TIMP PSIHOLOGIC- TIMP CRONOLOGIC - PLANUL
Constantele comunicarii narative - perspectiva, tipar, focalizare, narator, personaje, raportul dintre timpul cronologic si timpul psihologic - ca premise aplicative de nastere a unei opere epice au fost abordate in chip diferit in functie de epoca si curentul integrator al autorului si operei. Astfel, perioada interbelica va fi o perioada de innoiri ale prozei romanesti.
date despre perioada interbelica
individualizat Camil Petrescu
definitia romanului
Raportul dintre timpul cronologic si timpul psihologic reprezinta coloana vertebrala a universului romanesc din "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" 353h76d , intreg scriptul narativ fiind organizat pe baza acestui raport de interdependenta.
acest lucru se evidentiaza in primul rand pe baza remei- detaliere rema clar
modul inedit de realizare a acestui raport dintre timpul cronologic si timpul psihologic are impact deosebit in organizarea diegetica - SE FACE REZUMATUL
raportul dintre timpul cronologic si timpul psihologic se evidentiaza si in modul de constructie al personajului-narator surprins in cadrul celor doua povesti : cea a iubirii si cea a razboiului - SE FACE CARCTERIZAREA
raportul dintre timpul cronologic si timpul psihologic se evidentiaza si in modul de constructie al personajului feminin in cadrul celor doua etape - inainte si dupa naufragiul povestii de iubire - SE FACE O CARCTERIZARE MINIMA A ELEI
raportul dintre timpul cronologic si timpul psihologic nu ar fi putut fi validat in afara unor structuri narative pertinente acestui scop - SE FAC STRUCTURILE NARATIVE.
STILUL OBLIGATORIU
concluzii
finalul
TIMP PSIHOLOGIC-TIMP CRONOLOGIC - "ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, INTAIA NOAPTE DE RAZBOI" de CAMIL PETRESCU
Constantele comunicarii narative - perspectiva, tipar, focalizare, narator, personaje, raportul dintre timpul cronologic si timpul psihologic - ca premise aplicative de nastere a unei opere epice au fost abordate in chip diferit in functie de epoca si curentul integrator al autorului si operei. Astfel, perioada interbelica va fi o perioada de innoiri ale prozei romanesti, mai ales aflata fiind sub imperiul directiilor impuse de Eugen Lovinescu in studiul "Creatie obiectiva", studiu in care acesta avertiza asupra necesitatii sincronizarii literaturii romane cu cea europeana. In virtutea acestui spirit al secolului, criticul considera oportuna renuntarea in proza la problematica de extractie rurala, ceea ce va duce la aparitia romanului ca scriitura elevata, despre si pentru intelectuali. Multi scriitori interbelici se vor orienta catre romanul de analiza, subiectiv, in nuce al experientei - care presupune privirea dinauntru a intregului univers - in perioada de culme scriind Hortensia Papadat Bengescu, Liviu Rebreanu si Camil Petrescu. Intre acestia se va detasa Camil Petrescu datorita faptului ca el este si teoretician al romanului, cu niste concepte bine fixate si documentate si, constientizand necesitatea sincronizarii literaturii cu filosofia si cu toate stiintele, este convins ca scriitorul descrie realitatea propriei constiinte.
Fiind un roman, specie literara a genului epic in proza de marime substantiala in raport cu celelalte specii inrudite, prin dezvoltarea de regula a unei problematici grave, fiind o naratiune fictiva in care actiunea dominanta, bazata pe evenimente reale, uneori pe documente, se desfasoara pe mai multe planuri, fiind sustinuta de numeroase personaje, bine individualizate si antrenate de o intriga complexa, "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi "- 1930, a reusit sa genereze in literatura romana o adevarata revolutie a mentalitatii atat in plan estetic, cat si social.
Raportul dintre timpul cronologic si timpul psihologic, reprezinta coloana vertebrala a universului romanesc din " Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, intreg scriptul narativ fiind organizat pe baza acestui raport de interdependenta. Acest lucru se evidentiaza in primul rand pe baza remei construita simultan pe baza a doua tehnici: roman à tiroir si mise en abime. Exista initial rama principala, cea a razboiului, construita la randul ei sub forma jurnalului de campanie al autorului si urmareste experienta acestuia de pe front, in timpul primului razboi mondial, ceea ce confera autenticitate si apoi enclava cu valoare independenta diegetic: in urma unei discutii despre dragoste si infidelitate de la popota ofiterilor, avand valoarea madlenei proustiene, se declanseaza memoria afectiva a protagonistului, trezindu-i amintiri legate de casnicia cu Ela. Aceasta este cea de-a doua rama si incadreaza rememorarea iubirii matrimoniale fiind in intregime fictionala.
Un alt mod inedit de realizare a acestui raport dintre timpul cronologic si timpul psihologic are impact deosebit in organiarea diegetica. Romanul cuprinde astfel doua carti, prima "ultima noapte de dragoste" si cea de-a doua "intaia noapte de razboi" 353h76d , fiecare construind universuri coerente si luate independent, validandu-se astfel holomorfismul operei. Romanul debuteaza cu un artificiu compozitional, actiunea primului capitol "La Piatra Craiului in munte" fiind ulterioara intamplarilor relatate in capitolele II, III, IV, V, ale Cartii I, capitolul punand in evidenta cele doua planuri temporale din discursul narativ, timpul nararii - prezentul frontului - si timpul narat - trecutul povestii de iubire. Astfel, in expozitiune sunt prezentate timpul si spatiul povestii-rama: in primavara lui 1916, in timpul concentrarii pe Valea Prahovei, Stefan Gheorghidiu, un tanar sublocotenent, asista in popota ofiterilor la discutia despre dragoste si fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat in presa : un barbat care si-a ucis sotia infidela a fost achitat de tribunal. Aceasta discutie, cu valoarea madlenei proustiene, declanseaza memoria afectiva a protagonistului, trezindu-i amintiri legate de casnicia cu Ela . Fraza incipit a rememorarii ,,Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma insala'' concentreaza intriga si construieste ex-abrupto cel de-al doilea capitol ,,Diagonalele unui testament'' deschizand drumul retrospectivei iubirii dintre Stefan Gheorghidiu si Ela. Tanarul, pe atunci student la Filosofie, se casatoreste din dragoste cu Ela, studenta la Litere, orfana crescuta de o matusa. Iubirea barbatului se naste din duiosie ,,Iubesti intai din mila, din indatorire, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita'', dar la o autoanaliza lucida, naratorul marturiseste ca mai ales din orgoliu : ''Incepusem totusi sa fiu magulit de admiratia pe care o avea toata lumea pentru mine, fiindca eram atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente si cred ca acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri'', astfel ,,vanitatea de a fi iubit de o femeie frumoasa devine la el stimulul pasiunii''-Dumitru Micu. In desfasurarea actiunii se precizeaza ca cei doi soti, dupa casatorie, traiesc modest, dar sunt fericiti. Echilibrul tinerei familii este tulburat de o mostenire pe care Gheorghidiu o primeste la moartea unchiului sau avar Tache. Ela se implica in discutiile despre bani, lucru care lui Gheorghidiu ii displace profund: ,,As fi vrut-o mereu feminina, deasupra acestor discutii vulgare''. Cuplul evolueaza spre o inevitabila criza matrimoniala al carei moment culminant are loc cu ocazia excursiei la Odobesti prilejuita de sarbatoarea Sfintilor Constantin si Elena. In aceasta excursie Ela acorda o atentie exagerata unui anume G., care dupa opinia personajului-narator ii va deveni mai tarziu amant. Dupa o scurta despartire, Ela si Stefan se impaca. Inrolat pe frontul romanesc, Gheorghidiu cere o permisie, ca sa verifice daca sotia lui il insala, fapt nerealizat din cauza izbucnirii razboiului.
A doua experienta definitiva in planul cunoasterii existentiale o reprezinta razboiul, etalat astfel incat ,,absolutul mortii eclipseaza absolutul iubirii''- Dumitru Micu. Frontul inseamna haos, mizerie, masuri absurde, invalmaseala, dezordine. Capitolul ,,Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu!'' ilustreaza punctul culminant al romanului, cat si absurdul acestei conflagratii. Gheorghidiu se intoarce ranit si, dupa spitalizare, ajunge acasa la Bucuresti, dar se simte detasat de tot ce il legase de Ela. Obosit sa mai caute certitudini si sa se mai indoiasca, o priveste acum cu ,,indiferenta cu care privesti un tablou''si se hotaraste sa o paraseasca definitiv in urma lecturarii unei anonime incriminatoare asupra fidelitatii acesteia.
Raportul dintre timpul cronologic si timpul psihologic se evidentiaza si in modul de constructie a personajului-narator surprins in cadrul celor doua povesti: cea a iubirii si cea a razboiului.Ca instanta narativa sau "personna", adica din punctul de vedere al incadrarii intr-un anumit tipar, intr-o ideologie estetica, este personaj principal datorita ocurentei sale pe parcursul discursului narativ, protagonist deoarece el centreza diegeza, central datorita rolului important pe care il are in transmiterea mesajului operei, tridimensional deoarece evolueaza pe parcursul operei si narator deoarece relateaza la persoana 1 si analizeaza cu luciditate toate evenimentele si starile interioare prin care trece acest intelectual dominat de incertitudini. Cea mai pregnanta si insolita incadrare este cea care-l statuteaza ca personaj narator, deoarece el este inzestrat nu numai cu functia de actiune, ci si cu cea de reprezentare si aceasta realizata diferit, el fiind un narator implicat dramatizat, datorita dublului statut Nicolae Manolescu statutand acest tip de personaj ca "romancier virtual' datorita printre altele si unei asertiuni unice din : 'Astazi, cand le scriu pe hartie, imi dau seama, iar si iar, ca tot ce scriu nu are importanta decat pentru mine, ca nici nu are sens sa fie scrise. Pentru mine insa, care nu traiesc decat o singura data in viata lumii, ele au insemnat mai mult decat razboaiele pentrui cucerirea Chinei caci singura existenta reala e aceea a constiintei". Personajul narator asumandu-si deliberat actul de a scrie ce i s-a intamplat, dar face insa deliberat o delimitare clara intre timpul evenimential, un timp al diegezei din jurnalul potential) si un timp al amintirii (al prelucrarii acestor intamplari):'ordonanta imi aduce, uimit, o veste neasteptata:- stiti Maria Manciulea? spioana? spioana de ieri noapte?.- Am intalnit-o e aici A trecut Oltul in fruntea unui regiment ca sa-i arate drumul Aveam s-o intalnesc si eu peste vreo doua saptamani, alergand bucuroasa spre mine Aveam sa aflu ca are 'Virtutea militara' de aur Ba acum am auzit ca e si in cartile de citire. Seara la masa ne intalnim intr-o casa gospodareasca' prin urmare, pe evenimentele reactualizate la prezent sunt grefate informatii ulterioare mult mai departate de acest moment, ceea ce evidentiaza momentul prelucrarii lor ulterioare.
Cel de-al doilea parametru pe care este construit acest personaj literar vizeaza calitatea sa de referent uman. Astfel, ca "persoana", adica din punctul de vedere al fiintei pe care o imagineaza, Stefan Gheorghidiu beneficiaza de un portret fizic redus la dimensiunile unui crochiu: " cu bratele cam subtiratice, faceam cred, pereche potrivita cu ea" si de un portret moral, realizat in mare parte din gandurile lui, prin monolog interior, el analizand, alternand sau interferand aspecte ale planului interior-trairi, sentimente, reflectii - cat si ale planului exterior - fapte, tipuri umane, relatii cu altii . Portretul moral se evidentiaza plenar pe baza caracterizarii indirecte , trasaturile acestuia fiind deduse din faptele si vorbele personajului. Student la Filosofie, Gheorghidiu este un intelectual care traieste in lumea ideilor si are impresia ca s-a izolat de contingentul material imediat, in realitate evenimentele exterioare sunt filtrate prin constiinta sa. Pretuit de specialisti, fiind un om de o inteligenta sclipitoare, ancorata nu numai in domeniul profesiunii sale, fiind observator si analist, este un om care traieste drama inflexibilitatii constiintei sale, un inadaptat superior in lumea comuna, societatea fiind pentru el un veritabil ,,pat a lui Procust'', aceste lucruri generand criza matrimoniala cu Ela care se lasa in voia tentatiilor moderne, de aici si criza de identitate, din cauza conflictului dintre existenta sa si aparenta sociala impusa prin conventie de o realitate bucuresteana ce judeca omul dupa false criterii : bani, avere, ereditate, casatoria fiind un contract social, o modalitate de a parveni, un paravan al afacerismului si al depravarii. Gheorghidiu, avand o constiinta incapabila de compromisuri, neputand glorifica inselaciunea, se retrage din afacerile cu Nae Gheorghidiu, dovedindu-se astfel si calitatea de a fi cinstit. Natura reflexiva si hipersensibila, personajul sufera pentru ca are impresia ca este inselat. Mici incidente, gesturi fara importanta, privirile pe care le schimba Ela cu G., un ,,vag avocat'' se amplifica in constiinta protagonistului pana la proportii catastrofale. A doua experienta fundamentala, cea a confruntarii directe cu moartea anuleaza experienta iubirii. Desi ar fi putut sa evite participarea la razboi profitand de averea sa, Stefan se inroleaza voluntar din dorinta de a trai aceasta experienta "n-as vrea sa existe pe lume o experienta definitiva.care sa lipseasca din intregul meu sufletesc". Confruntat cu situatii limita, protagonistul se autoanalizeaza lucid: ,,stiu ca voi muri, dar ma intreb daca voi putea indura fizic rana care imi va sfasia trupul'', iar drama razboiului lasa definitiv in umbra drama iubirii.
Raportul dintre timpul cronologic si cel psihologic se evidentiaza si in modul de constructie a perosnajului feminin in cadrul celor doua etape : inainte si dupa naufragiul povestii de iubire. Ela este o expresie a mediocritatii si a superficialitatii. Atat timp cat ea este detasata de vulgaritate si se afla deasupra celorlalte femei prin imaginea pe care si-o pastreaza in mintea lui Stefan Gheorghidiu, ea nu este numita, este mentinuta intr-un anonimat superior si misterios, naratorul uzitand cu precadere lexeme din campul sematic al frumusetii. In momentul in care, coborata de pe soclu se amesteca in gloata, in societatea mediocra, frivola, meschina si artificializata de conveniente este numita Ela, naratorul uzitand cuvinte din campul semantic aferent.
Raportul dintre timpul cronologic si timpul psihologic nu ar fi putut fi validat in afara unor structuri narative pertinente acestui scop. Naratorul este protagonistul romanului, perspectiva narativa fiind subiectiva si unica, in acord cu viziunea autorului : " Eu nu pot vorbi onest decat la persoana I." Naratorul omniscient, obiectiv si naratiunea la persoana a III-a sunt inlocuite astfel in romanul modern si subiectiv al experientei, cu naratiunea la persoana I, cu focalizare exclusiv interna/viziunea"impreuna cu Romanul modern deplaseaza astfel accentul de la un romanesc al evenimentelor la un romanesc al psihologiei, de la omniscienta la pluriperspectivism. Devenirea psihica, afectivitatea, actele de vointa, inconstientul, subiectivitatea, fluxul constiintei, personajul-narator - este viziunea unui reflexiv cu preocupari filozofice si literare, un Weltanchauung reflexiv, accentul cazand pe factorul psihologic, epicul fiind diminuat. Se genereaza astfel o formula epica noua in care teatrul actiunii se deplaseaza din afara "inauntrul constiintei personajului"-Nicolae Manolescu, prozatorul renuntand la semnificatia evenimentului exterior considerandu-se mai important ecoul pe care acesta il are in constiinta individului, acestea fiind doar citeva dintre caracteristicile romanului modern al experientei. Constructia narativa devine mai libera, fiind determinata de conditia memoriei si a introspectiei: "sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistraza simturile mele, ceea ce gandesc eu, din mine insumi nu pot iesi [], eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai." Noul roman este unul de observatie a vietii interioare, de analiza psihologica, discursul narativ fiind actorial intern realizat la persoana I, identificand naratorul cu personajul implicat in rama - povestea ce prezinta razboiul si auctorial, identificand naratorul cu personajul dramatizat care prelucreaza evenimentele stiute deja in povestea despre iubire, perspectiva homodiegetica, demostrand astfel autenticitatea, ce presupune ilustrarea realitatii prin propria constiinta. Dominanta stilului camilpetrescian este anticalofilismul, autorul sustinand pe parcursul intregii sale opere o notare precisa fara a uzita figuri de stil pretentioase. Acest stil necontrafacut care sporeste autenticitatea este conferit de: folosirea cuvintelor simple, a verbelor la persoana I, tehnica amanuntului, notatia reactiilor fiziologice, sobrietate, abundenta neologismelor si a comparatiilor. Dubla perspectiva asupra aceluiasi eveniment este data de evenimentul povestit, dublat de notele infrapaginale in care se dau anumite explicatii suplimentare. Finalul este unul deschis - element implicit de modernitate - si da impresia cititorului ca eroul este capabil de a o lua de la capat in urma rememorarii evenimentelor si exonerarii de acestea. Camil Petrescu pleaca de la ideea ca timpul subiectiv poate fi recuperat prin anamneza, aceasta aducand in prezent ganduri, fapte revolute, totul fiind subordonat memoriei involuntare. Pe parcursul intregului roman se observa o propensiune deosebita pentru starile difuze ale eroului, de exaltare a trairilor, de sondare pana in zonele adanci ale subconstientului.
Camil Petrescu dezaproba astfel omniscienta romancierului traditional, respingand dezinvoltura prin care acesta isi atribuie o cunoastere absoluta a vietii. Astfel, el abordeaza, desi intr-o forma incipienta, dubla perspectiva asupra aceluiasi eveniment, intarind ideea ca fiecare eveniment reprezinta o realitate diferita pentru persoane diferite, raportul dintre timpul cronologic si cel psihologic fiind evidentiat plenar pe baza acestui aspect.
|
