Timp si limbaj
0.Vorbind despre schimbarea lingvistica, Saussure spune, printre altele, ca nu trebuie sa disperam daca nu reusim sa-i gasim ,,cauzele", deoarece, dupa cum se stie, timpul schimba orice lucru si, deci, si limbajul. Aceasta este una din acele fraze des repetate si pe care ar fi mai nimerit, in schimb, sa le evitam, pentru ca, s-o spunem totusi, ele nu schimba cu nimic lucrurile. Intr-adevar , nici limbajul nu este un ,,lucru'' care sa poata fi schimbat de catre un agent extern, nici timpul un agent care sa 747e43h poata schimba lucrurile.
Aceasta fraza, desi nefericita, ne ofera totusi ocazia de a intra in subiect, intrucat raporteaza limbajul - in momentul schimbarii sale - la timp si institue astfel oarecum, intre timp si schimbarea lingvistica si, intre timp si limbaj, un raport de reciprocitate. Tocmai despre acest raport de reciprocitate as vrea sa expun aici o serie de reflectii. Se cuvine, totusi, sa se precizeze chiar de la inceput ca nu este vorba despre un singur raport reciproc, ci de o intreaga serie de raporturi, care ar necesita pentru fiecare situatie o discutie sistematica si particularizata. Asemenea raporturi, multiple si foarte complexe, sunt intr-adevar de cel putin trei tipuri diferite. In primul rand, limbajul, ca fapt real, e cuprins in timp: ca orice alt fapt al realului este dat (si se desfasoara) in timp. In al doilea rand, limbajul semnifica si reprezinta timpul si structura sa asa cum este conceputa intuitiv, nu mai putin decat structureaza intreaga experienta umana si intreg ,,universul'' ca obiect al gandirii, lume construita, ba chiar creata ca o lume a omului tocmai prin mijlocirea limbajului. In al treilea rand, limbajul numeste, ,,timpul lucrurilor'', deci situeaza si ordoneaza in timp lucrurile si evenimentele. Acestor raporturi, sa zicem, ,,de natura pozitiva", li se adauga un tip negativ: omul se foloseste de limbaj in general si de discurs in special - deci de formarea individuala a limbajului insusi - si pentru a refuza timpul, pentru a incerca sa-l domine si sa-l modifice, sau chiar sa-l scape de sub incidenta sa. Acestea sunt cele patru aspecte ale temei "Timp si limbaj", pe care imi propun sa le discut si sa le precizez aici, fie chiar intr-o forma inevitabil succinta.
1.Primul aspect:limbajul in timp.Vorbirea se desfasoara in timp si asa zisa "liniaritate" a semnului lingvistic e reprezentata deci de linii in sens unic ,cu o singura directie.De aceea este permanent conflictul "psiho-fizic" intre actul cu care este gandit semnificatul, ba chiar semnul in totalitatea sa -unitar la fiecare nivel, nu numai la nivelul cuvantului, ci si la acela al frazei - si liniaritatea materiala a expresiei. Se poate spune despre continutul mintal (semnificat si semnificant) ca este asemeni unui cerc ce trebuie "desfasurat" in expresie materiala. Subiectul vorbitor formeaza, sau schiteaza cel putin, mintal semnul ca cerc inainte de a-l ordona exterior pe o linie. Aceasta este motivatia anticiparilor cu schimb (,,distributie incrucisata") de foneme si morfeme, mai exact a asa-ziselor "erori" de tipul: Sono tornose a fiorire le rate [un fel de "au retrandafirit floriturile" in loc de "au reinflorit trandafirii", sau, mai exact, o combinatie gramaticala de genul: "au incep firii sa infloreasca trandut", pentru "au inceput sa infloreasca trandafirii", care ar reprezenta traducerea fidela pentru "sono tornate a fiorire le rose"; daca in rom. expresia gresita nu semnifica nimic, in it. ea inseamna "sint doritoare sa redevina infloritoare ratele"- N.T.] , si care explica si anumite dezvoltari istorice , ca cea a lat. miracolum, care in spaniola devine milagro. Aceste anticipari sunt posibile ca lapsus sau ca glume tocmai pentru ca vorbitorul are present inca de la inceput intreg "dicendum-"-ul si incearca sa faca sa corespunda semnul liniar extern semnului intern, "circular". Aceeasi liniaritate valoreaza inca si mai mult pentru perceptie, pentru care in acelasi timp adevarat si contrariul, mai exact ca "receptorul" trebuie sa deduca semnificatia expresiei si ca, deci, chiar anticipind dupa fiecare fragment interpretabil continuarea cea mai probabila, trebuie, in fond, sa astepte ca expresia sa fie incheiata pentru a-i atribui cu o oarecare siguranta un semnificat determinat. Lucrul e valabil nu doar pentru limbi ca germana, unde, sunt posibile glume ca Ich liebe dich//.nicht, adica "Te iubesc"//."nu" (care nu ar fi posibile, in schimb, in limbi in care se incepe cu negatia), dar si pentru italiana, in care se dau anticipari-in acest caz ca si in germana-de tipul i nostri amici, constructia in care pluralul i nostri anticipa ceva ce n-a fost inca spus, adica amici, si depinde de pluralul acestui din urma cuvint.
Aceste fapte au doar o importanta relativa deoarece privesc realizarea, nu esenta insasi a limbii, actualizare nu cunoastere lingvistica. Esentiala este, in schimb, temporalitatea limbii tocmai ca si cunoastere lingvistica, cunoastere care, in mod deosebit de ceea ce se retine de obicei, este data intotdeauna drept cunoastere orientala spre un moment viitor; chiar atunci cind se adopta o inovatie, se adopta in vederea unor acte lingvistice viitoare, care o vor folosi. Schimbarea lingvistica, este intr-adevar, in forma sa minima si elementara, adoptarea unui procedeu nou, a unei noi modalitati operative intr-o tehnica lingvistica individuala ca δύναμις, potentialitate de acte lingvistice de realizat; si adoptarea se infatiseaza ca efectiv realizata in masura in care noul mod operativ se aplica intr-o vorbire ulterioara adoptarii insesi . Toate acestea sunt valabile mutatis mutandis si pentru limba unei cominitati. Limba, intr-adevar, e o tehnica, o "stiinta de a face" [in original: "saper fare"], deci un intreg nu de "obiecte", ci de moduri de a actiona si, de aceea, e mereu orientata spre viitor, nu e doar un "a fi vorbit" cat mai ales un "a sti sa vorbesti". De altfel, orice limba are prin insasi natura sa o dimensiune viitoare, in masura in care este cunoastere lingvistica, intrucat este totdeauna un sistem deschis, care contine nu doar ceeea ce , in acord cu regulile sale , a fost deja spus, ci virtual si tot ceea ce, de acord cu aceleasi reguli, mai exact, de acord cu aceleasi opozitii functionale si aceleasi procedee structurale care il caracterizeaza - si, in fond,il constitue, - este realizare posibila si non -aberanta. Italiana, de exemplu, nu e doar italiana deja spusa, ci si italiana care poate fi spusa; si poate ar trebui spus "l'italianamente detto" [ceea ce a fost spus italieneste - N.T.] si "l'italianamente dicibile" [ceea ce poate fi spus italieneste - N.T.], intrucat o limba e o determinare adverbiala a unei activitati, o modalitate istorica a vorbirii ( cf. latine loqui ).
Cu alte cuvinte, o limba istoriceste "vie" este un sistem nu static, ci dinamic. De aceea si istoria lingvistica trebuie sa fie interpretata in raport cu aceasta dinamicitate intrinseca, cu aceasta temporalitate implicita oricarei limbi. Discutand distinctia saussuriana dintre sincronie ca "stare" si diacronie ca "dezvoltare" a limbii (sau, mai bine, interpretarea saussuriana a acestei distinctii), Hugo Schuchard observa ca este vorba de doua dimensiuni inseparabile si afirma ca in limba doar miscarea e reala si numai non-miscarea, staticitatea, poate fi perceptibila si controlabila. Ei bine, istoria are tocmai datoria de a arata unitatea sincroniei si a diacroniei si de a face manifesta dinamicitatea limbii. Problema concilierii staticii si dinamicii lingvisticii este fara indoiala complexa. Dar in teoria lingvistica ramane deschisa, mai ales pentru ca, in general, nu se ajunge sa se inteleaga ca, in realitate, este vorba de un singur lucru, ca functionarea ( sincronica ) si facerea ( diacronica ) a limbii constituie in cadrul limbii un singur moment real, pentru ca limba se face si se reface in functionarea sa: functioneaza sincronic si in acelasi timp, prin intermediul acestei functionari, se constituie diacronic in vederea unei functionari viitoare. Nu exista, deci, un conflic efectiv intre descriptiv si istoric, deoarece descrierea bine inteleasa reda posibilitati deschise, adica in parte realizate si in parte realizabile in timp (viitor), iar istoria este disciplina care verifica si confirma (sau nu confirma) descrierea. Istoria vede limba in facerea sa si arata ca ceea ce in descriere se prezenta ca procedeu aplicabil, ca virtualitate realizabila, a fost sau nu a fost efectiv realizat. Istoria nu explica, cum cred (sau spun) multi lingvisti, prezentul prin intermediul trecutului, ci vorbind in termeni foarte precisi, prezentul cu ajutorul viitorului. Sigur, viitorul ca viitor - "viitor" fata de acest moment "prezent" - nu pote fi obiect al stiintei; pentru a fi, trebuie sa devina "trecut" (cunoastere si, deci, stiinta in adevaratul sens al cuvantului, exista doar despre ceea ce apartine trecutului), mai exact trebuie sa fie "viitor" doar raportat la un alt "trecut" anterior lui. Cu alte cuvinte, istoria stabileste un raport intre doua fapte trecute, A si B, unde B, ca dezvoltare sau stare ulterioara a lui A, constituie viitorul acestuia, si interpreteaza si explica pe A cu ajutorul lui B, sau mai exact descriind pe B demonstreaza rationalitatea istorica a acestuia ca dezvoltare a lui A si in acest sens confirma acele descrieri ale lui A care ii semnalau potentialitatile virtuale, si poate chiar descopera in A, tocmai pentru ca au fost dezvoltate apoi in coerenta si confirmate de B, potentialitatile neconfirmate de catre descrierea ca atare. Astfel, de exemplu, dezvoltarea pasivului latin in limbile romanice confirma un principiu tipologic, deci un procedeu la nivelul tehnic al tipului lingvistic, controlabil, deja, in latina vulgara, in modul diferit in care e tratata categoria cazului in raport cu categoriile genului si numarului gramatical (mai precis, opozitia tipologica intre functii "interne" si functii "externe", si anume: "determinari materiale interne, non-perifrastice, pentru functii interne, non-relationale, si determinari materiale externe, perifrastice, pentru functii externe, adica relationale"). In acest sens, istoria e orientata intotdeauna spre viitor, desi acesta nu e este viitorul nostru cronologic, ci un viitor istoriceste obiectiv, tocmai pentru ca a devenit deja "trecut". In aceeasi perspectiva, putem spune ca limbajul ca limba, deci ca tehnica lingvistica constituita istoric, confirma faptul ca timpul propriu existentei istorice a omului este viitorul: in limbaj, ca si in sfera altor activitati ce il caracterizeza, omul actioneaza in vederea viitorului, creeaza si transforma creatia in stiinta, in tehnica unei activitati viitoare.
2.Al doilea aspect: timpul reprezentat de catre, si in limbaj. Limbajul descrie si structureaza timpul cu ajutorul semnificatiilor si , descriindu-l, il reprezinta si, il obiectiveaza; adica face din acesta un aspect al lumii omului, nu altfel decat obiectiveaza lucrurile, facand ca ele sa fie tocmai aceste sau acele lucruri, putand fi reduse la modalitati determinate ale existentei, delimitate ca atare si ordonate in cosmos. Sa amintim ca, dupa Hegel doua dimensiuni caracterizeaza esential omul ca autor al propriei lumi: munca si limbajul. Munca distinge omul de animale in masura in care constituie edificarea universului sau fizic, mai exact a unei lumi corespunzatoare necesitatilor vitale ale speciei umane si adecvat omului ca fiinta biologica; in asemenea mediu omul transforma si reconstruieste natura si face chiar din propriul sau corp (mai ales din propria mana) un instrument pentru a schimba lumea si a o face sa devina apta sa serveasca necesitatile sale de fiinta biologica definita. Limbajul, in schimb, constituie constructia universului propriu si specific omului ca fiinta ganditoare: prin limbaj omul isi construieste universul spiritual, univers nu de lucruri izolate, senzatii, imagini si reprezentari individuale, ci de semnificati corespunzatori unor moduri de existenta universale si, deci, univers ce poate fi gandit, in care omul se poate obiectiva ca si cultura (motiv pentru care nici limbajul nu e pur si simplu una dintre formele culturii, ci mai degraba fundamentul si mediul oricarei culturi, deschiderea oricarei posibilitati culturale). Ceea ce limbajul face cu fiecare intuitie a unei modalitati a existentei se repeta si in cazul intuitiei timpului si a formelor sau subdiviziunilor sale, prin mijlocirea cuvintelor (adica a semnificatiilor) ca tempo si ca passato, preterito, presente, avvenire, futuro etc. In acest punct, mai exact in ceea ce priveste intuitia insasi a timpului si a formelor sale si structurarea lor cu ajutorul semnificatiilor, apar inca o serie de probleme, din pacate insuficient delimitate de filosofia limbajului si mai putin inca de catre lingvistica.
In primul rand, problema limbajului ca eventual fundament si izvor, ca si cauza a timpului obiectiv mai exact a obiectului insusi al intuitiei timpului. Conform unei celebre teze sustinute de Hamann si, sub influenta lui Hamann, de Herder, timpul nu ar fi, intr-un anume sens, altceva decat un produs al limbajului si aproape un fapt de limbaj. Ideea insasi a limbajului s-ar forma ca semnificat datorita experientei succesiunii a "nacheinander"-ului (si, in primul rand, a liniaritatii insesi a vorbirii) asa cum ideea spatilui s-ar forma datorita experientei contiguitatii, a "nebeneinander"-ului lucrurilor, si nu ar fi, in fond, decat termenul (lingvistic corespunzator contiguitatii in sfera experientei sensibile) Hamann si Herder credeau ca teza lor este o critica la Kant, care dupa parerea lor, nu si-ar fi dat seama ca timpul izvoraste, ca sa zicem asa, din limbaj. Dar in realitate, rationamentul lor este un cerc vicios, deoarece experianta succesiunii, invocata ca sursa si cauza a timpului, implica deja - presupune - timpul ca forma a experimentatului. Se poate admite fara indoiala ca ideea sau conceptul de timp se formeaza - adica izvoraste intuitiv - gratie experientei succesiunii, dar la Kant nu este vorba de loc de problema formarii conceptului de timp, ci chiar de natura timpului insusi adica de ceea ce constituie obiectul acestui concept. Nu trebuie sa se confunde intuitia timpului cu timpul ca forma si conditie a oricarei intuitii. Acelasi lucru se poate afirma despre experienta contiguitatii spatiului, si el considerat corect de catre Kant asemeni timpului, ca forma apriorica, deci dimensiune intrinseca si conditie premergatoare experientei si intuitiei realului. Din punct de vedere al teoriei limbajului, si tezele lui Hamann si Herder contineau totusi ceva foarte interesant si pozitiv si care e drept sa fie relevat: identificarea auzului ca simt "lingvistic", adica apt sa capteze succesiunea si, deci, temporalitatea intrinseca ("linearitate") a vorbirii si a sonoritatii ca materialitate proprie limbajului si adecvata naturii vorbirii, tocmai pentru capacitatea sa de a se desfasura in timp si de a fi intermitent (in timp ce vazul ar corespunde mai degraba contiguitatii si, deci, spatiului si raporturilor spatiale intre "lucruri").
O problema deosebita este, in schimb, cea a timpului "interior", sau "al constiintei", sau mai bine a raporturilor intre timpul interior, efectiv trait, adica motivat de continuturi ale constiintei, si timpul "exterior", sau al "lucrurilor", adica al experientei realului (cu subdiviziunile sale cu care ni-l reprezentam ca timp "obiectiv"). In acest caz, nu este vorba despre cauza "succesivitatii", ci de sensul pe care subdiviziunile cu care ne reprezentam timpul obiectiv ("prezent", "trecut", "viitor") il au in raport cu activitatile constiintei care si le reprezinta, in special despre sensul trecutului, care, in mod obiectiv, "nu mai exista", si al viitorului, care obiectiv "nu este inca". Referitor la acestea amintesc ca este de acum inafara oricarei indoieli faptul (sau cel putin exista o "comunis opinio")ca trecut, prezent si viitor - in masura in care sunt segmente ale timpului trait, deci efectiv cunoscut si inca neproiectat in "lumea ca obiect al cunoasterii"- corespund unor tipuri de activitate a constiintei si sunt esential dimensiuni sau "vectori" ai acestora. Ar fi bine, totusi, sa semnalam, pentru ca nu este vorba de un lucru larg cunoscut, ca asemenea interpretare a timpului trait se regaseste in esenta la Aristotel, cel putin in ceea ce priveste baza sa si premisele "fenomenologice". Ulterior, au tratat amplu problema Sfantul Augustin intr-un celebru capitol al Confesiunilor si, printre ganditorii moderni, inainte de Haidegger, unul pe care imi place sa-l amintesc aici, pentru ca e putin cunoscut, ba chiar practic ignorat in ceea ce priveste conceptia sa asupra timpului "interior", cronologic cu cativa ani anterior si in substanta practic identic cu ceea ce sustinea Heidegger: Pantaleo Caraballese, in a sa Critica a concretului,1921. Va reamintiti, desigur, fragmentul conclusiv al dezbaterii Sf. Augustin, in care este expusa conceptia timpului ca tridimensionalitate a constiintei: "nec proprie dicitur: tempora sunt tria, praeteritum, praesens et futurum, sed fortasse proprie diceretur: tempora sunt tria: praesens de praeteritis, presens de praesentibus, praesens de futuris. Sunt enim haec in anima tria quedam et alibi ea non video, praesens de praeteritis memoria, praesens de praesentibus contuitus, praesens de futuris expectatio" (Confessiones, XI, 20 /26/). Ei bine, in micul tratat al lui Aristotel De memori ( peri mn mh namn sev se pot citi referitor la timp fraze aproape identice: o te g r tò m llon nd cetai mnhmone ll sti do astòn ka lpist n o te to par ntoz ll a s esi h d mn mh to genom nou, adica: "intrucat nu se poate avea memoria viitorului, care este obiect de conjunctura, si de asteptare, nici a prezentului, caruia ii corespunde simtirea memoria, in schimb, apartine trecutului." (449 b, 9-15). Nu indraznec sa presupun ca Sf. Augustin se reclama tocmai de la acest text aristotelic, dar e posibil sa urmeze o traditie aristotelica, pastrata poate printre stoici. Sa vedem si doua foarte scurte dar eficace paragrafe ale lui Carabellese: "Concretul este "fostul", cunoscut; "estele", simtit; iar "va fi", voit pentru ca existenta si constiinta sunt un intreg si in activitatile lor diverse " "Ca fiinte cunoscatoare, am fost ; ca fiinte care simt, suntem; ca inzestrati cu vointa, vom fi. Am fost, suntem si vom fi in indivizibila durata a existentei (" suntem" nu este dupa "am fost" si nici "vom fi" dupa "suntem")". (Critica del concreto, Firenze, 1948, pp. 26, 31). Formularea lui Heidegger (Sein und Zeit, 65) este mult mai complexa , dar nu esential diferita. (Referitor la sensul si masura in care timpul interior si opozitia intre timpul interior si cel exterior pot fi operante in dezvoltarea istorica concreta a limbilor, vezi lucrarea noastra despre nasterea viitorului roman, acum in Sincronia, diacronia et storia, trad. Ital., Torino, 1981, pp. 110-121.) Timpul exterior, sau "externat" se poate prezenta, la randul sau, in diferite limbi, ca timp "circumstantial", dependent sau "interogativ", fara subdiviziuni ulterioare, si ca timp autonom, sau "pozitiv". Exista intr-adevar un mod de a concepte timpul obiectiv ca abstractie sau generic al intrebarii corespunzatoare (si al raspunsurilor la aceasta intrebare), sau mai exact , drept candul unui ceva. Asa cum spatiul este undele, modalitatea cumul, calitatea si cantitatea care si cat, si catul se poate inalta la "canditate". In italiana se spune non ho dove (de ex. andare) (n-am unde sa ma duc - N.T.) , non so come (de ex. fare) (nu stiu cum sa fac-N.T.), dar nu se spune non ho suando; in romana, mai ales la nivel popular, se spune in schimb n-am cand, literar "non ho quando", si mai exact si in sens absolut ("nu am timp", "nu dispun de timp"), asa cum se spune n-am unde, n-am cum etc. Iar in romana populara cand se poate prezenta chiar cu articol enclitic normal (candul ,"timpul (de care se dispune)"). In spaniola este prezent cel putin un aspect al acestei conceptii in folosirea lui cuando ca pronume relativ: el tiempo cuando, "timpul in care", analog cu: la manera como, el lugar donde etc. In alte limbi are loc si in acest caz spatializarea timpului: fr. le temps où, germ. die Zeit, wo; spatializare destul de avansata si in italiana (il tempo di cui, l'epoca in cui ). A se vedea totusi, in italiana ca si in alte limbi, candul interogativ-relativ cu sensul de "momentul in care", "de fiecare data cand" (quando lo vidi, quando lo vedo etc.) (cand l-am vazut, cand il vad- N.T.).
Total spatializat este, in schimb, cel putin in limbile noatre, timpul exterior autonom sau pozitiv, subdivizat de norma in trecut, prezent si viitor. Timpul este conceput, intr-adevar, ca un plan infinit la baza sa. Din acest punct de vedere, nu e deloc de neglijat intuitia unitatii intre "timpul care trece" si "timpul care este afara" (timpul "meteorologic" sau "atmosferic" : timp frumos sau urat ) care in italiana si in alte limbi romanice este prezenta in faptul ca pentru doua continuturi obiective exista un singur cuvant (tempo, temps, tiempo etc.) si, deci, la un anumit nivel, si un singur semnificat, ca valoare a limbii. Intr-adevar, timpul atmosferic contine, ca "spatiu transparent", acele fapte externe care, fiind in miscare si schimbare, sau mai exact succesiune (ca ploaia, ninsoarea,vantul, furtuna), semnaleaza si indica timpul care trece: timpul atmosferic este "timp" pentru ca se manifesta - face vizibil si confirma - timpul care trece. In alte limbi exista pentru aceste doua notiuni doua cuvinte si, deci, doua semnificatii diverse; astfel, in germana (Zeit - Wetter), in engleza (time - weather), in rusa (vremja - pogoda) si chiar in latina, unde totusi - cu o intuitie care mi se pare unica - pentru a desemna timpul atmosferic, se folosea tempestas, adica un cuvant derivat de la tempus, "timp (care trece)". De altfel nu e adevarat nici macar faptul ca limbile romanice nu ar face distinctia intre cele doua notiuni. Intr-adevar, doar timpul care trece poate fi pus la plural (bel tempi, brutti tempi, vecchi tempi, di questi tempi, cf. lat. mala tempora curunt), in timp ce timpul atmosferic cunoaste doar singularul. Mai exact, timpul la singular poate fi il buon tempo antico, dar si il brutto tempo, il "tempaccio" care este afara in acest moment, in timp ce timpurile frumoase sau urate sunt intotdeauna "timp care trece".
"Timpul care trece" este tocmai acela care este conceput - sau imaginat - ca linearitate infinita, cu sau fara miscare. In lingvistica, unde timpul reprezentat se foloseste ca fond sau "grila" pentru studiul timpului "spus", mai ales a timpurilor verbale, au fost propuse sub acest aspect diverse modele; si fiecare din ele pretinde (sau aspira) sa corespunda obiectivitatii timpului sau, cel putin, timpului lingvistic - obiectiv, adica modului in care raportul dintre timpul reprezentat si timpul spus este conceput in diversele limbi. Intr-un model, timpul obiectiv e prezentat ca o singura linie statica, de-a lungul careia ne miscam noi, observatorii, sau, mai degraba, se misca vorbitorul (in momentul vorbirii), si mai exact "de la stanga la dreapta", sau dinspre trecut spre viitor. Intr-un alt model, timpul "de fundal" este reprezentat ca o linie in miscare ce provine din viitor, trece prin fata noastra sau alaturi de noi in momentul prezent (sau in momentul vorbirii) si se pierde apoi in trecut. Un alt model postuleaza doua linii in miscare contrara: o linie a timpului "gol", care se misca dinspre viitor inspre trecut si o linie care poarta lucrurile si evenimentele si se misca dinspre trecut inspre viitor. Dupa lingvistul danez Jens Holt, modelul cel mai acceptabil, si pentru ca este intuitiv cel mai realist, mai exact cel mai apropiat conceptiei ingenue care se manifesta in limba, este primul, deci cel al timpului imobil, simpla dimensiune a spatiului. Intr-adevar, este modelul cel mai comod pentru a stabili pozitia relativa a lucrurilor si evenimentelor in timp; si, in acest sens, el corespunde destul de bine conceptiei ingenue, asa incat, efectiv, raporturile intre diversele pozitii in timp se "vad" de obicei ca relatii pur spatiale. Dar nu corespunde, desigur, modelului in care este conceput timpul insusi, nici raportului simplu si primar intre timpul obiectiv si subiectul vorbitor. In limbile noastre, cel putin, timpul este mai degraba o linie care se misca dinspre viitor inspre trecut: viitorul este, tocmai, timpul "care vine spre noi" (cf. ital. avvenire , fr. avenir, sp. porvenir, rom. viitor si ital. l'anno che viene, anno venturo, sp. anos vendieros etc.), prezentul este timpul care se afla "in fata noastra"; preteritul, timpul care a trecut pe langa noi si care se afla acum in spatele nostru. Si chiar daca noi ne miscam, o facem in directie contrara timpului: avem trecutul nostru si istoria noastra in urma, iar viitorul in fata noastra.
3.Cu acesta am ajuns la cel de-al treilea apect al temei "Timp si Limbaj": la timpul ca pozitie in timp, "spusa" de limbajul insusi. Doua sunt functiile fundamentale ale limbajului, delimitate deja de Platon in Sofistul : dnom ein l gein, "a numi" si "a spune", functii corespunzatoare in limba, in linii mari, lexicului si gramaticii. Astfel, cuvinte ca tempo, passato, presente, futuro (timp, trecut, prezent, viitor) si chiar dire, parlare (a spune, a vorbi) etc. "numesc" si , deci, reprezinta propriul lor "denotatum", in timp ce forme ca parla, parlava, parlerà (vorbeste, vorbea, va vorbi), pe langa ca numesc generic actiunea de "a vorbi", spun ceva in plus: o atribuie cuiva ca actiune concreta si spun ca are loc, a avut loc sau va avea loc. Parte discursului care, pe langa functia lexicala a numirii are ca functie principala pe cea de a transforma "numirea" in "zicere", mai precis un cuvant sau un grup de cuvinte in fraza sau discurs, este verbul, si anume ca verb conjugat (ceea ce nu inseamna, totusi, ca n-ar fi posibile fraze fara verb). Si, deoarece enuntarea implica intotdeauna o incadrare temporala (chiar daca, eventual, e vaga sau de-a dreptul negativa), verbul conjugat este si acela care, de obicei, situeaza in timp "faptele"despre care se vorbeste (de aceea Aristotel definea verbul ca "substantiv cu timp"). Limbile in care - ca si in chineza - determinarile temporale nu se prezinta in insasi forma verbala, ci in afara sa, in particule de natura adverbiala, nu constituie o exceptie in aceasta privinta, deoarece si in acest caz determinarile temporale se aplica tocmai verbului. E adevarat ca, in anumite limbi, si semnificatii care corespund adjectivelor noastre pot fi temporalizati. Este vorba, deci, de adjective "verbale" (care contin verbul "a fi" si "copula propositionis") sau, daca doriti, despre "verbe - adjective". Astfel, in japoneza, nagai corespunde ital. lungo, dar nu inseamna simplu "lung", ci "a fi lung", "este lung" si tsumetai nu e pur si simplu "frig", ci " a fi frig", "este frig". Exista chiar limbi care poseda pronume temporalizate, un "eu actual", un "eu in trecut" etc. Oricum, verbul nu lipseste in nici una din limbile cunoscute si este peste tot "predicativ" prin excelenta. Dar sa ne limitam la limbile noastre, in care fara indoiala verbul desfasoara si spune intr-un fel oarecare "timpul" (chiar si atunci cand este categorie primara si nu exprima timpul si aspectul verbal). Dar care "timp"? Un lingvist german scrie ca timpul verbal (Tempus) nu are nimic de-a face cu timpul (Zeit) si ca, deci, timpurile ar trebui sa se distinga in primul rand dupa functiile lor textuale (in timpuri narative si timpuri descriptive, sau "de discutie", timpuri de prim-plan si de plan secund etc.). Dar in ceea ce priveste "timpul", este mai degraba o problema de termeni, pentru ca ceea ce in realitate vrea sa spuna este ca timpurile verbale nu desemneaza timpul cronologic sau "absolut", "timpul din calendar", ci timpul relativ, considerat din perspectiva vorbitorului si din punctul de vedere al momentului vorbirii, ceea ce este perfect adevarat. Intr-adevar, daca un scriitor scrie un roman de anticipatie a carui actiune se desfasoara, de exemplu, in 2050, se transfera ideal in acel "prezent" si povesteste nu un viitor, ci un trecut, fidel perspectivei pe care o adopta. Pentru a intelege in ce mod acest timp relativ, sau "gramatical", se leaga de timpul reprezentat, sau "lexical", trebuie sa tinem seama de doua lucruri: a) ca timpurile verbale nu desemneaza pozitii fixe, ci sfere temporale si, intr-un anume sens, sfere ne-limitate; b) ca timpul gramatical poate fi structurat dupa criterii diferite de cele ce se aplica timpului lexical.
Sferele temporale sunt "ne-limitate" in sensul ca sunt indefinit prelungibile. Preteritul si viitorul sunt delimitate dintr-o singura parte (trecutul, sa zicem, "la stanga", iar viitorul "la dreapta"), nu din punctul mobil al prezentului, ca si trecutul si viitorul timpului reprezentat, ci din momentul vorbirii (sau dintr-un alt moment luat ca punct de referinta) si pot fi extinse indefinit in cealalta parte, prima spre trecut, a doua spre viitor. Prezentul, apoi se supune unicei conditii de a contine momentul vorbirii si poate fi deci extins indefinit in ambele parti, atat spre trecut cat si spre viitor, pana la a coincide cu timpul infinit. Astfel, asertiunile universale de tipul: L'uomo e un animale razionale nu sunt desigur "atemporale", ci se refera la un prezent nelimitat sau "etern". Deci, chiar luand ca punct de plecare eventualele opozitii specifice ale oricarei limbi (o limba ar putea de exemplu, sa opuna nu preterito - presente - futuro [preterit - prezent - viitor], ci preterito/presente+futuro sau preterito+presente/futuro), structura timpului intuit, implicit sau "gramatical" este diferita de cea a timpului reprezentat explicit sau "lexical", cel putin in ceea ce priveste prezentul. Prezentul gramantical nu se afla intre prezent si viitor, ci, ca sa zicem asa, deasupra lor si, daca nu este delimitat conceptual de catre acestea, le contine, ajungand chiar sa le anuleze.
Cu alte cuvinte: opozitia gramaticala presente/preterito-futuro este "neutralizabila", in timp ce opozitia lexicala presente/passato/avvenire (prezent/trecut/viitor) nu este neutralizabila. Sa adaugam ca timpul gramatical poate prezenta subdiviziuni ulterioare, mai exact sfere mai mici in cadrul sferelor mai mari (timpuri "secundare" si "tertiare"; de exemplu, in sfera prezentului ital. ho fatto, fr. j'ai fait (am facut), "preterit al prezentului" si j'ai eu fait (facusem) "preterit al preteritului prezentului"), in vreme ce timpul reprezentat sau lexical nu cunoaste subdiviziuni ca perfect compus" ["passatoprossimo" - trad.lit.: "trecutul apropiat"] "mai mult ca perfect", "viitor anterior" etc. A se vedea despre toate acestea (si despre ceea ce urmeaza in legatura cu inactualitatea"), cursul meu universitar Das romanische Verbalsystem, publ.de T. Bertsch, Tübingen , 1976.
Structura timpului gramatical "spus", adica a raporturilor intre situarile in timp, poate fi, de altfel, mult mai complexa, si in acest caz chiar radical diferita de cea a timpului "numit", sau lexical. Timpul "numit" este intotdeauna timp liniar, undimensional, intr-un singur plan (lucru valabil si atunci cand este imaginat ca doua linii in miscare contrara ca in modelele care incearca sa surprinda raportul nemijlocit intre timpul in sine si pozitia in timp). Timpul "spus" in schimb, poate fi timp in mai multe planuri. Astfel, in limbile romanice se disting net, in sistemul verbal doua planuri temporale: planul actual al faptelor "efective" constituit din prezent, din trecutul zis "indepartat" ["remoto"] si din viitor cu subdiviziunile lor (de ex. ital. Vidi-vedo-vedrò ), si planul inactual in care se situeaza evenimente diminuate, intr-un anume sens, in realitatea lor sau in efectivitate" (de exemplu, pentru ca ele constituie doar fondul faptelor despre care se vorbeste, sau pentru ca se prezinta ca ne-intamplate, ca ipotetice, incerte, dependente de conditii determinate etc.). Miezul si timpul general sau neutru al planului inactual este in toate limbile romanice imperfectul care, nu este, deci, un timp al trecutului in adevaratul sens al cuvantului, ci mai degraba un fel de prezent al inactualului. In absenta precizarilor ulterioare, sau dimpotriva, cu explicite determinari contextuale ( ca de ex., in quel tempo, prima, pochi anni fa) [in acel timp, inainte de, cu putini ani in urma], imperfectul este interpretat desigur ca trecut dar, totusi, nu pe acelasi plan de efectivitate cu al unui trecut indepartat [in lb. rom.: perfect compus - N.T.] si adesea daca este contextual "prospectiv", ca expresie a ne-intamplatului (cf. due passi di piu e precipitava nel burrone [inca doi pasi si se pravalea in prapastie], adica "s-ar fi pravalit", dar tocmai, nu s-a pravalit). Dar cu cateva alte determinari (chiar numai situationale sau prozodice), dobandeste alte acceptiuni si se poate referi la prezent sau chiar la viitorul "real". Astfel, imperfectul folosit in constructia conditionala in italiana (mai ales in italiana populara si familiara) se referea - in primul rand in apodoza, adesea insa si in protaza - nu doar la trecut, ci si la momentul insusi al vorbirii si in apodoza si la un moment succesiv (cf. se avevo i soldi, te li donevo- daca aveam banii, ti-i dadeam; se dicevi quattro, penavi tanto - de ziceai patru, nu te durea capul); astfel se intampla in romana, spaniola, portugheza. Iar, in franceza, si j'avis este constructia obisnuita a prozelor conditionale la prezent. Imperfectul "indulgentei" sau "afectiv" se refera clar la prezent. Mama franceza care ii spune fiului Il était méchant, le petit garçon nu vrea sa spuna ca baiatul era inainte rau si acum nu mai este astfel, ci ca este rau si in momentul respectiv; i-o spune, totusi, cu afectiune si indulgenta (ii spune ceva de genul " esti cam rau, fiule"). Iar fata franceza care ii spune prietenului sau: Qu'est-ce qu'il avait mon petit gogo? Était-il faché? il intreaba pur si simplu: "Ce ai, iubitule? Esti poate maniat?". Tot la prezent si chiar la un viitor apropiat, se refera imperfectul "politetii", cf. ital. Volevo dirle(vroiam sa va spun), Mi domandavo se .(ma intrebam daca), sau port. O senhor dava-me fogo?, adica, literal, "Domnul imi dadea un foc?", pentru "Dati-mi un foc, va rog". Si, in mod sigur, la viitorul "real" se refera imperfectul zis "preludic" adica acel imperfect pe care copiii il folosesc cand isi distribuie rolurile pe care le vor juca intr-un joc, de exemplu in fraze ca: Atunci eu eram regele si tu erai regina; atunci, noi eram hotii si voi erati vardistii ["in acest joc pe care tocmai il vom juca"]. Acest imperfect se regaseste in toate limbile romanice, dar, intrucat modul de a vorbi al copiilor este relativ putin studiat (iar lingvistii dupa cum se spune, isi amintesc putin propria copilarie), a fost descoperit tarziu si aproape cu dificultate: mai intai, in franceza din Belgia, apoi in spaniola din America, pe urma si in spaniola din Spania si doar recent si in italiana si portugheza.
4. Sa trecem, in sfarsit la al patrulea si ultimul aspect al problemei noastre: la modalitatile de structurare in discursuri a timpului reprezentat si la tentativele de a domina timpul obiectiv si de a-l remodela sau de-a dreptul de a iesi din el.
Discutia explicita facuta de catre formalistii rusi, dar intuitiv cunoscuta si inainte, intre fabula si sujet, adica intre faptele "reale" care constituie, ca sa zicem asa, materia bruta a unui discurs si elaborarea lor in discursul insusi, a permis, printre altele, identificarea cu o mai mare precizie si clasificarea procedeelor care se aplica timpului in discursuri, in particular in discursul narativ. Se poate, in primul rand, atribui o functie figurativa dimensiunilor limbajului, facand sa coincida durata expresiei lingvistice cu durata faptelor prezentate sau narate. Sa reamintim, in acest sens, un exemplu antic, pe care l-am analizat in alta parte (Textlingvistik. Eine Einfuhrung, publ.de J.Albrecht, Tubingen, 1980, pp.132-133). Alceu, in celebrul fragment in care vorbeste de o nava in voia furtunii (ca este vorba sau nu despre o alegorie politica este indiferent din punct de vedere estetic), prezinta rostogolirea valurilor cu ajutorul urmatoarei expresii bimembre: tò m n g r nuen kuma klindetai // tò d nuen, "o unda se rostogoleste dintr-o parte,//o alta din alta". Ei bine, e evident ca aici dimensiunea primei sintagme (pe care ar trebui sa o citim scandand silabele: to - men - gar - en - then - ky - ma - ky - lin - de - tai), mai ales in contrast cu extrema scurtime a celei de a doua, vrea sa reproduca durata evenimentului care este descris (rostogolirea primei unde), in timp ce scurtimea celei de a doua sugereaza sosirea neasteptata a celeilalte unde: in timp ce asistam infricosati la apropierea amenintatoare a unei unde dintr-o parte, abia daca avem timp sa intoarcem capul si deja un alt val ne izbeste de cealalta parte. Intr-un alt sens, si Joyce, in Ulysses, face sa corespunda timpul discursului cu timpul actiunii narate: durata unei zile din viata protagonistului este in acest caz narata intr-adevar, mai mult sau mai putin, pe cuprinsul unei zile (e nevoie de aproximativ douazecisipatru de ore pentru a citi romanul). Alte observatii se refera la structurarea timpului propiu sujet-ului in comparatie cu cel din fabula. Timpul din fabula, al "faptelor asa cum s-ar fi putut desfasura in viata reala" si al persoanelor ca "persoane reale", este timp continuu, cu ritm constant, unitar (nesegmentat) si, deci, "unidirectional" si ireversibil. Timpul sujet-ului, in schimb, este intotdeauna discontinuu, prezinta ritmuri diverse si este segmentat, astfel ca poate fi, intr-un anume sens, si reversibil. Astfel, intr-o naratiune nu se povesteste tot timpul fabulei care ii corespunde, ci doar parti din el: o zi, de exemplu, apoi o alta, apoi o ora dintr-o a treia zi, apoi cinci minute dintr-o alta etc. Iar durata timpilor narativi izolati, care corespunde ritmului timpului narativ, poate fi diferita: foarte scurta pentru timpi "reali", foarte lunga si relativ lunga pentru timpi reali scurti sau foarte scurti, dar care se povestesc " cu toate amanuntele"; se poate, deci, povesti in ritm accelerat sau in ritm lent. Astfel, segmentele temporale ale sujet-ului pot fi asezate intr-o ordine diferita de cea in care se prezinta in timpul nesegmentat al fabulei: putem incepe, de exemplu, cu un moment in care un personaj dat are patruzeci de ani, sa trecem apoi la un eveniment din copilaria sa, apoi la unul de cand avea treizeci de ani etc., transferandu-ne inainte sau inapoi fata de ordinea cronologica. Si fiecare din aceste "alegeri" - cea a momentelor de povestit, cat si cea a ritmului narativ si cea a ordinii faptelor narate - este element constitutiv al sensului discursului si poate constitui eventual cauza acestuia. Toate acestea sunt lucruri destul de cunoscute si nu e nevoie, deci, sa insistam asupra lor. Sa vedem, mai degraba, ceea ce, referitor la timp, nu putem face in discursurile noastre. In primul rand, data fiind liniaritatea temporala a vorbirii - liniaritate "in sens unic" si absolut ireversibila - nu putem, in realitate, povesti "rasturnat", inversand directia insasi, orientarea temporala a faptelor narate. Timpul obiectiv al lucrurilor si al evenimentelor, in masura in care este vorba de fapte concret - reprezentabile, putem chiar sa ni-l imaginam "pe dos", cu conditia, totusi, de a nu vorbi despre el. In schimb, nu putem rasturna linia in sens unic a vorbirii, ordinea temporala a discursului, care nu este un eveniment imaginat, ci unul care se produce. Deci, nu putem face sa coincida (semiotic) acest eveniment care se desfasoara in mod necesar in directia care ii este proprie cu un fapt care sa se desfasoare in directie contrara. Putem, asta da, dispune segmentele sujet-ului in ordine exact inversa fata de fabula, sa incepem cu sfarsitul acesteia si sa sfarsim cu inceputul, dar pe fiecare segment trebuie sa-l povestim in directia sa (si in directia liniei discursului). Aproximativ astfel:
"Fabula" 1 2 3 4 5 6
I-----I-----I-----I-----I-----I------- >
"Sujet" 6 5 4 3 2 1
----- > ----- > ----- > ----- > ------ > ------ >
Intr-adevar, cand povestim, sa zicem, "de-a-ndaratelea", aceasta povestire nu e decat o situare in ordine cronologica inversa a momentelor izolate ce sunt narate. Este ceea ce face, cu segmente narative foarte scurte, Ilse Aichinger intr-o cunoscuta povestire (Spiegelgeschichte) care incepe cu funerariile protagonistului si se incheie cu nasterea sa; si, cu segmente mult mai ample, scriitorul catalan Manuel de Pedrolo, in romanul Balanç fins a la matinda, ale carui capitole sunt dispuse in ordine contrara cronologiei faptelor narate. Intr-adevar, Ilse Aichinger incearca mult mai mult: incearca sa dezvolte in sens contrar insesi faptele pe care le povesteste, ba chiar protagonistul este cel care, in agonie, "vede" propria viata ca intr-o pelicula proiectata inspre inapoi; astfel, orice proces orientat este substituit de procesul invers, fiecare miscare devine opusul sau, imbolnavirea devine insanatosire, cresterea devine micsorare, invatarea devine uitare (dez-invatare). Aceste inversiuni, totusi, sunt posibile doar in cazul actiunilor "ciclice" (cum se poate, de exemplu, inversa cantatul, vorbitul, privirea, surasul). Si, pe de alta parte, si "insanatosirea", "uitarea" etc. Sunt "inversul" imbolnavirii, a invatarii etc., doar semantic, si nu ca directie temporala a acestor proocese, si nici, mai ales, ca desfasurare a respectivelor semne lingvistice. Astfel ca experimentul scriitoarei austriece, alminteri foarte interesant si foarte sugestiv, demonstreaza tocmai ca ceea ce putem face deruland in sens contrar fotogramele unui film nu este posibil din punct de vedere lingvistic. Imaginea care reproduce faptele ramane chiar daca este inversata; dar cuvantul nu este imagine; este semn care numeste faptele. Iar semnul lingvistic inversat sau nu mai este semn, sau, in afara unor cazuri exceptionale, este un alt semn si, ca atare, prezinta la randul sau directia proprie oricarui semn de acest fel. Nu putem, decat, vorbind despre lucruri, sa evitam liniaritatea orientata a timpului "lucrurilor", pentru ca nu putem evita liniaritatea orientata a vorbirii.
Pe de alta parte, intrucat linia vorbirii este o linie unica, nu este posibil sa prezentam simultan intr-un discurss doua sau mai multe actiuni paralele. Orice actiune se desfasoara in timpul sau, deci unei serii de actiuni paralele ii corespunde o serie de "linii temporale" diferite, ceea ce inseamna ca intr-un discurs nu se poate povesti decat cate o singura actiune - ele putand fi prezentate doar succesiv. Daca doua sau mai multe actiuni se impletesc intr-un eveniment unic, ele pot fi considerate un intreg in ceea ce priveste acest eveniment, dar nu ca actiuni autonome. Astfel, in romanul lui Thornton Wilder, Podul de la San Luis Rey, o serie de existente se incruciseaza intr-un punct, dar in rest fiecare trebuie povestita separat (si succesiv), nefiind posibila nararea lor simultana, sau reducerea lor la o singura linie temporala. Paralelismul a doua sau mai multe actiuni poate fi declarat explicit ("In acest timp x facea y"); si putem chiar sa-l sugeram: de exemplu, povestind alternativ si in mod analog segmente identice ale acestor actiuni; dar nu putem sa-l reproducem concret intr-un singur text liniar.
Mai mult, liniaritatea vorbirii este desfasurare si succesiune, este liniaritate dinamica. In general, de aceea, vorbirea nu poate prezenta "nebeneinander"-ul decat ca "nacheinander" (fapt semnalat deja de Lessing, in Laocoon). Observatia este si mai valabila pentru discursul narativ, care este, desigur, discurs care accepta si reda timpul ca miscare si succesiune. Cu toate acestea, este totusi imposibil de concretizat intr-un context narativ simultaneitatea statica, coprezenta instantanee a lucrurilor si actiunilor, "timpul oprit" pe care il poate reda, de exemplu, o fotografie. O tentativa in acest sens apartine mexicanului Salvador Elizondo in pseudo-romanul sau Farabeuf o la cronica de un instante, in care incearca tocmai sa sugereze simultaneitatea - printre altele, repetand din cand in cand si mai mult sau mai putin in afara contextului fraze care se refera la aceeasi "imprejurare", practic neschimbate, ca : "Doctorul Farabeuf tocmai se apropie", "In acest moment doctorul Farabeuf tocmai trece strada" - dar, in realitate, fara a reusi sa concretizeze aceasta simultaneitate, pentru ca limbajul n-o permite: clipa nu poate fi "povestita", poate fi doar spusa, descrisa, comentata.
Dificultatile care apar in aceste cazuri privesc, oricum, mai degraba limbajul decat timpul. In fictiune, timpul insusi, docil, se lasa imaginat ca reordonabil, ca static, si chiar reversibil; iar problema care se pune este, de-acum, cea de a concilia temporalitatea proprie limbajului cu timpul narat. Dar acest timp este intotdeauna (chiar si atunci cand naratorul si protagonistul coincid in aceeasi persoana) timpul altuia, care nu implica propria noastra temporalitate. Mult mai putin docil este timpul universal in care suntem scufundati noi insine si care nu se lasa dominat, nici nu ne permite sa evadam din sfera sa; dimpotriva, nu se lasa nici macar reprezentat ca timp asa cum am vrea sa-l concepem: finit si totodata infinit, unul si totusi multiplu. Desigur, nenumaratele modele "concrete" imaginate in cursul timpului par sa ne garanteze ambele fapte: dominatia timpului si atemporalitatea celui care il domina. Astfel, modelul "timpului circular" (care, ca cerc, ar putea fi perceput intr-un singur moment in intreaga sa durata infinita de catre un observator extern lui), cel al timpurilor paralele corespunzatoare unor lumi diferite (in care, eventual, aceeasi persoana ar putea trai simultan in diverse ipostaze), sau cel al timpului ramificat imaginat de Borges intr-o celebra povestire, in care aceleasi personaje ar putea trai, in loc de o singura viata, diverse vieti posibile. Dar este vorba de iluzii, deoarece aceste modele nu conserva cat promit si, in realitate, nu sunt nici macare imaginabile, vreau sa spun concret reprezentabile, ca aplicate timpului manifestat ca timp: sunt modele total spatializate, figuri imaginate in spatiu. Timpul circular este un cerc in spatiu (imaginea propusa de Borges este, intr-adevar, cea a unei "gradini cu poteci care se bifurca"); iar observatorul care percepe timpul nu se gaseste propriu-zis in afara sau deasupra timpului infinit, ci doar in afara sau deasupra unei sectiuni a spatiului. Ni se spune, in plus, ca modelul timpului circular este valabil doar pentru Dumnezeu, nu si pentru noi ceilalti, muritorii. La fel, probabil, si cel al timpului in planuri suprapuse.
Reusim, in schimb, sa ne reprezentam in forma mai putin "spatializata" (si intrucatva mai apropiata de ideea de timp) ca opus al "timpului care trece" si, deci, ca evaziune din acest timp, permanenta, durata. Asa cum timpul care trece este "marcat", facut manifest de catre sucesiune si este cunoscut, deci, ca miscare, schimbare, sucesiune de evenimente, nastere si disparitie de lucruri si fiinte, non-miscarea, non-schimbarea, netransformarea (chiar relativa) devine tocmai negatia acestora, se prezinta ca atemporalitate. Iar aceasta este tema explicita a multor opere literare. Este si tema unei scurte poezii cu titlul in mod intentionat foarte lung a poetului spaniol Luis Rosales: Conción castellana de la duración frente al paso del tiempo , "Cantec castilian al permanentei in fata trecerii timpului", care, cu o evidenta izbitoare, opune permanenta timpului ca succesiune si schimbare. Dureaza si constituie de aceea negare a timpului care trece tot ceea ce, cel putin pentru experienta umana, se mentine egal cu sine insusi si neschimbat: "dureaza cochilia in pamant, dureza stejarul". Ba chiar, cu neschimbarea lor, aceste lucruri sunt si cele care, prin contrast ne fac sa percepem cu mai multa limpezime succesiunea si moartea altora, a celor tarate de timpul care trece ("la encina dura, y se advierte/la sucesión de la muerte"). Permanenta este si timpul insusi ca timp gol, de neschimbat, imobil si el fata de perindarea lucrurilor; si asemeni lui este cerul. Permanenta poate fi chiar si o miscare care pare a fi aceeasi din timpuri imemorabile: ca zborul fumului in cele doua Castillii, inaltandu-se ca o coloana eterna in timpul care trece: "¿Quién vio sien asombro el vuelo/del humo en las dos Castillas?" "Cine a vazut vreodata fara uimire zborul/fumului in cele doua Castilii?" (Nimeni, evident, nimeni). Si curgerea calma a unui rau pe sub podurile unui oras medieval, ramas aproape fixat in timpul sau, constituie permanenta si sugereaza eternitatea: "Dura el paso sosegado/del Duero por Tordesillas".
Se confirma, deci, ca opusul timpului ca miscare, schimbare, succesiune, decadenta si moarte este non-miscarea, non-schimbarea, permanenta, timpul fix, adica absolut, ca eternitate. De aceea, unicul mod de a evada din timpul care trece este refugiul in timpul absolut: sa devii, de exemplu, coloana eterna de fum in una din cele doua Castilii.
|
