Vânzarea - Eugen Barbu
Se duse vorba-n Bucuresti ca se ridicase un pungas iutei si tânar peste toti manglitorii, de-l taiase pe starostele cel batrân si se caznea sa strânga tagma hotilor la un loc. Umblau si presarii dupa el, ca-i aveau fotografia de când fusese la puscarie. Pâna si ziarele îl înfatisau si îndemnau pe tainuitori sa-l dea pe mâna politiei. Omorâse oameni si-l asteptau ocna si sila. Ca niste câini îl încolteau. Dar caramangiul era îndraznet si hotarât. Le scapa printre degete.
Primavara, ca o cringhita. Înflorise macesul si florile maracinilor cât pumnul! O iarba salbatica acoperea fundul neumblat al gropii.
Gheorghe i-a spus celui tânar:
- Haide sa mai schimbam locul. Nu e bine sa stam numai aici. Umblau hotii pantaraura. Zicea Paraschiv:
- Decât sa ma bage iar la mititica, sa nu mai vad lumina soarelui, mor cu gaborii de gât. Ca-mi place sa fac ce-mi trece prin cap, sa nu dau socoteala.
si unde mi s-au asezat pe capul negustorilor! întâi au rascolit Filantropia. Au spart obloanele la Tarapana, au carat marfa cu un camion tocmit. Pe urma au trecut la jaful Grivitei. Intrau ziua-n amiaza mare peste negustori si le puneau cutitele în piept:
- Banii!
O învatasera si pe Didina. O luau cu ei în spargeri, sa tina sestul. Se strecurau în pravalii pe care înca nu le jefuisera: baloturi de bumbac, haine de gata, bocanci, caciuli, matase, unelte de fier, nu alegeau. Umblau sergentii sir dupa ei, nu era chip sa-i prinda. O noapte loveau la sina Constantei, alta în Buzesti. I se dusese vestea lui Paraschiv. Îl stiau si alti hoti de frica. Mai era unul Manole, tot sef de banda. Când auzea de pungas, îi facea loc. La început se încaierasera. Mai bagase manglitorul vreo doi în spital, ca nu se uita, pe urma se întelesesera. Avea bani, arunca, umbla si pe la alte femei. O fierbea pe Didina. Înnopta când la una, când la alta, n-avea ce-i face. Se sfârsea de dorul lui, ca-l iubea cu toate relele pe care i le facuse. Îl tinea în voile sale, dar hotului îi trecuse focul dragostei. Lasase vreo doua bortoase, însa tot la tiganca se întorcea. Asta o mai tinea pe Didina. Simtea ca îmbatrâneste.
Pâna în vara l-a terminat Paraschiv si pe Rica, carutasul de-l bagase la pârnaie cu Gheorghe. Îl gasise în câmpul Herastraului cu caruta lui. Carase niste cirese. Avea alti cai, numai vâna. Cum a dat cu ochii de el, si-a adus aminte:
- Treanta, n-o fi asta Rica?
- El e, da lasa-l!
- Ce sa-l las, ca din pricina lui am stat eu la mititica...
si-a bagat brisca-n burta lui. Îl cautase din ochi si pe celalalt, pe Sula, dar acesta avusese noroc în ziua aia.
- Mai am o socoteala si cu comisarul ala de ne-a luat pielea, spunea, las', ca-i vine si lui rândul!
Pâna în iarna tot asa au tinut-o. Noaptea asteptau sub podul Constantei pe negustorii de la Pitesti, opreau cursele pline cu tarani ori carutele. Daca tipa vreunul, iute-l linisteau. Aveau si vreo câtiva sergenti de erau întelesi cu ei. Le trimiteau spaga. Când îi venea lui Paraschiv sa dezbrace oameni, îl cautau în alta parte, ori soseau mai târziu. Gaseau carutele rasturnate cu oistile-n sus si pe negustori numai în izmene, plângându-si banii de nu-i mai aveau.
- Prindeti-i, ziceau oamenii legii, ca stim noi ce sa le facem! Prinde orbul, scoate-i ochii! Pungasii lucrau mâna-n mâna cu comisarii. Nu le pasa.
Se mai odihneau. Petreceau.
De Craciun s-au îmbatat la o petrecere cu zidarii din Filantropia. Spre ziua, când bateau bidinaresele cu papucii lor rosii de catifea în cutiile viorilor, de drag ce le era, a plecat Sandu-Mîna-mica cu gazda, o aia cârna si potca. Barbatul era mazgugur de bautura. A vrut sa-l împiedice, a cazut pe jos. Le-a stricat hotul petrecerea. Au dus-o în groapa, la locul lor. A mârlit-o si Paraschiv, si gloaba de Gheorghe. Didina se uita, strângând din dinti. Ăl batrân îl certa pe Paraschiv:
- Nu pricep, de ce pângaresti tu toate lucrurile?
- Gura, hodorogule, ce, ti s-a urât cu binele? Sa nu-mi umbli cu sahar-mahar... Fac ce-mi place, m-auzi? si scuipase cu scârba. Pe urma spusese mai îmbunat: Lumea asta-i o hazna, Treanta! Mie omu mi-e dusman. Sa nu-l vad...
Ochii lui se împaienjenisera de ura. Gheorghe lihoti de groaza.
- Râzi, ba, râzi! Batrânul necheza:
- Hî, hî, hî...
Dadu în plâns. Didina aseza palma ei usoara pe pieptul celui tânar, sa-l linisteasca. Paraschiv nu se potoli. Strângea din falci si scrâsnea:
- Nu mi-e mila, ma fratilor, nu mi-e mila de om. Dac-as putea sa-i iau sufletu, ca-i al dracului si nu se uita! si mi-ar trebui sa traiesc usor, Sandule, sa am bani, sa va-ngrop, sa dau cu ei de-azvârlita, sa-mi cânte lautarii si sa joc, si sa am putere!
Se mai linisti.
- Numai sa nu puna laba pe mine, ca nu vreau sa mor legat! Pâna atunci, dac-o fi sa se-ntâmple, nu ma uit! Cât e de petrecut, sa petrecem, ca tot la salamet iesim!
Ostenise. Tacu. Se încruntase si degeaba erau si dezmierdarile gagicii. Parca nu mai avea pofta de nimic. Nu se atingea de mâncare. Cerea numai de bautura, cu ochii lui reci, asezati în pamânt.
Dupa aia Gheorghe l-a visat vreo luna la rând pe Paraschiv. Se facea ca sade într-o gradina frumoasa, numai cu pomi înfloriti. Hotul parca dormea, dar era mort, ca el îl zgâltâia si-l simtea rece si teapan...
Pe urma, i-a turnat Sandu la politie. Nu mai putea sa astepte. De cât timp o râvnea el pe Didina...
Hotii dormeau numai în izmene lânga o soba. Timpul pricalise. Venea martie. Afara se bateau vuiturile. Gazda tot îi îndemna sa plece. Se saturase. Ca din oala i-au luat. Vreo zece presari au coborât în cartierul Teiului. Era pe la prânz. Nici nu visau pungasii ce-i asteapta. Noroc ca gagica plecase, dusa de vânzator în alta parte, fara sa stie.
Caramangiii au auzit o voce la usa:
n numele legii, deschideti!
O data s-a înverzit al batrân. Paraschiv s-a ridicat în picioare. A dat sa faca ceva, dar nu aveau pe unde sa iasa. S-a uitat afara, numai cizme de gabori. Asa i-au luat, pe nemâncate, cu gazda cu tot.
- Ocna ne-a halit! zise codosul. Cel tânar se gândea.
- Cine ne-o fi turnat? Gheorghe a înteles numaidecât:
- Asta numai de la Sandu ni se trage. Nu vezi c-a plecat de dimineata si-a luat-o si pe Didina cu el?... A zis ca se duce la târguiala...
Nu-i venea sa creada lui Paraschiv.
- Adica sa ma fi vândut iar muierea? Sa se fi dat cu safarii?...
- De...
Mergeau unul lânga altul, cu mâinile legate la spate, privind multimea care-i huiduia.
- O carcalisiram, dar tot nu ma las, macar sa ma omoare, si tot scap, sa pun laba pe vânzatori...
Ţiganca nu stiu pâna seara. Când sa se întoarca cu Sandu, acesta u spuse:
- Haide cu mine, Didino, ca pe Paraschiv si pe Gheorghe i-a luat politia...
- Ce-mi tot spui?!
- Sunt la gros.
- Tu i-ai vândut, Sandule! - Ei, si daca?!
- I-ai mâncat fripti, Sandule...
- Eu, ca nu mai puteam fara tine. Ibovnica începu sa plânga.
- Ce-ai facut? Ce-ai facut?
sutul se apropiase de ea si-o încânta:
- Lasa, ce, nu ma ai pe mine? Sa vezi ce bine o sa traim iar împreuna, ca eu te-am scos din Cruce si mi te-a luat Bozoncea, nu i-ar mai putrezi oasele, si de când te tin eu draga...
Muierea l-a lovit de doua ori cu palma peste fata:
- Sa pleci, sa te duci! Nu vreau sa te mai vad! Eu dupa tine nu mai merg, aur sa ai pe tine, m-auzi?
si l-a lasat în strada, turbata.
Ca nebuna a fost dupa aia. A umblat si pe la prefectura, tot cu frica, sa nu puna mâna si pe ea. A facut ce-a facut, s-a dat în vorba cu un gardian, i-a promis bani si trupul ei, numai sa-i scape pe hoti. I-a placut acestuia dosul tigancii. Se plângea:
mi pierd punea, ma baga pe mine în locul lor...
Gagica i-a plimbat tâtele pe piept, l-a ademenit cu ochii ei pacatosi, s-a-nvoit omul.
Doua luni n-a mai avut somn. Plângea si nu stia ce sa mai faca. A stat tot fugita pe la gazde vechi. A risipit ce bani mai avea în toate partile, dar tot i-a scapat pe manglitori.
Gardianul i-a facut pierduti pe salile tribunalului, când a fost sa-i judece pentru toate câte savârsisera. Didina îi astepta cu un taxi afara si cu haine. N-a fost usor, Dumnezeu îi stiuse cum o tulisera scapând de sergenti.
S-a bucurat Paraschiv:
- Credeam ca tu mi-ai mâncat libertatea, fato, ca tot ieseam... Gagica râdea si plângea, tinându-l de gât:
- Sufletelu meu, sufletelu meu... Îl pupa si nu-i mai dadea drumul.
Masina i-a lasat la capul Cutaridei. De acolo au luat-o spre groapa, ca iesise soarele. Pamântul maidanului scotea aburi calzi, si ei umblau osteniti de batai. Gheorghe nu spunea nimic. Îl tinea o scârba de om si o dusmanie.
- Ce-i, gâlma? îl înghiontea cel tânar. Ce-ai pus capul în noroi? Scaparam, scaparam! Noi sa fim sanatosi si sa-l gasim pe cumnatul nostru, mânca-i-as zilisoarele...
si, fericit ca mai vedea soarele, se rigli la cerul albastru.
Codosul, cu mâinile în buzunare, privea rampa si malurile înverzite. Aici se simtea el bine totdeauna. Îi pierea frica Lânga locul salbatic si larg, unde nu te putea nimeni tine în gheara lui. Culese un fir de maselarita si-l farâmita între degete.
Tare era bine la soare, cu cerul asta deasupra...
Gheorghe a aflat ca Oaca murise la spital, la Filaret. Au mers de l-au scos si l-au dus la cimitir. Nu mai semana. Ramasese o mâna de om, galben, numai pielea pe el. Era usor si în cosciug. Îl ducea Paraschiv ca pe un fulg. Ăl batrân plângea la capul lui:
- Nu mai esti nici tu, Ciupitule, te-ai dus dupa Stapânu, unde-o fi...
Iar s-au îmbatat, si codosul si-a spus în gând: "Acum nu mai e de mine. Trebuie sa plec. Sa ma las de meserie. S-a spart gasca...
si l-a luat pe Paraschiv dupa el, sa mai vada o data locurile pe unde furase la viata lui. Au trecut pe la simigii întâi. Trearita era vesel. S-a rugat de cel tânar.
- Nu le face nimic, te rog eu, lasa-i ca poate n-o sa-i mai întâlnim.
- Iar a dat mila-n tine! Gheorghe a strigat cataonilor:
mi pare rau ca va vad sanatosi! Negustorii râdeau, de sila, de mila:
- Ce faceti, bre? a întrebat Iani nedumerit.
Pungasul a carat o mâna de seminte, zvârlind-o în buzunar.
- Bine, am mai trecut sa va vedem, ca ne-oti fi dus dorul...
- Sa va dau, bre, câte o halvita...
- Nu-i nevoie, grecule, ne-am pricopsit.
- Te vorbeste?
- Da, o ducem bine, ne-am facut negustori de fitile de candela...
- Nu mai spune dumneata!
Grecul fi privea speriat. Nu uitase cutitul lui Paraschiv si banii furati. Tremura si acum.
Dar hotii nu aveau chef de treaba. Au plecat, iaba, ca-l tineau pandaliile pe codos, sa umble.
mi pare rau ca va las sanatosi! le-a mai strigat al batrân, si s-au dus.
n urma, grecii vorbeau între ei:
- Iote, bre, s-au linistit...
- Le-o fi ajuns câta bataie le-a dat...
- Te vorbeste? facea Iani. O sa vie la noapte sa ne taie, eu chem politia, bre...
Hotii au colindat Mandravela si Oborul, au trecut si pe la casa Didinei. Curtea se acoperise de buruiana. si-au adus aminte de Bozoncea si de ceata lor. Paraschiv tacea crunt. Au închis poarta si-au plecat.
- Ce-i cu tine, Gheorghe? l-a întrebat pungasul.
- Ce sa fie? Nimic.
- Ma, tu-mi ascunzi ceva...
- Nu. Sa moara!
Dar celalalt stia ca minte si parca i se facu frica.
Au plecat s-o caute pe Didina. Pe drumul Filantropiei se aprindeau felinarele. În geamurile negustorilor, lampile palide luminau marfurile învechite, patate de muste. Era cald si maturatorii loveau caldarâmul cu bocancii lor grei. Nuielele maturilor zgâriau pietrele pline de praf. Li se facuse somn si scârba.
Era ultima lor seara. Gheorghe strânsese bani si avea de gând sa-i lase. I-a spus lui Paraschiv:
- Haide cu mine, ia-o si pe Didina, ca vreau sa pic si eu o data la zar, sa dau de pileala!
- Da ce-ti veni?
- Uite-asa m-a apucat pe mine, ca cine stie... Pungasul s-a uitat banuitor la el:
- Treanta...
- Ce-i?
- Ma, nu cumva...
Codosul fluiera de unul singur, cu mâinile în buzunare. Privea cerul noros, cazut peste casele Cutaridei.
S-au înfundat în cârciuma lui Stere si-au cerut de mâncare si de bautura. Au chemat si un armonist sa le cânte si Gheorghe s-a însufletit. A marturisit:
- Te-am mintit, mînca-ti-as ochii! N-am lovit cu cutitu-n viata mea. Numai gura de mine. si nici la Ciucea n-am fost. De furat, am furat, nu zic, doar boala asta o am, nu dau cu suriul. Tot de la un zbanghiu am învatat: daca pui mâna, te mai iarta. Ce zice? N-a avut. E al dracului! Dar daca iei sufletu omului, nu te lasa, ori te baga la sare, ori îti gaureste pielea...
Nu-l mai asculta Paraschiv. A chemat armonistul.
- Ma belitule, da din muzicuta stii sa zici ceva?
stia. I-au dat bacsisul lui si-a pus-o pungasul pe gagica sa-i joace:
- Ia sa te mai vad, Didino, ca lui Bozoncea îi bateai cu papucii pe masa...
Ibovnica s-a ridicat si i-a facut voia. Când se învîrtea mai cu foc, cine intra pe usa? Sandu Mâna-mica cu una, closca.
Trosnitorul s-a oprit, a vrut s-o stearga, dar Paraschiv a si fost lânga el:
- Ce mai faci, suflete?
Celalalt îngalbenise si-i tremurau buzele. Îl trecura naduselile. Spuse curvei cu care era:
- Tu du-te la masa...
Pe fata simtea ochii verzi ai sutului, neslabindu-l de loc.
- Nu bei un pahar de vin cu noi? îl întreba Paraschiv. Ce era sa faca? A mers la masa lor. . .
- Asta-seara plateste Treanta, ca i-a venit de la mosie. Taman bine ai picat, ca o data-i pomana golanului!
Codosul i-a soptit celui tânar:
- Ce vrei sa faci?
- Vezi de treaba ta, nu-ti baga nasul... si-a chemat armonistul mai aproape: Cânta, puisorule, si pentru dumnealui...
Gheorghe a mai cerut vin si de mâncare. Mâna-mica sedea ca pe ghimpi. Se foia pe scaun. Nu-si gasea locul. Pungasul îl îndemna mieros:
- Ia cu noi, ca nu ne-am mai vazut de mult! Bea si mira-te ca ne gasesti, ca iar am fost la mititica, dar ne-am întors!
El abia punea gura.
- Nu ti-o fi foame? Ţi-o fi frica sa nu te matolesti, candriule! se mira cel tânar.
A început Sandu sa plânga. S-a ridicat Paraschiv în picioare.
- Lasa-l! s-a rugat al batrân.
Hotul a scos sisul pe masa. I-a zis vânzatorului:
- Sa-ti cânte de moarte! închina-te!
Guristul se oprise cu armonica strânsa în brate. Tremura de frica. Mâna-mica a cazut în genunchi:
- Sa nu ma omori!
Didina tacea încruntata. În cârciuma s-a facut liniste. Musteriii au iesit afara, pe rând, se cheme sergentii. Caramangiul râdea:
- De ce sa nu te omor? Tu n-ai vrut sa ma-nfunzi la ocna? Da uite, am scapat si-am venit sa te caut. Picasi singur, ce sa-ti fac?! si s-a încruntat la armonist: Cânta-i de moarte!
Lautarul, varga. Îi clantaneau dintii.
- Cânta, ca mandea-ti plateste, ce te uiti?! Cânta de sufletu lui Sandu, ca m-a dat presarilor, la pârnaie...
si-a aruncat un pumn de bani pe masa. Gheorghe a vrut sa zica ceva, dar privirile fioroase ale tovarasului l-au oprit. Ţiganul îngâna mai mult mort decât viu:
Firicel de iarba rea,
Mama, mamulica mea,
Nu plânge la moartea mea...
si pe urma, mai cu durere:
Plângeti voi patru pereti,
Ce de mine ramâneti,
Ca de suparare multa
Mi-a cazut lumea urâta,
si de amarât ce sunt,
Nu vad iarba pe pamânt
si soarele luminînd...
Mâna-mica avea fata uda de lacrimi si nu mai spunea nimic. Paraschiv l-a ridicat de gât, l-a scuipat între ochi si i-a înfipt cutitul. Când l-a simtit moale, gemând numai usor, l-a zvârlit la pamânt, cu scârba.
Didina a sughitat înspaimântata si Gheorghe a aruncat o suta de lei pe lemnul lustruit.
Armonistul a iesit repede, târându-si burduful care mai scotea sunete nelamurite.
De afara veneau presarii galop. A simtit codosul. A strigat:
- Topeala, ca ne-agata! si-a spart un geam.
Sticletii au pus mâna pe gagica. Pe manglitori n-au mai avut de unde sa-i ia. Sarisera în curtea cârciumii si se strecurasera pe lânga niste butoaie goale. De acolo au trecut maidanul spre groapa. I-au mirosit. Îi cunosteau. Facusera moarte de om si nu i-au slabit. Ăl batrân gâfâia, fara putere. Îsi tinea mâinile în buzunare, sa nu piarda banii. Paraschiv îl grabea:
- Haide mai repede, ca ne prind! Ce dracu ai, de-abia te misti! Au coborât drumul rampei. Erau sfârsiti. De pretutindeni se aratara oameni. Îi vazusera. Sergentii strigara dupa ei sa se opreasca, pe urma au început sa traga de departe. Ajunsesera lânga balta. Ochii brotanilor licareau în apa moarta. În trestii se miscau sobolanii, rodeau tulpinile tari si se fugareau. Pe malurile salbatice se ivira copoii. Pungasii vazura uniformele si lucirea stinsa a armelor. Gloantele suierau alaturi. Se înfigeau, fâsâind, în mflul moale. Altele plescaiau în apa, ca niste muste negre. Focurile se încrucisau si se apropiau. Despicara frunzisul.
Gheorghe cazu în genunchi.
- Ce-i, Treanta? se mira Paraschiv.
El râse numai. Avea o privire limpede, netulburata.
- Ma Gheorghe, ce-ai, ma? Ăl batrân mai apuca sa spuna:
- Uite, ia tu banii astia, si scoase din buzunarele nadragilor largi un pachet de hârtii. Voiam sa-mi iau casa aia cu ei, stii tu, Paraschive, sa fi crescut porumbei, ehe, ce bine ar fi fost, ca sunt ostenit, mi-ajunge...
Ochii îi înghetara. Paraschiv îl lasa. Sergentii erau aproape. Roti privirile si vazu câinii.
Dulaii alergau speriati spre rampa, liberi...
Peste salcâmii Cutaridei treceau brabetii. Se lasau stoluri-stoluri la rampa.
Grigore privea cerul fara culoare, adânc, straveziu. Aglaia scotea maturile din magazie. Vorbea singura:
- Când vin astia, parca se iau dupa mine. N-am pomenit asa ceva, murdari, lacomi, parca n-au stat la casa de om, ca m-am saturat sa-i tot slugaresc...
Barbatul n-o mai asculta. Se ridica în capul oaselor si îsi aprinse luleaua. Chema gainile:
- Hai la tata, domnisoarelor, haide, ca scaparam si de iarna asta... Cocosii batura din aripi si scoasera câteva strigate ascutite.
- Asa, tata, asa! zise gunoierul. Mai da un tignal... Muierea trânti o caldare si se apuca sa mormaie:
- Na, ca iar trece Tudose!
Grigore privi si nu-l vazu pe spargatorul de lemne.
- Ce ti-e tie, muiere?
Se asezase pe un scaunel si privea groapa. Peste malurile ei galbene zburau pasari. Barbatul se gândea ca iar începe treaba. Nu se schimba nimic din viata lui. Era mai batrân si mai ostenit, nu-l mai lua somnul, se scula cu noaptea în cap, dadea târcoale avutului primariei, pe care-l pazea. Cine sa vie aici, sa fure niste maturi? Nu mai apucase sa strânga bani sa-si ridice si el o casa. Câmpul Cutaridei se umpluse de lume. Nu mai aveai loc. Sa se fi sculat mortii, s-ar fi ratacit prin mahala. Se taiasera strazi noi, se mai deschisesera câteva pravalii, unii nu mai erau, numai el si cu Aglaia nu se clintisera de la rampa, acolo-si asteptau moartea...
Noaptea de primavara, rece si înalta, îsi aprinsei toate stelele Aglaia tot mai bodoganea:
- Grigore, trece spargatorul de lemne, tu nu-l auzi? Barbatul asculta putin si spuse dând din umeri:
- Ti se pare, creste iarba...
|
