Latina populara este un aspect al latinei, aspectul dinamic, nenormat, viu, limba claselor mijlocii (negutatori, functionari, militari etc.) si chiar a celor suspuse in conditii neoficiale.
Nu exista texte scrise exclusiv in latina populara, ci numai texte cu mai multe sau mai putine vulgarisme. In general, numarul acestora este invers proportional cu nivelul de cultura al autorului.
Cele mai importante scrieri considerate ca izvoare pentru cunoasterea latinei populare sunt:
* Scrierile normative si explicative
Gramaticii latini se straduiau sa corecteze greselile facute de vorbitorii mai putin instruiti, dand anumite precepte pentru pronuntarea si folosirea corecta a limbii latine, in timp ce, mai ales in perioada mai tarzie a limbii, glosatorii explicau prin forme uzuale unele cuvinte clasice care nu mai erau intelese de cei mai multi vorbitori.
Foarte numerosi, gramaticii latini au lasat lucrari de valoare inegala, a caror utilizare trebuie facuta cu rezerva. In general este vorba de puristi care lupta impotriva barbarismelor, a greselilor in pronuntare sau flexiune.
Seria acestor gramatici incepe cu Attapius Claudius 626d34g (300 i.e.n.) si se termina cu Virgilius Maro din Toulouse (sec. al VII-lea) si cu Paulus Diaconus (740-801 e.n.).
Glosarele, care intereseaza foarte mult pe romanisti, sunt vocabulare rudimentare, in general unilingve, care traduc termenii mai putin cunoscuti sau expresiile iesite din uzul epocii numite lémmata sau glossae prin termeni si expresii considerate curente (numite interpretamente).
De o importanta deosebita este Appendix Probi, un fel de indreptar lexical gasit in acelasi manuscris cu cel al tratatului de gramatica Instituta artium al lui Valerius Probus. Se presupune ca adaosul la lucrare ar fi fost elaborat in sec. al III-lea la Roma sau Cartagina. Autorul, necunoscut, ar fi fost un gramatic ce ar fi facut o lista pentru elevii sai. Este vorba de o lista de 227 de cuvinte populare insotite de corespondentele lor clasice, ordonate dupa principiul "asa este corect si nu asa".
Pentru romanisti prezinta interes tocmai formele "gresite", care ilustreaza principalele tendinte manifestate in fonetica, morfologia si lexicul latinei populare si tarzii. Cele mai multe din asa-zisele greseli din Appendix Probi reprezinta de fapt forme protoromane:
VETULUS non VECLUS; PECTEN non PECTINIS; STABULUM non STABLUM; PERSICA non PESSICA; SOCRUS non SOCRA; RIVUS non RIUS; TRISTIS non TRISTUS etc.
Gloselede la Reichenau (dupa numele manastirii din Elvetia, unde au fost descoperite), dateaza de la sfarsitul sec. al VIII-lea sau inceputul sec. al XIX-lea). Ele cuprind doua parti: in prima parte se explica prin termeni sau perifraze cuvinte din Biblie, iar partea a doua este un glosar alfabetic.
Manuscrisul a fost redactat probabil in nordul Frantei. Multe forme care apar in glosele de la Reichenau sunt continuate in limbile romanice; unele cuvinte sunt specifice zonei galoromanice.
Redactate la circa patru secole dupa versiunea Vulgata data de Hieronim Bibliei, Glosele de la Reichenau ofera o imagine interesanta a dinamicii vocabularului latinei populare. Se poate observa concurenta dintre termeni si victoria celui continuat astazi de limbile galo-romanice: pulcra : bella; arenam : sabulonem; lamento : ploro; caseum : formaticum; is : ille.
Glosele de la Kassel contin 245 de cuvinte si expresii latine cu forme foarte asemanatoare celor romanice glosate cu termeni germanici (bavarezi).
Cuvintele sunt in ordine semantica (parti ale corpului, animale domestice, imbracaminte); mai apar si fraze, necesare sa serveasca la un prim contact lingvistic intr-o tara straina:
rudimeoparba - skir minan part
homo iste : deser man
romani : walha
Acest "vocabular turistic" latin-germanic dateaza de la sfarsitul sec. al VIII-lea, inceputul sec. al IX-lea si se presupune ca ar fi fost scris pe teritoriul galoromanic sau retoroman. Nu poate fi considerat un text neolatin, cum s-a propus uneori, desi limba latina folosita are un caracter mult mai vulgar decat cea intalnita in Glosele de la Reichenau.
* Inscriptiile (cele mai multe inscriptii latine au fost publicate in Corpus inscriptionum Latinorum I-XV, Berlin, 1862 (cu sigla CIL).
Un alt izvor important pentru cunoasterea aspectului vulgar al latinei sunt inscriptiile, oficiale si mai ales particulare.
Unul din avantajele inscriptiilor este posibilitatea datarii si a localizarii lor. Studierea lor pemite astfel stabilirea unor particularitati regionale ale latinei din diverse provincii ale Imperiului Roman (Gallia, Hispania, Moesia, Dacia etc.). Numeroase lucrari au fost consacrate latinei inscriptiilor din diverse regiuni. Pentru Dacia este cunoscuta lucrarea lui haralambie Mihaescu, Limba latina in provinciile dunarene ale Imperiului Roman, Bucuresti, 1960.
Intensitatea si limitele romanizarii pot fi apreciate dupa numarul inscriptiilor gasite pe un anumit teritoriu. Astfel, linia care delimiteaza zona de influenta romana si cea de influenta greaca din Peninsula Balcanica a fost trasata pe baza inscriptiilor de catre Ctin Jireček (al carui nume il poarta, de altfel).
Utilizarea inscriptiilor in stabilirea trasaturilor latinei populare si regionale trebuie facuta insa cu prudenta, deoarece in multe cazuri greselile din text se datoreaza exclusiv ignorantei celui care l-a scris sau economiei de spatoi.
* Autorii latini
Autorii latini care pot fi folositi ca izvor pentru cunoasterea latinei populare sunt fie cei care, datorita subiectului pe care il trateaza, pun in mod voit in gura personajelor lor o exprimare neingrijita, cu vulgarisme, fie cei care folosesc ei insisi, in mod involuntar, aspectul popular al latinei.
Din prima categorie face parte Petronius, zis si arbiter elegantium, autorul primului roman din literatura Satyricon (pastrat numai in parte) care, din motive stilistice, foloseste exprimarea popukara in zugravirea lumii sclavilor si libertilor (in fragmentul numit Cena Trimalchionis).
Plaut (Titus Maccius Plautus) (cca 251 i.e.n.-184 i.e.n.), autor a aproximativ o suta de comedii din care ni s-au transmis doar 21, foloseste o limba cu caracter pronuntat popular, deoarece a scris intr-o perioada cand inca nu se fixasera toate normele riguroase ale limbii literare si mai ales pentru ca, opera sa fiind destinata marelui public de pe strada, eroii principali erau oameni de rand si se exprimau ca si acestia.
* Scrierile tehnice
Tratatele tehnice sunt, in general, lucrari fara pretentii literare, scrise in legatura cu practicarea diverselor meserii.
Astfel, M. Vitruvius Pollio scrie, in timpul lui Augustus, un tratat de arhitectura (De arhitectura) scuzandu-se de la inceput pentru eventualele greseli.
Un prim tratat de agricultura, De agricultura a ramas de la Cato cel Batran.
In sec. I e.n. apare si tratatul de agricultura al lui Columella, avand titlul De re rustica.
Si in scrierile topometrilor latini Agrimensores se intalnesc numeroase elemente de limba vorbita.
Apicius, un cunoscut gurmand de pe vremea imparatului Tiberiu, ar fi autorul unor carti de bucate, De re coquinaria, in 10 parti, ce ni s-a transmis intr-o versiune adaugita si completata de un anonim din sec. al IV-lea.
Chiro a fost un medic veterinar grec, a carui carte, impreuna cu altele, sta la baza tratatului de medicina veterinara Mulomedicina Chironis (mijlocul sec. al IV-lea). Autorul compilatiei este necunoscut. Limba folosita este foarte neingrijita si cu multe grecisme.
Palladius (Rutilius Taurus Aemilianus), mare bogatas care a trait in Italia sau Gallia pe la inceputul sec. al V-lea e.n. a scris aproximativ 15 carti, dintre care 13 sunt grupate sub numele de Opus Agriculturae.
Antymus a compus De observatione ciborum, un mic tratat dietetic pentru regele franc Teodoric (511-534). Din punct de vedere al limbii, aceasta opera prezinta o mare importanta pentru trecerea de la latina la limbile romanice.
Scrierile istorice si cronicile tarzii (sec. al V-lea - al VI-lea) sunt de obicei redactate intr-o latina amestecata, cu forme populare si reminescente clasice.
O astfel de opera este Historia Augusta, o culegere de biografii ale imparatilor romani, de la Hadrian la Diocletian, scrisa in jurul anului 400 e.n. de un autor necunoscut, dar care se ascunde in spatele a sase nume fictive.
Historia Francorum (in 10 carti) este opera cea mai importanta a lui Gregorius, episcop de Tours (sec. al VI-lea). Istoria gotilor (Gotica) sic ! si universala (Romana) ale lui Iordanes, probabil got originar din Dobrogea, din sec. al VI-lea (551 e.n.) prezinta forme si constructii populare, specifice latinei vorbite in Moesia inferioara.
* Legi, diplome si documente de cancelarie
Limba acestor scrieri, foarte eteroclita, cu multe elemente populare, dar si culte, cu arhaisme si barbarisme este, de asemenea, o sursa a cunoasterii latinei populare tarzii.
Astfel, in Gallia se gasesc documentele merovingiene, in Italia documente de la regii longobarzi (sec. al VI-lea - al VII-lea), iar in Spania acte de la regatul vizigot (sec. al VI-lea - al VII-lea).
Lex Salica, o culegere de legi a francilor salici, este unul din cele mai vechi izvoare ale dreptului germanic.
Importante mai sunt si culegerile de legi tarzii cunoscute sub numele de Lex Ribuaria si Lex Alamanorum.
* Scriitorii crestini si literatura hagiografica
In primele secole ale erei noastre incepe o bogata literatura crestina. Este vorba in primul rand despre traducerea si stabilirea versiunii Bibliei in latina, apoi, de literatura de propaganda, si, in sfarsit, de scrieri cu caracter hagiografic.
Itala sau Vetus Latina - sub acest nume sunt cunoscute numeroasele traduceri latinesti ale Bibliei din sec. al III-lea e.n. Un grup de manuscrise ale Italei, scrise pe teritoriul african (cu multe trasaturi populare) poarta numele de Afra. Limba acestor prime traduceri ale Bibliei are multe expresii si constructii specifice limbii populare, impreuna cu imprumuturi grecesti sau semite calchiate.
In sec. al IV-lea activeaza Preafericitul Hieronim, insarcinat de papa Damasus cu revizuirea versiunilor Italei si cu unificarea traducerilor. A facut revizia numai pentru Noul Testament si pentru Psalmi. Mai tarziu a tradus direct din ebraica Vechiul Testament. Forma devenita oficiala pe care a dat-o Hieronim traducerii Bibliei poarta numele de Vulgata.
In sec. al IV-lea si inceputul sec. al V-lea activeaza si Augustin, unul din parintii bisericii, nascut in Africa si devenit profesor de retorica la Roma si Milano, convertit la crestinism in 387. Operele sale cu caracter religios sunt Confessiones si De Civitate Dei. Predicile sale (Sermones) sunt scrise intr-o limba accesibila, cu trasaturi ale limbii populare. De la Sf. Augustin a ramas o importanta informatie privind pierderea cantitatii vocalelor latinei din Africa.
Printre descrierile de calatorie la locurile sfinte cea mai cunoscuta si importanta este Peregrinatio Egeriae ad loca sancta, descrierea unui pelerinaj facut de o calugarita, probabil o stareta (Egeria, Eteria sau Silvia) la locurile sfinte. Textul abunda in diferite constructii populare care arata "nasterea" articolului hotarat si a unor forme compuse de perfect.
* Limbile romanice constituie cea mai importanta sursa de cunoastere a latinei populare. Prin reconstructia unor forme latine populare pe baza realitatii romanice se poate observa felul in care s-a comportat limba latina in perioada tarzie, ce variante au circulat etc.
|
