TRASATURILE LIMBII MODERNE LITERARE
In opera unui scriitor se intalnesc fenomene care apartin tuturor variantelor si stilurilor unei limbi nationale, ea avand asadar calitatea de a reprezenta atat varianta normala cat si pe celelalte: populara, arhaica, dialectala argotica.
Limba literara este o forma elaborata de existenta a limbii comune nationale, ea este expresia ei cea mai desavarsita, in sensul ca reprezinta o sinteza a dezvoltarii si a posibilitatilor limbii intregului popor. Fiind legatade traditie, ea este mai conservatoare decat limba populara, mai conventionala, dar si mai dinamica, mai receptiva la inovatiile impuse de dezvoltarea economiei, a stiintelor si a tehnicii.
Limba literaturii ar denumi o relatie complexa, mai complexa decat cea desemnata prin notiunea de stil, deoarece ea nu este un simplu stil, ci o sinteza larga de pe baza mai multor stiluri.
Alti specialisti au adoptat pentru aceasta notiune termenul de stil (artistic) punand deci stilul literaturii frumoase alaturi de c 737g63h elelalte stiluri functionale ale limbii. Fiind caracterizata prin trasaturi distincte si urmarind un scop estetic el se deosebeste de toate celelalte stiluri.
Mesajul artistic (in intelesul de stil sau limbaj artistic) se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:
-un grad mare de libertate in ceea ce priveste utilizarea termenilor de uz curent si familiar;
-frecventa mare a sensurilor figurate si a transformarilor semantice;
-preferinta pentru anumite fenomene, concretizata diferit in diversele mesaje;
-posibilitatea de a imprumuta elemente de vocabular speciale din alte stiluri;
-tendinta de a alterna unitatile sintactice lungi cu altele scurte;
-tendinta spre realizarea structurilor ritmice de tip superior adoptata la continutul de idei ale mesajului.
Factorii constitutivi ai limbii artistice romanesti
George Ivanescu a aratat cum s-a format limba artistica romana si care sunt trasaturile ei esentiale. Lingvistul iesean vorbeste, de fapt, de limba poetic romaneasca, dar faptele luate in discutie pot fi considerate ca apartinand in aceeasi masura limbii artistice in general. G. Ivanescu considera ca limbajul poetic ia nastere prin antiteza cu limbajul obisnuit din sinonimele de care dispune limba, el variind in raport cu variatiile limbajului comun. Specificul limbajului poetic nu trebuie cautat numai in asa numitele figuri de stil, ci si in limbajul artistic nefigurat adica in cuvinte si in forme cu intrebuintare rara, dar cu sems propriu, luate din limba veche din graiuri sau din strtul neologic.
El identifica trei izvoare principale care au stat la baza acestui proces: limba veche, cea populara si neologismul, bineinteles cand ele se deosebesc de exprimarea curenta.
Termenul arhaic este inlocuit nu cu un neologism, ci cu un cuvant romanesc dar putin intrebuintat in in limba veche,de exemplu: pururi, de-a pururi, de-a pururea in raport cu mereu sau vesnic.
Arhaismele pot contribui nu numai la crearea limbajului nefigurat - conotativ- deci ca procedeu al stilului artistic, ci si la caracterizarea personajelor unei epoci, a unui mediu social.
Un alt strat al limbajului artistic nefigurat il formeaza termenii populari si regionali.Unii dintre acestia devin poetici, dubland termenul comun, fata de care sunt simtiti ca mai expresivi: a deslusi fata de a lamuri, glie fata de pamant, tarana, brazda; omat fata de zapada.
In stilul artistic al poeziei au capatat prestigiu la un moment dat unele neologisme cultivate cu o predilectie de o generatie de scriitori. Este cazul scriitorilor de la 1840-1850, in limba carora figureaza frecvent termeni ca amor, angel, aurora, divin, fantasma, laur, roza, suav; echivalentele lor comune: dragoste, zori, inger, dumnezeesc, inchipuie, naluca, dafin, trandafir, placut.
Propozitia in care sunt incredintate unele sau altele dintre aceste mijloace si functia estetica asumata de ele determina dupa G.Ivanescu, stilul unui scriitor. O astfel de cercetare bazata pe analiza diferentiata a mijloacelor lingvistice ar duce la crearea unei imagini, a dezvoltarii stilurilor limbii artistice romanesti, potrivit conceptiei anticilor, dar ea ramane in afara clasificarii stilurilor literaturii mai noi si mai cu seama a structurii stilistice sub care se infatiseaza, poezia actuala.
Procesul formarii limbii romane artistice este mult mai complex. O dificultate metodologica de care se loveste cercetatrea lui consta in faptul ca intr-o asemenea analiza trebuie operat cu doua concepte; dintre acestea unul este lingvistic, avandu-si baza in limba nationala sau limba ca intuitie, ca sa folosim o caracterizare a lui G. Devoto - iar celalalt, stilistic, lingua individuale cum o numeste Devoto, adica stilul ca realizare artistica definitorie pentru fiecare dintre fiecare dintre marii scriitori.
Textele beletristice reflecta transformari importante incepand cu perioada 1820 si pana in 1881. Poezia timpului ramane credincioasa pe scara larga procedeelor poetice populare, ca sa nu vorbim de versificatie. Apelul la diminutive este numai unul din reflexele orientarii spre versul popular. Productiile literare oglindesc insa totodata o tendinta de emancipare si de individualizare a expresiei poetice, vizibila mai ales dupa 1830. Indiferent daca avem de-a face cu epopei, ode, elegii sau poezii, textele reflecta influenta usor descifrabila a doctrinei literare si stilistice clasice.Preferinta pentru termenul abstract, evitarea determinarilor apelul la constructiile sintactice simple, cultivarea unor figuri de stil specifice si in special, refuzul de a folosi limbajul curent, regional si tehnic, observam cateva dintre principalele caracteristici ale stilisticii clasice, pe care le regasim la cei mai multi dintre scriitorii vremii. Faptul e vizibil chiar la Heliade, socotit intemeietorul romantismului romanesc. Scriitorii vremii tind sa constituie o terminologie poetica. O caracteristica fundamentala a perioadei este tendinta din ce in ce mai hotarata de primire radicala a structurilor limbii literare.
Epoca marcheaza inceputul unui proces constient de relatinizare a limbii literare, care se va intinde de-a lungul intregului secol si va da nastere, dupa 1840, la cunoscutele excese de ordin purist. Acceptand termeni din alte limbi, romana trebuie sa-i adapteze particularitatilor fonetice si morfologice proprii. Perioada se caracterizeaza si prin ezitari, oscilatii si incertitudini in privinta adaptarii neologismelor. Putin vizibil, dar prezentand totusi cateva aspecte semnificative, este modernizarea la nivelul sintaxei. Textele literare ale epocii continua sa puna in circulatie un numar destul de mare de termeni regionali.
Pana prin 1860 stilul literaturii beletristice si mai ales cel al poeziei, continua sa se gaseasca sub influenta clasicismului, desi, pe plan literar, romantismul castiga in acesti ani pozitii din ce in ce mai puternice. In aceasta perioada, caracteristicile care imprima o pecete distinctiva a stilului beletristic clasicizant sunt cultivarea generalului si abstractului si, concomitent, evitarea elementului particular si sensibil, apelul la retorica si in special la anumite figuri de stil si restrangerea vocabularului la un numar de termeni alesi. Stilul celor mai multi scriitori este substantival si verbal, evitandu-se sistematic determinarile si mai ales adjectivul; scrierile care vad lumina tiparului in anii 1840-1860, cultiva figuri de stil cum sunt apostrofa, amplificarea, enumeratia si interogatia retorica.
Aluzia mitologica si asa numita comparatie nobila sunt caracteristicile stilului epocii, comparatiile, metaforele, personificarile nu sporesc incarcatura emotionala a termenilor, ci dimpotriva, o atenueaza. O figura retorica, cum e antiteza a fost cultivata cu predilectie tocmai de romantici. Retorismul poate fi la fel de bine un reflex romantic sau unul clasic. Nimeni n-a exprimat mai bine ca Nicolae Filimon ambiguitatea, sub raport stilistic, a unor doctrine literare. De formatie clasica, el accepta in proza sa reteta romantica, pastrand o anumita fidelitate fata de vechiul canon stilistic, dar manifestand si unele propensiuni realiste.
Asa cum s-a aratat si cum a subliniat si Gh. Chivu intr-o suita de cercetari consacrate problemei, romantismul cultiva pe plan stilistic, concretul si particularul, elementul sensibil, incarcat de materialitate, evitand abstractul si generalul. O larga deschidere spre termenii limbii curente ii face pe scriitorii romantici sa adune in versurile lor un numar apreciabil de cuvinte ale limbii comune, de regionalisme si arhaisme si chiar de termeni familiari, fara a manifesta retineri nici in fata neologismului.
Promovarea adjectivului este principala inovatie stilistica a romanticilor. O singura determinare neajungand, se apeleaza la serii de doua, trei, patru si chiar cinci adjective dispuse in lant. Epitetele sunt frecvent antepuse, tocmai pentru a spori incarcatura afectiva a contextului. Preferinta scriitorilor se indreapta inspre adjective care sugereaza grandiosul, enormul: nemarginit, gigantic, colosal; demonicul, fantasticul: fatal, magic; tristetea, moartea: lugubru.
Comparatiile concretizatoare devin preponderente, abunda metaforelor implicite, tipic romantice si complexul metaforic serial. Pe plan stilistic, constructiile devin mai complicate, o preferinta a poetilor romantici fiind gruparea tenerara a versurilor incepatoare cu acelasi cuvant aflat in repetitie anaforica.
Suspendarea restrictiilor de vocabular clasice a permis patrunderea termenilor limbii comune in literatura si in special in poeyie. Procesul nu s-a realiyzat prea usor, iar indrazneala lui Eminescu de a promova cuvinte familiare in versurile sale a putut soca pe multi. Nu incape indoiala ca romantismul a favorizat patrunderea in limba a termenilor populari si in special a diminutivelor, intrebuintate fara spirit de economie de Alecsandri: crinisori,gurita, pusculita si Bolintineanu: copilita, lacrimele, domnita.
Compus din elemente clasice si romantice, se formeaya in a doua jumatate a secolului trecut, un limbaj poetic romanesc standard, cuprinzand unele dintre particularitatile prezentate, limbaj care nu a supravietuit anilor 1880 si lui Eminescu, decat in productii inferioare un numar de termeni poetici sunt folositi cu predilectie in acest limbaj: amor, alb, bland, dalb, dulce, lin, a murmura, a salta. Existenta unui stil al epocii 1840-1860 in proza a fost observata de Tudor Vianu.
Poezia lui Mihai Eminescu din faza deplinei sale maturitati a dat lovitura de gratie stilului poetic standard din anii 1850-1860, in care isi compusese el insusi primele poezii. Evolutia lui Eminescu, pe plan stilistic, este exemplara, pentru ca ea rezuma de fapt etapele de dezvoltare de pana atunci a expresiei poetice romanesti si anunta, in acelasi timp, unele indrumari viitoare. El incepe prin a fi clasic in expresia sa, cultivand epitetele ornante, comparatia morala, aluzia mitologica saupersonificand abstractiunile.
Si proza se emancipeaza de sub tutela romantismului spre sfarsitul perioadei de care ne ocupam. Orientarea spre literatura populara, caracteristica unor scriitori ca Slavici sau Creanga inseamna si valorificarea limbii acestei literaturi, in general sobra, lipsita de exces imagistic. Rezultatul acestei indrumari, conjugata cu efectele unor ideologii literare, este, pe plan strict literar, realismul, iar pe linie stilistica un nou clasicism care a renuntat la retorica si a retinut unele intuitii ale romantismului fara a le duce la exces.
Rod al eforturilor conjugate ale oamenilor de cultura din cele trei provincii romanesti, limba romana s-a construit pe baza normelor elaborate de Ion Heliade Radulescu in jurul anului 1840, Heliade promova o limba cu trasaturi arhaiuce in raport cu evolutia admisa atinsa de unele graiuri daco-romane in prima jumatate a secolului al XIX-lea.
Criteriul propus, avantaja, indiscutabil, graiul muntean ceea ce explica unele reactii nefavorabile aparute mai cu seama in randul moldovenilor. In principiu majoritatea oamenilor de cultura au acceptat recomandarile lui Heliade. Curand dupa 1840 vor aparea in lucrarile literare din cele trei provincii romanesti fapte de limba straine de varianta regionala careia i se supuneau pana atunci scriitorii.
|
