Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza






FAMILIA IN ROMA ANTICA

istorie











ALTE DOCUMENTE

Nazismul si Adolf Hitler
Formarea natiuni române
Golful Broastei Ţestoase
De la Ra la Osiris
Descriptio/re-scriptio Moldaviae (Ionel Muntele)
Secolul lui Justinian (518-610)
Alexandru cel Mare
La originile utopismului romanesc: mentalitati si evenimente
RITUL SI LEGATURILE RITUALICE
Califatul omayyad din Damasc


FAMILIA ÎN ROMA ANTICĂ

În Roma antica viata de familie a alcatuit multa vreme baza societatii romane. La origine viata de familie este dominata de atotputernicia tatalui exercitata legal asupra sclavilor casei, dar totodata asupra nevestei si copiilor sai. "Pater familias" putea dupa plac sa recunoasca copiii care îi avea de la sotia sa, ori îi expunea în afara casei abandonându-i cui i-ar fi dorit, ceea ce, în practica însemna condamnarea la moarte sau în cel mai rau caz la sclavie. Casatoria era hotarâta de catre capul familiei, iar înclinatiile celor interesati nu erau deloc consultate.

Era celebrata o logodna, care constituia un angajament solemn si religios al ambelor familii. Dupa consultarea zeilor, se schimbau inelele, care aveau o culoare simbolica. Baietii erau considerati apti pentru casatorie la vârsta de 14 ani, iar fetele la 12 ani.

În ajunul casatoriei logodnica oferea papusile sale larilor (stramosii familiei) casei parintesti. În aceeasi zi, ea îmbraca o tunica alba facuta dintr-o stofa tesuta potrivit unui procedeu arhaic si retinuta pe talie de un nod dublu. Pieptanatura era aranjata cu ajutorul unui instrument special(hosta coelibaris), parul era împartit în sase &# 23423b114x 351;uvite înconjurate de bentite pentru a fi apoi reunite într-un coc. Dupa aceea se aseza un voal portocaliu.

Câteodata se aseza câte o cununa de fori si diverse bijuterii, un colier de aur si diverse bratari. În picioare purtau sandale de aceeasi culoare ca si voalul. Baiatul era îmbracat an ajunul nuntii cu o tunica de culoare alba, simbol al puritatii. În picioare purta sandale. Mijlocul era încins cu o centura din piele. Nunta ca si în zilele noastre era un prilej de bucurie. În tot acest timp instrumentisti din flaute si harpe creau o atmosfera placuta.

Tânara familie aducea jertfe zeilor casnici pentru întarirea noii familii. De obicei invitatii la nunta aduceau cu ei daruri simbolice, punând astfel temelia noii familii.

Dupa ce pater familias îsi exercita dreptul sau de recunoastere a copilului, urma, în ziua a opta daca era fata si întra noua daca era baiat, ceremonia acordarii numelui. Ceremonia consta din sacrificii si rugaciuni de purificare si se încheia cu o masa familiala. Cu acest prilej se indeplineau si o serie de practici, mai ales din partea bunicelor si a moaselor, pentru înlaturarea si prevenirea oricaror vraji, farmece, blesteme sau deochi, care ar fi putut dauna nou-nascutului. Pentru a-l feri si în viitor de toate acestea, se atârna de gâtul copilului, un medallion (bulla), rotund sau în forma de inima. Toti copiii nascuti liberi purtau acest amulet, dar pe când al celor saraci se facea din piele, al celor bogati era de aur; baietii îl purtau pâna când îmbracau toga virilis, iar fetele pâna la casatorie.

În epoca republicana nou-nascutul nu era anuntat la nici o autoritate religioasa sau civila pentru înregistrare. De aceea nici numele care-i era dat nu era tinut în evidenta înainte de a îmbraca toga virilis, când era constatat oficial si trecut pe listele de cetateni. Singura înstiintare se facea din partea tatalui cu ocazia efectuarii recensamântului de catre censori pentru stabilirea veniturilor, respectiv a impozitelor. În timpul împaratului Marcu Aureliu, au fost introduse primele registre oficiale de nasteri, care aveau scopul de a stabili vârsta fiecarei persoane. De atunci tatal era obligat ca în rastimp de 30 de zile de la nastere sa anunte numele si data nasterii copilului.

Influenta mamei îsi punea pecetea asupra întregii vieti viitoare a copilului. Este simbolic, dar nu mai putin elocvent în aceasta privinta, episodul transmis de traditia istorica privitor la revolta lui Coriolan si actiunea lui dusmanoasa împotriva patriei sale: dupa ce nici rugamintile trimisilor poporului roman, nici acelea ale preotilor nu l-au putut îndupleca, el s-a oprit în fata dojenilor mamei sale.

Atunci când mama nu îsi putea îndeplini acest rol de educatoare a propriilor sai fii, se cauta în cadrul familiei vreo ruda mai în vârsta si care impunea respect în jurul ei pentru a i se încredinta misiunea de a-i creste într-o atmosfera de înalta tinuta morala si severitate. Deci, nu se recurgea nici atunci la vreo doica platita. La vârsta de sapte ani baietii ieseau de sub influenta directa a mamei, trecând sub aceea a tatalui. Sub supravegherea tatalui, copiii se initiau treptat în cunoasterea si practicarea unui fel de viata traditionala; ei se deprindeau sa imite gesturile, vorbele si chiar munca celor mai în vârsta. Pe masura ce cresteau în ani, ascultând mereu pe cei mari în mijlocul carora traiau vorbind despre mersul vremii, despre animale domestice si salbatice, despre lucrarile de zi cu zi sau de sezon, copiii  câstigau si o anumita experienta de viata. Într-o etapa urmatoare ei asistau la muncile câmpului, însoteau pe pastorii de turme sau pe plugari si încercau sa îndeplineasca ei însisi anumite lucrari.

Fetele continuau sa ramâna în casa în jurul mamei lor, care le deprindea cu lucrarile din interiorul gospodariei, ca gatitul mâncarurilor si torsul lânii.

Educatia în familie lua sfârsit pe la 16-17 ani, când tânarul îmbraca toga virilis. Cu acest prilej avea loc o ceremonie în cursul careia tânarul, în fata altarului zeilor protectori ai casei, depunea toga cu tiv si bulla, dedicându-le-o lor, apoi îmbraca toga fara tiv, îmbracamintea caracteristica barbatului-cetatean. Dupa îndeplinirea sacrificiilor în cinstea divinitatilor protectoare ale caminului, tânarul era însotit de catre tata sau, în lipsa acestuia, de catre tutore, si urmat de catre celelalte rude în Forul roman. Acolo, în cladirea tribunalului de pe panta Capitoliului, era înscris în listele cetatenesti, devenind astfel cetatean cu drepturi depline. Atunci i se dadea si numele complet, daca nu-l primise cumva mai înainte. Ceremonia se încheia cu un sacrificiu pe Capitoliu si cu o masa în familie, la care erau invitati rude si prieteni.

Tinerii de la tara nu cunosteau aceste ceremonii; trecerea lor de la vârsta copilariei la cea a tineretii, care avea loc tot în jurul vârstei de 17 ani, era marcata prin intrarea în serviciul militar. Acesta era un obicei stravechi caruia i se conformau în primele secole ale republicii si fii patricienilor; mai târziu însa situatia s-a schimbat, în sensul ca cei mai multi reprezentanti ai clasei dominante îsi începeau la îmbracarea togii de cetatean ucenicia în vederea carierei politice, atasându-se pe lânga un personaj influent si cu experienta oratorica, pe care îl însoteau la adunarile politice sau la dezbaterile de la tribunale.

Moartea unui membru al familiei era un alt prilej de întrunire a conclavului familial, în vederea împlinirii ritualurilor traditionale. Ceremonia funerara avea mai multe etape, începând cu faza premergatoare decesului, când rudele îsi luau ramas-bun de la muribund si îi dadeau ultima sarutare (supremum osculum). Celui mort i se închideau ochii si dupa traditie, era strigat de mai multe ori pe nume (conclamatio), pentru ca cei de fata sa se asigure ca a încetat din viata.

Mortul era apoi spalat, uns cu uleiuri parfumate si îmbalsamat, îmbracat în toga (barbatul) sau stola (femeia), i se punea pe cap o cununa funerara iar în gura sau în mâna un obol (moneda) pentru luntrasul Infernului, Charon. De aceasta operatie se ocupau rudele sau antreprenorul de pompe funebre, dupa care mortul era depus cu picioarele spre usa, pe un pat funebru, acoperit cu flori (lectus funebris) aranjat în atrium sau în vestibilum. Expunerea dura între trei si sapte zile, atât pentru a se putea constata ca respectivul murise de moarte naturala, cât si pentru ca familia si cunoscutii sa-i poata aduce un ultim omagiu. În ziua înmormântarii, mortul, era dus în cripta familiei, însotit de un cortegiu funerar precedat de cântareti din flaut si bocitoare de profesie, format din rude si prieteni în vesmânt de doliu. Romanii au pastrat si obiceiul înhumarii dar , pâna la oficializarea crestinismului (secolul IV), ei au practicat frecvent incinerarea.

Dupa depunerea mortului în cripta aveau loc lânga mormânt ceremonii pentru purificarea familiei de pângarirea mortii. La 9 zile dupa înmormântare, familia oferea sufletului defunctului un sacrificiu si un banchet, la care se serveau mâncaruri simbolice: oua, linte, sare.

Legea îngaduia afisarea doliului public doar celor mai apropiate rude. Traditia impunea în semn de doliu, mai ales femeilor, vesminte albe precum si absenta de la ospete si serbari publice pe toata durata lui.

Dupa credinta romanilor, sufletele celor decedati (lares, manes) duceau o viata asemanatoare celei de aici, fie în mormânt, fie într-o regiune subterana, obscura, în care domnea zeul Orcus. Împaratia aceasta a mortilor nu era însa izolata complet de lumea de aici, ci corespundea cu ea printr-o groapa facuta în pamânt (mundus) în apropierea orasului sau satului si acoperita cu o piatra (lapis manalis). De trei ori pe an, la 24 august, 5 octombrie si 8 noiembrie, se ridica aceasta piatra pentru ca sufletele sa iasa si sa se duca sa-si vada rudele. Pentru a linisti sufletele celor morti si pentru a scapa de ele, romanii celebrau asa-numitele Lemuria în zilele de 9, 11 si 13 mai. Lemures erau sufletele mortilor deveniti strigoi si venind printre cei vii ca sa faca rautati. Pentru a scapa de aceasta primejdie, în zilele amintite mai sus, capul familiei se trezea la miezul noptii si umbla cu picioarele goale prin coridoarele casei, trosnind din degete pentru a speria spiritele si aruncând în spatele sau seminte de bob negru, fara a-si întoarce capul. De noua ori repeta cuvintele: "Cu acest bob ma rascumpar pe mine însumi si pe ai mei". Dupa stropirea cu apa sfintita, lovea într-o placa de bronz si striga inca de noua ori: "Spirite ale stramosilor mei, iesiti afara". Romanii credeau deci ca strigoii veniti sa suga sângele oamenilor se repezeau la semintele de bob si datorita puterii magice a cuvintelor repetate de noua ori, se departau de casa lasând oamenii în pace.

O categorie speciala de suflete ale mortilor o forma aceea a criminalilor sau a celor care au sfârsit printr-o moarte napraznica. Acestea se numeau larvae si erau considerate ca raufacatoare, la fel cu cele ale mortilor deveniti strigoi.

Obligatiile familiei la moarte si la inmormantare au fost codificate la romani si respectate cu strictete. Pe pietrele funerare era obiceiul sa se scrie fraze augurale, între care cea mai obisnuita era: Sit tibi terra levis, menita sa usureze iesirea spiritului din mormânt pentru a lua parte la mesele date de rude în amintirea sa. În fiecare an, în ziua de 22 februarie, întreaga familie se aduna acasa la o masa comuna. În acea zi nu trebuia sa se tina seama de certurile familiale. La masa erau rezervate locuri pentru morti. Statuetele zeilor familiali prezidau masa aceasta, la care se strângea laolalta întreaga familie, vii si mortii.

În ceea ce priveste viata cotidiana, romanii luau 3 mese zilnice: micul dejun (ientaculum), prânzul (prandium) si cina (cena). Primele doua mese nu erau prea consistente: ientaculum (între orele 7-9) se compunea dintr-un terci, completat de legume verzi, brânza, masline, iar prandium (între orele 12-13) consta într-o bucata de pâine, carne rece, legune, fructe si putin vin. Ambele mese erau luate în graba fara a se asterne masa. Ora la care începea cina varia în functie de anotimp. Cina se pregatea în bucataria casei, în gospodariile modeste de catre gospodina însasi, în cele bogate, de un numeros personal, condus de un bucatar sef, supravegheat îndeaproape de stapâna casei.

Când erau musafiri la masa o cina completa consta în aperitive (oua, salate, ciuperci, masline), urmate de cel putin 7 feluri de mâncare, apoi veneau desertul si fructele.

Dupa ce se încheia masa propriu-zisa, urma partea finala a cinei, comissatio, care consta în degustarea mai multor soiuri de vinuri, degenerând uneori într-o adevarata orgie bahica.

Alcatuind o statistica a zilelor lucratoare (dies fasti) si a celor nelucratoare (dies nefasti), J. Carcopino, constata ca totalul zilelor sarbatorite obligatoriu în Roma imperiala se ridica la 182 de zile. Asadar, mai mult de o jumatate de an, populatia Romei participa la spectacole si jocuri, instituite, conform traditiei, din timpuri imemoriale, în onoarea divinitatilor.

În vremea republicii, jocurile ciclice, instituite în onoarea zeilor, constau mai mult în reprezentatii dramatice, decât în curse de care, situatie care se va schimba în imperiu.

Dintre toate placerile oferite de spectacole, romanii au avut însa o preferinta aparte pentru luptele de gladiatori. Prin decretele lui Augustus, luptele de gladiatori au constituit un spectacol la fel de oficial si obligatoriu, ca si jocurile de teatru sau circ, si ele au devenit spectacolul imperial prin excelenta.

În zilele în care magistratii sau împaratii nu ofereau jocuri, romanii îsi petreceau dupa.amiezile, cautând alte surse de divertisment. Pentru ca îmbulzeala de pe strazile Romei nu era prielnica plimbarilor, promenadele se puteau face în locuri special destinate, porticurile si mai ales gradinile publice.

În secolul I  î. Hr. au aparut la Roma gradini întinse, adevarate parcuri, cum a fost cea care înconjura casa lui Cesar, lasata de el prin testament poporului roman, ca loc de promenada. Gradinile lui Lucullus, cele ale lui Maecenas unde se tineau întrunirile cercului literar sunt doar câteva.

Au existat si gradini publice propriu-zise, destinate a servi ca loc de plimbare pentru toti locuitorii urbei, Campus Codetanus, nemus Pompei (parcul lui Pompei). Cea mai placuta recreere a dupa-amiezii pentru romanii de ambe sexe era baia.

La începutul epocii imperiale, baile publice se vor raspândi la Roma, la înmultirea lor contribuind atât statul, cat si particularii, atrasi de profiturile dobândite din exploatarea lor.

Termele reuneau încaperi pentru diverse tipuri de bai: baia uscata, echivalentul saunei moderne, baia calda (caldarium), baia rece (frigidarium), baia calduta (trepidarium), piscinele (piscina) si cazile (alveus). De asemenea existau porticuri, gradini pentru promenade, saloane de odihna, sali de gimnastica, cabinete de masaj, biblioteci, pravalii.

BIBLIOGRAFIE:

SURSE ISTORICE

-                            DIO CASSIUS, ISTORIA ROMANĂ, VOL. I-II, BUCUREsTI, 1976-1985, (TRAD. ADELINA PIATROWSKI).

-                            AMBROSIUS MACROBIUS, SATURNALIA, BUCUREsTI, 1961, (TRAD. GH. TOHĂNEANU).

LUCRĂRI GENERALE

-                            J. CARCOPINO, VIAŢA COTIDIANĂ ÎN ROMA LA APOGEUL    IMPERIULUI, BUCUREsTI, 1970

-                            PIERRE GRMAL, CIVILIZAŢIA ROMANĂ, VOL I-II, BUCUREsTI, 1973.

-                            N. LASCU, CUM TRĂIAU ROMANII, BUCUREsTI, 1965.


Document Info


Accesari: 5353
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

 


Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2014 )