Scrie un eseu argumentativ, de 2-3 pagini, despre o nuvela fantastica studiata, pornind de la ideile exprimate in urmatoarea afirmatie critica: "Pentru ca fantasticul sa-si impuna regimul este nevoie de o adevarata fisurii a ordinii existente, de o iruptie directa, brutala si invincibila, a «misterului» in cadrul mecanismelor si previsiunilor cotidiene ale vietii; invazia sacrului in teritoriul ordinii laice, profane; a supranaturalului in mijlocul naturalului; a faptului inadmisibil, absurd, imposibil, monstruos, in plin determinism comod si previzibil"(Adriano Marino, Dictionar de idei literare)
"SARMANUL DIONIS" de Mihai Eminescu
Teoria critica moderna statuteaza fantasticul ca un mod de reflectare a lumii prin uzitarea de elemente neverosimile, care au totusi legatura cu rea 818g64i litatea, astfel incat trasatura dominanta a operei fantastice sa fie ezitarea, atat personajul, cat si cititorul osciland intre a da faptelor o explicatie naturala sau una supranaturala.
In literatura culta, fantasticul este valorificat de scriitori ca: Ion Creanga, Ion L. Caragiale, Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade, Mihai Eminescu este insa cel care va deschide acest drum, promovand un fantastic de tip romantic-stiintific, el avansand idei despre fenomene ce vor fi descoperite abia in secolul al XX-lea. In proza, prin opere ca "Cezara", "Avatarii faraonului Tla", "Umbra mea", "Geniu pustiu", "Sarmanul Dionis", Mihai Eminescu se dovedeste preocupat pentru desfasurarea epica a unor imagini hipnagogice. Intre acestea, "Sarmanul Dionis" ocupa o pozitie singulara. Prin constructia riguloasa, cu o actiune mai dezvoltata ca a schitei shi povestirii, specii literare inrudite ale genului epic, prin actiunea pusa pe seama mai multor personaje, ale caror caractere se desprind din conflicte puternice si printr-o intriga complexa, opera literara "Sarmanul Dionis" reprezinta o nuvela. Caracterul fantastic rezida in: tema timpului si a transgregarii lui, tema iubirii, a metempsihozei, teme urmarite pe parcursul diegezei prin intermediul unor motive specifice literaturii fantastice, in doua lumi paralele ale aceluiasi univers, visul si realitatea si in modul de constructie al discursului narativ prin care este creeata ezitarea tipica operei de factura fantastica, ezitare intretinuta atat in raport cu cititotul, cat si cu personajul.
Primul argument cu coroboreaza statutarea acestei opere ca nuvela fantastica il reprezinta astfel tema timpului si a transgregarii lui, tema transmigratiei sufletelor, a iubirii, tema urmarita pe parcursul diegezei, pe baza unor motive specifice literaturii fantastice. Incipitul este la granita dintre cel de tip "ex-abrupto" si "captatio-belevolentiale" introducand cititorul in lumea fictionala a operei. Aceasta este plasata in sec al XIX-lea si debuteaza cu plimbarea meditativa a lui Dionis, un tanat de optsprezece ani, pe strazile noroioase ale Bucurestiului, intr-o noapte ploioasa. La ora doisprezece, dupa ce bea o cafea turceasca intr-o "taverna mohorata", cafeaua reprezentand un motiv tipic romantic, apa moarta fiind mereu vazuta ca un liant dintre spatiul real, lucid si cel al reveriei, se intoarce in camera sa, camera tipica poetului eminescian, unde, la lumina lunii, alt motiv romantic care faciliteaza transfigurarea, fantezia, meditatia, oniricul, citeste din cartea lui Zoroastru, o carte de magie cumparata de la anticarul Riven. Intriga este constituita de incercarea lui Dionis de a patrunde in taina acelei carti, el fiind transpus pe cale onirica intr-o alta lume, cu cinci sute de ani in urma, pe vremea lui Alexandru cel Bun. In desfasurarea actiunii este prefigurat motivul visului. Aici dionis este transformat in calugarul Dan. Crezand ca s-a visat in viitor, calugarul Dan ii marturiseste indrumatorului sau cultural, maestrul Ruben, gandurile sale si acesta il sfatuieste sa-si duca mai departe experienta. Dupa plecarea calugarului Dan, maestrul Ruben se transforma in reprezentantul suprem al fortei malefice, iar chilia sa intr-un spatiu diabolizat. Astfel, Dan face in mod inconstient un pact cu diavolul, Eminescu valorificand mitul faustian.
Lasandu-si umbra acasa, Dan, impreuna cu iubita sa, Maria, fiica spatarului Tudor Mesteacan, pleaca impreuna intr-o calatorie pe luna, reprezentand paradisul pierdut, peisajul selenar, fiind construit de Dan cu puterea mintii. Punctul culiminant este reprezentat de exilarea lor din acest paradis, Dan fiind pedepsit de divinitate pentru ca indraznit sa se creaza Dumnezeu, aici fiind reiterat motivul ingerului cazut. Intocmai ca Lucifer, Dan este exilat intr-o lume a durerii, shi "a vointei oarbe de a trai" - Schopenhauer. Pe Pamant este reintors in postura lui Dionis, care traverseaza perioade de luciditate, dar si de delir, atat din cauza experientei parcurse, dar si din cauza neglijarii traiului zilnic. Indragostit fiind de o tanara Maria, pe care o vede la o fereastra vecina cu a lui, ii scrie acesteia o scrisoare. In timp ce Maria citeste scrisoarea, il vede de la geam lesinand si insista ca tatal sau, impreuna cu un doctor sa descinda in camera acestuia. Maria il va ingriji, iar tatal ei, gratie tabloului din camera lui Dionis, tablou al tatalui acestuia, il recunoaste pe tanar ca fiind mostenitorul unei averi considerabile. Dionis se insanatoseste, se casatoreste cu Maria si naratorul lasa sa se inteleaga ca vor avea o existenta fericita. Astfel, in "Sarmanul Dionis" Eminescu se demosntreaza a fi indirect protestatar prin scufundarea in lumea visului si a fanteziei, cu un remediu contra suferintelor din mediul terestru.
Al doilea argumen in sprijinul ideii ca aceasta opera este fantastica il reprezinta modul de individualizare a personajului, pastrat coerent in doua situatii specifice, in doua lumi parelele ale aceluiasi univers, visul si realitatea. Ca instanta narativa este personaj romantic exceptional, situat fiind in intamplari iesite din normal, principal, deoarece el sustine diegeza, tridimensional, deoarece evelueaza pe parcursul operei si eponim deoarece se gaseste in titlul operei, titul ce contine o usoara structura antitetica deoarece Dionis vine de la numele zeului Dionysos, zeul desfatarii, ai veseliei. Ca referent uman, Dionis beneficiaza si de portret fizic shi portret moral. Acestea se deslusesc fie prin caracterizare directa, prin parerea naratorului, ale unor alte personaje, sau chiar a personajului insusi, sau indirecta prin fapte si vorbe. Din punct de vedere fizic este de o frumusete stranie, feminina, dezvaluita de o sensibilitate exagerata, piele alba, palida, ochi negri, par negru, lung. Dionis are infatisarea unui poet, este imbracat saracacios, neglijent, structura fizica e marcata de o anumita noblete, parul lasat in dezordine, fruntea inalta, boltita, sugerand inteligenta. Este un tanar abia iesit din adolescenta, aflat la varsta eroului din basm, intr-o clipa decisiva a vietii, cu o sanatate subrada, o anemie accentuata, ce duce la dese lesinuri, boala aristrocratica, generata de un sustinut efort intelectual. Din punct de vedere moral este un om onest, cu un suflet sensibil, capabil de sentimente dincolo de obisnuit, un tanar ce gandeste la propria sa existenta. Are o nevoie foarte puternica de afectiune, suporta greu singuratatea. Este inclinat spre reverie, traieste cufundat in lumea ideilor care I se par aievea in timp ce lumea obisnuita I se pare un vis. Dionis asemenea celorlalte personaje principale ale prozei eminesciene, precum Toma Nour, Ioan, Fat-Frumos sau Genarul, este expresia genului sau a titanului si a inteligentei, sau a fortei transformatoare.
Un alt argument care statuteaza incadrarea acestei opere in specia literara de nuvela fantastica vizeaza modul de cinstructie al discursului narativ prin care este creeata ezitarea, atat in raport cu personajul, cat si cu cititorul, ezitare tipica literaturii fantastice. Deoarece naratorul cunoaste deznodamantul si isi permite sa faca rememorari si anticipari, el fiind creatorul absolut al povestii, tiparul narativ al acestei nuvele este unul auctorial. Insa, se intalneste si tiparul narativ actorial, naratorul intrand in pielea unui personaj, atunci cand Ruben se transforma in instanta suprema a fortei malefice.perspectiva narativa este heterodiegetica, deoarece in relatare predomina verbele la persoana a III-a: "devenea", "era", "visa", iar naratiunea este simultana creand impresia cititorului ca i se povesteste pe masura ce se deruleaza actiunea, ca si cum aceasta I s-ar perinda prin fata ochilor. Naratorul este extradiegetic, nefiind implicat ca personaj, omniscient si detasat. Raportul dintre narator si felul in care este prezentata actiunea se realizeaza prin intermediul focalizarii zero, sau "viziune din spate", naratorul cunoscand absolut tot, atat despre personaje, cat si despre diegeza si a focalizarii interne fixe, variabile sau "impreuna cu", in care naratorul cunoaste actiunea doar din punct de vedere al unui personaj. Naratorul uziteaza un procedeu care va deveni norma in secolul XX in proza moderna, intertextualitatea, inserand aici, in cadrul discursului narativ, pozia scrisa de Dionis si scrisoarea acestuia pentru Maria si incearca sa comita o capcana textuala pentru a amplifica ezitarea specifica prozei fantastice, surprinzand cititorul prin afirmatia: "Calugarul Dan se visase mirean cu numele Dionis", impunand astfel incertitudinea asupra identitatii personajului. Finalul reia motivul vietii ca vis, naratorul dorind sa prilejuiasca cititorului, in urma lecturii acestei opere, un moment de motivatie asupra existenteii umane.
Asadar, "este nevoie de o adevarata fisura a ordinii existente" pentru ca fantasticul sa-si impuna regimul, sunt necesare "iruptia directa, brutala si invincibila" a misterului in cotidian, "invazia sacrului in profan, a supranaturalului in mijlocul naturalului., a faptului inadmisibil, absurd, imposibil, monstruos, in plin determinism comod si previzibil".
|
