prima scoala considera ca preistoria reprezinta o perioada speciala în evolutia societatii umane, cu reguli si mecanisme speciale, care nu se mai reîntâlnesc în alte perioade. Adversarii acestui punct de vedere atrag atentia asupra faptului ca exista dovezi care par sa demonstreze existenta unor mecanisme economice complexe; ca urmare, sustin acestia, analiza societatilor primitive poate utiliza concepte economice care, în general, sunt aplicate altor epoci.

Termenul fundamental este cel de "economie de subzistenta". În termeni simpli, este vorba de obtinerea hranei, deci a resurselor necesare sustinerii vietii. Factorii care influenteaza obtinerea subzistentei sunt:

¨      mediul fizic (nu determina comportamentul, dar limitarea optiunilor determina pattern-urile culturale); limitarile induse sunt legate de materiile prime disponibile, resursele alimentare si permanenta/ciclicitatea acestora; activitatile economice si organizarea acestora depind de raportul dintre resursele ce pot fi culese si cele ce sunt vânate (în cazul celor vânate este vorba de dimensiunea vânatului, dificultatea vânatorii si a transportului vânatului etc., în timp ce la nivelul resurselor culese ne putem gândi la caracterul sezonier al acestora, durata pâna la care pot fi stocate, gradul de concentrare într-o singura zona sau mai multe etc.);

¨      distantele în raport cu alte grupe (stabileste nivelul concurentei pentru un set dat de resurse), diversitatea/uniformitatea acestora (posibilitatea de suplimentare a resurselor prin reciprocitate);

¨      dimensiunea populatiei (stabileste raporturile dintre indivizi, dintre acestia si resurse; în sfârsit, raporturile dintre societati);

¨      tehnologia disponibila (precizeaza gradul de eficienta al exploatarii resurselor, raportul cu mediul etc.);

Rezultatele acestor factori sunt multiple. În primul rând, stabilirea strategiilor de subzistenta. În general, sunt acceptate trei mari strategii: vânatoare si cules (assault, trapping, snaring, pitfall, poisoning); "intensive foraging" (domesticire si agricultura incipienta); agricultura intensiva si pastoralism. Este evident faptul ca termenul de "strategii" corespunde, în fapt, celui de nivel tehnologic (incluzând aici nu numai uneltele, ci si modul de utilizare al acestora si ocupatiile). Mai corect ni se pare termenul de "sisteme economice". Ele cuprind indivizii, tehnologia pe care o poseda si relatiile pe care acestia le au între ei si cu mediul (resursele etc.). Pentru a da un exemplu, vânatoarea cooperativa implica atât cunostinte legate de comportamentul animal, de mediul înconjurator si de producerea uneltelor de vânatoare, cat si stabilirea anumitor relatii între indivizii participanti (sprijin reciproc, reguli de împartire a prazii, reguli ale vânatorii etc.).

Rezumând discutia de pâna acum, putem considera, macar ipotetic, ca elementele structurale ale economiei primitive sunt: tehnologia, institutiile economice si relatiile sociale cu impact direct asupra economiei.

2. Elementele structurale ale vietii economice 

Tehnologia si utilajul litic

Partea cea mai cunoscuta a economiilor primitive este cea legata de unelte. Faptul ca în sapaturile arheologice, acestea reprezinta zdrobitoarea majoritate a obiectelor recoltate, ca multe grupe primitive contemporane produc si utilizeaza si astazi astfel de unelte le face categoria cea mai sigura de obiecte pe care sa se bazeze analiza comportamentelor economice primitive.

Istoricul cercetarii

Uneltele de piatra sunt cunoscute de multa vreme. Unii autori antici (cum ar fi Lucretius) asociaza uneltele de lemn si de piatra cu salbaticia, idee pastrata pâna în secolul XX. În perioada Renasterii, vârfurile de sageti (mai ales cele cu o forma asemanatoare celor din metal) erau denumite «ceraunii» si erau folosite ca amulete împotriva traznetelor; se considera ca "cerauniile" sunt rezultatul coagularii vârfulului fulgerului - acesta patrunde 6 m în pamânt, apoi urca spre suprafata cu un metru pe secol. Mult mai târziu, la sfârsitul secolului XVIII, doctorul belgian Schmelling (primul care a afirmat ca oasele neobisnuite gasite în unele pesteri din Ţarile de Jos ar putea proveni de la oameni preistorici) se va întreba daca nu cumva aceste ceraunii nu sunt, de fapt, decât unelte preistorice. În prima jumatate a secolului XIX, Boucher de Perthes va redacta o carte în trei volume, în care afirma caracterul intentional al acestor piese litice si le va da primele denumiri, inspirate din denumirile de unelte contemporane lui. Din acest moment se poate discuta de începutul analizei stiintifice a inventarului litic preistoric. Dar adevaratul început este realizat de fratii de Mortillet (Gabriel si André), care realizeaza, în 1983, prima tipologie a uneltelor cioplite. O buna parte a acesteia este si astazi în vigoare. Cercetarile ulterioare au adaugat la numarul de tipuri de unelte, au rafinat tipologia acestora, au stabilit variante si particularitati regionale ; dar, în linii mari, ideile celor doi sunt la baza analizelor tipologice. Contributii majore la acest domeniu vor apare de-abia dupa al doilea Razboi Mondial. François Bordes realizeaza o tipologie a paleoliticului inferior si mijlociu, iar Denise de Sonneville-Bordes si Jean Perrot tipologia paleoliticului superior. Începând cu anii '60, noi abordari sunt încercate si în acest domeniu, în parte datorate utilizarii calculatorului, dar si faptului ca numarul detaliilor care erau luate în considerare a crescut foarte mult. Alaturi de detaliile tehnice (modul de cioplire, tipurile de retuse etc.) au început sa fie luate în considerare si lanturile de operatii care aveau

Elemente de tipologie si tehnologie

a.      Partile componente ale uneltei

Vocabularul descriptiv al utilajului cioplit cuprinde câteva categorii de termeni care au importanta speciala atunci când se încearca atribuirea culturala a unui inventar.

Principalii termeni sunt urmatorii :

¨      piese pe nucleu si pe produse de debitaj: piese realizate dintr-o bucata de materie prima (nucleu) sau piese realizate din parti desprinse din nucleu (aschii sau lame, primele având latimea apropiata de lungime, iar ultimele fiind mai degraba lungi);

¨      detaliile tehnice sunt analizate si în functie de locul în care acestea se afla pe piesa si de pozitia fata de cel ce analizeaza piesa; exista o parte proximala (partea mai groasa a piesei pe nucleu sau partea cu bulbul de percutie la aschii si lame), o parte mesiala (la mijlocul uneltei) si una distala (la capatul acesteia, cuprinzând de regula vârful si sau partea activa);

¨      în cazul pieselor pe produse de debitaj, exista o suprafata ventrala (cu bulb de percutie si stigmate de desprindere, rezultata din desprinderea de nucleu) si una dorsala (care cuprinde suprafata exterioara a nucleului);

¨      partea activa a piesei este constituita de muchia sau vârful (acesta din urma prelucrat special) ; dupa desprinderea aschiei sau lamei din nucleu, aceasta prezinta o parte activa "a vif" (sau naturala), foarte taioasa dar foarte fragila; retusele care se aplica pe aceste muchii sunt menite sa creeze un unghi obtuz care sa mareasca rezistenta acesteia; în cazul burin-ului, partea activa este realizata prin retezare; la fel, unele microlite (si probabil si lamele neolitice) erau folosite fara retusare;

¨      partea pasiva a piesei este folosita pentru prindere cu mâna sau pentru înmanusare (într-un mâner de lemn, de corn sau de os, cu ajutorul unor sfori vegetale sau animale sau cu ajutorul rasinilor); în unele cazuri, prinderea se facea doar prin presiune (cazul unor piese de tipul topoarelor epipaleolitice).

b.      Principalele categorii de material (unelte, produse de debitaj) litic cioplit

Tipurile de unelte, pentru toata perioada paleoliticului, sunt peste 150. Aceasta nu înseamna ca nu se pot regrupa în categorii mari. Criteriile de regrupare pot fi strict tipologice (în functie de forma) sau legate de posibila utilizare a acestora. Mai pot fi grupate în functie de materia prima (de regula în opozitia roci - materii prime organice), sau daca sunt piese simple, duble, multiple (mai târziu si compozite). Totusi, principalele categorii ramân înca cele tipologice.

Fara pretentia exhaustivitatii, o clasificiare sumara ar putea fi urmatoarea:

¨      materie prima: nuclee - primare, preparate; primele sunt de regula galete, celelalte sunt nuclee prelucrate pentru a usura desprinderea pieselor de debitaj (aschii, lame, vârfuri);

¨      piese pe nucleu: toate piesele masive (de tipul chopper, chopping tool, vârfuri, pic-uri, racloare, unele gratoare carenate);

¨      piese pe produse de debitaj: toate uneltele care au ca suport lame si sau aschii (în general grattoir-e, piese denticulate, unele vârfuri - cum sunt cele de tip levallois sau cele din fazele finale ale paleoliticului, burin-e, unelte duble, o serie de asa-numite couteaux ŕ dos, toata gama de microlite - aceste fiind realizate pe lamele).

Evident, sunt si situatii mai complexe, care nu pot fi strict clasificate (cum ar fi vârfurile de tip levallois, unele unelte realizate în tehnica bifaciala pe aschii masive sau piese microlitice considerate initial unelte, dar care la o analiza mai atenta s-au dovedit a fi resturi de prelucrare).

O alta problema o reprezinta raportul dintre piesele de calitate si piesele realizate într-o tehnica mai putin sofisticata. În multe ocazii, populatiile paleolitice realizau un set limitat de piese de calitate (deci cu toate detaliile tehnice), în timp ce majoritatea pieselor - în special cele masive - erau realizate rapid. Aceasta situatie poate avea mai multe explicatii. O prima motivatie ar fi aceea a comoditatii - nu ai nevoie de o piesa masiva perfecta atunci când ea foloseste doar la spargerea oaselor pentru a extrage maduva; chiar daca pentru realizarea unui vârf nu este nevoie de mai mult de 15 minute, s-ar putea ca termenul de "randament" sa nu aibe sens pentru primitivi. Un alt motiv poate fi acela al îndemânarii diferite - la Baume-Bonne s-a putut observa cum piesele de calitate sunt mai aproape de vatra (loc mai avantajos, poate "controlat" de indivizii mai îndemânateci), iar piesele mai grosolane se afla la o distanta mai mare de sursa de lumina si de caldura. Dar explicatiile cu un grad mai ridicat de probabilitate sunt legate de materia prima si de mobilitatea acestor grupe umane. Înca de la nivelul paleoliticului inferior târziu s-a observat (la Bilzingsleben, de exemplu) ca grupele umane prefera - cel putin pentru piesele de dimensiuni mari - materia prima locala, chiar daca aceasta este de calitate mai slaba; materia prima de calitate este folosita pentru piesele care sunt bine prelucrate, iar acestea au tendinta de a se conforma dimensiunilor materiei prime (în general de micsorare). Mobilitatea grupelor impune si alte restrictii asupra inventarului litic. Chiar daca primitivii contemporani au mijloace care sa faciliteze transportul (cosuri si plase, travois, mai târziu sanii si barci, diferite specii de animale de tractiune), principala forta motrica ramâne cea umana. În consecinta, rezultatul este nevoia de reducere la maxim a obiectelor ce trebuiesc transportate. La nivelul inventarului litic, aceasta se traduce prin existenta unui set minimal de unelte foarte bine realizate si care încorporeaza toate elementele tehnologice din traditia grupului ("basic tool-kit", un fel de modele la scara 1:1) ; pornind de la acesta, membrii grupului pot reface întregul inventar obisnuit.

c.       Tehnici de producere a uneltelor cioplite

Tehnicile de producere a utilajului litic sunt cele care ajuta (alaturi de diferiti indici statistici) la datarea relativa si la încadrarea culturala a inventarelor litice.

Tipuri de percutie

Principalele tipuri de percutie sunt percutia cu percutor dur (o bucata de roca, de obicei o galeta, cu o duritate egala sau mai mare decat a materiei prime), cu percutor moale (o bucata de roca mai moale decât materia prima sau, mai frecvent, un os mare, o bucata de corn de animal), percutia prin presiune (desprinderile nu se fac prin lovire, ci prin apasare), percutia "pe nicovala" (desprinderile se realizeaza cu ajutorul atât al loviturii percutorului, cât si al contra-loviturii bucatii de roca sau de os folosita ca nicovala). Fiecare tip de percutie lasa stigmate specifice pe partea ventrala (piesele realizate cu percutor dur au, de regula, un bulb de percutie pronuntat, aschieri numeroase, suprafata valurita) sau în aspectul general (lamele, de exemplu, au un profil curbat). Percutia cu percutor moale are ca rezultat alungirea lamelor si a aschiilor, reducerea bulbului de percutie; desprinderile prin presiune permit obtinerea unor lame foarte lungi si drepte. În cazul pieselor pe nucleu, cea mai raspândita combinatie este percutia dura pentru realizarea degrosarii si a principalelor desprinderi, retusate apoi cu ajutorul desprinderilor cu percutor moale.

Tipuri de debitaje

Câteva sunt debitajele (tehnicile de producere a uneltelor) care sunt reprezentative. Literatura de specialitate face referiri la debitaje de tip clactonian, la debitaj de tip levallois si la o serie de debitaje determinate spatial (pe diferite regiuni geografice). Cel mai interesant ramâne, însa, cel de tip levallois.Acesta presupune o serie întreaga de operatiuni înainte de extragerea pieselor levallois (vârfuri si lame).

Tipuri de retuse

Retusele au ca principal scop facilitarea mânuirii pieselor sau a înmanusarii acestora. Ele apar fie pe partile active (au ca scop realizarea unui unghi mai obtuz al muchiilor ŕ vif pentru a mari rezistenta la uzura a acestora), fie pe partile distale sau proximale(subtierea sau retezarea acestora pentru a facilita înmanusarea, cu sau rasini, cu sau fara fibre vegetale sau tendoane de animal). 

Principalele tipuri de retuse sunt cele ecailleuses (în solzi) cele envahissantes (invadatoare, patrunzând de pe margini pe partea centrala a piesei), aurignaciene (limitate la partile active).

Unelte din materii organice

Existenta uneltelor din materii organice a fost presupusa de foarte timpuriu, atât de catre autorii antici, cât si de cercetatorii secolului XX. Problema este legata de faptul ca materiile organice, în special lemnul, împletiturile si textilele, supravietuiesc în conditii cu totul speciale. Este nevoie ca mediul de depunere al obiectului respectiv sa fie constant, atât ca temperatura, cât si ca nivel de umiditate. În plus, este nevoie ca oxigenul (principalul agent de descompunere) sa lipseasca. Astfel de conditii se întâlnesc în climate extreme (cum ar fi zonele alpine sau polare, zonele desertice) sau în conditii speciale (turbariile din nordul Europei, unele cimitire sau în straturile foarte marnoase). O situatie mai buna o au piesele din os si corn, care intra într-un proces de fosilizare, deci au sanse mai mari de supravietuire. Principalele tipuri de unelte sunt vârfurile de sulita si harpoanele, sulitele, percutoarele si propulsoarele. La acestea se pot adauga categoria mijloacelor de transport (sanii, schiuri, patine, rachete, barci, travois).

3. Ocupatiile si randamentul

Uneltele reprezinta doar o parte a sferei economice. Ele asigura un anume potential al activitatii economice. Raportul dintre unelte ca expresie a tehnologiei si resurse da randamentul acestor culturi.

Principalele activitati ramân vânatoarea si culesul. S-a speculat foarte mult cu privire la rolul celor doua ocupatii în procesul de antropogeneza. Este foarte adevarat faptul ca o concluzie definitiva cu privire la regimul alimentar al anthropoidelor (în primele etape de evolutie) nu a putut fi stabilita - talia si dentitia sugereaza o alimentatie vegetala sau omnivora (incapacitatea de a concura marile carnasiere, de a vâna rumegatoarele din savana), bazata pe exploatarea carcaselor animalelor ucise de carnasiere (scavenging) sau vânatoarea animalelor de talie foarte mica, alaturi de culesul plantelor si a tuberculilor. În fazele ulterioare, dupa nivelul H. habilis, rolul vânatorii pare sa ia amploare. Ceea ce este greu de decis este importanta celor doua activitati (vânatoarea si culesul) în asigurarea subzistentei comunitatilor palelolitice si mezolitice. De fapt, un raspuns la aceasta întrebare reprezinta raspunsul la întrebarea daca aceste societati reprezentau o lume a afluentei sau nu.

Vânatoarea umana este diurna si cooperativa; se bazeaza pe colaborarea grupului de barbati adulti care exploateaza în comun teritoriul de vânatoare (la unele populatii din Canada, însa, exista "loturi" individuale/familiale de vânatoare). Fie ca este vorba de animale de talie mare (asa cum pare sa fie cazul în paleolitic), fie ca este vorba de vânat de dimensiuni mici (asa cum o atesta comunitatile primitive actuale), cooperarea dintre adultii grupului este necesara pentru a asigura un randament acceptabil, asigurat si de dimensiunea animalelor (mamut, ren, cervidee, rinocer lânos, cai salbatici etc.). Trecerea la climatul contemporan de-a lungul epipaleoliticului a schimbat vânatoarea, în sensul ca - odata cu disparitia sau retragerea animalelor mari spre nordul Europei - rolul vânatului mic si al pescuitului cresc semnificativ. Este de presupus ca rolul plantelor si al fructelor (în special al celor care pot fi conservate mai mult timp) creste si el.

Vânatoarea pare sa asigure un procent important din caloriile necesare întretinerii corpului uman. Cu toate acestea, trebuie sa tinem cont de caracterul sezonier al resurselor obtinute din vânatoare. Altfel spus, chiar daca asigura un belsug alimentar, vânatoarea este mult mai nesigura decât culesul, ceea ce înseamna ca resursele vegetale (în special nucile, radacinile etc.) sunt cele care asigura supravietuirea grupului între perioadele de belsug datorate vânatorii.

Caracterul sezonier al resurselor duce si la o caracteristica fundamentala a comportamentului uman paleolitic (si care pare sa se accentueze în mezolitic), anume nomadismul accentuat, asa cum pare sa fie demonstrat de situatia de la Terra Amata (revenirea unui grup pe acelasi loc timp de 11 ani). Nu este vorba de o deplasare pe teritorii foarte întinse, ci pe teritorii relativ bine delimitate ("granitele" fiind precizate cu ajutorul unor elemente de relief cu valoare simbolica) si care sunt caracterizate prin caracterul sezonier al resurselor. Deplasarea dintr-un punct în altul se face ca urmare a abundentei resurselor, nu a epuizarii acestora (grupele abandoneaza un teritoriu nu fiindca nu mai sunt resurse, ci fiindca exista o abundenta de resurse în alta parte). La nivelul mezoliticului, pattern-ul de deplasare pare sa se modifice, în sensul ca grupele umane însotesc animalele care se retrag spre nordul Europei (renul si mamutul), iar apoi dezvolta mecanisme de obtinere a subzistentei bazate exclusiv pe aceste animale. Aceasta deplasare sezoniera a grupelor umane înlesneste si contactul cu celelalte grupe învecinate. 

Caracterul afluent al societatii paleolitice trebuie înteles în relativitatea sa - perioade scurte, în care exista o abundenta de calorii de origine animala, urmate de perioade la limita subzistentei. De altfel, o serie de institutii si mecanisme sociale au aparut ca urmare a nevoii de a suplini prin adaptare sociala ceea ce tehnologia nu putea asigura.

Obtinerea hranei este elementul fundamental al aproape oricarei societati umane. Ca atare, el tine de esenta biologicului si nu si-ar gasi locul într-o discutie despre societatea umana daca nu ar exista distinctii fundamentale între satisfacerea acestei nevoi de completare a caloriilor pierdute.

Discutia poate fi plasata pe doua mari coordonate: obiectele si comportamentele.

Obiectele - mai bine zis - grupurile de obiecte - care compun aspectele materiale ale obtinerii hranei, pot fi la rândul lor împartite în mai multe categorii (unelte propriu-zise, unelte pentru produs unelte, unelte pentru multiplicarea energiei aplicate). Luarea în considerare a unei singure categorii în clasificarea sau stabilirea "nivelului tehnologic" (ca sa nu ne mai referim la conceptul de "dezvoltare culturala") este riscanta, la fel ca si extinderea nepermisa a categoriilor legate de resursele energetice disponibile. Sa dam câteva exemple si sa ne gândim si la dimensiunea arheologica, deci la raportul dintre comportamentele umane si comportamentele care sunt sesizabile prin cercetarea arheologica.

Progresul realizat la trecerea de la paleoliticul mijlociu la cel superior este de cele mai multe ori echivalat cu aspectele legate de un debitaj mai complex, de diversificarea tipurilor formale de unelte, de cresterea complexitatii tehnologice si de definirea unor "provincii culturale". Mult mai putina atentie s-a acordat inovatiilor pe care le presupune includerea pe scara larga a unor noi materii prime (os, corn, fildes) si aparitia propulsorului si a harponului. Aceste noi elemente, însa, sunt cel putin la fel de importante. Materiile organice dure au câteva avantaje: ele permit o prelucrare mai precisa, sunt mai rezistente (prin flexibilitate), cresc complexitatea lantului tehnologic (folosirea apei sau a aburului pentru prelucrare), maresc gradul de folosire a animalelor vânate. În ceea ce priveste harponul si propulsorul, acestea permit intensificarea vânatorii prin cresterea numarului de animale vânate pe aceiasi suprafata si prin utilizarea mai multor nise ecologice. În esenta, avem de-a face cu o modificare a ierarhiei obiectivelor economice, pe masura ce se schimba si tehnologia. Altfel spus, schimbarea se propaga pe o linie: resurse limitate (nisa ecologica limitata) -> inovatie (intensificare la nivelul resurselor existente) -> expansiunea resurselor (de regula asociata cu un spor demografic peste nivelul absorbtiei naturale) - > nou ciclu de inovatie.

La fel, trecerea la economia productiva este de cele mai multe ori analizata din perspectiva utilajului litic si, în general, din perspectiva instrumentarului material (ceramica, locuinte etc.). În ceea ce priveste subzistenta, analizele sunt axate mai degraba pe schimbari decât pe continuitate. Tipica este asocierea cultivarii plantelor cu cresterea animalelor si cu ceramica, toate fiind, la rândul lor, cauze ale sedentarizarii.

O analiza a comportamentelor asociate diferitelor paliere poate lamuri câteva dintre aspectele ramase în suspensie. Un prim text poate indica o atitudine mai degajata decât goana continua dupa hrana.

            Cu exceptia a unu sau doi barbati - fara putere reala, dar dornici sa           coopereze si sa primeasca rasplati ocazionale -, pasivitatea grupei         este într-un contrast puternic cu dinamicul ei sef. Este ca si cum      grupa, dupa ce a renuntat la unele avantaje în favoarea sefului, s-ar          fi bazat în schimb pe acesta pentru [asigurarea] intereselor si a             sigurantei ei [.] Trupa de bastinasi si propriul meu grup au pornit            împreuna într-o calatorie presupusa a fi scurta;dar din cauza            animalelor pe care le luasem cu mine, seful a decisca drumul             obisnuit printr-o padure densa nu putea fi folosit. El ne-a dus prin   teren deschis, a ratacit caleade mai multe ori, astfel ca nu ne-am            atins tinta la data planificata. Proviziile erau epuizate si nu se vedea           nici un vânat. Perspectiva deloc straina a unei zile fara mâncare s-a           insinuat morocanoasa între bastinasi. Dar de data aceasta era         responsabilitatea sefului. Întregul plan fuses al sau, la fel ca si         încercarea de a gasi o cale mai usoara. Asa ca, în loc sa încerce sa         gaseasca mâncare, bastinasii flamânzi s-au asezat la umbra             arbustilor si au asteptat ca liderul lor sa-i scoata din aceasta           situatie foarte neplacuta. El nu a asteptat sau a comentat; din    contra, luând incidentul asa cum era, el pur si simplu a parasit        tabara acompaniat de una dintre nevestele sale. În tabara, ziua a           fost petrecuta cu somn, bârfa si lamentari. Dar târziu,la apus,             seful     si sotia lui au reaparut încarcati din greu cu cosuri umplute pâna la            refuz. Vânasera toata ziua lacuste [.] Aceste alimente au fost   primite cu entuziasm, împartite si consumate în mijlocul bunei         dispozitii recâstigate. A doua zi dimineata, toata lumea s-a înarmat    cu o creanga desfrunzita si a plecat la vânatoare de lacuste.

            Cl. Levi-Strauss, 1944, referitor la Nambikwara (apud Cohen &     Middleton).

Al doilea text, referitor la alte spatii, indica un comportament similar; important este si faptul ca cele doua situatii privesc populatii care nu traiesc în zone optime din punctul de vedere al resurselor.

            Obiceiurile de vânatoare ale !Kung nu cer ca vânatorii sa se limiteze          la propriul lor teritoriu, iar proprietatea asupra animalelor vânate nu     se bazeaza pe teritorii. Animalele nu apartin cuiva pâna în   momentul în care sunt vânate [.] Micile lor sageti ucid mai degraba prin otrava decât prin perforare adânca si, atunci când au lovit un       animal, daca acesta este mare, el poate sa rataceasca pentru înca   3-4 zile pâna când moare din cauza otravii [.] Odata ce o sageata a        nimerit un animal, acesta aprtine proprietarului sagetii. Prima             sageata care loveste animalul astfel încât ramâne înfipta este cea   care, teoretic, stabileste cine este proprietarul. Proprietarul poate sa    fie unul dintre vânatori sau nu, poate sa fie un barbat sau o femeie             [.] Indiferent unde moare animalul, carnea este dusa la grupul             proprietarului sagetii. Daca animalul moare într-un teritoriu altul          decât al acestuia, vânatorii vor face un dar din carne proprietarilor            teritoriului daca îi întâlnesc, dar nu este obligatoriu plata vreunui         tribut. Mici creaturi cum sunt broastele testoase apartin celui care le             prinde pe teritoriul sau. Persoana care poseda aceste terenuri le     poate împarti cu propria sa familie nucleara si dependentii acesteia,        sau cu altii carora vrea sa le dea. Animalele mari, însa, sunt             împartite cu toata lumea din grup. si vizitatorilor li se poate da       carne.

            L. Marshall, 1960, referitor la !Kung

La nivelul populatiilor horticole, situatia se prezinta oarecum asemanator.

            Kunbun este un barbat tânar, casatorit, plin de energie, de aproximativ 23 de ani. Sotia lui Kunbun, Rameka, are un copil, un        baiat. În iunie 1965, Kunbun avea doua gradini în cultivare.            Trezindu-se în zori, [Rameka] îsi începe ziua treptatdând de mâncare     fiului ei si punând lemne pe jarul din vatra. Ea manânca fie ceva     deja gatit si pastrat peste noapte în frunze sau tuberculi copti          dimineata pe vatra. Dupa ce a mâncat si daca este însorit, Rameka       se alatura grupului de femei care se afla în apropierea casei ei sau a           celei din apropiere si care bârfesc, fac sfoara sau saci din plasa si     care se cauta de paduchi una pe cealalta. Dupa o ora si ceva de stat     în soare, ea se pregateste sa paraseasca gospodaria cu plantatorul             ei si doi saci de plasa, unul fiind un leagan pentru copilul ei iar    celalalt o sacosa pentru produsele gradinii. Drumul pâna la gradina           1 dureaza o jumatate de ora, cel pâna la gradina a doua aproape o   ora. În gradini, ea lucreaza la recoltare si la plivit. Ea scoate          buruienile mici cu radacinile si le pune sa se usuce pe buturugi,       pietre sau busteni; buruienile mai puternice sunt scoase cu batul            sau taiate cu macheta pe care o poarta uneori cu ea. Ea culege în         acelasi timp cu plivitul; pe masura ce se plimba prin gradina, ea     culege un cartof dulce aici, o mâna de pastai dincolo. Frecvent, ea se           opreste sa se joace cu bebelusul sau sa-l alapteze. Atunci când        Kunbun este în gradina, si el pliveste si recolteaza, dar arareori        pentru o perioada de timp atât de îndelungata cât Rameka. Între             doua si trei dupa amiaza, Rameka porneste spre casa cu copilul ei si           cu sacul din plasa, acum plin cu tuberculi, pastai si alte produse            cântarind cel putin 10-15 kilograme. Pe drumul spre casa ea ar             putea sa culeaga ceva lemn de foc din copacii taiati mai devreme de           Kunbun astfel încât sa se usuce. Atunci când ajunge la gospodarie,     ea îsi depune poverile si aduce apa daca este nevoie sau trimite un copil dupa apa. Apoi, împreuna cu Kunbun si cu altii începe      prepararea mesei zilnice.

            Zilele lui Kunbun sunt mult mai putin regulate. El poate sa realizeze            lucrari de gradinarit pentru sine sau membrii clanului. Poate sa           plece într-o expeditie de cules. Sau poate sa leneveasca. El poate sa             înceapa un lucru si sa ajunga sa faca cu totul altceva, cum ar fi      întâlnirea cu un porc feral [salbatic] si plecatul la vânatoare. Pe        drumul spre casa, el adesea aduna lemne de foc, sau frunze de        feriga, banane si trestie de zahar pentru a le aduce acasa.

            W. Clark, 1971, referitor la Bomagai-Angoiang, apud Cohen &       Eames

Nici activitatile direct legate de subzistenta nu par sa aibe o urgenta deosebita. Calendarul activitatilor legate de gradinarit pare sa fie foarte liber stabilit.

            10 ianuarie. Începe defrisarea unui lot într-o zona de padure           secundara (cel putin 40 de ani), afirmând astfel drepturi asupra             acestui lot. Defrisarea înseamna, acum, taierea vegetatiei si            smulgerea lastarisului.

            24 ianuarie. Continua eliminarea vegetatiei spontanee. Luminisul   este acum de câteva mii de picioare patrate.

            9 februarie. Prima data când sunt taiati copaci mari. Cei doi           proprietari (al treilea nici nu apare în zona) sunt ajutati de un prieten          si de unii trecatori. Dupa doua ore de taiat copaci (au cazut zece), munca continua cu aranjarea resturilor pentru a se usca. Unul din             cei doi planteaza primii butasi de bananier.

            1-15 martie. Continua defrisarea vegetatiei spontanee; mai sunt     plantate câteva trestii de zahar si manioc.

            16 martie - 12 mai. Continua defrisarea, dar într-un ritm aleatoriu;           suprafata ajunge la doi acri, împartita între cei trei "proprietari", care     marcheaza partile       lor de gradina. Continua plantatul (trestie de             zahar, manioc, taro, bananieri).

            17 mai. Începe arderea ierburilor (gramezile de iarba sunt   incendiate, apoi jarul este împrastiat pe sol), simultan cu plantarea             altor plante.

            19-28 mai. Continua plantarea si arderea ierburilor uscate.

            Dupa W. Clarke, 1971

Desigur, nu întotdeauna vânatoarea este simpla. Fie ca este vorba de duritatea implicata de actul vânatorii în sine, fie ca este vorba de elementele ritualice asociate, aceasta activitate este mai  complexa decât se crede.

            Vânarea caprioarei consista în haituirea acestuia pentru doua zile -           niciodata mai putin de o zi. Tarahumara tin constant animalul în             miscare. Doar ocazional vânatorul vede cu coada ochiului vânatul,             dar îl urmareste neabatut datorita abilitatii sale neobisnuite de a citi           urmele. Indianul vâneaza caprioara pâna când aceasta se         prabuseste de epuizare, adesea cu copitele tocite cu totul.

            C. Bennett & R. M. Zingg, 1935, referitor la Tarahuara din Mexic   (apud E. A. Hoebel, 1968)

Nici distributia animalelor vânate se desfasoara asa pasnic, mai ales atunci când exista o criza de carne.

            [.] Toti au descalecat si au alergat împingându-se unul pe celalalt            asemeni unor câini hamesiti; fiecare tragea de partea pe care a      putut sa o prinda începând imediat sa manânce din aceasta; unii     aveau ficatul, altii rinichii; pe scurt, nici o parte din cele la care noi           ne uitam cu desgust nu le-a scapat. Unul dintre ei, care apucasevreo   doi metri de maruntaie, mesteca de unul dintre capete, în timp ce le            curata abil cu mâinile, golind continutul [acestora] prin capatul opus.

            M. Lewis & W. Clark, 1804-1805, referitor la indienii Shoshone      (apud E. A. Hoebel, 1968).

În acest din urma caz, foamea tine si de nisa ecologica în care se afla acesti indieni:

            "În functie de sezon, ei migreaza dintr-un loc în altul pentru a cauta            radacini saracacioase care constituie singura lor hrana; chiar si animale se gasesc rar aici"

            E. Domenech, 1860, I,242, apud E. A. Hoebel 1968.

Rezultatul exprimat în calorii ridica unele probleme.

Regiune

Aliment

Calorii/ora de munca

Anbarra (N Australia)

Peste (vânat)

14.000

Wallaby

12.500

Nuca de cicada

  1.300

Yams salbatic

  1.170

Scoici

  1.000

Ache (Paraguay)

Porc pecari

65.000

Armadillo

  5.909

Portocale

  5.051

Pasari

  4.769

Miere

  3.266

Fructe de palmier

     946

Fibra si miez de palmier

     810

Padure boreala (Canada)

Elan si caribu

95.600-98.200

Iepure

  8.260

Pescuit la plasa

34.000-31.790

Afine

    650

Ceea ce ni se pare a fi semnificativ este faptul ca aceste descrieri se refera la populatii aflate într-un climat post-glaciar. Daca evidenta arheologica este relevanta, atunci trecerea de la climatul glaciar la cel post-glaciar s-a tradus prin scaderea dramatica a rolului vânatorii - exprimata prin cresterea consumului de timp si energie pe unitate calorica si prin cersterea gradului de nesiguranta cu privire la aceasta sursa alimentara. Rezultatul îl constituie o strategie de obtinere a subzistentei care îmbina elemente de vânatoare si cules cu cele de pastoralism incipient (cazul grupelor din Papua-Noua Guinee, dar si al unor populatii din America de Nord).

Revenind la horticultura - definita de Beals si Hoijer ca "the cultivation of domesticated plants for food and other purposes without the use of the plow" (1966, 385) - ea este forma cea mai raspândita astazi la nivelul societatilor non-industriale. Credem ca principalele motive sunt flexibilitatea sistemului economic (data de mentinerea mobilitatii sezoniere a grupurilor si de posibilitatea utilizarii mai multor resurse), mentinerea numarului de indivizi la dimensiunea grupurilor de vânatori-culegatori, adaptarea acestui tip de agricultura la conditiile de sol, raportul foarte bun dintre nivelul tehnologiei si factorii anteriori. S-a discutat foarte mult de "complexul maniocului", tipic pentru lumea amazoniana. Grupele din jungla au dezvoltat metode de eliminare a acidului prusic, dar nu au dezvoltat productia datorita absentei unei piete care sa justifice cersterea productiei.

 Un factor secundar este cel legat de aculturatie. Populatiile non-industriale s-au aflat în contact cu grupe mai avansate, preluând selectiv unele elemente culturale.

Pastoralii

Grupele pastorale reprezinta, în opinia noastra, o problema speciala. Nu exista pastoralism pur - grupele, chiar si cele sesizabile doar arheologic, considerate strict pastorale sunt mai degraba un construct ipotetic. Trebuie, de la început, facuta diferenta dintre nomadism pastoral (Rendille, Dinka), transhumanta si agro-pastoralism (Jie Uganda).

Cateva sunt problemele pe care le ridica aceste texte.

În primul rând, cât de relevante sunt situatiile prezentate mai sus?

Hoebel considera ca situatiile sunt destul de frecvente si ofera în sprijinul acestei afirmatii o serie de detalii grupate în trei tabele care au la baza catalogul lui Murdoch.

Frecventa strategiilor de subzistenta în 565 culturi

Tip de subzistenta

Africa

Mediterana

Asia

Pacific

America de Nord

America de Sud

Total

Agricultura cu plug

0

49

54

14

0

0

117

Pastoralism

23

27

16

0

8

5

79

Agricultura dezvoltata

82

2

5

58

42

46

235

Foraging

2

0

0

15

5

11

33

Vânatori-culegatori

9

0

10

12

55

15

101

(A. D. Coult & R. W. Habenstein, apud E. A. Hoebel, 1966: 238, fig. 15-1)

Frecventa grupelor cu si fara sclavaj

Tip de subzistenta

Sclavaj prezent

Sclavaj absent

Total

Culturi

%

Culturi

%

Agricultura cu plug

59

53

52

47

111

Pastoralism dezvoltat

27

55

22

45

49

Agricultura dezvoltata

103

47

115

53

218

Agricultura incipienta

6

20

25

80

31

Vânatori-culegatori

27

27

74

73

101

 (A. D. Coult & R. W. Habenstein, apud E. A. Hoebel, 1966: 410, fig. 27-3)

Frecventa culturilor cu sclavaj în functie de aria geografica

Aria geografica

Culturi cu sclavaj

Culturi fara sclavaj

Procentaj culturi cu sclavaj

Africa

111

77

69

Mediterana

73

38

52

Eurasia

78

42

53

Pacific

98

30

30

America de Nord

108

32

29

America de Sud

72

29

30

Total

540

248

(A. D. Coult & R. W. Habenstein, apud E. A. Hoebel, 1966: 411, fig. 27-4)

O prima concluzie este aceea ca complexitatea sociala nu se dezvolta  strict ca urmare a trecerii la agricultura intensiva. Mai degraba, avem de-a face cu cresterea complexitatii sociale ca urmare a intensificarii tuturor strategiilor economice; altfel spus, doar agricultura sau doar pastoralismul nu sunt argumente suficiente. Nevoia de coordonare care apare ca urmare a îmbinarii diferitelor activitati pentru eliminarea riscurilor duce la cresterea complexitatii sociale. Pentru alte epoci si alte spatii, cercetatorii au ajuns la concluzia ca evolutia complexitatii sociale este rezultatul complexitatii strategiilor de subzistenta. Aceasta impune, mai ales daca este dublata de o retea de schimb ampla, o crestere a gradului de coordonare (diacronica si sincrona) care duce la permanentizarea unor institutii la nivelul aceleiasi familii (e.g., regalitatea) si la aparitia scrisului (ca forma de contabilizare a resurselor, distributiilor etc.). "Divortul" dintre grupul uman si formele materiale ale autoritatii sunt doar rezultatul si nu cauza acestor schimbari.

4. Institutiile economice (reciprocitatea, proprietatea, schimbul)

 

Toate elementele de mai sus sunt dublate de dimensiunea "institutionala" a societatilor primitive. Ele sunt cele care dau consistenta grupelor umane si traduc "solidaritatea" indivizilor. Departe de a fi vorba de o "comuna primitiva", grupele paleolitice - iar aici luam în considerare o echivalenta între aceste societati si cele contemporane - au o serie de mecanisme sociale si economice care pornesc de la un set de elemente care apar si în economiile considerate "moderne", cum ar fi proprietatea, dimensiunea contractuala a obligatiilor economice, valoarea. Aceste elemente, care se întrepatrund cu institutiile sociale pot fi analizate aproape la fel ca si cele moderne. Aproape, caci - spre deosebire de societatile industriale - tocmai absenta separarii dintre economic (producerea si distributia de bunuri) si social (institutii care normeaza comportamente umane si interactiunile dintre indivizi) este ceea ce obtureaza aspectele economice ale acestor societati. Asemanarea comportamentelor economice nu aduce cu sine si asemanare la nivelul conceptelor, ceea ce înseamna ca problema utilizarii unor concepte curente pentru economiile moderne ramâne deschisa. Este de discutat daca unele concepte (cum ar fi plusvaloare, rentabilitate, piata etc.) sunt aplicabile si la economiile societatilor primitive. La urma urmelor, relatiile de rudenie sunt înlocuite astazi de contracte. Dar, totul se reduce la acceptarea faptului ca daca astazi dimensiunea contractuala are în spate coercitia legii ca principiu abstract si logica economicului, în societatile traditionale aceasta este înlocuita de coercitia cutumei si a traditiei si logica sociala ca producatoare de subzistenta. Principalele "instrumente" sunt reciprocitatea, proprietatea si schimbul.

Reciprocitatea - analizata de Mauss si Sahlins - presupune schimbul de bunuri si servicii între indivizii din aceiasi comunitate, schimb normat de rudenie (intensitatea si ritmicitatea sunt în functie de gradul de rudenie) si de teama de a nu fi exclus. Regulile reciprocitatii sunt :

¨      obligativitatea de a da - semn al disponibilitatii de a ajuta, dar si masura de prevedere (elimina posibilele agresiuni si constituie o "masura de siguranta" pentru timpuri de limitare alimentara);

¨      obligativitatea de a primi - arata disponibilitatea de a ajuta si absenta intentiilor agresive;

¨      obligativitatea de a da înapoi - exprima îndeplinirea obligatiilor, dar este si o posibilitate de concurenta cu ceilalti membri; capacitatea de a da mai mult este în masura sa ridice prestigiul celui care arata ca poseda suficiente resurse pentru a da si celorlalti mai mult decât a primit;

Argumentul moral, invocat în special de M. Mauss, este acela ca obiectul tranzactionat contine si o parte din personalitatea celui care face darul si care încearca sa ajunga înapoi la proprietar. M. Sahlins adauga la aceasta interpretare si dimensiunea de obligativitate economica. Altfel spus, în conditiile în care într-ajutorarea (mai ales la nivelul bunurilor de subzistenta) este o conditie a supravietuirii, nerespectarea angajamentelor poate fi fatala pentru cel ce nu respecta regulile jocului. Excluderea indivizilor din lanturile de reciprocitate poate însemna disparitia prin înfometare. Sahlins ajunge si la concluzia ca rudenia împarte reciprocitatea în trei mari segmente:

-         reciprocitatea generalizata (între rude de sânge), nivel la care calculele economice sunt umbrite de proximitatea sociologica - ajutorul nu este cuantificat exact si nu se asteapta un retur egal si rapid;

-         reciprocitatea echilibrata (între rude simbolice, de clan sau trib), în care partenerii stiu cu precizie ce au primit, ce urmeaza sa dea si când;

-         reciprocitatea negativa - este zona negatiei, a indivizilor care sunt straini prin excelenta.

De remarcat este faptul ca în interiorul unui grup aceste tipuri se suprapun si se întrepatrund, uneori de o maniera curioasa. La australieni, de pilda, desi produsele obtinute pe cale traditionala se subordoneaza reciprocitatii, cele obtinute din sprijinul material al guvernului australian (zahar, tutun, faina etc.) sunt mai susceptibile de a fi ascunse (adevarat, daca cineva este suspectat ca a ascuns ceva, ceilalti membri ai comunitatii cauta produdele ascunse - daca sunt gasite, posesorul acestora nu poate sa se opuna distributiei).

Dimensiunea contractuala este mai marcata la nivelul unei institutii particulare, potlach-ul. Forma clasica este întâlnita la indienii haida. În esnta, este vorba de distributia, dincolo de limitele normalului economic, de bunuri alimentare si obiecte sau de distrugerea acestora în public (ceea ce M. Mauss numea consum agonistic).

5. Relatiile sociale (descendenta)

Una din diferentele majore dintre economia primitiva si economiile moderne o constituie valoarea economica a relatiilor sociale. Adevarat, si astazi exista relatii sociale care au semnificatie economica (în primulr rând relatiile de rudenie). Dar, spre deosebire de ceea ce constituie astazi aspecte reglementate, de exemplu, în codul familiei, situatiile întâlnite în comunitatile arhaice contemporane sunt diferite.

Printre elementele de diferentiere putem enumera perspectiva particulara asupra socotirii descendentei, distributia specifica a proprietatii între sexe, rolul fundamental al rudeniei în accesul la proprietate.

6. Vocabular

            Agricultura: cresterea si recoltarea deliberata a plantelor; prin extensie - abuziva, în opinia noastra - include si cresterea animalelor; uneori se face distinctia între "agriculturalists" (sau "farmers", "cultivators") si "peasants" (agricultori sub controlul unei institutii politice complexe); exista mai multe tipuri de agricultura, definite în functie de mai multe criterii (plante cultivate, regimul proprietatii, tipul de utilizare/prelucrare a solului, sursele de apa, tip de asolament etc.); se pare ca promoveaza o diviziune mai mare a rolurilor economice pe sexe decât se credea; intensificarea nu trebuie înteleasa, mai ales la nivelul agriculturii la scara mica, drept doar efortul de crestere (maximizare) a rezultatelor muncii investite - o alta forma de intensificare este legata de eliminarea riscurilor (prin nivelarea sincopelor de la o medie optima), care implica si optiuni economice dezavantajoase strict economic (vânzare în pierdere, cumparare la suprapret), dar care au conotatii sociale mai accentuate.

            Barter: schimbul direct si simultan de bunuri si servicii, fara utilizarea conceptului (sau a formei materiale) de moneda; se deosebeste de schimbul de daruri prin absenta datoriei (obligatiile post schimb); se deosebeste de schimbul de marfa prin faptul ca nu se ajunge la stabilirea unui pret.

            Big-man: din pidgin melanezian bikpela (big fellow), traduce statutul dobândit al unui individ care exceleaza în activitatile masculine tipice culturii din care face parte; diferenta dintre acesta si sef este data de caracterul ereditar sau nu al autoritatii, dar si de gradul de centralizare a deciziei, de strtaificare economica etc.; forma clasica de manifestare a competentei big-man este capacitatea de redistributie si de mobilizare a resurselor comunitatii.

            Brideprice: transferul de bunuri semnificative la nivel simbolic de la rudele mirelui la rudele miresei ca parte a casatoriei; ajuta la validarea schimbarilor de statut si pozitie sociala; poate fi înlocuit de munca în familia/gospodaria miresei (pe o durata determinata) si reprezinta o compensatie pentru pierderea suferita de familia miresei (potential reproductiv, de forta de munca etc.), uneori folosita de fratele miresei pentru aducerea altei mirese în familie; în plan diacronic, asigura unele drepturi ale familiei mirelui asupra copiiilor nascuti de sotie (în alte cazuri, "childwealth" este negociat separat); poate fi utilizat si ca mecanism de stratificare sau de întarire a diviziunilor dintre clasele de vârsta (mai ales acolo unde "bridewealth" este de amploare).

            Capitalism: sistem de organizare a vietii economice centrat pe schimb si pe maximizarea profitului (mai ales în expresie materiala), iar mecanismul de reglare este piata; în viziunea lui Marx, capitalismul este un sistem axat pe productia de marfa si pe existenta muncii ca marfa (v. salariul/retributia) - muncitorul trebuie sa fie liber ca sa poata sa-si vânda capitalul (capacitatea de munca); Weber considera ca elementele definitorii ale capitalismului sunt "spiritul capitalist", sisteme de evaluare rationala (excluderea simbolicului) si un sistem institutional (bunurile de productie ca proprietate ce poate fi înstrainata, piata libera, tehnologie "rationala", legislatie scrisa, forta de munca libera), rezultatul fiind crearea unui sistem unic de referinta (disparitia diferentelor dintre rude, în sensul larg, si straini) prin anularea diferitelor paliere de reciprocitate. 

            Cargo-cult: cult centrat pe achizitia de bunuri materiale prin actiuni  rituale (ceremonii foarte asemanatoare cu cele dedicate stramosilor); viziunea milenarista (harul unui lider de a re-aduce belsugul material, exprimat în bunuri "occidentale", prin intermediul ceremonialului) este si un instrument de afirmare a celor ce vor statutul de big-man.

            Conversie: schimbul dintre diferitele sfere ale unei economii multicentrice (transformarea unei categorii de bunuri uzuale în bunuri de prestigiu, schimbarea valorii sociale a bunurilor); un exemplu îl reprezinta transformarea bunurilor agricole în bunuri dezirabile în retelele de schimb, un altul este dat de rolul pe care îl capata bunuri uzuale (alimente, metale în stare bruta etc.) în cadrul ceremonialului.

Diviziunea muncii:

            Economizare: alocarea rationala a resurselor/mijloacelor pentru scopuri alternative (implica procesul de selectie si ierarhizare a scopurilor economice); este altceva decât simpla formula "making means meet ends", fiindca presupune optiuni care uneori sunt determinate cultural (cum ar fi investitia în lucrari de amploare care nu au un reflex direct în economie).

Familie:

            Fond ceremonial: resurse investite în activitati ceremoniale (v. potlatch); este foarte apropiat de fondul social (v. infra); spre deosebire de acesta, însa, el presupune cheltuieli publice ale si în numele comunitatii, iar scopul este - si el - public.

            Fond de înlocuire: resursele investite în tehnologie si alte elemente necesare productiei.

            Fond de renta: resursele pe care un individ aflat pe o treapta sociala inferioara trebuie sa le dea unui individ sau institutii aflate pe o pozitie superioara.

            Fond de subzistenta: resursele investite în în procurarea hranei si care compenseaza caloriile pierdute în activitatile cotidiene (timp, unelte, efort).

            Fond social: resursele investite în asistenta data rudelor, vecinilor, prietenilor; reprezinta o parte a sistemului de reciprocitate (v. infra).

            Intensificare: proces de crestere economica prin modificare calitativa a sistemului economic; intensificarea are în vedere atât inovatia tehnica, cât si pe cea la nivelul organizarii (economizare, distributie, control etc.).

            Kula: schimb de bunuri de prestigiu; kula a devenit celebru datorita lucrarilor lui B. Malinowski (în special "Argonauts of the Western Pacific"); implica schimbul ritualizat a doua categorii de bunuri (coliere din discuri stantate din cochilii de scoici si bratari din sidef) între posesorii acestora; cele doua categorii de bunuri nu sunt interschimbabile si sunt tranzactionate în cicluri separate si pe directii diferite (colierele sunt schimbate pe coliere si de la V la E, bratarile sunt schimbate pe bratari si de la E la V); scopurile finale ale acestui schimb sunt sublinierea statutului participantilor (sefi ai comunitatilor sau big-meni) si "mascarea" schimbului cu finalitate practica (gimwali) care este realizat de catre persoanele cu statut inferior.

Loc central:

            Mijloace de productie: pamânt, forta de munca, tehnologie, capital; reprezinta forma instrumentalizata a proprietatii; în ciuda teoriilor marxiste, care aveau în vedere existenta unei etape în care acestea erau un bun al comunitatii, exista serioase argumente în favoarea includerii acestora în cadrul proprietatii (terenurile de vânatoare si loturile de gradina apartin indivizilor ca bunuri uzufructuare, singura forma de bunuri care are sens într-o economie de subzistenta sau agricola); confuzia dintre conceptul modern de proprietate si cel din societatile pre-industriale este cauza

            Moneda cu functie generica: unitate monetara care functioneaza ca mijloc de schimb, modalitate de plata si etalon al valorii

Pastorali:

Piata: sistem de schimb

            Potlatch: forma clasica a consumului public si ritualizat de resurse, diferit de expunerea de bunuri ("conspicuous display"); exemplul clasic îl constituie potlatch-ul populatiilor din zona de vest a Canadei si a Statelor Unite; desi aparent are forma darului si a consumului disproportionat de resurse alimentare, scopul concurential este chiar mai pregnant decât în cazul simplei dispense de daruri de ospetie sau a reciprocitatii; incapacitatea de a returna potlatch-ul este semnul inferioritatii celui care-l  primeste.

Proprietate: totalitatea obiectelor materiale, a cunostintelor si a serviciilor la care are acces legitim o persoana juridica;

            Reciprocitate: sistem de schimb de bunuri si servicii între persoane care au pozitie sociala similara (nu neaparat un statut similar); caracteristic pentru societatile egalitare (mai bine, stratificate); Mauss a privit reciprocitatea ca desfasurându-se doar pe un singur palier si a subliniat dimensiunea diacronica si morala (deci, ideologica) a acesteia; Sahlins a atras atentia asupra existentei a trei tipuri generice de reciprocitate (generalizata, echilibrata, negativa) si a diversitatii elementelor care sunt "tranzactionate" cu ajutorul reciprocitatii.

            Redistributie: sistem de schimb de bunuri si servicii între persoane care au pozitie sociala inegala; ca regula, redistributia implica activitatea unui big-man, care concentreza resursele de care dispune la nivelul reciprocitatii generalizate si le canalizeaza la nivelul reciprocitatii echilibrate; returul bunurilor si serviciilor se face nu direct catre big-man, cu catre rudele care au sustinut actiunea initiala a acestuia. Un exemplu clasic îl constituie expeditiile comerciale din Pacific (Sandwich), în cadrul carora seful comunitatii distribuie bunuri alimentare (rudele îl ajuta, caci calitatea ospatului are o influenta directa asupra imaginii acestuia), apoi cere sfatul batrânilor cu privire la utilitatea unei expeditii; acordul odata dat, toata comunitatea contribuie la aceasta (constructia corabiei, provizii, bunuri pentru schimb, participare la calatorie). La întoarcere, un nou ospat este dat întregii comunitati. Comunitatea primeste o parte a bunurilor dobândite ca urmare a initierii de catre sef a schimbului, rudele primesc, sub forma bunurilor si a serviciilor, returul "investitiei" initiale, iar seful îsi vede confirmata pozitia.


6

Structuri economice (2)

Economia productiva

Economia productiva reprezinta un punct central în analiza lumii preistorice. Nu numai faptul ca societatea umana de astazi este majoritar tributara modelelor de existenta subordonate producerii hranei si celor necesare traiului, sau ca peste 90 % din comunitatile umane sunt producatoare de hrana, bunuri si servicii au transformat tranzitia de la vânatoare si cules la agricultura într-o tema de continua dezbatere. La fel de important este faptul ca acest proces de tranzitie are o complexitate deosebita, are puternice conotatii ideologice si ridica problema modelului pe baza caruia comunitatile umane îsi schimba radical modul de viata si structura.

Teorii cu privire la tranzitia spre economia productiva

            Termenul de teorie este, poate, exagerat; conceptul de "model" (cu sensul de construct abstract, realizat pe baza unor date mai mult sau mai putin disparate, care sa sintetizeze fapte si evolutii regionale uneori foarte diferite) este mai aplicabil.

În esenta, doua sunt modelele dominante. Ambele, însa, pornesc de la premisa ca schimbarile de la sfârsitul perioadei glaciare (pleistocen) si începutul etapei climatice actuale (holocenul) au marcat o rupere dramatica în modul de viata bazat pe vânatoare si cules. Stepele - dominate în egala masura de rumegatoare mari si de carnasiere - au fost înlocuite de paduri populate de vânat de talie mai mica, ceea ce facea vânatoarea mult mai putin eficienta[4], de unde si conditiile de stress mai accentuate în care trebuie sa traiasca aceste comunitati. Grupurile umane, cele care supravietuiesc schimbarii, au mai multe solutii:

(a) sa se deplaseze pe urma turmelor de animale mari, aflate în retragere spre nordul Europei, perpetuând astfel un mod de viata traditional;

(b) sa inoveze la nivelul ocupatiilor si al inventarului litic si din materii organice, marinf gradul de mobilitate.

            Schimbarile acestea sunt evidente la nivelul dosarului arheologic. Comunitatile mezolitice sunt mai sarace din punctul de vedere a ceea ce constituia "bogatia" predecesorilor lor paleolitici. Asezarile par a fi de scurta durata, iar inventarul, microlitic si realizat din roci locale, pare sa indice o pierdere de traditii tehnologice. Dar "scaderea" cea mai sesizabila este, în majoritatea situatiilor, la nivelul artei. Cu câteva exceptii notabile (Levantul spaniol si nordul Africii, printre altele), arta parietala dispare. În schimb, arta mobiliara înfloreste - de la piesele timpurii (în termeni cronologici) aziliene la piesele de podoaba care se asociaza cu o simbolistica mai noua, totul pare sa indice orientarea spre un tip de expresie artistica care sa fie, înainte de toate, usor de purtat.

În plus, se pare ca este o perioada violenta. Aceasta perioada este cea care cunoaste primele dovezi clare de moarte violenta - un caz mai cunoscut este cel de la Schela Cladovei (la periferia orasului Drobeta Turnu Severin), unde mai multi indivizi au murit în urma unor lovituri de sageata. În sfârsit, continentul european pare sa fie depopulat, în acelasi timp cu primele prezente umane în zona nordului Germaniei si a Scandinaviei (cercul cultural Kunda).

            Dar deplasarea grupelor este, macar în prima faza, o solutie. Dovada o constituie persistenta în timp a grupelor paleolitice din nordul Europei si evolutia lor lenta spre un tip de societate care combina elementele economiei de subzistenta cu cele ale economiei productive.

            Pentru a rezuma, tranzitia la climatul contemporan (mai cald si mai umed) a dus la schimbarea cantitatii si a frecventei resurselor necesare pentru a mentine un mod de viata bazat pe vânatoare si cules. Grupele umane au aplicat doua strategii de eliminare a riscurilor crescute:  anume retragerea în zonele unde animalele mari - eficiente din punctul de vedere al vânatorii paleolitice - se refugiaza si respectiv inovatia. Inovatia s-a manifestat la nivelul inventarului litic (aparitia microlitelor si a uneltelor compozite, care îmbina osul, cornul sau fildesul cu silexul sau obsidiana) si la nivelul unor noi ocupatii (cum ar fi pescuitul[5]).

            Aceasta din urma strategie este cea care pare a fi de succes. Succesiunea probabila a procesului este, în opinia noastra, urmatoarea:

Ř      schimbare ecologica, urmata de deplasare pe vaile râurilor;

Ř      modificarea modului de obtinere a hranei prin multiplicarea surselor luate în considerare;

Ř      eficientizarea obtinerii hranei prin aparitia utilajelor specializate;

Ř      cresterea gradului de dependenta de noile resurse, odata ce acestea ajung sa produca mai mult (în termeni calorici) decât vânatoarea si culesul;

Ř      schimbarea tipului de societate (de la nomadism limitat la sedentarism, de la diversitate ocupationala la specializare);

Ř      aparitia structurilor sociale complexe, determinate de marirea numarului de indivizi din comunitati.  

Dimensiunea ideologica pare a fi mai putin evidenta. Dar sensul acordat si motivatiile identificate pentru un proces sau altul sunt ideologice. Friedrich Engels, considerând ca aparitia economiei productive a însemnat - odata cu aparitia bunurilor care pot fi stocate - tranzitia spre diferentele de avere si spre însusirea fortei de munca a unora de catre altii, ignora faptul ca solidaritatea reprezinta o dimensiune fundamentala si ca "plusprodusul" nu se exprima, în societati pre-industriale, cu necesitate în forma materiala. Opozitia dintre cei ce au si cei ce nu au este un fenomen mult mai recent. Antinomia presupusa de Engels ar trebui reformulata (vezi si supra) în termenii "cei ce au dreptul sa participe/au acces în opozitie cu cei ce nu au dreptul sa participe/nu au acces". Dar aceasta antinomie tine de structurile sociale si nu de economie, chiar daca determina în buna masura manifestarile legate de obtinerea bunurilor materiale. 

Intensificarea

            Intensificarea reprezinta un concept vehiculat în literatura antropologica si arheo-logica de relativ putina vreme. El este formulat în studii semnate de Michael Rowlands (în legatura cu societati pastorale) si Colin Renfrew (pentru societati agrare si insulare). De la studiile lor din anii '60, o literatura ampla s-a adunat cu privire la acest termen, mai ales ca el a fost folosit în legatura cu arii si paliere cronologice foarte diverse (de la pale-olitic la Renasterea europeana).

            Conceptul de intensificare are un rol explicativ ingrat, anume acela de a explica ceea ce este, în buna masura, cunoscut; altfel spus, reprezinta o reasezare conceptuala pe care literatura de specialitate înca o dezbate.

            De altfel, conceptul s-a nascut din nevoia de a argumenta (mai bine, de a da nu-me) unor evolutii plasate în momente cheie - cele de tranzitie.

            Sa dam înainte de toate o definitie de lucru. Intensificarea, dupa Rowlands, de pil-da, reprezinta fenomenul prin care societatile avanseaza de la un palier cultural la altul. Teoria sa este aceea ca societatile nu se modifica strict pe baza unui algoritm de traditie marxista (acumularile cantitative duc la salturi calitative), ci pe baza unor modificari cu caracter endogen. Intensificare este fenomenul prin care agricultura sau pastoralismul pot duce la aparitia structurilor sociale complexe. stiut fiind faptul ca complexitatea sociala constituie, poate mai mult decât progresul tehnologic, pasul esential în schimbarea cultu-rala, avem aici chea mecanismelor de tranzitie.

Situatia s-ar prezenta astfel: stare de echilibru → factori externi care modifica echilibrul → identificarea de noi ocupatii → echilibru între vechile si noile ocupatii → progres the-nologic → intensificare → cresterea complexitatii sociale → schimbare culturala.

Toate bune si frumoase, numai ca realitatea din teren nu se potriveste cu teoria. Ori schimbam realitatea, ori schimbam teoria.

Câteva puncte trebuiesc lamurite, macar pentru a vedea ce are de spus realitatea în favoa-rea sa.

            În primul rând, trebuie explicat motivul pentru care apare intensificarea - nevoia nu pare sa fie un motiv sensibil: dieta de la nivelul vânatorilor-culegatori este suficienta pentru a nu fi nevoie de efortul suplimentar de inventa lucruri. Bosimanii !Kung au o die-ta, fara mari eforturi, la fel de buna decât cea a clasei mijlocii americane, ba chiar cu un surplus de 165 de calorii si 33 de grame de proteine[6]; în zona arctica a Canadei, o ora de munca poate aduce câteva mii de calori sub forma de carne de elan sau caribou sau peste prins cu plasa. La nivelul alimentatiei, deci, nu pare sa existe o motivatie clara pentru a inventa ceva asa de complicat cum este agricultura sau cresterea animalelor - mai ales daca ne gândim la schimbarea dramatica de comportament pe care aceasta o presupune.   Nici dorinta de acumulare ca mijloc de consolidare a bazei de autoritate nu este un motiv plauzibil. Fenomenul clasic al potlatch-ului este înregistrat la nivelul unor societati care nu sunt agricole sau pastorale; unele din acestea nu sunt nici macar la nivelul de hor-ticultori sau de pastorali transhumanti (asa cum este cazul unor societati polineziene sau a laponilor). Cantitatile de alimente consumate atunci sunt, pastrând scara, aproape imposibil de atins de societatile industriale.

            Schimbarea climatica nu pare sa fie, nici ea, o motivatie solida. O buna parte a fe-nomenelor de intensificare au avut loc în situatii de echilibru ecologic. Dimpotriva, inten-sificarea pare sa fie cauza modificarilor ecologice (este cazul disparitiei calului în Ameri-ca de Nord datorita vânatorii intense, aridizarea Orientului Apropiat ca urmare a irigati-ilor si a defrisarilor, caracterul de spatiu ostil acordat unor insule mediteraneene prin in-troducerea unor animale de tipul caprelor etc.).

Daca ar fi sa rezumam situatia concreta, putem spune ca nu par sa existe motivatii perti-nente pentru intensificare. Viata poate merge înainte si fara sa descoperim lucruri ciudate si nefiresti precum agricultura sau pastoritul, ca sa nu mai vorbim de ciudatenii precum ceramica sau, mai grav, scrisul.

            Realitatea are, însa, prostul obicei sa aduca în fata cercetatorului o serie de fapte pe care acesta trebuie sa le explice. Agricultura a fost inventata, la fel si cresterea anima-lelor si, din pacate, scrisul.

De aceea trebuie sa gasim o explicatie pentru toate acestea si, pe cât posibil, sa vedem ce-i cu intensificarea.

            Ipoteza mea de lucru pe care o supun atentiei voastre este aceea ca fenomenul in-tensificarii este rezultatul presiunii sociale. În esenta, sporul demografic si concurenta dintre comunitati sunt factorii care trebuiesc luati în considerare. Sa explicam mai pe larg.

            Factorul care este în general ignorat, poate fiindca este atât de banal încât este subînteles, este sporul demografic. Datorita concentrarii cercetarii asupra sperantei de viata foarte redusa ca medie statistica, exista tendinta de a ignora (fara intentie, desigur), numarul mare de adulti de vârsta înaintata pe care îi întâlnim în necropole[7]. S-ar putea ca numarul mare de copii morti sa indice un pattern cultural în care numarul mare de morti la nastere a copiilor este un fapt de viata care se lasa contrabalansat tocmai de numarul mare al acestor nasteri (pe vechea întelepciune populara "facem mai multi ca sa supravie-tuiasca câtiva"). Altfel spus, s-ar putea sa supravealuam numarul de morti la aceasta vâr-sta în raport cu dinamica generala a populatiei. Doua exemple par sa sustina acest argu-ment. Un prim argument este, sau a devenit, banal: neanderthalul a devenit un tip uman ex-tinct datorita unei diferente minime de natalitate (sau speranta de viata la nastere) fata de tipul Sapiens. Al doilea exemplu este mai discutabil, cel al difuziunii neoliticului în Europa. Cercetarea a cazut de multa vreme de acord ca neolitizarea Europei este, în ter-menii cronologici ai preistoriei, un fenomen rapid, de aproximativ un mileniu. Ceea ce presupune însa aceasta asertiune este o rata a natalitatii în conditii în care nu pare sa existe un spor de resurse semnificativ - populatia creste pe baza unor resurse care au crescut mai putin. Saracul Malthus[8] .. Intensificarea înregistrata la acest palier tine mai degraba de comportament decât de economic. O privire la schema rezultata din teoria lui Ammermann si Cavalli-Sforza ne arata ca rata de difuziune este una în progresie geome-trica, în total defazaj cu rata progresului tehnic de la acea data[9]. Ceea ce poate suplini ino-vatia (sau, mai bine, schimbarea la nivelul tehnicii) este comportamentul de grup, pattern-ul social. Altfel spus, redistributia (sau alt mecanism social) în interiorul comunitatilor suplineste ramânerea în urma a tehnicilor si utilizeaza mai eficient surplusul existent. De-abia când resursele acestui tip de ajustare sunt epuizate exista motivatiile pentru inovatie tehnica. Ipoteza ca epuizarea resurselor de adecvare/ajustare  sociala este cea care da ghes inventatorului este interesanta si ar merita o analiza mai în amanunt. Oricum, aceasta ar explica unele surprinzatoare constante si fenomenul, relativ rar, al adaptarii prin pierderea de bagaj cultural.

            Al doilea element este cel al concurentei dintre comunitati. Fenomenul este, ia-rasi, bine documentat etnografic; din punct de vedere arheologic, acesta poate fi presu-pus, dar pentru orizonturi culturale care nu ne privesc acum. Concurenta dintre comuni-tati poate fi una de tipul potlatch-ului (structura care mai degraba se axeaza pe rudenie) sau de tipul consumului public de resurse pentru ceea ce s-a numit "proiecte comunitare". Cea de a doua categorie reprezinta de departe aspectul cel mai spectaculos. Câteva lu-cruri, însa, surprind. În primul rând, densitatea acestor monumente în anumite arii. În al doilea rând, faptul ca investitia este simbolica pentru comunitate (sunt morminte colec-tive sau locuri de cult). Dar elementul cel mai interesant îl constituie investitia pe care a-cestea o reprezinta - în resurse care solicita alte resurse: lucratorii trebuiesc hraniti. Poate ca aici se gaseste una din motivatiile intensificarii de la sfârsitul epocii bronzului (aici a-vem de discutat ipoteza lui Sherratt cu privire la "revolutia produselor secundare").

            Pentru a trage o concluzie foarte scurta - gratie motanului meu bolnav - credem ca nevoia sociala si nu cea economica duce la intensificare. În ciuda a ceea ce afirma în-telepciunea colectiva a antropologiei, intensificarea este mai putin un fenomen economic cât unul social. Starea de echilibru este rasturnata de expansiunea socialului asupra eco-nomicului, iar solutiile fac parte, cel putin la nivelul primei reactii, din acelasi orizont. Altfel spus, inovatia tehnologica si tehnica atât de indispensabila si deci draga arheolo-gului este rezultatul unor fenomene care tin de alt domeniu de investigare.

Modelul oriental/agricol

            Poate cel mai bine cunoscut, tranzitia la economia productiva din Semiluna Fertila a devenit un fel de standard pentru evaluarea altor spatii si culturi. Desigur, exista argumente serioase în favoarea acestei situatii - caracterul dramatic al schimbarilor, excelenta civilizatiilor aparute (ca amploare si ca rezistenta în timp), existenta arhivelor care sa lamureasca a posteriori geneza acestor societati, prezervarea unui corpus semnificativ de mituri si legende care sa permita analiza momentelor de geneza ale acestor societati. În sfârsit, pentru unele segmente ale lumii europene, impulsul initial de trecere de la o economie de subzistenta la una productiva pare sa se fi realizat sub impulsul unor migratii de populatii dinspre Orient care, trecând peste Egeea si prin Balcani sau peste Caucaz prin vestul stepelor rusesti, au ocupat teritorii în Europa de Est sau au influentat populatiile locale.

            Procesul prin care s-a realizat aceasta trecere este relativ simplu de urmarit. Trecerea la climatul contemporan s-a manifestat în zona prin aridizare (un fenomen similar s-a petrecut si în nordul Africii, dar câteva milenii mai târziu), obligând grupurile umane si turmele de animale sa se concentreze pe vaile râurilor. Aceasta situatie a mentinut pentru un anumit timp o relativa stabilitate grupelor de vânatori-culegatori epipaleolitici. Fenomenul de aridizare a continuat, obligând aceste grupe sa caute noi solutii adaptative. O prima solutie a fost culesul preferential, dar acesta a vizat nu neaparat plantele cu un randament ridicat ci, pur si simplu, plantele care puteau fi recoltate mai usor. Sa nu uitam ca dependenta oamenilor de atunci de o anumita planta nu se manifesta înca. Aceasta explica de ce principalele plante de civilizatie au fost grâul, orezul, meiul, sorghul si  porumbul - trasatura comuna a acestora este faptul ca, dincolo de randamentul caloric ridicat, presupun o investitie sezoniera limitata (ca efort si ca timp) si pot fi culese relativ simplu. Culesul preferential (axarea calendarului activitatilor pe datele de recolta ale unei plante) nu a constituit decât prima etapa care, probabil, a cuprins o faza de selectie artificiala a plantelor si de aparitie a unor noi unelte (cum ar fi secera cu tais din microlite). Randamentul initial a fost mic - suprafetele erau reduse, iar randamentul plantelor era mic (dupa unele estimari, în jur de câteva sute de kg la hectar[10]), astfel ca vechile ocupatii au continuat sa joace un rol important. În ceea ce priveste domesticirea animalelor, cea de-a doua solutie, situatia este mai complicata. Unele dovezi par sa indice faptul ca, într-adevar, câinele a fost primul animal domesticit. Chiar daca la Star Carr (în Anglia), câinii gasiti în nivelurile datate pe la 10.000/9.000 î.Hr. au talie mare, este greu de spus daca erau folositi la vânatoare sau ca resursa de proteine. Succesiunea domesticirii animalelor este, cel putin pentru Orient,  urmatoarea: oi si capre, vaci, cai si magari, porci[11]. Datarea de detaliu este, de multe ori, înca dificila, datorita faptului ca schimbarile la nivelul anatomiei (talie, robustete, modificari ale oaselor etc.) acestor animale au loc pe o durata de un mileniu sau nu se pot trasa distinctii clare între diferitele specii (de unde, de exemplu, denumirea de ovicaprine, sau dezbaterea cu privire la domesticirea magarului si a calului). Oricum, animalele domestice ajung la o talie apropiata de cea de astazi doar în epoca bronzului sau chiar mai târziu, iar aceasta evolutie este legata de ceea ce Sherratt numea "secondary products revolution". Modul în care s-a realizat aceasta domesticire este neclar datorita, printre altele, si  diversitatii speciilor implicate. O ipoteza afirma ca procesul de aridizare a avut ca urmare apropierea topografica dintre diferite specii si grupele umane. Apoi, fie ca turmele au fost mânate în zone care pot fi usor închise si controlate (vai cu o singura iesire, canioane) si în care animalele erau usor de ucis, fie ca acestea s-au apropiat de asezarile umane fiindca deseurile acestora (în special paiele de la recolta) constituiau o resursa importanta, cert este ca se ajunge la un control al oamenilor asupra unor specii care mai au, în prima faza, trasaturile speciilor salbatice. Doar în timp, prin selectie artificiala si prin aparitia unor noi elemente de cultura materiala (cum ar fi carul sau plugul) se ajunge ca aceste animale sa ofere un randament semnificativ. Aceasta intensificare a economiei a asigurat caracterul sedentar al comunitatilor si tot ceea ce decurge din aceasta - specializarea activitatilor productive, aparitia structurilor sociale complexe (ierarhizate), inventarea scrisului.

Problema "revolutiei neolitice"

            Formula de "revolutie neolitica" propusa de Vere Gordon Childe este una din formulele cele mai longevive din cercetarea preistorica. Conform acesteia, tranzitia mezolitica odata încheiata, comunitatile umane au realizat, odata cu inventarea "triadei neolitice", un salt cultural care a echivalat cu o revolutie. Argumentele oferite de Childe au puterea lor argumentativa de netagaduit. Neoliticul a reprezentat o etapa dincolo de care singura optiune/strategie ramasa comunitatilor umane este cea a intensificarii - altfel spus, nu se putea merge înapoi[12]. Amploarea schimbarilor si viteza cu care s-au raspândit elementele definitorii ale "triadei" (agricultura, cresterea animalelor, ceramica) l-au facut pe Childe sa foloseasca termenul de "revolutie". Într-adevar, continentul european pare sa se "neolitizeze" în aproximativ un mileniu, iar viteza cu care noile comunitati par sa ocupe noile teritorii indica faptul ca producerea hranei este o strategie adaptativa de succes. Cu toate acestea, o serie de nuantari sunt necesare:

Ř      "triada neolitica" are de multe ori o prezenta mai degraba discreta; cele trei elemente apar uneori izolat si nu exista o relatie de determinare reciproca între agricultura, ceramica si cresterea animalelor; la Ierichon, de exemplu, primele faze neolitice sunt aceramice (faza PPNA - Pre-Potterry Neolithic A), chiar daca asezarea este sedentara iar comunitatea are suficiente resurse pentru a întretine un numar semnificativ de indivizi ocupati cu altceva decât producerea de hrana;

Ř      ritmul pare, în comparatie cu epocile anterioare, extrem de rapid; dar sa nu uitam faptul ca un mileniu reprezinta 30 de generatii;

Ř      difuziunea neoliticului s-a realizat în prima faza prin migratie, apoi prin contact si prin difuziune de trasaturi culturale; dar viteza se datoreaza si faptului ca aceste comunitati erau extrem de selective în ceea ce priveste locul de stabilire a unei noi asezari - locul trebuia sa fie aproape de surse de apa, usor de izolat (boturi de deal care puteau fi închise pe partea de acces - nu atât de teama atacurilor, cât de a feri animalele de pradatori), iar pamântul agricol trebuia sa fie în apropiere si, cel putin în prima faza (agricultura cu sapaliga), usor de lucrat (cum ar fi solurile nisipoase); rezultatul este ca aceste comunitati se deplaseaza pe distante mari ignorând regiuni care sunt mai putin interesante si care ramân, macar pentru scurt timp, teritorii în care vânatori si culegatori mezolitici îsi continua existenta; doar inventarea unui instrumentar care sa permita exploatarea unor soluri mai conmplicate, grele, de tipul cernoziomului si reducerea teritoriilor libere duce la un al doilea fenomen de colonizare în interiorul regiunilor "neolitizate" în prima faza;

Ř      trebuie sa tinem cont de faptul ca asezarile neolitice au, de multe ori, o durata relativ scurta de existenta (aproximativ o generatie); spre deosebire de modelul oriental, unde domina asezari de tip tell iar agricultura este sustinuta de structuri sociale complexe care sustin un sistem de irigatii, în Europa nord-alpina colectivitatile se muta foarte des, ca urmare a epuizarii relativ rapide a solurilor (agricultura cu sapaliga utilizeaza doar straturile superficiale de sol, ceea ce duce la saracirea, în câtiva ani, a loturilor de pamânt); în consecinta, raspândirea în spatiu a acestor comunitati a avut loc foarte repede - nu are sens, ca agricultor, sa ai lotul de pamânt la o zi distanta de locuinta, mai degraba îti muti locuinta;

Ř      randamentul noului tip de economie a fost suficient de redus pentru a obliga comunitatile neolitice sa-si mentina solutii de rezerva - vânatoarea si culesul probabil au ramas ocupatii importante; prezenta gropilor de provizii implica existenta unor resurse care sa asigure  

Modelul stepic/de savana/pastoral

            În opozitie cu cele prezentate mai sus, culturile pastorale nu par sa fi produs civilizatii majore. Desigur, ca atare par sa fie exclusi din "filiatia" culturilor majore care au realizat tranzitia la istorie. Cu toate acestea, culturile pastorale au produs cultura si au avut capacitatea sa realizeze structuri politice de amploare. Ceea ce nu au fost capabili sa produca au fost asezari sedentare, structuri administrative si sa devina societati mai mult sau mai putin literate. Procesul de intensificare s-a realizat altfel, dar a reprezentat o adaptare de succes a acestor populatii la conditii de multe ori mai dure decât cele carora au trebuit sa le faca fata populatiile sedentare.

Aceste societati non-sedentare sunt societati care contrazic, de cele mai multe ori, ecuatia agricultura + cresterea animalelor + ceramica = civilizatie avansata. Sa revenim la o serie de argumente care au fost formulate în capitolele anterioare. Ceea ce diferentiaza cel mai mult societatile pastorale sau non-sedentare de cele agricole este contextul ecologic. Spre deosebire de agricultori, pastoralii sunt, de cele mai multe ori, localizati în areale care permit, cel mult, o agricultura de curatura, menita sa suplimenteze doar resursele alimentare de origine animala. Zonele de stepa sau cele muntoase, la fel ca cele semi-aride, ofera putine soluri care sa fie eficiente din perspectiva exploatarii pe termen lung. Aportul redus de minerale, tipul pedologic si eroziunea eoliana sau fluviatila împiedica o agricultura intensiva. Rezultatul îl constituie focalizarea colectivitatilor pe mecanisme de obtinere a subzistentei adaptate zonei si care au ca trasatura fundamentala mobilitatea. Evident, este vorba de pastorit si de schimb, asociate unei agriculturi de curatura.

            Dar aceasta nu înseamna ca rezultatul este - din punct de vedere al satisfacerii nevoilor comunitatilor umane - mai slab, mai nesigur. Dimpotriva, chiar si o privire superficiala asupra unor fenomene culturale largi (cum ar fi procesul de indo-europenizare) atesta viabilitatea acestui tip de adaptare. Problema este ca absenta structurilor administrative si a scrisului, a asezarilor stabile si a acumularilor de bunuri sub o anumita forma este un esec doar din perspectiva agricultorilor, deci a celuilalt model.

În loc de concluzii. Tranzitia la societatile complexe


7

Structuri sociale

Structurile sociale sunt prezentate, în majoritatea lucrarilor de specialitate, mai degraba "împartite" în trei mari categorii: casatoria, familia, descendenta. Aceasta segmentare mai degraba scolastica este, însa, utila atunci când vrei sa prezinti o serie de mecanisme actionale si simbolice mult mai complicate. Casatoria este actul simbolic care duce la formarea unei familii care, conform multor cercetatori, constituie baza descendentei. Aceasta din urma este cea care legitimeaza relatii evidente prin intermediul comportamentelor (reale sau simbolice).

Situatia se complica si mai mult daca luam în considerare functiile fiecareia din aceste elemente, mai ales la nivelul stabilirii distinctiilor dintre rude si non-rude. Fiind perfect constienti de faptul ca pentru fiecare comportament social întâlnit pe teren exista informatii din alte culturi care demonstreaza comportamente opuse, trebuie totusi sa luam în considerare o dimensiune comparativa.

În plus, dezbaterea cu privire la familie si la structurile si institutiile asociate constituie un exemplu clasic de dezbatere axata pe terminologie si de distanta a antropologiei culturale de arheologie.

Casatoria

Familia

Primele definitii erau simple si nenuantate: "Familia este un grup caracterizat prin rezidenta comuna, cooperare economica si reproducere. Aceasta include adulti de ambele sexe, dintre care cel putin doi mentin o relatie sexuala acceptata social, si unul sau mai multi copii, proprii sau adoptati, ai adultilor care se afla în relatie sexuala" (G. P. Murdock, 1949:1; apud John Terrell în Barfield 1997). Dar, datorita diversitatii formelor întâlnite de catre antropologi în teren, definitia de mai sus  - limitativa si rigida - a fost mai degraba abandonata în favoarea unor definitii mai nuantate sau mai abstracte. Pentru Hoebel, familia este "un grup constituit din soti casatoriti si urmasii acestora. Ea defineste un set de statute, roluri asociate si asteptari care guverneaza relatiile [membrilor] grupului nuclear ca soti, parinti, urmasi si frati. Ea defineste statutele si rolurile lor în relatie cu grupe mai largi de rude si cu lumea mai ampla a non-rudelor" (E. A. Hoebel, 1966: 356). Într-adevar, o definitie mai larga si mai abstracta data familiei este în masura safie mai aplicabila diversitatii formelor întâlnite.

Functiile familiei sunt, în unele opinii, urmatoarele: sexuale, reproductive, economice, educationale. Altfel spus, familia are ca scop normalizarea relatiilor sexuale prin stabilirea "monopolului" sexual reciproc al partenerilor; asigurarea cresterii copiiilor si a enculturatiei; cresterea sanselor de supravietuire prin cumularea resurselor (obiecte, drepturi uzufructuare, acces la resurse etc.); transferul de cunostinte de la o generatie la alta pentru a asigura persistenta în timp a grupului si a culturii proprii (deci, a identitatii acestuia). Dar, la o analiza mai atenta, situatiile concrete nu par sa sustina întrutotul aceste consideratii. Diversitatea situatiilor pare sa eludeze orice încercare de sistematizare. Astfel, rolul de regulator sexual al familiei este negat de câteva institutii si comportamente validate social. Un prim exemplu este cel al ghotul-ului (Cohen & Eames); un al doilea este legat de faptul ca exista dovezi clare cu privire la "casatorii de proba" (care apar si la popoarele germanice). Dar trei sunt exemplele pe care le consideram a fi clasice. Întâi o observatie facuta de B. Malinowski cu privire la distinctia pe care o fac trobriandezii între incestul real si cel fictiv (primul practic neîntâlnit, cel de-al doilea foarte raspândit). Ceea ce pare sa indice aceasta situatie este ca aceste grupuri stiu sa faca distinctia dintre rudenia reala si clasificatorie. Apoi, inexistenta la unele grupuri australiene, a relatiei dintre actul sexual si conceptia copilului; acesta din urma pare sa fie mai degraba rezultatul unui act de vopinta al spiritelor ce populeaza teritoriul aflat în posesia grupului. În sfârsit, existenta în Africa de Vest, a casatoriei dintre doua femei, dintre care una îsi asuma statutul masculin (plateste zestrea si emite pretentii asupra urmasilor femeii cu  care este "casatorita"). Acest exemplu indica si altceva, anume distinctia marcata pe care o fac aceste grupe umane între sex si gen (cazul berdache-ului este la fel de semnificativ).

A doua trasatura este la fel de discutabila. De multe ori, enculturatia este realizata de rudele pe linia care da descendenta (unchiul matern, de pilda) sau de familia adoptiva. Mai mult, exista societati în care clasele de vârsta sunt izolate (satele generationale si, iarasi, ghotul) si deprind principalele elemente de insertie culturala cu ajutorul unui membru adult al grupului care nu este ruda cu ei. Uneori, enculturatia ia forme extreme (vezi andamanii). Cu toate acestea, enculturatia este un element care este prezent la cel mai mare numar de cazuri înregistrate.

Functia economica, însa, este mult mai discutabila. În ciuda celor afirmate de adeptii unei abordari marxiste sau neo-marxiste, aceasta trasatura nu este atât de prezenta pe cât se pare. Exista, de pilda, cazul sotilor vizitatori si, chiar mai evident, cazul mostenirii trobriandeze (pe linia unchiului matern).  Adevarat, criteriile economice sunt prezente - fie sub forma aliantei între doua grupuri similare pe care o presupune casatoria (cu accesul reciproc si precis determinat la resursele celuilalt), fie sub forma descendentei (dreptul familiei mamei - în grupurile cu descendenta matriliniara - la copiii rezultati si/sau eludarea acesteia prin plata "pretului sotiei"), sau, în sfârsit, sub forma tipului însusi de familie (nucleara sau extinsa) si al modului de acces la statutul de casatorit/a. Dar exemplele de mai sus atesta ca dimensiunea economica trebuie luata cu multa rezerva în calcul.

Ultimul criteriu, cel al educatiei, este, credem noi, poate cel mai nesigur, caci transferul de cunostinte pe care îl realizeaza familia este foarte limitat. Statutuele sunt extrem de diferite si transferul cunostintelor legate de informatia culturala centrala pentru grup este de resortul întregii comunitati, de unde si implicarea acesteia în riturile de trecere. Ca situatia este aceasta este demonstrat de existenta, la arunta australieni, a miturilor false.

Problema rezida, credem noi, în încercarea de a gasi una si aceiasi explicatie pentru toate tipurile de familie. Dar o distinctie fundamentala trebuie facuta între familia nucleara (fie doua generatii, fie doua generatii cu afinalii respectivi) si cea extinsa, între rudenia reala si cea fictiva.

Relatia dintre familia nucleara si cea extinsa.

Descendenta

În loc de concluzii


8

Religia

1. Definitii ale religiei

De-a lungul ultimelor doua secole, definitiile date religiei au cuprins un cadru foarte larg de elemente. Doua par sa fie principalele teorii. Prima (pornita de la Tylor), "intelectualista", considera ca religia reprezinta un sistem explicativ - credintele sunt un mijloc creat de oameni pentru a explica ordinea naturala si lumea din jurul lor. Cea de-a doua (cu sursa în textele lui Durkheim), "simbolista", considera ca religia reprezinta un sistem explicatoriu al lumii sociale si nu al ordinii naturale.

De fapt, cele doua interpretari sunt, în opinia noastra, legate. Într-adevar, magia si religia, pe de o parte, stiinta pe de alta parte reprezinta forme de cunoastere, deci modalitati de luare la cunostinta, de ordonare si de explicare a lumii înconjuratoare. Diferite sunt mijloacele si mecanismele de explicare, dar aceasta nu poate fi un criteriu de negare a unuia dintre domenii de catre celalalt. Altfel spus, religia ca forma de cunoastere este la fel de valida ca si stiinta câta vreme analiza se face în limitele si paradigmele impuse de catre aceasta; situatia este identica si în cazul stiintei. Religia nu are de ce sa demonstreze existenta materiala a divinitatii, fiindca religia nu porneste de la postulatul materialitatii; cel mult, poate discuta modalitatile de manifestare ale divinitatii. La fel, stiinta nu are de ce sa se preocupe de problema credintei, câta vreme are altceva de demonstrat. Adevarat, o buna parte a confuziei se datoreaza si evolutiei stiintelor naturale în ultimele doua secole. Un exemplu clasic este cel legat de problema aparitiei speciei umane - dincolo de problema nivelului de cunostinte dintr-un moment sau altul,

Discutia de mai sus ridica o mare problema. Daca atât religia, cât si stiinta sunt valide, care este relatia primei cu societatea? Aici se afla, poate, cele mai importante contributii ale lui Claude Levi Strauss si Clifford Geertz. Discutând modalitatile de ordonare a lumii naturale, primul ajunge la concluzia ca relatiile dintre speciile animale sunt indicative pentru relatiile dintre grupele umane - relatia mitica dintre doua specii este similara cu cea dintre grupele umane care le au ca indicativ sociologic (totemuri). Geertz, mai preocupat de aspectele functionale, afirma ca religia este un mecanism de adaptare a fiintei umane la conditii speciale, de limita. Astfel, el considera ca credinta (latura personala a religiei) ajuta individul aflat la limita cunoasterii, a rezistentei fizice si în criza a valorilor. Limitele cunoasterii si spaima de necunoscut duc la "inventarea" de explicatii; ritualurile de însanatosire sunt foarte dureroase, dar au efect, în timp ce lipsa reperelor morale clare duce la construirea de ierarhii axiologice capabile sa sutina decizia umana.

Pentru a rezuma, religia în societatile preindustriale are rolul de instrument intelectual de ordonare a lumii cunoscute si prin mimetism a celei umane. Manifestarile materiale ale acesteia sunt doar modalitati de vizualizare si de participare a grupului la un adevar considerat evident.

2. Religia si arta

3. samanismul

Fenomenul samanic ocupa un loc aparte în analiza religiei preistorice. Mai multi factori au dus la aceasta situatie. În primul rând, preocuparea foarte timpurie a cercetatorilor de teren cu acest fenomen, o situatie care s-a reflectat si în amploarea bibliografiei dedicate samanismului. În al doilea rând, datorita faptului ca toti marii analisti ai religiei preistorice s-au ocupat de acest fenomen; este greu de gasit un autor important care sa nu se fi ocupat, macar în treacat, de samanism. Dimpotriva, sunt câteva mari personalitati care au dedicat studii foarte ample (cele mai accesibile în România sunt studiile lui A. van Gennep, Cl. Levi-Strauss si M. Eliade). În al treilea rând, datorita faptului ca samanismul - spre deosebire de alte fenomene spirituale din preistorie - poate fi relativ bine sesizat si arheologic, fie ca este vorba de obiecte din "arsenalul" samanului (tobe, bastoane, piese de podoaba), fie ca este vorba de reprezentari din arta parietala.

Principalele caracteristici ale samanismului sunt, pe scurt, urmatoarele:

Ř      recrutarea samanilor tine de demonstrarea de catre potentialul saman a "harului" si numai în rare cazuri de descendenta; cel ce va deveni saman are un comportament aparte: este retras, vorbeste singur, are perioade de afazie etc.; chiar daca noi putem da un diagnostic medical si putem identifica si cauzele fiziologice si/sau psihologice ale acestui comportament (carente în alimentatie, schizofrenie etc.), lucrul nu este valabil pentru membrii comunitatii din care prezumtivul saman face parte; oricum, relatia dintre samanism si psihoze pare sa confirme relatia speciala dintre zonele circumpolare si acest tip de comportament sacru, iar labilitatea psihica este un element care înlesneste starile de transa;

Ř      initierea tânarului saman se face de catre un saman în vârsta; alaturi de transferul de cunostinte, samanul în vârsta capata si rolul de tata spiritual (manifestat si prin rolul acestuia în "renasterea" viitorului saman);

Ř      tânarul devine saman în cadrul unei ceremonii care implica o moarte simbolica - tânarul intra în transa si devine "mâncat" de un monstru care apoi îl regurgiteaza ca saman; în alte traditii, cel ce l-a initiat îl "diseaca" si îi recompune scheletul, tranformându-l pe tânar într-o noua fiinta; oricum, ceea ce este semnificativ este trecerea printr-o faza de "moarte" - samanul este, în proprii sai ochi si în cei ai comunitatii, o fiinta cu totul diferita de personajul laic;

Ř      samanul îsi asociaza o serie de specii biologice cu rol simbolic sau practic, de regula specii cu o simbolistica psihopompa (de cele mai multe ori pasari, dar si lupi, cerbi, rar cai); speciile acestea au rolul de a însoti samanul în activitatile sale de vindecator sau reprezinta vehicolul pentru calatoriile spirituale ale acestuia; costumul samanului poarta însemnele acestor specii (fie ca este vorba de piese de costum realizate din blana sau din penele speciilor luate ca "emblema", fie ca sunt accesorii, cum ar fi bastonul pentru lovirea tobei samanice sau pielea din care este aceasta realizata);

Ř      locuinta samanului este izolata de restul asezarii; în unele traditii, acoperisul acesteia este perforat de un copac care reprezinta un axis mundi si un punct de legatura dintre diferitele planuri ale lumii (la limita, cel subteran, cel al oamenilor si cel celest); totodata, acest copac este si "traseul" care înlesneste calatoria in spiritu a samanului;

Ř      activitatea fundamentala a samanului este cea de vindecator; de aici porneste si distinctia fundamentala dintre acesta si categoria vrajitorilor; spre deosebire de acestia din urma, samanul este mult mai specializat si - chiar daca este detinatorul traditiilor grupului si nu are interdictii majore legate de viata laica - este înainte de toate un mijloc de dialogare cu lumea spiritelor (sub toate formele pe care acestea le pot lua);

Ř      spre deosebire de medicina moderna, samanismul se bazeaza pe credinta ca sursa raului este dezechilibrul creat de comportamentul uman, de transgresia unor reguli; ceea ce conteaza în eliminarea bolii (care reprezinta doar simptomul dezechilibrului) este înlaturarea cauzei de ordin spiritual (identificarea transgresiei si repunerea în echilibru a lumii umane cu cea spirituala);

Ř      "tratamentul" propriu-zis are mai multe faze, dar ele sunt, fundamental, doua: calatoria in spiritu a samanului pentru a identifica originea maladiei si tratamentul;

Ř      "calatoria" samanica reprezinta elementul cheie al ceremonialului"; samanul se abtine de la consumul de alimente, efectueaza ritualuri complicate si obositoare (dansuri de mai multe ore acompaniate de batai de toba) asociate cu consumul de narcotice (sub forma fumului emis de plante aruncate în foc sau fumate); stresul, abstinenta alimentara si narcoticele faciliteaza intrarea în transa, pe parcursul careia samanul efectueaza o calatorie (de multe ori, sub forma unei pasari) în lumea spiritelor si unde investigheaza cauzele bolii;

Ř      "reîntors" din aceasta calatorie cu cunoasterea cauzelor, samanul efectueaza ceremonialul propriu-zis de vindecare (de multe ori, acesta se rezuma la mimarea actului de extirpare a unui obiect din corpul pacientului); vindecarea se bazeaza pe credinta pacientului si a comunitatii deopotriva în eficacitatea ritualui (efectul placebo);

Ř      eficacitatea este si o functie a corectitudinii cu care se efectueaza ritualul; spre deosebire de religiile avansate, în care relatia dintre divinitate si comunitate este mediata strict de sacerdot si ierarhica, în societatile preindustriale relatia dintre individ si divinitate este directa, iar "specialistul" (samanul, vrajitorul) este capabil - prin acuratetea ceremonialului - sa oblige divinitatea sa îndeplineasca doleantele suplicantului.


9

Arta

  1. Geneza artei

            Dezbaterea cu privire la originea artei este foarte lunga. Pornind de la premisa ca arta reprezinta un fenomen spiritual superior, bazat pe un limbaj abstract, mult timp s-a negat faptul ca grupurile paleolitice ar fi putut avea o forma de manifestare a vietii spirituale care sa fie numita arta. Au contribuit la aceasta si conceptiile, raspândite în secolul al XIX-lea, ca popoarele din colonii (si, prin extensie, si primitivii) nu sunt capabile de gândire abstracta.De aceea s-a si negat la început autenticitatea artei parietale (descoperitorul picturilor din pestera Altamira din Spania a fost chiar acuzat ca el ar fi pictat peretii). Cresterea numarului de descoperiri si identificarea elementelor care autentifica aceste picturi a dus pâna la urma la acceptarea acestui fenomen ca fiind autentic. Dar, spre sfârsitul secolului al XIX-lea, interpretarea data acestei arte a fost aceea a unei arte ludice, nascuta din spiritul infantil al primitivului; altfel spus, arta este rezultatul jocului, al lipsei de griji fata de ziua de mâine (de unde si superioritatea civilizatiei moderne, interpretata ca si civilizatie europeana industriala) - se fundamenta, astfel, politica coloniala dusa de marile puteri europene în special în Africa. Au existat si încercari de a compara aceasta arta cu desenele facute de copii de 5-7 ani.

            Este meritul lui S. Reinach si a abatelui H. Breuil de a fi sustinut si argumentat caracterul profund religios al acestei arte. Ei au demonstrat (iar interpretarea lor a fost dominanta pâna dupa anii 50' ai secolului XX) ca aceasta arta este o forma de magie a vânatorii - figurarea animalului pe peretii pesterii ar duce la capturarea spiritului (si, deci, si a corpului) animalului. De aceea multe figuri ar fi avut reprezentate pe ele sageti sau sulite si urme de rani.

            Dupa anii 50' însa, perspectiva s-a schimbat din nou. Pornind de la textele lui M. Raphaël si A. Laming-Emperaire, A. Leroi-Gourhan a dus o noua viziune. El considera ca aceasta este o arta simbolica, menita sa reprezinte fertilitatea si fecunditatea lumii naturale. Ideea nu este cu totul noua, dar era luata în considerare doar cu privire la statuetele feminine care aveau atributele sexuale foarte pronuntate. Pe scurt, A. Leroi-Gourhan postuleaza existenta unei perechi masculin-feminin (identificata în asocierea bizon-cal, extrem de frecventa) si care reprezinta principiul fertilitatii. În jurul acestei perechi se organizeaza, asemeni picturilor dintr-o biserica, toate celelalte figuri, iar pestera ar trebui sa fie "citita" ca un ansamblu compus din panouri care reproduc în mic discursul general. Figura umana nu ar avea decât un rol subordonat. Evident, aceasta teorie îsi are meritele sale si este foarte convingatoare, chiar daca asociatia cal-bizon nu este atât de raspândita. Ideea unei viziuni foarte complexa despre natura si despre ciclurile naturale este realista.

  1. Elementele constitutive ale artei paleolitice

Elementele constitutive ale artei paleolitice pot fi rezumate astfel:

-         în functie de suport: a - arta parietala, b - arta rupestra, c- arta mobiliara, d - plachete, e - altele;

-         în functie de tehnica: gravuri, picturi, tehnica mixta, mulaje, ronde-bosse, plastica propriu-zisa si "tracées";

-         în functie de tipul de reprezentari: zoomorfe, antropomorfe, abstracte, reprezentari compozite, fantastice sau prefigurative.

Suportul

            Arta paleolitica este reprezentata de creatii pe mai multe categorii de suporturi. Cele mai spectaculoase -sunt si cele mai cercetate si majoritatea interpretarilor pornesc de la analiza acestei categorii de reprezentari - sunt cele realizate pe peretii pesterilor, de unde si calificativul de "parietala". De la doua-trei reprezentari la câteva sute sau mii, reprezentarile parietale constituie majoritatea reprezentarilor. Evident, avem de-a face cu un corpus de imagini cu o valoare speciala pentru colectivitatile paleolitice.

            Arta rupestra, deci obiectele gasite în pesteri, constituie o categorie mai degraba redusa numeric, dar cu o semnificatie, probabil speciala. Aceasta categorie este compusa în principal din blocuri de mari dimensiuni pe care au fost realizate reprezentari în relief adânc sau ronde-bosse si care, dupa cum sugereaza situatia arheologica în care au fost gasite, erau asezate asemeni unei frize în zona locuita a pesterii. Spre deosebire de categoria anterioara, ascunsa din punct de vedere topografic (cea mai mare parte a ansamblurilor pictate se afla în zona interioara a pesterilor, uneori la sute de metri de intrare), reprezentarile rupestre sunt mai legate de viata cotidiana a colectivitatilor. De notat este faptul ca acestea amintesc de reprezentarile parietale care utilizeaza denivelarile peretilor pesterii pentru a da impresia de tridimensionalitate (uneori, autorul picturilor a creat imaginea animalului astfel încât corpul sa fie plasat pe un segment convex al peretelui - ca si cum trupul animalului ar fi fost material - sau ca ochiul sa fie reprezentat de o denivelare nodulara).

            Arta mobiliara este compusa din piesele de podoaba (discuri din os sau corn perforate si gravate, imitatii de dinti de animal -în special de cerb), plachete ornamentate, "propulsoare" - numite si "bastoane de comandament", statuete din fildes, corn, os sau, mai rar din roci, chihlimbar sau lut uscat amestecat cu cenusa. Ele au o distributie geografica imensa, din Spania pâna în Siberia si sunt în general realizate prin gravura si decupaj, uneori fiind si pictate cu ocru. Categoria pare sa se împarta în doua grupe distincte: obiectele de podoaba corporala (plachete perforate, pandantive si elemente de colier), respectiv obiectele care sunt plasate la vedere dar a caror utilizare este mai putin evidenta. Desigur, se pot imagina modalitati de prindere a unora dintre statuete, de exemplu, pentru a putea fi purtate asemeni pandantivelor, dar cu siguranta aceasta nu este cazul pentru toate statuetele si cu atât mai putin pentru "propulsoare".  

            Plachetele sunt o categorie destul de circumscrisa geografic. Cea mai mare parte a acestora apare în zona La Marche din Franta si sunt pachete din sist gravate cu reprezentari mult mai realiste. Cu privire la ele s-a si formulat ipoteza ca ar constitui un fel de "caiete de schite" care ar fi circulat în epoca. Într-adevar, un astfel de mecanism este posibil (obiectele circula în preistorie pe distante surprinzator de mari) si ar explica uniformitatea de stil si de program iconografic. Dar, distributia foarte limitata în spatiu contrazice aceasta ipoteza.

            Ultima categorie este reprezentata de descoperiri cu caracter foarte limitat ca numar. Este cazul mulajelor de bizoni din Tuc d'Audubert (din lut) sau al statuetelor de lut uscat (nu este o ardere propriu-zisa a lutului) si de chihlimbar de la Vogelherd (Germania). Tot aici pot fi incluse si "pietrele aziliene", chiar daca la nivelul datarii ele se plaseaza dincolo de limitele cronologice ale paleoliticului. Identificate în Elvetia si Franta, foarte rar în alte parti ale Europei, ele sunt pietre de râu plate care au fost ornamentate cu simboluri abstracte sau figuri antropomorfe schematizate. Ele au fost prima data identificate în pestera Mas d'Azil; aici toate exemplarele erau sparte intentionat.

            Evident, aceste categorii nu sunt stricte; exista situatii în care un tip de suport este folosit si pentru alte tehnici artistice.

Tehnica

            Câteva sunt tehnicile de realizare a acestor reprezentari.

            Gravura era realizata cu ajutorul burin-ului (o unealta tipica paleoliticului superior, realizata pentru a avea capatul unei muchii cu un vârf obtuz), atât pe peretii pesterilor, cât si pe suport moale (os, corn, fildes). Foarte probabil, aceste unelte de dimensiuni mici erau înmanusate în mânere de os sau de lemn.

            Pictura era realizata cu ajutorul ocrului, un oxid de fier sau de magneziu. "Pictorul" framânta în gura acest ocru, apoi îl amesteca într-un recipient realizat din stalagmite retezate cu grasimi sau cu apa. Pictura propriu-zisa era realizata cu ajutorul unui pamatuf din plante si care îndeplinea rolul de pensula sau, mult mai frecvent, utiliza un tub de trestie cu ajutorul caruia sufla ocrul aflat în gura; dupa unele cercetari, unele reprezentari (cele realizate într-o tehnica asemanatoare cu pointillée) au fost realizate prin suflarea direct din gura a pigmentului. Operatiunea trebuie sa fi fost destul de laborioasa, caci sunt multe reprezentari care combina doua-trei culori, iar ocrul are calitati astringente. Originea utilizarii ocrului trebuie cautata în tehnica tatuajului (mai precis, a vopsirii corpului); desi nu exista dovezi clare, ipoteza este verosimila, caci ocrul este un mijloc de a preveni întepaturile de insecte (închide porii si constituie un strat protector pentru piele). Ca si în cazul gravurilor parietale, situatia concreta în care au fost gasite aceste picturi ridica o serie de probleme. Întâi, absenta urmelor de torte (sunt doar câteva identificate, prea putine) sau de lampi (realizate tot din stalagmite), desi este de presupus ca era nevoie de lumina. În al doilea rând, unele reprezentari se afla la câtiva metri de solul pesterii - modul de realizare al acestor figuri ramâne în discutie.

            O buna parte a reprezentarilor combina cele doua tehnici; probabil gravura avea rolul de "crochiu" care sa realizeze conturul figurii ce urma sa fie pictata.

            Mulajele sunt doar câteva, poate si datorita sanselor mai mici de a fi conservate. Exemplul clasic îl constituie bizonii de la Tuc d'Audubert. O posibila varianta o reprezinta piesele realizate din lut uscat din nordul Germaniei.

            Piesele realizate în ronde-bosse sunt, în principal, piesele incluse în categoria artei rupestre. Raportate la arta parietala saul la cea mobiliara, acestea sunt realizate într-o tehnica mai degraba rudimentara; dar acest rezultat poate fi rezultatul utilajului folosit, care trebuia sa fie mai rezistent si nu mai precis. Câteva piese au devenit elemente esentiale în interpretarile date artei paleolitice - la Laussel (unde au fost gasite majoritatea acestor piese), doua dintre aceste obiecte înfatiseaza un personaj feminin tinând în mâna un corn (interpretat ca fiind un corn al abundentei), respectiv un barbat care, foarte probabil, trage cu arcul.

            În categoria plasticii am inclus asa-numitele "venus aurignaciene". Este vorba de statuetele de dimensiuni relativ mici, steatopige (corpul reprezentat poate fi înscris într-un romb, partea mediana - cu atributele sexuale si sânii - fiind exagerata, în timp ce extremitatile - capul si picioarele - sunt schematizate. Repartitia lor geografica este mai larga decât cea a picturilor parietale si par sa existe mult mai multe stiluri de reprezentare. De la figuri cu o steatopigie accentuata la figuri suple, de la reprezentari în care capul este doar indicat sau fata este acoperita de coafura sugerata la reprezentari extrem de realiste ale chipului, aceste statuete au fost si ramân un argument frecvent utilizat în analiza globala a artei paleolitice.

            Categoria numita "tracées" este circumscrisa foarte precis geografic (Franta) si cronologic (începutul artei paleolitice, în aurignacian). Artistul preistoric a utilizat mondmilch-ul (calcarul dizolvat din roca si care se depune pe peretii pesterilor sub forma unei paste albicioase si umede) pentru a trasa cu degetul figuri abstracte ("maccaronis") sau reprezentari zoomorfe (într-un stil foarte primitiv, atestând începuturile artei). Ea dispare pe masura ce utilizarea burin-ului si a picturii devine norma tehnica de realizare a reprezentarilor artistice.

Reprezentarile

            Reprezentarile sunt, în ciuda numarului foarte mare, destul de uniforme. Principalele categorii sunt urmatoarele:

(a)    reprezentari zoomorfe: acestea cuprind peste 80 % din totalul reprezentarilor si se pot identifica câteva regrupari semnificative; exista o prima categorie de reprezentari care domina numeric - cal, bizon, mamut, ren si cervidee, apoi o categorie de reprezentari semnificativ mai rare - o serie de animale periculoase (rinocer, urs, feline), pesti, pasari si insecte; dar, toate reprezentarile par sa fie asociate în mod voit (perechea cal - bovideu, asocierea acestei perechi cu mamutul si cu cervideele etc.); reprezentarile zoomorfe sunt, facând abstractie de evolutia stilistica, în general mai realiste, dar nu se poate spune ca reprezinta o copie fidela a speciilor naturale - în unele cazuri, atribute semnificative ale speciei sunt exagerate (în special masivitatea corpului, accentuarea trenului anterior etc.);

(b)   reprezentari antropomorfe: considerate initial ca fiind reduse numeric (sub o suta), reprezentarile umane sunt, la o analiza mai atenta, mai raspândite decât s-a presupus; subcategoriile pe care le luam în considerare sunt urmatoarele: reprezentari naturaliste (corpul uman este redat cu trasaturile sale fundamentale, fara distorsiuni notabile), reprezentari schematice (doar trasaturile esentiale ale corpului uman sunt redate - trunchiul si membrele, capul si sexul), reprezentari simbolice (reprezentari ale organelor genitale, mergând de la cele mai realiste la cele mai schematice); o categorie aparte (majoritatea reprezentarilor provin de la Gargas) o reprezinta "mâinile", un grup de reprezentari de mâini umane, unele cu falange lipsa, realizate prin pulverizare (peste mâna plasata pe perete, rezultând un "negativ" al acesteia) sau prin plasarea mâinii vopsite pe perete (exist un singur exemplu de reprezentare de mâna pictata uzual);  

(c)    reprezentari abstracte: în aceasta categorie intra o serie de desene abstracte, de forma geometrica sau nu - linii, siruri de puncte (pictate sau adâncite în peretele pesterii sau pe plachete de os) sau de crestaturi, forme complexe (denumite "tectiforme" si "piepteni"), unele semne care pot fi si figuri umane extrem de stilizate, linii si sageti sau reprezentari lentiloide (interpretate si ca simboluri sexuale); aceasta categorie este foarte raspândita si apare înca de la începuturi (s-a formulat ipoteza ca primele forme de arta - siruri de puncte si de linii - sunt legate de reprezentarea ritmurilor naturale (ciclul lunar si/sau cel menstrual);

(d)   reprezentari compozite: desi redusa numeric, este o categorie spectaculoasa în care sunt incluse reprezentari composite, de animale cu elemente umane sau de fiinte umane cu trasaturi zoomorfe (categoria "vrajitorilor"); cele mai spectaculoase exemple sunt de la Trois-Frčres, Gabillou, Lascaux si Marsoulas; de regula sunt figuri care combina trasaturi de bovidee (în special capul si trunchiul) cu cele umane (pozitia bipeda si membrele superioare si inferioare); uneori sunt asociate si obiecte (comparate cu instrumente muzicale); tot aici ar putea fi incluse si reprezentarile de animale (în special bizonii) al caror chip este "umanizat" (fata este modificata pentru a semana, din profil, cu un chip uman);

(e)    reprezentari fantastice: categoria include un numar foarte limitat de reprezentari; este vorba de figuri care redau posibile animale fantastice ("licorna" de la Lascaux, asa-numitele "fantome") sau animale care sunt prea vag reprezentate pentru a fi identificate speciile naturale; 

(f)     reprezentari prefigurative: în aceasta categorie intra reprezentarile de tipul "maccaroni" realizate în mondmilch-ul de pe peretii pesterilor.

  1. Interpretarea artei paleolitice

           

Este greu de dat un raspuns definitiv la întrebarea despre sensul acestei arte. Desigur ca aceasta arta transmite ceva din bagajul spiritual si conceptual al comunitatilor paleolitice care au produs aceste reprezentari. Ceea ce este de retinut este ca ceea ce difera este absenta bagajului de forme abstracte de care beneficiaza societatea moderna; absenta limbajului artificial (scrierea este un limbaj artificial, valoarea semnelor fiind data prin conventie culturala) nu înseamna absenta comunicarii, ci doar ca aceasta foloseste reprezentari naturaliste pentru a transmite concepte care pot fi abstracte.

Problema este complicata si de alte elemente. Exista dovezi care documenteaza situatia paradoxala în care realizarea acestor picturi a însemnat un efort considerabil, pentru ca apoi toate ansamblurile picturale sa nu fie "utilizate" - zonele cu picturi rupestre nu au fost vizitate decât extrem de rar. În plus, uniformitatea stilurilor pe arii foarte întinse implica mecanisme de comunicare si o problematica spirituala comuna pentru foarte multe comunitati. O solutie vine din partea antropologiei culturale. Exista nenumarate comunitati (cele mai cunoscute sunt cele australiene si polineziene) în care miturile sunt destinate doar celor care fac parte din grup si sunt initiati; strainilor si celor neinitiati (cei care nu au trecut prin ritualurile de trecere la statutul de adulti) li se ofera variante false ale miturilor, caci a cunoaste traditiile sacre ale unui grup înseamna sa detii o putere asupra acestuia. "Ascunderea" picturilor în adâncurile pesterilor este în acord cu acest comportament atestat etnografic. Sunt si câteva elemente figurative care trimit la valoarea de discurs mitic a acestei arte - vrajitorii (interpretati ca samani ai grupului), repertoriul de animale bune de mâncat (dar nu numai acestea sunt reprezentate si nu exista o relatie directa între speciile consumate si cele pictate), scene care trimit la ritualuri samanice (personaje umane sau compozite care par sa danseze).

O solutie partiala este aceea ca arta paleolitica reprezinta "bagajul" mitic al acestor colectivitati, o forma de înregistrare a relatiei dintre elementele naturale care organizeaza nu numai lumea naturala, ci reprezinta modelul de organizare a sferei umane; relatii - grafice, de asta data - dintre specii pot fi similare cu relatiile dintre grupele umane (clanuri sau familii). Relatia dintre semnificat, referent si semnificat - deci, dintre imagine, specia naturala si ideea pentru care stau cele doua - pare sa functioneze în structurile intelectuale obisnuite ale gândirii umane. Aceasta arta este o arta a vânatorii în masura în care utilizeaza elemente naturale. Sensul dat acestor specii reprezentate, însa, poate fi foarte abstract.

Arta neolitica

Tranzitia la economia productiva a avut un impact dramatic asupra artei preistorice. Unele dintre aceste schimbari sunt evidente:

-         schimbarea formelor artistice; arta paleolitica dispare, practic, din zonele pe care le-a dominat, fiind înlocuita de o arta mobliara sau de ceea ce astazi s-ar numi "arta aplicata"; desigur, exista si exceptii - cum ar fi zona nordului Africii (Tassili, etc.);

-         modificarea materialelor (suport, unelte etc.); suportul predilect devine ceramica, lutul ars; el este un material care presupune un set mai elaborat de cunostinte si care impune o serie de limite asupra artistului;

-         modificarea inventarului de simboluri; este evidenta evolutia spre simboluri abstracte si spre geometrizare; figurile devin mai schematice, în parte si datorita tehnicilor si al suportului (este cazul reprezentarilor de pe ceramica pictata); la fel de adevarat, un set de elemente continua sa fie prezente - la urma urmelor, sfera simbolurilor utilizabile este mai mult sau mai putin asemanatoare;

-         modificarea raportului dintre opera de arta si grup; arta devine, macar în parte, o activitate a unor experti tehnici mai mult decât a unor experti ai sacrului (de pilda).

Exista si continuitati ce ar putea parea, la prima vedere, surpirnzatoare.

Aceste schimbari sunt însotite de o serie de schimbari mai discrete, care tin de "utilizarea" artei într-un anumit context social. Elementele legate de perioada de tranzitie par sa indice o serie de schimbari care atesta o noua utilizare a artei. Atât arta din Levantul spaniol, cât si o serie de reprezentari rupestre din Italia sunt foarte departe de caracterul static al artei palelolitice. O analiza a acestei arte indica un alt set de reprezentari: activitati economice (vânatoare, culesul mierii), conflicte, ceremonii. Spre deosebire de arta perioadei anterioare, figura umana este centrala, iar animalele sunt în pozitie secundara. Aceasta trasatura devine clara în perioada care ne preocupa acum.

Trecând peste arta aplicata ceramicii, discutiile referitoare la aceasta arta par sa se concentreze pe statuetele feminine. Ele au capatat o pondere speciala atunci când s-a luat în considerare viziunea cu privire la societatile neolitice.


10

Bibliografie

Nota - lucrarile subliniate sunt obligatorii

*** - A  la recherche de la mentalite prehistorique (BFI)

Bârzu, L. - Paradisul pierdut (BFI)

Bârzu, L. - Preistorie generala (BFI)

Boas, Fr. - Primitive Art (BFI)

Bourdier, Fr. - Prehistoire de France (BFI)

Briard, J. - L'Age du bronze en Europe barbare; des megalithes aux Celtes (BFI)

Clark, Gr. - Mesolithic Prelude (BFI)

Clarke, Gr. - World Prehistory. A New Outline (BN)

Courtin, J. - Le neolithique de la Provence (BFI)

Frobenius, L. - Paideuma (BFI)

Gimbutas, M. - Civilizatie si cultura (BFI)

Godelier, M. - Horizon. Trajets marxistes en anthropologie (BFI)

Guilaine, J. - La Balma de Montbole et le neolithique de l'Occident mediterraneen (BFI)

Herseni, Tr. - Sociologie generala (BFI)

Kozlowski, J.K. & Machnik, J. (ed.) - Problemes de la neolithisation dans certaines regions de l'Europe (BFI)

Kozlowsky, St. K. (ed.) - The Mesolithic in Europe (BFI)

Leakey, R. & Lewin, R. - Les origines de l'homme (BFI)

Leroi- Gourhan, A. - Gestul si cuvântul, vol. 2 (BFI)

Leroi-Gourhan, A. - La prehistoire de l'art occidental (BFI)

Leroi-Gourhan, A. - Les chasseurs de la prehistoire (BN/BFI)

Leroi-Gourhan, A. - Les religions de la prehistoire (BN/BFI)

Levi-Strauss, Cl. - Antropologia structurala (BFI)

Levi-Strauss, Cl. - Gândirea salbatica (BFI)

Levi-Strauss, Cl. - Mitologice I (?)

Levi-Strauss, Cl. - Tropice triste (?)

Mandics, Gy. - Civilizatia Africii vechi, capitolele introductive (?)

Mauss, M. - Eseu despre dar (BFI/?)

Mellars, P. & Stringer, Chr. (eds.) - The Human Revolution (BFI)

Murray, H.A. - Myth and Mythmaking (BN)

Oakley, K.P. - Man the Tool-Maker (BFI)

Sahlins, M. - Age de pierre, age d'abondance (BFI)

Service, E.R. -The Hunters (BFI)

Sonneville-Bordes, D. de - La prehistoire moderne (BFI)

Tringham, R. - Hunters, Fishers and Farmers of Eastern Europe, 6000-3000 B.C. (BFI)


11

Anexe

Lista siturilor mentionate

Lista ilustratiilor

Lista de termeni si concepte



[1] BP/bp: before present; acest tip de indicare a datei unui obiect sau sit este folosit pentru datarile 14C; grafia cu majuscule indica o data necalibrata (vezi infra).

[2] Unul din adversarii importanti ai dimensiunii comparative este A. Leroi-Gourhan care, dincolo de lucrarile sale dedicate artei preistorice, a avut si câteva contributii importante la analiza resturilor materiale ale societatilor traditionale contemporane. Este vorba de "Archéologie du Pacifique Nord", aparuta în anii 50' ai secolului XX.

[3][3] De altfel, fondatorii sociologiei moderne, de la Tylor trecând prin Mauss, Durkheim si Malinowski sunt în egala masura si fondatori ai antropologiei.

[4] Raportul dintre timpul destinat vânatorii si cantitatea de calorii rezultate s-a modificat în sens negativ.

[5] Avem motive sa credem ca pestele facea parte si din dieta vânatorilor paleolitici, dar modul de obtinere a acestui tip de aliment pare sa fi fost vânatoarea marina. Doar de la nivelul mezoliticului avem dovezi de utilizare a cârligelor din os si a vârselor pentru prins pesti. Tot acum avem si dovezi de consum pe scara larga a scoicilor.

[6] În raport cu necesarul de 1.965 de calorii si 60 g de proteine pe zi.

[7] Evident, trebuie sa tinem cont si de faptul ca oasele de copiii se conserva foarte greu, astfel ca, în functie si de ritualul funerar, aceasta categorie de defuncti poate fi altminteri reprezentata decât în realitate statistica.

[8] La fel de adevarat este faptul ca cunostintele despre masurile contraceptive si/sau modalitatile de inducere a unui avort sunt foarte raspândite la nivelul "popoarelor naturale"; uneori, acestea intra în categoria ideologicului.

[9] Schema a fost elaborata pentru +/-150 de ani, timp în care se ajunge de la o singura comunitate la 16. Chiar daca une-le din aceste comunitati dispar, diferenta dintre punctul zero si cel terminus este foarte mare. Inutil sa mai insistam asu-pra faptului ca arheologia nu poate decela schimbari de o asemenea scala temporala.

[10] Grâul primitiv (triticum monococcum), de exemplu, avea un singur sir de boabe în spic. La fel, stiuletele de porumb avea dimensiuni de câtiva centimetri.

[11] Au existat si încercari nereusite, cum a fost cea a încercarii de domesticire a antilopelor.

[12] Cu, iarasi, câteva exceptii notabile, cum ar fi pigmeii si bosimanii !Kung. 


Document Info


Accesari: 4049
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

 


Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2014 )