Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza






DICTIONAR DE MITOLOGIE GREACA SI ROMANA - litera M

Gramatica











ALTE DOCUMENTE

Cazuri si Functii
verbe care cer dativul
Adjectivul
Perfectul Prezent Continuu ( Present Perfect Continuous)
Lectia 3: Adjectivul
Anafora
ASPECTS OF ENGLISH SPELLING
Teste - APTITUDINI VERBALE
Exercitii cu Past Simple si Continuous
DICTIONAR DE MITOLOGIE GREACA SI ROMANA - litera B


DICŢIONAR DE MITOLOGIE GREACĂ sI ROMANĂ - litera M

Ma. Numele unei zeite asiatice venerate īn Capadocia. Cīnd grecii au venit īn con­tact cu populatiile de acolo au identificat-o pe zeita cu Enio, divinitate feminina a raz­boiului si a macelurilor; romanii au operat o transpozitie analoaga, asociind-o pe Ma cu Bellona.

Mac. Planta consacrata Demetrei, aparīnd adesea ca atribut al zeitei īn reprezen­tarile figurate, macul este legat de mitul lui Mecon: iubit de Demetra, a fost trans­format de aceasta īn floare pentru a se sustrage mortii harazite tuturor fiintelor omenesti. Macul apare si printre atribu­tele zeului Hipnos, Somnul, īnfatisat uneori cu o floare de mac īn mīna sau purtīnd pe cap o cununa de maci; reprezentari simi­lare pot fi īntīlnite cīteodata īn cazul Noptii si al Mortii.

Livius relateaza o anecdota curioasa referitoare la maci si la regele roman Tarquinius Superbus. De multa vreme Tarquinius era īn razboi cu cetatea Gabii si nu reusea sa o cucereasca; a hotarīt atunci sa recurga la īnselatorie. A aban­donat pregatirile militare, dīnd impresia ca a decis sa renunte la cucerire, si 1-a trimis pe cel mai mic dintre fiii sai, Sextus, la Gabii: aici tīnarul a cerut gazduire, pre-tinzīnd ca e satul de samavolniciile tatalui sau. Vorbele lui au fost atīt de convinga­toare, īncīt cei din Gabii l-au primit bine­voitori, iar īn scurt timp a reusit chiar sa le intre īn gratii. Consolidīndu-si pozitia si autoritatea īn cetate, Sextus a trimis un om de īncredere la tatal sau, ca sa-1 īntrebe ce trebuia sa faca acum, cīnd putea lua initiativa si Gabii era īn mīinile sale. Tarquinius 1-a primit pe mesager īn gra­dina si, aparent fara sa-i dea nici un ras­puns, absorbit de gīnduri, a retezat cu un baston capetele macilor mai īnalti care

cresteau printre firele de iarba. Sextus a interpretat mesajul si a eliminat toate personajele mai importante din Gabii, po-tolindu-i pe ceilalti cu tot felul de recom­pense 19319y243t : astfel, cetatea a cazut aproape pe nesimtite prada Romei (Livius, 1.53-54). si astazi expresia italiana „maci īnalti" se refera la persoanele cu mai mare auto­ritate si importanta.

Macareu (gr. Maxapeug, -iuq; lat. Maca-reus, -i). 1) Fiul lui Eol; a fost īndragostit de propria lui sora, Canace, cu care a za­mislit-o pe Ise, numita uneori Macareida. Vezi si Canace.

2) Unul dintre fiii lui Licaon (Apollodor, Biblioteca, 3.8.1).

3) Unul dintre lapiti (Ovidiu, Metamor­foze, 12.447).

Macaria (gr. Maxapia, -<xg). Fiica lui Hera-cle si a Deianirei. Dupa moartea tatalui, s-a refugiat īmpreuna cu fratii sai la Atena si a avut un rol īnsemnat īn victoria pe care acestia au repurtat-o asupra lui Euristeu ; de altfel, un oracol prorocise ca Heraclizii urmau sa īnvinga daca avea sa fie sacri­ficata o tīnara de vita nobila. Macaria s-a oferit sa fie victima (vezi, de asemenea, Heracle si Heraclizi).

> Prezente īn literatura antica. Este amintita īn tragedia Heraclizii a lui Euripide ; Pau-sanias (1.32.6) spune ca dupa sacrificarea Macariei atenienii au dat numele ei unui izvor de la Maraton.

Macaros (gr. Moxapog, -ou). Rege din insula Lesbos, fiul lui Helios si al Rodei. Potrivit unor versiuni ale mitului, s-a refu­giat pe insula, parasindu-si tinutul natal, Rodos, dupa uciderea fratelui sau Tena-ges. Dupa alte izvoare, era fiul lui Eol si tatal Amfisei. O alta povestire spune ca era fiul lui Crinacos, nascut din Zeus ; s-a

MACEDO

518

nascut īn Ahaia si a ajuns īn Lesbos dupa potopul lui Deucalion (vezi), devenind regele insulei. I-a dat-o de sotie pe fiica sa Metimna lui Lesbos (vezi) din Tesalia. Macaros a mai avut o fiica, Mitilene, care a dat numele unei cetati din Lesbos. Uneori izvoarele īl numesc, īn loc de Macaros, Macareu.

  Prezente īn literatura antica. Macaros este amintit īn Iliada si e mentionat de mai multi istorici (Diodor din Sicilia, Strabon, Pausanias, Dionysos din Halicarnas), pre­cum si de Nonnos din Panopolis (Dioni­siacele, 14.44). Uneori este identificat cu Macareu, 1.

Macedo (gr. MccxeSw, -ovog; lat. Macedo sau Macedon, -onis). Eroul care a dat numele Macedoniei. Era fiul lui Zeus sau, potrivit altor izvoare, al lui Eol, ori al lui Licaon. O traditie pe care ne-o transmite Diodor spune ca era fiul lui Osiris si fra­tele lui Anubis.

  Iconografie. De obicei, Macedo este repre­zentat cu o platosa din piele de lup si avīnd pe cap o teasta de lup īn chip de coif.

Macedonia (gr. MaxeSovfa, -ag ; lat. Mace­donia, -ae). Regiunea, al carei nume pro­venea, potrivit legendei, din cel al eroului Macedo, a fost scena unor culte si mituri de origine mai ales traca. Divinitatile vene­rate īn mod deosebit erau grecesti, dar unele epitete ale lor tradeaza influenta cultelor locale. Zeul suprem era Zeus, con­siderat tatal eroului eponim si numit cu epitetul Etairides, īn cinstea caruia aveau loc sarbatorile numite Etairideia; Afro-dita era invocata cu epitetul Zeirene, iar Artemis cu cel de Gazoria. Heracle era con­siderat stramosul neamurilor Argeazilor si Antigonizilor, iar epitetul sau, Kynagi-das, īl asocia cu vīnatoarea. Dionysos era venerat, ca Dionysos Sabazios, īmpreuna cu satirii si silenii. Un spirit local al apei si al aerului era venerat cu numele Bedy si a dat numele cetatii Edesa. Cultul cabi-rilor si al Dioscurilor a fost adus din Samo-trace. īn epoca romana s-a afirmat, pe līnga cultul divinitatilor egiptene, cel al asa-nu-mitului Calaret trac (vezi). Multe rituri erau celebrate personal de suveran, īn spe­cial ceremonia de īnmormīntare a solda­tilor morti īn lupta. O sarbatoare anuala de purificare, Xandica, marca īnceputul campaniilor militare.

Macelo (gr. MaxeXXw, -oue;; lat. Macello, -us). Eroina greaca, fiica lui Damon si sora Dexiteei. Cele doua surori i-au primit īn casa lor pe Apollo, Zeus si Poseidon, coborīti pe pamīnt ca sa-i distruga pe Telchini (vezi), care otravisera cīmpurile udīndu-le cu apa din Styx.

Prezente in literatura antica. Mitul, mai putin cunoscut, este mentionat de Bachi-lide si de Nonnos din Panopolis (Dionisia­cele, 18.35 si urm.), precum si īn Ibis.

Macistos (gr. Maxiaxog, -oo). Fiul lui Ata-mas si fratele lui Frixos. Dupa el a fost numita cetatea Macistos din Elida, pe care a īntemeiat-o.

Macris (gr. Mcxxpit, -iSot). Fiica lui Aris-teu. L-a crescut pe micul Dionysos, pe care Hermes l-a īncredintat ei si tatalui sau īn insula Eubeea.

Macrobi (gr. Mocxpofkoi, -iov ; lat. Macrobii, -orum). Populatie mitica din Etiopia, carac­terizata prin viata lunga a membrilor sai, care ajungeau pīna la o mie de ani.

Maghiran. īn mod traditional, maghira­nul era asociat īn mitologie cu figura lui Himeneu, zeul ocrotitor al casatoriei; Catul īl īnfatiseaza īn cīntul 61 avīnd pe cap o cununa „de maghiran īnmiresmat", īn ritul nuptial roman, si mireasa purta o cununa de maghiran.

Magie. Prima referire la magie īn mito­logia clasica o īntīlnim īn cīntul 10 din Odiseea, unde se descrie vrajitoria prin care Circe īi transforma pe tovarasii lui Ulise īn porci, oferindu-le un amestec de brīnza, faina de orz, miere si vin de Pramne. La efectul bauturii se adauga atingerea baghetei vrajitoarei. Ca sa se apere de vra-jile Circei, Ulise, ajutat de Hermes, folo­seste o planta magica, numita Moly (vezi). Puterile Circei nu se limiteaza īnsa la capa­citatea de a-i transforma īn animale pe cei aflati īn apropierea sa sau de a domestici lupii si leii, care īi surprind pe tovarasii lui Ulise prin blīndetea lor; ea poate pre­vedea viitorul si cunoaste tainele pentru a se apropia de lumea infernala. īntr-ade­var, multumita profetiilor si sfaturilor sale Ulise īndeplineste riturile necesare pentru a intra īn contact cu lumea mortilor: sapa o groapa īn pamīnt, face o libatie cu miere, vin, apa si lapte, īnjunghie doua oi negre

519

MAGIE

si lasa sīngele lor sa se scurga In groapa. Astfel, sufletele mortilor, atrase de sacri­ficiu si bīnd sīngele, pot sa intre pentru o vreme īn legatura cu lumea celor vii (Odi­seea, 11).

Circe este cea mai veche figura de vraji­toare din mitologia clasica, īnsa nu si sin­gura, īntrucīt magia ocupa un loc important īn numeroase povestiri mitologice. īn multe cazuri, magia atinge chiar dimensiunea religioasa, cel mai adesea aspecte ale reli­giei care nu sīnt bine documentate, desi critica moderna a propus diferite criterii pentru operarea unei distinctii īntre ma­gie si religie; de pilda, cel conform caruia magia tinde sa impuna, sa manipuleze sau sa obtina prin īnselatoria si constrīngerea unei vrajtorii sau a unei formule, pe cīnd religia cere umil, prin ofranda sau ruga­ciune, ori cel ce subliniaza aspectul privat si secret al riturilor magice, care adesea se desfasoara noaptea, īn locuri rezervate adeptilor, spre deosebire de riturile reli­gioase, deschise de obicei tuturor si care au loc īn aer liber, la lumina zilei. īn ciuda numeroaselor diferente dintre ele, magia si religia au, din multe puncte de vedere, radacini comune, asupra carora chiar mito­logia aduce putina lumina. Nu este exclus ca īn Grecia unele credinte fundamentale din cadrul magiei sa poata fi puse īn lega­tura cu o serie de culte cu origine foarte veche, īn special cu cel preindo-european al Pamīntului-Mama ; o data cu afirmarea noilor populatii grecesti si a cultelor lor, traditiile religioase mai vechi au trecut īntr-un plan secundar, fara sa dispara īnsa complet, ci continuīnd sa fie practicate īn taina. Este posibil ca vrajitoarele ca Circe sa reprezinte figuri care sa fi fost initial zeite sau preotese ale Pamīntului-Mama (cunostintele lor despre radacini, ierburi, ciuperci si tot ce are legatura cu pamīntul poate confirma acest lucru) si ca noul lor rol, cu toate aspectele malefice si nelinis­titoare pe care le comporta, sa constituie rodul interpretarii date de noua civilizatie a īnvingatorilor unei civilizatii mai vechi, ce fusese supusa. Riturile si traditiile care nu mai erau pe deplin īntelese si cunos­cute, precum si cele provenind din regiu­nile straine si, prin urmare, resimtite ca exotice si īn mare parte nestiute au putut fi interpretate nu ca religie, ci ca acea forma

distorsionata a religiei care, pentru grecii si romanii din epoca clasica, era adesea magia. Nu īntīmplator se credea ca vra­jitoarele din Grecia proveneau din zone considerate īndepartate si exotice, ca Tesalia si regiunile din jurul Marii Negre; īn lumea romana se bucurau de mare faima magii marsilor, o populatie cu tra­ditii destul de diferite de cele ale romani­lor. De altfel, cuvīntul „magie" este asociat cu un trib sau cu o casta straina, originara din vechiul Iran (Media), casta magilor, experta īn ceea ce priveste ritualul si cunos­tintele religioase. Potrivit grecilor si roma­nilor, magii erau preotii lui Zoroastru si ai lui Ahura Mazda, iar acestor figuri divine li se atribuia inventarea magiei. Probabil ca traditiile ai caror purtatori erau magii li se pareau foarte exotice si extrem de vechi grecilor si romanilor, alimentīnd cer­titudinea ca acestia aveau acces la o cunoas­tere secreta, magica. Eticheta de rit magic s-a aplicat īn general si atunci cīnd, o data cu raspīndirea crestinismului, īn anumite zone din Galia si Britania s-au mentinut īn secret uzante si culte de origine celtica si greco-romana; īn ochii aducatorilor noii religii, zeul cu coarne venerat de celti si Pan venerat de romani, de pilda, s-ar putea contopi, oferind prototipul pentru imagi­nea diavolului, care īn crestinism este asociat cu magia.

Printre personajele carora mitologia cla­sica le confera dimensiunea magiei figu­reaza īn primul rīnd vrajitoarele, cum sīnt Circe, pe care am mentionat-o, sau Medeea (vezi); este extraordinara descrierea vraji­toriei prin care cea din urma īi reda tine­retea socrului sau Eson īn Metamorfozele lui Ovidiu (7.159 si urm.): „Mai lipseau trei nopti ca luna sa-si īmplineasca īn īn­tregime golul coarnelor si sa se faca rotunda. Cīnd a stralucit plina si cu chipul īntreg a privit pamīntul, Medeea a iesit din casa īmbracata īn haine lungi, cu picioarele goale si cu parul revarsat pe umerii goi. Neīn­sotita de nimeni īsi poarta pasii ratacitori īn tacerea muta a miezului noptii". Vra­jitoare trebuie sa fi fost si Pasifae, regina cretana care, prin magie, a facut ca din trupul necredinciosului sau sot Minos sa iasa, īn timpul īntīlnirilor cu nenumara­tele sale iubite, mici animale care le uci­deau. O mare vrajitoare a Antichitatii a

MAGIE

520

fost si Canidia, amintita de Horatiu (Epode, 5 si Satire, 8); nu mai putin celebra este Erihto, descrisa de Lucan (Pharsalia, 6) ca avīnd trasaturi īnspaimīntatoare si res­pingatoare ; spre deosebire de celelalte vrajitoare din mitologie, care, pe līnga fap­tul ca sīnt temute, sīnt si iubite ca femei, Erihto provoaca doar spaima si dezgust. Printre vrajitoare poate fi citata si Dido, judecind dupa episodul povestit de Vergi-liu īn cīntul 4 din Eneida, unde nefericita regina īndeplineste un ritual complicat ca sa-si distruga iubitul, pe Enea, care a hotarīt sa o paraseasca pentru a-si duce la īndeplinire misiunea de a īntemeia un im­periu; dupa ce īnalta un rug mare īn curtea palatului, ajutata de o vrajitoare experta, ea aduce un sacrificiu zeilor in­fernali. Disperata, dīndu-si seama ca nici macar magia nu o poate ajuta sa-si recu­cereasca iubitul, Dido se sinucide.

Magiei i se asociaza, de asemenea, per­sonaje aflate la granita dintre mitologie si istorie, ca Orfeu, Empedocle sau Pitagora. Orfeu (vezi) este poet si muzician, iar prin arta sa reuseste sa vrajeasca animalele si plantele, īmblīnzind fiarele si facīnd chiar si copacii sa-1 urmeze. In plus, poate sa coboare īn infern si sa se īntoarca, iar cīnd trupul sau e taiat īn bucati, capul sau, prin magie, continua sa cīnte si sa rosteasca profetii. Lui Empedocle i se atribuia capa­citatea de a face minuni, de a aduce ploaia, de a potoli furtunile si de a vorbi cu mortii. Se credea ca si Pitagora avea puteri magice: animalele īl ascultau, rīurile īl salutau cīnd trecea pe līnga ele, se spunea ca avea darul profetiei si al ubicuitatii. Mai tīrziu, pre­rogative analoage si rolul de magi li se atribuie lui Apollonios din Tyana si lui Apuleius din Madaura, autorul unei opere intitulate Metamorfoze; protagonistul aces­teia, Lucius, este un diletant care se īntīl-neste cu un grup de vrajitoare si ajunge la ananghie (la un moment dat se transforma īn magar), dar scapa multumita interven­tiei lui Isis si devine un adept al misterelor acesteia. īnsusi Apuleius a fost acuzat de magie si s-a aparat scriind o Apologie care ne-a fost transmisa sub titlul De magia. īn cazul acestor personaje, ca si īn multe scrieri ale lui Lucian din Samosata, magia si filosofia apar strīns legate.

Practicile magice si puterile oculte descrise īn povestirile mitologice sīnt numeroase.

Ele presupun capacitatea de a ghici viitorul, de a transforma materia prin metamorfoze si de a intra īn contact cu lumea mortilor. Sibilele mitologice sīnt maestre īn arta profetiei; prin vrajile sale, Circe poate sa transforme oamenii īn animale si sa dea sfaturi īn legatura cu evocarea mortilor; Medeea cunoaste cele mai īntunecate practici ale magiei negre. Ultimele doua se bucurau de faima nu doar īn mituri, ci si īn realitate, atīt īn Grecia, cīt si la Roma. stim, de pilda, ca īn lumea romana formulele de blestem erau īnscrise pe asa--numitele tabellae defixionis sau devotionis, bucati sau lame de metal depuse īn mor­minte pentru a facilita legatura cu lumea infernala sau atīrnate de o statueta de ceara īnfatisīnd persoana īmpotriva careia se īndreptau blestemele. Textele bleste­melor, pastrate īn putine exemplare atīt īn Grecia, cīt si la Roma, cuprindeau de obicei o invocatie catre zei si lista neno­rocirilor invocate īmpotriva victimei. Cīt despre efigia de ceara, aceasta era supusa unei serii de torturi corespunzatoare chi­nurilor dorite pentru persoana reprezen­tata, apoi era asezata īn apropierea casei acelei persoane sau īn mormīntul unei rude de-ale sale, sau, mai simplu, la coltul stra­zilor. In lumea greaca, acest obicei este atestat de Platon, care īn legile statului sau ideal introduce prevederi speciale īmpo­triva lui. O alta marturie, la granita dintre istorie si legenda, ne ofera Res gestae Ale­xandri Macedonis a lui Iulius Valerius, unde sīnt descrise practicile magice efectuate de un mag, Nectanebo, asupra unei statuete ca sa o īnsele pe mama lui Alexandru cel Mare, Olimpiada, si sa o faca sa viseze ca se uneste cu Zeus Ammon: „El modeleaza din ceara un trup de femeie, īi da numele reginei, īl asaza pe un patut, aprinde lumi­nari īn jurul patului si varsa deasupra un lichid din ierburi tari, rostind un descīntec bun si tainic; urmarea a fost ca regina a crezut ca i se īntīmpla, īn somn, tot ce īi spunea el figurii de ceara" (1.5.102 si urm.). Eficienta atribuita practicilor magice efec­tuate asupra statuilor sau efigiilor este con­firmata de Filostrat (Vita Apollonii, 5.12), potrivit caruia magii, convinsi ca statuile zeilor erau totuna cu zeii īnsisi, credeau ca pot obtine ceea ce voiau torturīnd sta­tuile   divinitatilor.   si  practicile   magice

521

MAIA

destinate sa aduca īnapoi persoana iubita, cum sīnt cele īnfaptuite de Dido sau cele amintite īntr-una dintre idilele lui Teocrit, au consecinte teribile pentru iubit daca vraja nu va avea efectul dorit. īn practicile magice se īncadreaza si credintele de tip astrologie (vezi Astrologie), sedintele de spiritism (o descriere detaliata ne ofera Ammianus Marcellinus, 29.1.25-32), cele mai variate practici de divinatie (vezi Pre­zicator si Divinatie), utilizarea amuletelor, aimbolurilor si formulelor magice si īn general tot ceea ce se poate plasa īn cadrul Superstitiilor (vezi).

Zeii care apar strīns legati de lumea ma­gica sīnt Hermes, identificat cu egipteanul Thot (vezi Hermes Trismegistul) ; Hecate, care īmpreuna cu Persefona este venerata ca zeita a vrajitoarelor; Selene, Luna, sta-pīna astrelor noptii; Pan, care a influentat imaginea canonica a diavolului; si Apollo, datorita rolului sau de zeu oracular.

Prezente īn literatura antica. Numeroase texte si izvoare epigrafice ne ajuta sa īnte­legem complexa lume a magiei īn Antichi­tatea clasica. Limitīndu-ne la cele strīns legate de dimensiunea mitului, mentionam pasajele din Odiseea si din Eneida pe care le-am citat anterior, Argonauticele lui Apollo-nios din Rodos (4.1635 si urm.), Idila 2 a lui Teocrit (Vrajitoarele), adaptata liber īn Egloga 8 a lui Vergiliu, papirusurile gre­cesti magice, Epodele (5) si Satirele (1.8) lui Horatiu, Bellum civile al lui Lucan, unele tragedii ale lui Seneca (īn special Medeea si Hercules Oetaeus), Viata lui Apollonios din Tyana a lui Filostrat, De magia si Meta­morfozele lui Apuleius, precum si diferite dialoguri ale lui Lucian (īn special Menipos sau necromantia, Corabia, Alexandru sau profetul mincinos, Iubitorii neadevarului). Unele aspecte ale superstitiei sīnt eviden­tiate īn Caracterele lui Teofrast si īn tra­tatul Despre superstitii al lui Plutarh.

Magna Mater. Cu acest nume („Marea Mama") o indicau romanii pe zeita Cybele, de origine frigiana, considerata mama zei­lor si indicata īn Grecia cu apelativul Meter sau Megale Meter, „Marea Mama". Vezi Cybele si Rhea.

Magnes (gr. MdŢVT|s, -r\Toq ; lat. Magnetes, -is). 1) Erou grec care a dat numele Mag-nesiei. Se spunea ca era fiul lui Eol si al Enaretei si tatal lui Dictis si al lui Poli-

dectes, nascuti din iubirea lui cu o naiada ; alte izvoare īl considera fiul lui Zeus si al Tiei sau fiul lui Argos si al Perimelei, fiica lui Admetos, si spun ca 1-a avut ca fiu pe Himeneu sau pe Pieros.

  Prezente īn literatura antica. Izvoarele īl citeaza īn special ca sa ne ofere genealogia sa (de pilda, Apollodor, Biblioteca, 1.3.3, 7.3 si 9.6; Antoninus Liberales, Transfor-mationes, 23 ; Hyginus, Astronomica, 2.2).

2) Unul dintre pretendentii la mīna Pe-nelopei, pe care Ulise īi gaseste īn palatul sau la īntoarcerea īn Itaca dupa razboiul troian.

  Prezente īn literatura antica. Este amintit de mitografii tīrzii, dar nu apare īn Odi­seea (Apollodor, Epitome, 7).

Mahaon (gr. Maxexwv, -ovoc;; lat. Machaon, -onis). Fiul lui Asclepios si medicul arma­tei grecesti īn timpul razboiului troian, īmpreuna cu fratele sau Podalirios a co­mandat trupele din Trica, Itome si Ehalia. Este amintit de Sofocle (Filoctet, 1333) pentru ca a vindecat vechea rana a lui Filoctet. īn multe dintre īntreprinderile sale medicale sau militare era asistat de fratele sau. A fost ucis de Euripilos, fiul lui Telefos.

  Raspīndirea cultului. Era venerat fie singur, fie īmpreuna cu Podalirios sau cu Asclepios.

  Prezente īn literatura antica. Mahaon este mentionat īn diferite pasaje din Iliada, unde, printre altele, īl vindeca pe Mene-laos (4.200 si urm.) si este ranit īn lupta de Paris (11.505 si urm.). Este citat īn pasa­jul din Filoctet pe care l-am mentionat, pre­cum si īn Mica Iliada, unde este descrisa moartea sa.

Mahereu (gr. Maxcupeue;, -ewc;). Preot din Delfi. L-a ucis pe Neoptolem, fiul lui Ahile, chiar īn sanctuarul din Delfi, īntr-o īnca­ierare (vezi Neoptolem). Literal, numele sau īnseamna „omul cu cutitul".

Maia (gr. Mala, -ag; lat. Maia, -ae). Fiica lui Atlas si a Pleionei; era cea mai mare dintre Pleiade si cea mai frumoasa dintre cele sapte surori. īmpreuna cu Zeus l-a conceput pe Hermes, care s-a nascut īntr-o pestera de pe muntele Cilene din Arcadia. Ei i-a fost īncredintat Arcas, fiul lui Zeus si al nimfei Calisto. īn greaca, termenul „Maia" era apelativul cu care se indica o

MAIMACTERIA

522

mama, o doica, o femeie batrīna si bine­voitoare sau chiar o „bunica".

Initial, zeita cu acelasi nume venerata īn lumea romana nu avea nici o legatura cu Maia greaca, ci era asociata cu cultul lui Vulcan; la 1 mai, flamen Volcanalis aducea un sacrificiu īn cinstea ei (Macro-biu, Saturnaliile, 1.12.18). Cīnd a fost iden­tificata cu zeita greaca, a fost asociata nu numai cu Mercur, dar si cu luna mai, care i-a fost consacrata īntrucīt era perioada cīnd cresteau plantele (numele Maia era pus īn legatura cu radacina mag, ce indica cresterea); 15 mai a devenit astfel ziua principalei sale sarbatori.

Prezente īn literatura antica. Imnul homeric catre Hermes, 5 si urm., unde are epitetul „cea cu cozi frumoase"; Odiseea 14.435; Hesiod, Teogonia, 948; Eschil, Choeforele, 813. Maia romana este amintita de Gellius, Noctes Atticae, 13.23.1 si urm., si de Ma-crobiu, Saturnaliile, 1.12.18 si urm.

Maixnacteria (gr. rā McujjLaxTfjpia). Sar­batori religioase grecesti care aveau loc la Atena īn ziua 20 a lunii Maimacterion (noiembrie-decembrie), īn cinstea lui Zeus cel „furtunos si violent", de la care pro­venea numele lunii, cu trimitere evidenta la vremea din anotimpul respectiv. Sarba­toarea avea caracter misteric si īn cursul ei se aduceau sacrificii zeilor.

Maimuta. Venerate ca divinitati īn Egipt, maimutele erau bine cunoscute si īn lumea greaca si romana din cele mai vechi timpuri: din epoca minoica, de exemplu, s-a pastrat, īn insula Thera (Santorini), o splendida fresca īnfatisīnd mai multe mai­mute albastre. Mitologia asocia maimu­tele cu figurile Cercopilor (vezi), creaturi intrigante, mereu gata de īnselaciuni, tīl-harii si glume rautacioase: Zeus i-a pedep­sit transformīndu-i „pe toti īn animale urīte, ce pot sa para asemenea si totodata neasemenea omului: le-a chircit trupul, le-a turtit nasul, le-a brazdat fata cu zbīr-cituri batrīnesti, le-a acoperit capul cu par galbui si i-a trimis sa locuiasca īn aceasta insula", adica īn Ischia si Prohita, numite Pitecusa sau Insulele Maimutelor; dar īnainte de aceasta „le-a scos din īntrebuin­tare vorbirea de mai īnainte si limba fa­cuta pentru juraminte strīmbe; le-a lasat numai atīt: sa se poata vaieta printr-un

strigat tipator" (Ovidiu, Metamorfoze, 14.93-100). Maimutelor le-ar putea fi asi­milati si „semi-cīinii", hemicines — potrivit unor comentatori antici, un popor legen­dar ce traia pe tarmul Pontului Euxin, aproape de tara nu mai putin legendarilor hiperboreeni; aveau cap ca de cīine si chiar felul īn care vorbeau era asemanator latratului unui cīine.

Maiuma (lat. Maiuma, -ae). Sarbatoare religioasa romana care se celebra īn fie­care an īn luna mai, de-a lungul Tibrului si pe litoralul din Ostia. Numele ei deriva de la cel al lunii cīnd avea loc, maius īn latina, si care era legat la rīndul lui de cel al zeitei Maia, o veche divinitate italica, identificata ulterior cu Maia (vezi) a grecilor.

Malia (gr. MaX£a, -ac;; lat. Malea, -ae). Pro­montoriu aflat la extremitatea sud-estica a Laconiei, īn Pelopones; are o faima trista īn literatura antica, īncepīnd cu Horner, din cauza vīnturilor si a curentilor care īl faceau sa fie extrem de periculos pentru navigatori. īn Odiseea putem citi adesea despre eroi si ambarcatiuni care, ajunse la „capul Maīia cel stīncos", sīnt luate de curenti si izbite de stīnci.

Maloforos (gr. MaXoepopoc; sau MT)Xo<p6pog, -ou). Literal, „purtatoare de rodii", īn gene­ral „fructifera", dar si „aducatoare, produ­catoare de vite". Numele o indica īn special pe Demetra. Cultul sau era atestat īn Grecia si īn Sicilia. Descriind cetatea greceasca Megara, Pausanias spune ca, „ajunsi īn portul numit astazi Niseea, īntīlnim un sanctuar al Demetrei Maloforos. Despre nume se povesteste, printre altele, ca primii oameni care au crescut oi īn acest tinut au numit-o Maloforos pe Demetra" (1.44.3). Sensul de „producatoare de vite" pare sa fie atestat si de reprezentarile pe monede.

Raspīndirea cultului. Demetra era vene­rata cu acest epitet atīt īn Grecia propriu--zisa, cīt si īn coloniile din Magna Grecia, din Occident. Potrivit unei inscriptii, īn Sicilia īi era īnchinat un templu la Selinunt; datorita pozitiei sale, acesta constituia probabil locul de oprire a cortegiilor fune­bre ce se īndreptau catre necropola de la Manicalunga, aflata īn apropierea cetatii.

Mama, vezi Femeie.

Mama, Zeita, vezi Cybele si Rhea.

523

MANIA

Mamercus (gr, Majiepxog, -ou; lat. Ma-mercus, -i). 1) Erou roman ale carui fapte, povestite de Plutarh, seamana din multe puncte de vedere cu cele ale eroului grec Meleagru. Mamercus s-a nascut din iubi­rea lui Marte pentru o muritoare numita Silvia; destinul sau era legat de o lance pe care zeul i-o īncredintase femeii. Mamer­cus, devenit un vīnator ager, i-a daruit iubitei sale trofeul unui mistret īnfricosa­tor, pe care īnsasi zeita Ceres īl trimisese īn acel tinut. Fratii mamei sale s-au opus īnsa si au vrut ca ramasitele fiarei sa ra-mīna īn familie. Mīnios, Mamercus si-a ucis unchii; la rīndul sau, Silvia, ca sa-1 pedepseasca, a dat foc lancii de care era legata viata fiului sau, iar Mamercus a murit (pentru o confruntare vezi Meleagru). 2) Erou latin, al carui nume corespunde numelor italice ale lui Mamers, sau Mamer-tos, sau Mavors, identificati la rīndul lor cu Marte. Mamercus era considerat fiul lui Pitagora (ori, potrivit altor versiuni ale mitului, al lui Numa Pompilius) si poreclit Aemilius, literal „cel nobil", datorita bunei sale cuviinte. Romana gens Aemilia īl con­sidera stramosul sau (Plutarh, Aemilius, 2; Numa, 8).

Mamers sau Mamertos (gr. Majieptot, -ou; lat. Mamers, -ertis). Veche divinitate sa­bina si osca identificata cu Marte (vezi).

Mamurius (gr. Majioupios, -ou; lat. Ma-rnurius, -i). īn mitologia romana era un artizan de origine osca, īnsarcinat de Numa Pompilius sa realizeze unsprezece copii perfect identice ale unui scut sacru pe care zeii i-1 daruisera īmparatului, ca zalog al ocrotirii si victoriei Romei. Prin faurirea acestor scuturi, numite Ancyla (vezi), īm­paratul urmarea ca originalul sa fie mai greu de identificat si sa īmpiedice astfel orice tentativa de furt si orice stricaciune, care ar fi avut consecinte nefaste pentru Roma. Scuturile au fost īncredintate preo­tilor salieni, iar necunoscutului artizan care le-a realizat i s-a īngaduit onoarea, ceruta de el drept unica recompensa, de a fi amintit īn cīntecul cu care preotii īnso­teau procesiunea solemna a acestor scu­turi. In fiecare an, la 14 martie, aveau loc la Roma sarbatorile numite Mamuralia, īn timpul carora se evoca figura lui Mamu­rius, personificat de un batrīn care era lovit cu nuiele albe si alungat din cetate.

Prezente īn literatura antica. Figura lui Mamurius este amintita, printre altele, de Ovidiu (Fastele, 3.389), Plutarh (Numa, 13) si Dionysos din Halicarnas (2.71). Pro-pertiu (4.2) īl citeaza ca autor al statuii de cult a zeului Vertumnus de la Volsinii.

Manes (gr. Mavrig, -ou sau MavTJt, -ou). Rege din Frigia, fiul lui Zeus si al Geei, Glia; īmpreuna cu Calirhoe i-a zamislit pe Attys, Cotis si Acmon.

Mani (lat. Manes, -ium). Cu acest termen sīnt indicate īn general īn lumea romana spiritele mortilor care, privite colectiv ca masa nediferentiata, erau venerate ca divi­nitati. Sigla D.M.S. prezenta pe morminte si īn inscriptiile funerare īnseamna Dis Manibus Sacrum. Manii erau venerati colectiv īntr-o serie de sarbatori religioase (Feralia, Parentalia, Lemuria); datorita identificarii manilor cu mortii īn totali­tatea lor, poetii le foloseau numele pentru a indica lumea de dincolo sau pentru a face trimitere la divinitatile infernale, ca Hades sau Persefona. Abia īn epoca impe­riala manii au dobīndit o conotatie mai specifica, iar termenul a ajuns sa indice sufletul fiecarui mort (vezi si Lari).

Mania (gr. uavia, -ag; lat. Mania, -ae). 1) In mitologia greaca, termenul, care are aceeasi origine cu verbul jiaivoucu, „a se īnfurii, a-si iesi din fire", capata nuante diferite. Ca substantiv propriu, la plural, indica o serie de divinitati asemanatoare eriniilor sau Eumenidelor (vezi), īn parte abstractiuni, īn parte figuri divine propriu--zise, genii infernale prin intermediul carora se manifesta mīnia divina (Pausanias, 8.34.1). Ca substantiv comun, indica īn primul rīnd nebunia, furia si dementa, cu multiplele lor manifestari, la baza carora ar sta, potrivit mai ales gīndirii arhaice, interventia fortelor supranaturale: nebu­nul e „atins" de zeu sau de un demon. īn al doilea rīnd, mania, īnsotita uneori de ad­jectivul „divina", indica o conditie spiri­tuala extatica, ciudata, straina de modul obisnuit de a gīndi al oamenilor (Platon, Phaidros, 245a; Democrit, B 18 Diels); prin urmare, se poate referi la creativi­tatea poetica, īnteleasa mai degraba ca forta divina, straina omului, decīt ca talent īnnascut („posedare de catre muze", dupa cum spune Platon); de asemenea,

MANNUS

524

poate desemna delirul profetic, al carui patron este Apollo, potrivit lui Platon (Ti-maios, 71e), si care, īntr-adevar, se mani­festa īn cazul profeteselor sale, Pythia si Sibila, precum si al preotesei lui Zeus de la Dodona; profetismul extatic se practica si īn alte sanctuare din Grecia si Asia Mica. Cuvīntul grecesc ce indica divinatia (jidv-tic,, „mantica") era pus de antici īn lega­tura cup.aivop.ai, avīnd sensurile amintite mai sus, iar mitologia si traditia literara ne-au transmis mai multe exemple de posedare profetica: īn afara de preotesele oracolelor bine cunoscute, ca Sibila si Pythia, pe care le-am mentionat, tot atītea simboluri reprezinta Casandra, īn special īn Agamemnon al lui Eschil, Teoclimenos īn cīntul 20 al Odiseii sau profetesa lui Apollo din Argos, care, potrivit lui Plutarh (Phyrr., 31), alerga pe strazi urlīnd ca vede cetatea plina de lesuri sīngerīnde. Mania ca posedare divina, independenta de func­tia profetica, este fundamentala īn riturile dionisiace; Herodot scrie ca „Dionysos īi face pe oameni sa se poarte ca niste nebuni" (4.79.3), fiind posedati de zeu; el pune aceasta afirmatie īn gura scitilor. Prin urmare, granita dintre posedarea divina (ce genereaza poezia sau virtutile profetice) si nebunie pare adesea extrem de labila; pentru alte aspecte vezi si Nebunie.

2) Cu acest nume era indicata īn lumea romana o veche divinitate, considerata mama, strabuna sau, īn orice caz, o ruda a Larilor (vezi) si asociata atīt cu manii, din evidente ratiuni de omofonie, cīt si cu asa--numitele Larvae (vezi). Era venerata īn timpul sarbatorilor numite Compitalia (vezi). īn Etruria era asociata cu zeul mor­tilor, Mantus. La plural, numele desemna niste statuete artizanale care erau expuse īn timpul acelorasi sarbatori.

Mannus (lat. Mannus, -i). Divinitate a ger­manilor. Era considerat fiul lui Tuisto (vezi) si stramosul diferitelor populatii ale germanilor occidentali (Tacitus, Germa­nia, 2).

Manteion (gr. jmvTeiov, -ou). Termen gre­cesc cu care se indicau atīt locul unde se afla un oracol, cīt si raspunsul oracolului.

Mantica. Arta divinatiei la greci. Vezi

Divinatie si Mania.

Manto (gr. Mavxw, -oue;; lat. Manto, -us). Fiica prezicatorului Tiresias. Avea, la rīn-dul ei, darul profetiei, iar fiul sau, Mopsos, a fost si el prezicator (Apollodor, Biblioteca, 3.7.7; Diodor din Sicilia, 4.66). Potrivit traditiei, ea a dat numele cetatii Mantova. Este celebra evocarea sa īn Divina Come­die a lui Dante (Infernul, 20.55 si urm.).

Mantova. Cetatea este amintita īn mitolo­gie deoarece a fost īntemeiata, potrivit lui Vergiliu, de miticul Ocnus sau, potrivit lui Statiu, de mama acestuia, celebra prezica­toare Manto, fiica lui Tiresias, care i-a dat numele ei. Dupa alte versiuni ale mitului, numele cetatii era legat de cel al lui Man­tus, un zeu infernal etrusc.

Manturna (lat. Manturna, -ae). īn lumea romana, divinitate feminina care ocrotea casatoria si īn special mireasa.

Mantus. Cu acest nume era indicat īn Etru­ria un zeu infernal venerat īmpreuna cu o figura feminina, asociata de asemenea cu lumea mortilor, numita Mania (vezi, 2).

Maraton (gr. Mapa-9wv, -wvoc,; lat. Mara-thon, -onis). Eroul care a dat numele regiu­nii Maraton (al carei erou eponim era, potrivit altei traditii, Maratos : vezi). Era fiul lui Epopeu, regele din Sicion, si a avut doi fii, Sicion si Corint, de la care si-au luat numele cetatile respective.

Maratos (gr. Ma'pafloc,, -ou; lat. Mara-thos, -i). Eroul care a dat numele regiunii Maraton. A luat parte la expeditia condusa de Dioscuri si de cumnatul lor Ehemos īm­potriva Aticii, unde Tezeu o dusese pe Elena, sora Dioscurilor (vezi Tezeu, Dioscuri, Ehe­mos). Un oracol a prorocit ca victoria īi va reveni celui care va aduce un sacrificiu uman īn cinstea zeilor; Maratos s-a oferit ca victima si le-a adus Dioscurilor victoria, īn amintirea acestei fapte, numele lui a fost dat regiunii Maraton; potrivit unei alte traditii īnsa eroul eponim al zonei ar fi fost Maraton (vezi).

Prezente īn literatura antica. Mitul este amintit de Plutarh, ca episod secundar al povestirii lui Tezeu (Tezeu, 32).

Mare. īn mitologie, marea era considerata regatul lui Poseidon, zeu caruia, la īm­partirea universului de catre Zeus, i-au

525

MARE

revenit apele. Poseidon mergea pe valurile marii īn carul sau tras de cai cu coama de aur si copite de argint, care la trecerea lor potoleau furtunile. Adīncurile erau populate de nimfele marii, nereidele; Poseidon s-a unit cu una dintre ele, Amfitrita, care a devenit astfel regina apelor. īn valuri tra­iau alte creaturi divine, ca Nereu, „batrī-nul marii" despre care vorbeste Homer, tatal nereidelor, dotat cu capacitatea sin­gulara de a lua cele mai diferite forme; Forcus, pe care cīteva izvoare īl considera tatal sirenelor; Triton, cel pe jumatate om si pe jumatate peste, ce face parte din cor­tegiul lui Poseidon si se multiplica, mai ales īn iconografie, īn numerosi Tritoni identici. īn mare traiau si creaturi mon­struoase, care uneori ieseau din valuri si reprezentau o amenintare pentru locuitorii de pe uscat, cum este balaurul de care Perseu a salvat-o pe Andromeda sau taurul trimis de Poseidon pe plaja unde Hipolit īnvata sa mīne carul, sau monstrul īn forma de sarpe care 1-a sugrumat pe Laocoon, ori Scila si Charibda, un teribil si permanent pericol pentru navigatori. De altfel, īn contrast cu aceste viziuni īnspai-mīntatoare, marea era si locul prietenos unde traiau delfinii care l-au salvat pe Arion, ori splendidul regat vizitat de Tezeu la īndemnul lui Minos; acesta i-a cerut celui dintīi sa demonstreze ca era īntr-ade­var fiul lui Poseidon aducīnd din adīncuri un inel pe care el īl aruncase.

Pe fundalul peisajelor marine se desfa­soara unele dintre cele mai celebre epi­soade sau cicluri din mitologia clasica: interminabilele peregrinari ale lui Ulise si ale lui Enea, care calatoresc pe mari si ajung sa cunoasca toate aspectele lumii apelor, de la cel senin si linistit la furtu­nile de neoprit; periculoasa īntoarcere a eroilor greci din razboiul troian ; aventura Danaei, īncredintata valurilor dupa ce a fost īnchisa īntr-un cufar īmpreuna cu fiul sau nou-nascut; tragica poveste de dra­goste a lui Hero si Leandru; rapirea lui Dionysos de catre pirati. Pe valuri trec repede Zeus, preschimbat īn taur, cu Europa īn spate ; Chrisomalos, berbecul cu līna de aur, cu Frixos si Hele; Dedal, ma­rele sculptor si arhitect fugit din Creta, si fiul sau Icar, ambii avīnd cīte o pereche de aripi. Unii dintre acesti eroi s-au prabusit

īn adīncuri, ca Icar si Hele; īn mare se arunca, disperat, si regele Egeu din Atena, convins ca fiul sau Tezeu a pierit īn lupta cu Minotaurul din Creta, si exemplele ar putea continua. De unele dintre aceste epi­soade mitologice se leaga numele atribuite marilor, īn Antichitate. Astfel, numele Marii Egee se lega de tragicul sfīrsit al regelui Egeu din Atena; cel al Marii Ionice -de peregrinarile lui Io, transformata īn vaca si urmarita de Hera din cauza ca Zeus era īndragostit de ea; īn acelasi mit, Bosforul face aluzie la „trecerea vacii** (acesta este sensul termenului grecesc); Helespontul, „marea Helei", e asociat cu tristul sfīrsit al Helei, iar marea din jurul insulei Samos a fost numita, dupa Icar, Marea Icariana. Mai putin tragic a fost destinul lui Tirenos, eroul eponim al etrus-cilor (numiti de greci tirenieni), care si-a legat numele de cel al Marii Tireniene.

Marea furtunoasa nu se multumeste sa īnghita ambarcatiuni si oameni sau sa pre­lungeasca la nesfīrsit īntoarcerea eroilor greci dupa īnfrīngerea Troiei (dupa cum o lunga perioada de vreme senina le īmpie­dicase multa vreme plecarea), ci ajunge sa scufunde o īntreaga insula, un veritabil con­tinent, Atlantida, ce dispare īn valuri īn doar cīteva ceasuri. Nu e de mirare deci ca anticii aduceau sacrificii marii si adīncuri-lor ei, aruncīnd īn apa tauri si cai, animale foarte īndragite de Poseidon. Sursa perma­nenta de pericol, marea constituie īnsa si un drum lung, ce īndeamna la calatorii īn cele mai īndepartate locuri, indiferent daca e vorba de mitica expeditie a corabiei Argo pornita īn cautarea līnii de aur sau de īntemeierea istorica a unor colonii. Marea reprezinta bariera insurmontabila care īn­conjoara insulele locuite de zei (insula lui Calipso, insulele lui Eol), īmpinge īn de­partari inaccesibile pamīnturile destinate eroilor dupa moarte (Insulele Fericitilor), īngradeste locurile ultime si regiunile din necunoscut (ultima Thule), marcheaza gra­nitele extreme ale lumii (rīul Oceanos, un soi de mare enorma, ce se revarsa mereu īn sine si dincolo de care nu mai exista nimic).

Imensa si lipsita de forma, īn mitologie marea ofera adesea fundalul ideal pentru meditatiile eroilor. īn primul cīnt al Ilia-dei, preotul Chrises se duce sa mediteze

MAREA MAMĂ

526

pe malul marii; la fel procedeaza si Ahile; īn Odiseea, cel ce reflecteaza pe plaja este Ulise, care īsi ia ramas-bun de la nimfa Calipso. īn anonima Viata a lui Euripide, si poetul tragic este prezentat meditīnd īntr-o pestera de pe malul marii. Fundalul marin, „rīsul nemarginit al valurilor", apare īn Prometeu īnlantuit al lui Eschil. Literatura latina pare sa fie mai putin sensibila fata de lumea marii, desi īn Octavius al lui Minucius Felix apare un frumos peisaj marin, īn care trei prieteni se plimba pe plaja; aici ne aflam īnsa īn afara mitologiei. Este interesant sa obser­vam ca lumea romana are o atitudine pre­cauta si rezervata fata de navigatie si de mare īn general; pentru a indica navigatia se folosesc metafore inspirate din viata agricola (sulcare, arare - a brazda, a ara marea), iar īn unele pasaje Horatiu si Tibul dau impresia ca socotesc nelegiuita ideea de a porni pe mare. īn mod analog, mitologia latina, daca se exclud povestirile provenind dintr-o serie de precedente gre­cesti sau care se inspira īntr-o oarecare masura din acestea, ca mitul lui Enea, lasa putin spatiu marii si creaturilor ce o populeaza.

Marea Mama, vezi Cybele si Rhea.

Marele Zeu (gr. 0e6g MeŢott). Numele unui zeu venerat īncepīnd cu epoca elenistica īn unele colonii grecesti de la Marea Nea­gra. Este atestat exclusiv de documentele iconografice si epigrafice; se prezinta ca o figura masculina cu vesminte drapate, ce are de obicei īn mīna cornul abundentei. Este vorba, evident, de o divinitate hto-niana, a carei identificare ramīne dificila. Raspīndirea cultului sau īn Tracia ne face sa ne gīndim ca ar putea fi vorba de un zeu local; nu este exclus ca sub numele sau generic sa se ascunda cel al unei divinitati misterice pe care era interzis sa o numesti si sa existe o legatura īntre aceasta figura si un misterios tfeoc; venerat īmpreuna cu Demetra la Eleusis.

Margites (gr. Ma.py(Tr\q, -ou). Numele se refera la protagonistul unui mic poem comic care s-a pierdut, intitulat Margites si considerat de izvoarele antice opera lui Homer. Eroul, al carui nume trimite la grecescul jiapfoc;, „prost", provenea dintr-o

familie foarte bogata si se remarca prin prostie. Figura lui a aparut adesea īn lite­ratura populara a multor tari; īn traditia greaca cunoastem numele unor personaje analoage: Coroibos, Melitide etc.

Mariandinos (gr. Mapiavfiuvog, -ou). Fiul lui Fineu; a dat numele populatiei mariandi-nilor, care traiau īn Bitinia. De asemenea, a domnit asupra Paflagoniei si a bebricilor. Potrivit altor traditii, era fiul lui Cimerios, al lui Frixos sau al lui Zeus.

Marica (lat. Marica, -ae). Nimfa venerata īn lumea romana ca mama lui Latinus si sotia lui Faunus. Era adorata īn special īn cetatea Minturnae, unde īi era īnchinata o padure sacra līnga rīul Liris. Vergiliu nu­meste zona din jurul cetatii Maricae litora.

Maris. Divinitate din lumea etrusca; a fost identificata cu Marte (vezi).

Marmax (gr. Mapjict?, -axo?). Erou grec; s-a numarat printre pretendentii la mīna Hipc iamiei, fiica lui Enomaos. A concurat cu aiesta din urma īn cursa de care, cu cele doua iepe ale sale, Partenia si Erifa. A fost ucis de Enomaos si a fost īngropat alaturi de cele doua animale (pentru deta­liile legate de cursa de care vezi Pelops).

Maron (gr. Mapwv, -wvoc;; lat. Maro, -onis). Preot al lui Apollo īn cetatea Ismaros din Tracia. Era fiul lui Evantes si nepotul lui Dionysos sau, potrivit altor izvoare, fiul lui Dionysos si tovarasul lui Silen, sau chiar fiul lui Silen. īn Odiseea, el īi da­ruieste lui Ulise, īn semn de recunostinta pentru ca fusese ocrotit de eroul grec, ce īi crutase familia īn timpul jefuirii cetatii, vinul dulce si tare cu care Ulise 1-a īmba­tat pe ciclopul Polifem, reusind astfel sa se salveze (vezi Ciclopi). Textele literare ulterioare subliniaza legatura dintre Maron si Dionysos, iar vinul, prezent deja la Homer, devine deosebit de important: Maron īl urmeaza pe Dionysos īn expeditia sa īn India; desi e batrīn si-i tremura picioa­rele, pare sa īntinereasca atunci cīnd tre­buie sa cīnte imnuri īn cinstea lui Bacchus si mai ales cīnd vinul intra īn scena.

Prezente īn literatura antica. Maron este amintit īn Odiseea (9.197 si urm.), īn Ci­clopul lui Euripide, unde e prezentat drept fiul lui Dionysos, īn Dionisiacele lui Nonnos

527

MARTE

din Panopolis (15.141 si urm.), unde apare ca prototipul betivului, si īn Fabulele lui Hyginus.

Marpesa (gr. MapTr-ncro-a, -r\q; lat. Mar-pessa, -ae). Fiica lui Evenos. Pentru detalii vezi Idas.

Marsias (gr. Mocpcruag, -ou; lat. Marsyas sau Marsya, -ae). Numele unui faimos satir de origine frigiana, protagonist al unei īn­fruntari cu Apollo. El a gasit din īntīm-plare un flaut care īi apartinuse Atenei si pe care aceasta īl aruncase, dīndu-si seama ca atunci cīnd cīnta la el trasaturile i se schimonoseau. Marsias a luat pretiosul instrument si a vazut ca scotea singur sunete dulci, minunate. Entuziasmat de descoperirea lui, a avut īndrazneala sa-1 provoace pe Apollo la o īntrecere muzi­cala ; conditia a fost ca īnvingatorul sa faca ce vrea cu cel īnvins. Apollo a cīntat din lira, iar Marsias din flaut. Muzele, chemate ca judecatoare la īntrecere, i-au acordat victoria lui Apollo.

Asa cum fusese īntelegerea, Apollo a facut ce a vrut cu adversarul sau; ca sa-1 pedep­seasca pentru trufia lui, 1-a legat de un copac si 1-a jupuit de viu. Sīngele lui a de­venit izvorul omonim, iar Apollo i-a atīrnat pielea la iesirea din pestera de unde izvora cursul de apa (format, potrivit unor surse, din lacrimile celor care l-au plīns).

Prezenta frecventa a statuilor lui Mar­sias īn pietele cetatilor antice a fost inter­pretata uneori ca un avertisment la adresa trufiei si arogantei; la Roma ea putea con­stitui īnsa si o trimitere mai explicita la activitatea poetica si muzicala.

  Prezente īn literatura antica. Figura lui Marsias este amintita de Herodot (7.26), Livius   (38.13.6),   Ovidiu   (Metamorfoze, 6.383 si urm.) si altii. Povestea flautului aruncat de Atena si luat de Marsias apare īn Ditirambul catre Marsias al lui Mela-nipide. Pausanias (10.30.9) spune ca Mar­sias a inventat o forma muzicala pentru flaut si oboi, numita metrion aulema.

  Iconografie. Marsias a fost reprezentat de multe ori īn ceramica greaca; o fresca a lui Zeuxis, pierduta, dar amintita īn izvoarele antice, īl īnfatisa pe Marsias legat, īnainte de tortura. īntrecerea dintre Apollo si Mar­sias era reprezentata pe un soclu de la Mantineea, atribuit lui Praxitele (Atena, Muzeul National); īnsa cea mai celebra

opera este grupul sculptural al lui Miron (cunoscut prin intermediul unor copii izo­late ale pesonajelor) īnfatisīndu-i pe Atena si Marsias.

Marte (lat. Mars, -tis). Veche divinitate romana, identificata ulterior cu zeul grec Ares (vezi). La sabini si osci, numele origi­nar al divinitatii era Mamers ; Mars apare ca o forma prescurtata pentru Mavers sau Mavors.

Dupa Iupiter, Marte era zeul cel mai vene­rat īn Roma antica. Era considerat tatal

lui Romulus si deci, indirect, īntemeieto­rul natiunii romane. Adesea e desemnat ca Mars Pater, de la care deriva formele Marspiter si Maspiter, analoage lui Iupiter. īmpreuna cu Iupiter si Quirinus alcatuia celebra triada de zei tutelari ai Romei; legendarul rege Numa Pompilius consa­crase fiecaruia dintre ei un preot numit flamen.

La Roma, Marte era venerat īn principal ca zeu al razboiului, īncīt īn unele cazuri razboiul īnsusi este indicat cu termenul mars. Preotii sai, salienii, dansau īn cin­stea lui īn armura, iar cīmpul unde aveau loc exercitiile militare era numit, dupa el, Cīmpul lui Marte. īn acelasi timp īnsa, fiind tatal lui Romulus, Marte era consi­derat ocrotitorul a numeroase activitati, printre care agricultura ; de asemenea, era zeul ocrotitor al cresterii animalelor, fiind venerat cu apelativul Silvanus. Uneori, Marte e identificat cu Quirinus, un alt zeu din triada principala a panteonului roman, ocrotitor al cetateanului ca atare, cu drep­turile si īndatoririle sale.

Prin urmare, Marte apare sub trei aspecte diferite: ca zeu al razboiului era numit Gradivus ; ca divinitate ocrotitoare a muncii cīmpului era numit Silvanus; īn fine, īn raportul sau cu statul era numit Quirinus.

Sotia lui Marte era numita Neria sau Neriene, reprezentīnd femininul lui Nero, echivalentul sabin al termenului „puter­nic". Animalele sacre ale lui Marte erau lupul si ciocanitoarea. La Roma existau numeroase temple īnchinate lui Marte; cel mai important se afla dincolo de Poarta Capena, pe Via Appia; un alt templu im­portant i-a fost consacrat de Augustus lui Marte Ultor, īn For. Epitetul Ultor i-a fost atribuit īn epoca lui Augustus pentru a comemora recuperarea īnsemnelor arma­tei din mīinile partilor.

MASCĂ

528

O legenda curioasa, amintita de Ovidiu īn Fastele, povestea ca Marte, īndragostit de Minerva si dezamagit de incoruptibili­tatea zeitei, a apelat la ajutorul batrīnei Anna Perenna (vezi Anna). Aceasta īnsa a reusit sa-1 īnsele, asezīndu-se īn pat īn locul zeitei si rīzīnd apoi de naivitatea lui.

  Epitete. Silvanus, Gradivus, Quirinus si Ultor erau principalele sale apelative.

  Raspīndirea cultului. Dupa cum am vazut, chiar īnainte de identificarea sa tīrzie cu zeul grec Ares era venerat de numeroase popoare italice (sabini, ernicieni, marsi, al caror nume, ca si cel al mamertinilor, de­riva din cel al lui Marte) si īn unele cetati din Latium, ca Alba, Lavinium, Praeneste sau Aricia. Sarbatorile dedicate lui Marte cadeau īn general īn lunile martie si octom­brie si erau celebrate de salieni si de arvali. Cele mai importante erau feriae Marti, la 1 martie; Equiria, pe 14; agonium Mar­tiale, pe 17; Quinquatrus, initial pe 19; Tubilustrium, pe 23. īn octombrie aveau loc Equus October, pe 15, si Armilustrium, pe 23. Era tipica ceremonia lustratiei, ce se desfasura pe Cīmpul lui Marte, la alta­rul zeului. Primavara avea loc si ritualul asa-numitului  ver sacrum,  caracteristic popoarelor italice si legat de cultul lui Marte: sub ocrotirea zeului, un grup de tineri īsi paraseau patria si plecau sa īnte­meieze o noua comunitate. Simbolul lui Marte erau lancile numite hastae Martis, pastrate la Roma īn Regia.

  Prezente īn literatura antica. Povestea de dragoste dintre Marte si Venus, construita dupa aceea care īi are ca protagonisti pe Ares si Afrodita, este cīntata de Lucretiu la īnceputul Poemului naturii. Portretul sau este schitat īn Eneida lui Vergiliu si īn Fastele lui Ovidiu.

  Iconografie. Pe līnga operele enumerate la rubrica Ares (vezi), amintim o serie de lucrari  de  pictura romana īn care era reprezentata tema iubirii dintre Marte si Venus, devenita foarte populara.

Masca, vezi Travestire.

Mastarna. Personaj legendar din traditia etrusca. Potrivit izvoarelor latine, ar tre­bui identificat cu regele Servius Tullius; conform traditiei etrusce, din care avem o bogata documentatie figurata īn seria de picturi murale provenind de la Vulci, Mastarna era diferit de Servius Tullius

si poate fi identificat cu Porsenna; el a capatat puterea la Roma dupa ce 1-a ucis pe Taquinius si 1-a salvat pe tovarasul sau Caelius Vibenna. Desi prezinta unele as­pecte mai putin clare, legenda sa trebuie pusa īn relatie cu dominatia etrusca asu­pra Romei.

Mater Matuta. Numita uneori, simplu, Matuta, era, potrivit lui Lucretiu (5.656), zeita rasaritului, identificata de romani cu Leucoteea (vezi) a grecilor. īn fiecare an, la 11 iunie aveau loc īn cinstea ei o serie de sarbatori solemne, numite Matralia. īnainte de a fi adoptat de romani, cultul sau era deja foarte raspīndit la popoarele italice. Potrivit traditiei, Leucoteea, transformata īn zeita a marii dupa ce s-a sinucis, a ajuns la Roma, unde le-a īntīlnit pe bacantele care celebrau riturile dionisiace si care au ata­cat-o. La strigatele Leucoteei/Matuta, Hera-cle i-a venit īn ajutor, īncredintīnd-o apoi Carmentei, mama lui Evandru, de la care zeita a primit promisiunea ca va avea un cult īmpreuna cu fiul sau, Palemon/Por-tumnus. Nu lipsesc elementele care ne permit sa asociem figura ei cu cea a unei zeite a fertilitatii.

  Raspīndirea cultului. Avea un templu la Roma, īn Forum Boarium. La sarbatorile numite Matralia erau admise numai femeile care fusesera casatorite o singura data si al caror sot traia; sclavele erau excluse de la aceste celebrari.

  Prezente īn literatura antica. Este amintita de Ovidiu, Fastele, 1.473 si urm., de Cicero, De natura deorum, si de Hyginus, Tuscu-lanae disputationes si Fabule.

Matidia (lat. Matidia, -ae). Mama Sabi­nei, sotia īmparatului Hadrian. Dintre nu­meroasele personaje de stirpe regala care au fost divinizate dupa moarte, Matidia merita atentia noastra īntrucīt ocupa o pozitie singulara; īntr-adevar, Hadrian a fost, probabil, singurul om din istorie care si-a divinizat soacra, careia i-a īnchinat un templu de dimensiuni colosale īn apropie­rea actualei Piazza Capranica din Roma.

Matrae sau Matronae. Zeite Mame, ce trebuie interpretate probabil ca ocroti­toare ale fecunditatii si care erau venerate īn epoca imperiala romana, īn special īn provinciile celtice si germanice.

529_______________________________________

  Epitete.  Erau identificate cu Rosmerta, Maia si Sirona, ale caror nume le purtau. Multe dintre epitetele zeitelor sīnt legate de toponimele din zonele unde era raspīn-dit cultul lor.

  Raspīndirea cultului.  Erau venerate pe zone īntinse din provinciile galo-romane ale imperiului. Cultul, atestat mai īntīi īn zona renana, s-a raspīndit mult si s-a ex­tins si īn Britania, īn urma deplasarilor armatei. Toponimul Mons Matrona, ce in­dica Montgenevre din Alpi, trebuie asociat probabil cu un cult local al unei zeite a fecunditatii (vezi Munte).

  Iconografie. Asa-numitele Matrae, cunos­cute din inscriptii si din reprezentarile de pe monumentele galo-romane, sīnt īnfati­sate de obicei ca trei femei sezīnd, cu ves­minte largi si capul acoperit; poarta cosuri si fructe ce simbolizeaza rolul lor de zeite ale fertilitatii.

Matralia. Sarbatoare religioasa celebrata īn ziua de 11 iunie a fiecarui an la Roma, īn cinstea asa-numitei Mater Matuta (vezi).

Matronales (lat. Matronales sau feriae ma-tronales). Sarbatori religioase celebrate la Roma la 1 martie, īn cinstea Iunonei si a tuturor divinitatilor ocrotitoare ale casa­toriei.

Matuta, Mater, vezi Mater Matuta.

Mavors. Veche divinitate italica, identi­ficata cu zeul roman Marte (vezi).

Magar. Acest animal, care īn unele religii antice era simbolul lumii infernale, iar īn Egipt personifica una dintre fiintele cele mai cumplite pe care sufletul le putea īntīlni dupa moarte (magarul rosu), īn mitologia greaca si romana pare sa reprezinte mai curīnd aspectul instinctiv si terestru al omului.

Magarului īi era dedicata cartea Magarul de aur sau Metamorfozele lui Apuleius, unde se povestesc transformarile prin care trece protagonistul Lucius, devenind magar si redobīndindu-si mai apoi īnfatisarea ome­neasca, īntr-o succesiune ce parcurge eta­pele evolutiei sale spirituale, din camera unei curtezane pīna la contemplarea sta­tuii lui Isis.

Un magar este protagonistul unui episod celebru referitor la regele Midas: chemat ca judecator īntr-o īntrecere muzicala īntre

_______________________________________MĂGAR

Apollo si Pan, Midas i-a acordat victoria acestuia din urma, stīrnind mīnia lui Apollo, care a facut sa-i creasca niste urechi mon­struoase de magar. Barbierul sau, care a dezvaluit secretul, a fost ucis (pentru detalii vezi Midas).

Un magar apare si īn povestea lui Priap, care, īndragostit de preafrumoasa nimfa Lotis, a īncercat īntr-o noapte sa se apropie de ea pe cīnd aceasta dormea alaturi de tovarasele sale. Dar magarul lui Silen si-a

dat seama de prezenta lui si a īnceput sa

raga atīt de puternic, īncīt toata lumea s-a trezit, iar Priap a trebuit sa fuga. Acestui episod i se atribuia originea obiceiului de a-i jertfi lui Priap un magar. De asemenea, cu prilejul serbarilor Vestei, īn amintirea magarului lui Silen, la Roma magarii erau īncununati cu flori.

Greu de interpretat este legenda lui Ocnus, care apare la Pausanias, īn descrie­rea coborīrii īn infern. El observa ca īn lumea de dincolo, alaturi de berbecii negri haraziti jertfei, se afla un barbat sezīnd, identificat printr-o inscriptie ca fiind un oarecare Ocnus; el īmpleteste o funie din stuf, īnsa, pe masura ce aceasta īi iese din mīini, la celalalt capat o magarita o manīnca. Pausanias explica acest episod spunīnd ca Ocnus era un barbat harnic, cu o sotie cheltuitoare, care risipea grabnic tot ceea ce el cīstiga prin munca (10.28-31).

Raspīndita īn multe tari occidentale, tra­ditia care identifica magarul cu prostia are un precedent īn lumea antica, unde „magar" era un epitet injurios. īn pofida acestui fapt, magarul este, sub mai multe aspecte, un animal sacru: la Delfi, lui Apollo īi erau jertifiti magari; un magar era legat de cultul lui Dionysos (pentru un aspect ciudat al raportului dintre Dionysos si magari, vezi povestirea relatata la rubrica Constelatii īn legatura cu constelatia Racului), īntrucīt, īn timpul celebrarii misterelor, un magar purta īn spate lada care īi slujea zeului drept leagan : la acest aspect face trimitere Aristofan īn Broas­tele. Sacrificarea magarilor era considerata de origine nordica, fiind atribuita hiperbo-reenilor, care, potrivit lui Pindar (Pythice, 10), aduceau astfel un omagiu placut lui Apollo (īn acest sens, vezi mitul legat de Clinis). īn lumea latina, magarul este legat de cultul lui Saturn.

MĂR, GUTUIE

530

Mar, gutuie. īn mitologia clasica, roa­dele marului („poame") nu pot fi asimilate decīt rareori merelor obisnuite, prezentīn-du-se īn realitate ca fructe cu puteri divine (merele Hesperidelor) sau capabile sa determine o serie de turnuri si consecinte imprevizibile īn viata oamenilor (marul discordiei). si aparitia primului mar era legata de interventia divina: de un mar s-a spīnzurat Melos dupa moartea priete­nului sau Adonis; zeii, īnduiosati de soarta lui, i-au legat pe veci numele de cel al copacului (pentru alte detalii vezi Melos). Un mar este mijlocitor īn povestea de dra­goste a lui Acontios si a Cidipei, relatata de Calimah si de Ovidiu: īndragostit de frumoasa Cidipe, Acontios lasa sa se ros­togoleasca la picioarele fetei, pe cīnd aceasta se afla īn sanctuarul Artemisei, un mar īn coaja caruia scrijelise cu cutitul fraza „Jur pe sanctuarul Artemisei sa ma casatoresc cu Acontios". Cidipe a citit fraza cu voce tare si cu aparenta nepasare, īnsa Artemis a auzit juramīntul si a facut ca dragostea lui Acontios sa fie īncununata de casatorie; si aici marul a determinat, prin interventia divina, evenimente extra­ordinare (pentru detalii vezi Acontios). Trei mere de aur, pe care, asemenea altor „poame" aurite din mitologie, le-am putea interpreta ca fiind portocale, apar īn legenda Atalantei, nelinistita eroina care a vrut sa se casatoreasca numai cu preten­dentul ce avea sa o īnvinga īn cursa de alergare; cu ajutorul Afroditei, Milanion a reusit sa īntrerupa alergarea infailibila a Atalantei, aruncīnd la picioarele fetei, īn timpul cursei, trei mere de aur. Ata-lanta s-a oprit sa le culeaga, īngaduindu-i astfel tīnarului viclean sa treaca īnaintea ei linia de sosire (vezi Atalanta).

Cele mai celebre mere din mitologie sīnt īnsa, cu siguranta, cel al discordiei si cele ale Hesperidelor. Primul este faimosul mar pe care era scris „pentru cea mai frumoasa" si pe care Eris, zeita discordiei, mīnioasa ca nu fusese invitata la nunta lui Peleu cu Thetis, 1-a aruncat īn mijlocul zeitelor ve­nite la banchetul nuptial, provocīnd disputa dintre Afrodita, Hera si Atena; acestea s-au luat la īntrecere pentru a obtine titlul de cea mai frumoasa si a intra astfel īn posesia marului. Ca arbitru a fost numit Paris, care prin verdictul sau - acordarea

respectivului titlu Afroditei - a declansat mecanismul invidiilor si geloziilor ce au dus la razboiul troian (vezi Paris). Merele Hesperidelor erau minunatele fructe aurii din marul pe care Pamīntul-Mama i-1 da­ruise Herei la nunta acesteia cu Zeus. Hera a plantat copacul miraculos īn gradina ei, pe un versant al muntelui Atlas, la capatul lumii, si 1-a lasat mai īntīi īn paza lui Atlas si a fiicelor acestuia, Hesperidele, iar mai apoi īn grija balaurului Ladon. īn ciuda pazei, Heracle a reusit sa fure fruc­tele magice (vezi Heracle, a unsprezecea munca). īn mitul despre merele Hesperi­delor s-a identificat una dintre variantele temei copacului ca simbol al cunoasterii, tema foarte raspīndita, probabil, īn Anti­chitate īn zona mediteraneana (desi iden­tificarea copacului biblic cu marul este rodul interpretarilor medievale si nu apare explicit īn Sfīnta Scriptura), pe cīnd īn marul discordiei este reprezentat un simbol al frumusetii care de-a lungul īn­tregii perioade antice clasice va ramīne legat de iconografia Afroditei. īntrucīt merele din povestirile mitologice nu se identifica perfect cu merele pamīntesti obisnuite, nu lipsesc interpretarile potri­vit carora īn realitate nu ar fi vorba de mere, ci de gutui (īn greaca xpuff6;j.T)Aov, adica „mar de aur"), amintite de altfel explicit īn diferite texte ca fructele sacre ale Afroditei (al carei car īl īmpodobeau, potrivit lui Athenaios, īmpreuna cu tran­dafirii si mirtul) si ca simbol al dragostei si fecunditatii.

Marul discordiei, vezi Paris.

Maslin. Maslinului - planta consacrata Atenei si simbol al jocurilor olimpice - i-au fost atribuite īn mitologia clasica diverse semnificatii. Traditia care īl socoteste un dar al Atenei indica probabil provenienta negreceasca a plantei, originara din cīt se pare din Asia Mica si raspīndita īn Medi-terana de fenicieni. Potrivit legendei, īn controversa iscata īntre Atena si Poseidon cu privire la dominatia religioasa asupra Aticii, maslinul a jucat un rol important : zeii au hotarīt sa acorde victoria aceluia dintre ei care, dupa parerea lui Cecrops, regele Atenei, va fi oferit atenienilor darul cel mai frumos, mai folositor si mai pretios. Poseidon, spune legenda, a strapuns cu

531

MECISTEU

tridentul sau pamīntul, facīnd sa tīsneasca din el un izvor cu apa sarata; Atena, īn schimb, a facut sa rasara maslinul, iar Cecrops a considerat ca acest din urma dar era, fara īndoiala, mai bun decīt primul. Chiar si īn epoca istorica se credea ca masli­nul sacru al Atenei era cel venerat pe colina Acropolei ateniene, līnga Erehteion. Din acel moment, continua legenda, maslinul a devenit planta consacrata zeitei si sim­bolul pacii si al castitatii; arderea lemnu­lui sau ori vatamarea trunchiurilor erau interzise sub amenintarea celor mai teri­bile pedepse divine. īnvingatorii de la ser­barile Panateneelor, care se desfasurau la Atena si cuprindeau īntreceri sportive si concursuri muzicale, erau premiati cu asa--numitele amfore panatenaice, niste reci­piente mari din teracota pictata īn celebra tehnica a figurilor negre si care contineau uleiuri pretioase obtinute din maslinii din Atica; cīstigatorii puteau sa le pastreze pentru sine sau sa le vīnda foarte scump, īntrucīt aceste uleiuri erau considerate cele mai valoroase din Grecia. Maslinul juca un rol important si īn alte īntreceri, cele olimpice, ca si īn diverse mituri legate de Olimpia. Aici ar fi fost plantat primul maslin, adus de Heracle ; acesta a sadit un crīng de maslini pe colina Olimpiei, īnchi-nīndu-i-1 lui Cronos. Se spune ca plantele i-ar fi fost date de preotii lui Apollo care traiau la izvoarele Dunarii. īn timpul lui Pliniu, la Olimpia mai putea fi īnca admirat un maslin care, potrivit credintei populare, era chiar cel adus de Heracle sau cel din ramurile caruia fusese īmple­tita cununa pusa pentru prima oara pe capul lui Heracle, atunci cīnd acesta a instituit jocurile olimpice. Premiul pentru cīstigatorii olimpiadelor era o cununa din ramuri de maslin, ramuri taiate din arbo­rele sacru de un tīnar care folosea īn acest scop un cosor de aur. Atletii astfel īnco­ronati erau escortati īntr-o procesiune dan­santa catre un banchet unde se consuma carnea unui taur oferit drept sacrificiu, iar īn timp ce parcurgeau acest drum erau aplaudati de multimea care īi acoperea cu frunze de maslin. Potrivit altor traditii, obiceiul de a īncununa atletii cu ramuri de maslin a īnceput sa fie practicat la Olimpia doar de la a saptea olimpiada, īn timp ce la cele precedente, īn amintirea reusitei

lui Heracle īn obtinerea merelor de aur ale Hesperidelor, īnvingatorii erau pre­miati cu o crenguta de mar de care atīrna un fruct, simbol al nemuririi. Legatura dintre Heracle si maslin este īntarita si de faptul ca ghioaga, atribut tipic ce īl īnso­teste īn toate actiunile si īl face usor de recunoscut īn iconografie, era cioplita dintr-un lemn noduros de maslin. O le­genda spune ca odata, cīnd Heracle a lasat-o sprijinita de o statuie a lui Hermes, ghioaga a prins radacini si B-a acoperit de ramuri, transformīndu-se īntr-un maslin impunator (Euripide, Heracle, 159 si urm.). si īn timpul lui Pausanias mai putea fi vazut, īn Epidaur, un maslin cu trunchiul rasucit, despre care se spunea ca ar fi fost strīmbat de Heracle cu o singura mīna (Pausanias, 2.28.2).

īn lumea romana maslinul era conside­rat un simbol al pacii si al prosperitatii; la sarbatorile prilejuite de īnceperea unui nou an se ofereau ramuri de maslin, ca auspiciu al bunastarii si fericirii.

Meandros (gr. Matotvfipoc, -ou; lat. Maean-der, -dri). Zeul rīului omonim din Asia Mica, proverbial pentru cursul sau sinuos. Se credea ca este tatal nimfei Ciane, care era, la rīndul ei, mama lui Caunos. Dato­rita originii sale, Ovidiu īl numeste pe acesta Maeandrius iuvenis.

Potrivit unei traditii transmise de Pseudo--Plutarh (De fluminibus, 9,1), Meandros a fost protagonistul unei povesti foarte ase­manatoare cu cea a lui Idomeneu, regele Cretei (vezi Idomeneu) ; a promis sa sacri­fice īn cinstea zeilor primul om pe care avea sa-1 īntīlneasca si care avea sa-1 feli­cite pentru cucerirea cetatii Pesinunt. Meandros voia sa le multumeasca astfel zeilor pentru ajutorul acordat; primul om pe care 1-a īntīlnit a fost īnsa fiul sau Ar-helaos. Vrīnd sa-si respecte promisiunea, Meandros a īndeplinit sacrificiul, īnsa apoi, cuprins de remuscari, s-a aruncat īn apele rīului care i-a luat numele.

Mecisteu (gr. Mipcioreus, -ewg). Fiul lui Talaos si fratele lui Adrast. Este amintit printre cei sapte care au pornit razboiul īmpotriva Tebei, iar fiul sau Eurial e men­tionat printre Epigoni (vezi). A cazut sub zidurile Tebei, ucis de Melanipos.

MECON

532

Mecon (gr. Mtjxwv, -qjvoc;). Tīnar atenian iubit de Demetra, care 1-a transformat īn floarea ei sacra, macul.

Medeea (gr. MfīSeia, -ag; lat. Medea, -ae). Fiica lui Eetes, regele Colhidei; este unul dintre cele mai celebre si mai complexe personaje din mitologia greaca. Traditia o prezinta ca fiind vrajitoare si aminteste farmecele sale extraordinare. Poetii tīrzii tind sa o considere de origine divina. Nu­mele sau aminteste de grecescul xā jj.rj5ea, ce īnseamna „viclesuguri, siretenii". Cīnd Iason a ajuns īn Colhida īn fruntea expe­ditiei argonautilor, vrīnd sa gaseasca līna de aur, Medeea s-a īndragostit de el si 1-a īnsotit īn timpul calatoriei, iar cīnd Iason a obtinut ce voia si s-a īntors īn Grecia la bordul corabiei Argo, ea 1-a urmat si i-a devenit sotie. Regele Eetes 1-a urmarit pe Iason, īnsa Medeea 1-a īmpiedicat sa-i ajunga, recurgīnd la un expedient maca­bru : si-a ucis fratele, pe Absirtos, si i-a aruncat pe rīnd membrele, astfel īncīt Eetes s-a oprit sa-i adune ramasitele, nereusind sa^i prinda pe fugari. īntr-o ver­siune diferita a povestirii, Absirtos īnsusi, adult, o urmareste, īnsa este ucis. La Iolcos, Medeea i-a redat tineretea si frumusetea lui Eson, tatal lui Iason, spalīndu-1 īntr-o baie de ierburi magice, si le-a convins pe fiicele lui Pelias sa procedeze la fel cu tatal lor, dīndu-le īnsa ierburi rele si īnselīn-du-le: a luat un berbec, 1-a taiat īn bucati si 1-a pus īntr-un cazan, din care la sfīrsit a scos un miel. Fiicele lui Pelias si-au taiat īn bucati tatal, fara sa obtina īnsa rezul­tatul dorit si facīndu-se astfel vinovate de moartea lui. Medeea s-a razbunat astfel pe Pelias, care, obligīndu-1 pe Iason sa plece īn cautarea līnii de aur, īncercase de fapt sa-1 ucida.

Dupa un timp, Iason a parasit-o pe Me­deea, pentru ca s-a īndragostit de frumoasa fiica a lui Creon, regele Corintului. Medeea s-a razbunat cu cruzime pe sotul necre­dincios, ucigīndu-i pe cei doi fii pe care īi avusese cu el si omorīnd-o pe tīnara mireasa cu un vesmīnt vrajit, care a luat foc si a distrus, īmpreuna cu ea, īntregul palat regal si pe Creon. Dupa ce s-a razbunat, Medeea a fugit la Atena, īntr-un car tras de serpi īnaripati.

Potrivit legendei, la Atena Medeea s-a . casatorit cu Egeu, cu care a avut un fiu pe

nume Medos, eponimul Mediei; dupa unele versiuni mai tīrzii ale mitului, cu ajutorul celui din urma Medeea 1-a ucis pe Perses, fratele lui Eetes si dusmanul acestuia (Hyginus, Fabule, 27). īn timpul sederii la Atena a īncercat sa-1 otraveasca pe Tezeu si i-a poruncit acestuia sa ucida taurul de la Maraton.

Principalele episoade ale mitului Medeei amintite aici si altele, secundare, īn care ea este implicata - si care tind sa o aso­cieze, mai mult sau mai putin direct, CU principalele personaje din mitologia cla­sica, de pilda cu Heracle - au stat, īn toate epocile, la baza a numeroase studii, inter­pretari si reinterpretari, ce evidentiaza din cīnd īn cīnd conotatiile infernale ale vraji­toarei, mai precis dimensiunea fantastica īn care se afla sau atributele sale htoniene, caracterul pasional, suferinta mistuitoare a femeii si iubitei parasite, practicile obscure si crimele oribile de care se face vinovata, aparitia sa ca incarnare a necunoscutului ce provoaca spaima, īntr-un cuvīnt carac­terul sau „monstruos" care, asemenea tuturor monstrilor, fascineaza, provocīnd īn acelasi timp oroare si dezgust.

Pentru alte detalii vezi rubricile Absir­tos, Alcinoos, Argonauti si Iason.

>  Prezente īn literatura antica. Dintre nume­roasele aparitii ale Medeei īn literatura clasica, sīnt demne de atentie mentiunile din Hesiod (Teogonia, 992 si urm.), Pindar (Pythice, 4) si prezenta ei ca protagonista īn Medeea lui Euripide, īn Argonauticele lui Apollonios din Rodos, īn Medeea lui Curiatius Maternus, īn Medeea lui Seneca, īn Argonauticele lui Valerius Flaccus si īn Anthologia Latina. Tragedii avīnd ca titlu numele Medeei si din care ne-au ramas doar putine fragmente au scris si Eschil (Doicile lui Dionysos), Sofocle (Colhidienele si Culegatoarele de ierburi), din nou Euri­pide (Peliadele si Egeu), Ovidiu si Lucan. īn Metamorfozele lui Ovidiu, īn special, avem o splendida descriere a modului cum vraji­toarea pregateste filtrul magic cu care īi reda tineretea lui Eson (7.159 si urm.; vezi si Magie). īn Heroidele (12), Ovidiu o īnfa­tiseaza īn schimb pe Medeea parasita de Iason. Exista si un mic poem mai tīrziu, intitulat Medeea si apartinīndu-i lui Blossius Aemilius Dracontius (secolul al V-lea).

  Prezente īn literatura medievala. īn Roman de Troie, Medeea constituie modelul pentru

533

MEDICINĂ

imaginea eroinei abandonate; este citata īn Infernul lui Dante (18.86-96), īn De claris mulieribus al lui Boccaccio si īn Medeea lui Buchanan.

>  Prezente īn literatura moderna si contem­porana. Tragedii purtīnd numele Medeei au scris F. Rojas Zorrilla si J.-B. de la Peruse, inspirati de Seneca; P. Corneille si Medeea sa au fost o sursa de inspiratie pentru multi autori ulteriori. Medeei i-au dedicat trage­dii si B. de Longepierre, R. Glover, F. Gotter, KHnger, J.M.B.  Clement,  G.B.  Niccolini; Medeea e protagonista unor opere ca Lina de aur de F. Grillparzer, Medeea de E. Le-gouv6, Medeea de G. Conrad, Medeea de Catulle Mendes (interpretata de Sarah Bern-hardt), Medeea moderna de L. Duplessis, Medeea de M. de Unamuno (adaptare dupa Seneca), Asia de H.R. Lenormand, Medeea de J. Anouilh, Lunga noapte a Medeei de C. Alvaro, Medeea lui Euripide de M. Braun, Medeea postbelica de F.Th. Csokor, Victoria fara aripi de M. Anderson, Lina de aur de R. Graves, Medeea de H. Miiller, Medeea de R. Jeffers. Raspīndirea mitului Medeei nu cunoaste granite: ea este protagonista operei Medeea cea straina a finlandezu­lui W. Kyrklund, e transferata īn cadrul colonizarii portugheze īn Africa de catre J. Magnuson īn Medeea africana, se ala­tura expeditiilor conchistadorilor spanioli īn Peru īn Medeea lui A.G. Vergel, este plasata īn asa-numitele favelas braziliene de P. Pontes, īn Picatura de apa.

īn teatrul muzical, Medeea este pro­tagonista tragediei lirice Medeea a lui M.-A. Charpentier si a celebrei opere a lui Medeea Cherubini, cu un libret de B. Hoffmann. Cinematografia a transfor­mat mitul īntr-o ceremonie magica īn Medeea lui Pasolini.

>  Iconografie. In arta clasica, figura Medeei apare īn special īn ceramica, īntr-un relief unde sīnt īnfatisate Medeea si Peliadele si aflat la Muzeul Lateran, īntr-un relief stucat cu Medeea si balaurul din bazilica subterana de la Porta Maggiore de la Roma, īn picturile murale vezuviene si pe un sar­cofag roman aflat la Muzeul Termelor.

Medeios (gr. MfjSeioe;, -ou). Fiul lui Iason si al Medeei; a fost crescut de centaurul Chiron.

>  Prezente īn literatura antica. Este amintit de Hesiod (Teogonia, 1000 si urm.).

Medeis (gr. MTi6e(c;, -I8oq; lat. Medeis, -idis). Unul dintre piratii tirenieni care l-au rapit pe Dionysos si au fost transformati de zeu īn delfini. Era cīrmaciul corabiei pe care s-a īntīmplat minunea. Doar Medeis a fost crutat, datorita credintei sale (pentru aceasta poveste vezi Dionysos).

Medicina. Aflata la granita dintre stiinta, religie, filosofie si magie, medicina poate fi examinata, din mai multe motive, si din punctul de vedere particular al mitologiei. Desi toti zeii greci si romani pot fi carac­terizati ca vindecatori, īn mitologia clasica zeul medicinei este Asclepios, prezentat initial, īn poemele homerice, nu ca o divi­nitate, ci ca un medic infailibil, tatal a doi tineri (Podalirios si Mahaon) ce sīnt, la rīn-dul lor, medici īn armata greaca īn timpul razboiului troian. Asclepios, fiul lui Apollo si al lui Coronis, a deprins arta medicinei de la cel mai īntelept dintre centauri, Chi­ron, care 1-a īnvatat sa īnfaptuiasca vinde­cari miraculoase. Desi īn Antichitate arta medicala nu era asociata doar cu Asclepios, ci se afla si sub ocrotirea altor divinitati, de la Apollo la Chiron si la zeita Meditrina a romanilor, sanctuarele īnchinate lui Asclepios au devenit importante centre de medicina si locuri unde se credea ca au loc vindecari miraculoase. īn legatura cu tipu­rile de cult caracteristice, cu unele detalii legate de aceste vindecari si cu aspectele mitico-religioase ale medicinei antice vezi Asclepios. De altfel, aproape toti zeii prin­cipali ai mitologiei venerati īn lumea cla­sica erau, mai mult sau mai putin direct, legati de Asclepios: Iaso de pilda, fiica zeului, al carei nume deriva din termenul grecesc ce desemna vindecarea si care era venerata mai ales la Cos, īn sanctuarul lui Asclepios, si la Oropos, sau Higeea, sora lui Iaso, sau Panaceea, o alta fiica a zeu­lui, sau Podalirios si Mahaon, pe care i-am mentionat mai sus. Dintre cei ce practicau medicina, mitul īi amintea pe Aristeu, care le-a īnvatat pe muze aceasta arta (Apollo-nios din Rodos, Argonauticele, 2.498 si urm.); pe Procris, sotia lui Cefalos, care 1-a vindecat pe Minos de boala īngrozi­toare provocata de sotia lui, Pasifae, ca pedeapsa pentru usurinta cu care se aban­dona iubirilor sale; pe Iason, care, potri­vit unei traditii, a īnvatat medicina de la

MEDITKINA

534

centaurul Chiron; pe Poliidos, care 1-a īnviat pe micul Glaucos, fiul lui Minos, ce cazuse īntr-un butoi cu miere pe cīnd urma­rea un soarece, si 1-a vindecat pe Teutras de nebunie; pe Melampus, amintit ca pre­zicator si vindecator; pe Polidamna, femeia egipteana care i-a daruit Elenei din Troia un leac īn stare sa aline orice durere. īn multe cazuri, personajele amintite nu sīnt doar medici si cunoscatori ai plantelor si medicamentelor miraculoase (pe care le-am putea defini ca fiind magice), ci sīnt īnzes­trate cu virtuti profetice si divinatorii, me­dicina, arta de a prezice viitorul si magia fiind strīns legate īntre ele. Faptul ca arta medicinei se īnvata īn scoli care func­tionau īn marile sanctuare si pe firul unei traditii ce se revendica de la un stramos divin implica existenta unui puternic con­servatorism si traditionalism, precum si recunoasterea autoritatii speciale, conso­lidate a medicilor din trecut, astfel īncīt unii dintre acestia au fost ridicati la rangul de divinitati propriu-zise; asa s-a īntīmplat īn primul rīnd cu Asclepios, dupa cum am vazut.

Boala pe care medicii din mitologie tre­buie sa o vindece este adesea o rana capa­tata īn razboi sau īn lupta care opune un erou altuia sau un erou unui personaj mon­struos. Toate interventiile de prim ajutor descrise īn poemele homerice, de pilda, sīnt legate de ranile capatate de prota­gonisti īn batalie. O a doua caracteristica a bolilor si ranilor personajelor mitologice consta īn faptul ca ele se prezinta ca rezul­tat al vointei divine. Una dintre ranile cel mai greu de vindecat este cea a lui Filoctet, al carei caracter aparent nevindecabil si ale carei efecte colaterale respingatoare (un miros insuportabil) trebuie puse īn legatura cu caracteristicile de pedeapsa divina pe care le dobīndeste (vezi Filoctet). Cea de-a treia trasatura, strīns legata de a doua, o reprezinta dimensiunea colectiva pe care boala o capata uneori: zeii trimit adesea molime īngrozitoare ca sa pedep­seasca personajele vinovate, si de obicei sfīrsitul flagelului e determinat nu atīt de interventiile medicale, cīt de ispasirea vinii sau de potolirea mīniei divine. Multe boli sīnt trimise de Apollo, care la īnceputul Iliadei (1.382 si urm) arunca din arcul sau

de argint o molima incurabila īn rīndul soldatilor greci. Cel mai solar zeu din mitologia clasica poate sa se prezinte īn acelasi timp drept cauza īnfricosatoare a raului si sursa a vindecarii.

Unele aspecte ale practicii medicale, asa cum reies din povestirile mitologice si īn general din literatura antica, trec, dupa cum am aratat, īn dimensiunea magica propriu-zisa. Din acest punct de vedere, este interesanta utilizarea plantelor medi­cinale ; culegerea si folosirea lor erau aao-ciate cu anumite rituri si credinte (vezi Plante). Traditia antica a plantelor medi­cinale a dus la compilarea unor liste ce cuprind plantele si caracteristicile lor si care au stat la baza multor aspecte ale farmacopeei medievale si ale celei moderne. Tipica era si utilizarea unor formule ma­gice si a unor descīntece continīnd numele unor divinitati straine. Amuletele si pan­dantivele cu rugaciuni, formulele de descīn-tec si implorarile faceau parte din practica obisnuita; la fel de raspīndit era si obi­ceiul de a oferi īn sanctuare ex voto ce reproduceau partile corpului care fusesera atinse de boala, iar mai apoi se vindeca­sera. Probabil ca īn Antichitate multe din­tre aceste uzante prezentau caracteristici asemanatoare cu cele pe care le regasim astazi īn cazul unor obiceiuri analoage, pastrate de-a lungul secolelor, adesea nu doar la nivel popular.

Meditrina. Zeita romana a leacurilor si vindecarilor. In cinstea ei se celebrau īn fiecare an, la 11 octombrie, sarbatorile nu­mite Meditrinalia, īn cadrul carora, pentru a marca solemn sfīrsitul perioadei recol­tarii viei, vinul vechi se amesteca cu cel nou, iar apoi se bea īn cursul unui ritual ce prevedea si recitarea unor formule des­tinate sa aduca vindecarea.

Medon (gr. MeSwv, -ovrog). 1) Erou din Tesalia, fiul Renei si al lui Oileu. Este mentionat īn diferite pasaje din Iliada prin­tre participantii la razboiul troian, unde a trecut īn fruntea trupelor lui Filoctet dupa ce acesta a fost abandonat pe insula Lem­nos (vezi Filoctet). A cazut sub zidurile Troiei, ucis de Enea.

2) Razboinic troian, amintit printre tova­rasii pe care Enea īi īndeamna la lupta īn cīntul 17 din Iliada.

535

MEGAPENTES

3)  Crainic din insula Itaca, amintit īn Odiseea ; i-a dezvaluit Penelopei complotul prin care petitorii planuisera sa-1 īnlature pe Telemah la īntoarcerea sa dintr-o cala­torie īntreprinsa ca sa afle vesti despre tatal disparut; pentru credinta sa fata de regina, Ulise 1-a crutat īn timpul masacrului peti­torilor. Potrivit unei versiuni ulterioare a mitului (Ovidiu, Apollodor), era unul dintre petitori.

4) Fiul lui Pilade si al Electrei si fratele lui Strofios.

Medos (gr. Mt|6oq, -ou; lat. Medus, -i). 1) Fiul nimfei Alfesibeea din Asia si al lui Dionysos. Alfesibeea 1-a nascut pe malul unui fluviu, dupa ce, curtata intens de Dio­nysos, i-a cedat īn cele din urma zeului, īnspaimīntata de transformarea lui īn tigru. Din acel moment fluviul s-a numit Tigru, iar Medos a dat numele populatiei asiatice a mezilor.

  Prezente īn literatura antica. Mitul, care īncerca sa explice īn acelasi timp originea poporului mezilor si pe cea a fluviului Tigru din Mesopotamia, este amintit īn tratatul De fluminibus (24) al lui Pseudo--Plutarh.

2) Fiul Medeei si al lui Egeu, regele Aticii, sau, potrivit altor izvoare, al Medeei si al unui rege asiatic. Fugind din Atica īm­preuna cu mama sa, a fost aruncat de o furtuna pe coasta Asiei Mici, unde domnea Perses, unchiul sau. Acesta fusese aver­tizat de un oracol ca unul dintre membrii familiei lui Eetes reprezenta un pericol pentru el, si īntrucīt Medos stia acest lucru, i s-a prezentat ca fiind Hipotes, fiul regelui teban Creon. Perses īnsa nu 1-a crezut si 1-a īntemnitat. Medeea, care īntre timp ajunsese la el tot sub un nume fals, prezentīndu-se ca fiind preoteasa Artemi-sei, i-a promis regelui sa-1 scape de foame­tea grea care se abatuse asupra tinutului sau; ea a reusit sa se apropie de fiul sau, sa-i dea un pumnal si sa-1 ajute sa-1 omoare pe Perses. Astfel, Medos a reusit sa urce pe tron si a dat numele de mezi locuitorilor acelui tinut.

  Prezente īn literatura antica. Mitul este amintit de Apollodor (Biblioteca, 1.9.28), Hyginus (Fabule, 27 si 244), precum si de Pausanias, Strabon si Diodor din Sicilia.

Meduza, vezi Gorgone.

Mefitis (lat. Mephitis, -idis). Cu acest nume era indicata o zeita italica asociata cu va­porii sulfurosi emanati din pamīnt, pe care ea trebuia sa-i īndeparteze (Vergiliu, Eneida, 7.84; Tacitus, Istorii, 3.33). Era venerata īn multe regiuni din Italia, īn special īn zonele vulcanice unde acest feno­men era mai frecvent. Sīnt amintite o serie de temple īnchinate zeitei, mai ales la Cremona si la Roma, īntr-o padure de pe Esquilin.

Megalartos (gr. MetdXapxot, -ou). Erou din Beotia, considerat inventatorul procedeu­lui de obtinere a pīinii din grīu. Era vene­rat īmpreuna cu Demetra; īn cinstea lui aveau loc sarbatorile religioase numite Megalartia.

Megalenses ludi (lat. Megalenses ludi). Sarbatoare religioasa īn cinstea Marii Mame, celebrata la Roma pentru a o ve­nera pe Cybele. Sarbatorile durau de la 15 la 27 martie si īi reuneau īn cadrul cultului pe Cybele (vezi) si Attis (vezi), de care zeita era strīns legata la Roma si ale carui fapte erau evocate īn mod simbolic, īn prima zi a sarbatorilor, numita ziua „intrarii trestiei", se sacrifica un taur si avea loc o procesiune; urma o saptamīna dedicata ritualurilor de post si purificare, dupa care ziua „intrarii pinului", 22, se celebra ducīnd la templu pinul sacru, ce simboliza mutilarea lui Attis ; 24 era „ziua sīngelui", care evoca durerea provocata de castrarea lui Attis si moartea acestuia; 25 era „ziua bucuriei", amintind īnvierea lui Attis; pe 27, statuia Cybelei era dusa la rīul Almon si supusa baii rituale. Dupa aceasta sarbatoare, īntre 4 si 10 aprilie, se desfasurau īntreceri care cuprindeau jocuri si īntreceri sportive.

Megapentes (gr. MeŢairev^Tig, -ou). 1) Fiul lui Pretos si tatal lui Anaxagoras si al Ifianirei; a fost rege īn Tirint, iar mai apoi īn Argos.

2) Fiul lui Menelaos si al unei sclave (Teride sau Pieris). Potrivit legendei, s-a nascut pe cīnd Elena, sotia legitima a lui Menelaos, era la Troia īmpreuna cu Paris. Dupa moartea lui Menelaos tronul nu i-a revenit lui Megapentes, care era un fiu nelegitim, ci lui Oreste. Alta traditie povesteste ca īn timp ce Oreste era chinuit de eumenide, Megapentes si fratele sau

MEGARA

536

vitreg Nicostratos, fiul lui Menelaos si al Elenei, au alungat-o pe Elena, care a gasit adapost la Polixo, īn Rodos.

Prezente īn literatura antica. Mitul este amintit īn Odiseea si reluat de Apollodor īn Biblioteca.

Megara (gr. M^yapa, -aq; lat. Megara, -ae). Fiica lui Creon, regele Tebei; s-a casatorit cu Heracle, cu care a avut, potrivit tra­ditiei, īntre trei si opt fii. Nunta a repre­zentat rasplata cu care Creon a tinut sa-i multumeasca lui Heracle pentru ajutorul acordat īmpotriva lui Erginos, regele din Orhomenos, caruia tebanii erau obligati sa-i plateasca un tribut īmpovarator (potri­vit lui Apollodor, o suta de vaci pe an, timp de douazeci de ani) si care a fost īnvins datorita interventiei eroului. In cursul uneia dintre muncile lui Heracle — prinderea lui Cerber -, pe cīnd acesta se afla īn infern, un uzurpator pe nume Licos din Eubeea a urcat pe tronul Tebei, 1-a ucis pe Creon si era pe punctul de a-i omorī pe Megara si pe fiii ei, cīnd Heracle s-a īntors. Eroul 1-a īnvins cu usurinta, īnsa din cauza Herei, care 1-a facut sa-si piarda mintile, si-a ucis apoi sotia si copiii. Macelul a fost īntrerupt de interventia Atenei, care 1-a facut pe Heracle sa cada īntr-un somn profund īn momentul cīnd voia sa-si omoare tatal, pe Amfitrion. Cīnd si-a dat seama de cele īn-tīmplate, Heracle s-a autoexilat si s-a dus la Tespius sa se purifice. Potrivit unei ver­siuni diferite, Heracle si-a ucis fiii, dar nu si pe Megara, de care a vrut sa se desparta, īntrucīt casnicia lor era patata de sīnge; prin urmare, i-a dat-o de sotie lui Iolau, iar el s-a casatorit cu Iole, fiica lui Euritos (pentru alte detalii vezi Heracle).

Prezente īn literatura antica. Megara e amintita īn Odiseea (11.269). Tragicul sfīrsit al povestii ei de dragoste cu Heracle este amintit īn Heracle al lui Euripide, re­luat ulterior īn Hercule furios al lui Seneca, si apare, cu unele variante, īn numeroase texte, de la Istmice, 4 de Pindar la Biblio­teca lui Apollodor (2,4,11 si urm.), de la Pausanias si Diodor din Sicilia la Moshos, Idile, 4.

Megareu (gr. MeŢapeuc;, -iuQ; lat. Mega-reus, -ei sau -eos). Fiul lui Onchestos sau al lui Poseidon. A fost tatal lui Hipomenes si al Evehmei. El a dat numele cetatii

Megara, īn care a domnit si care se numea initial Nisa.

Megera, vezi Eumenide.

Meges (gr. MiiT\q, -ryioq; lat. Meges, -etis). Erou grec caruia izvoarele īi atribuie dife­rite genealogii. Uneori este considerat fiul lui Fileu si al Ctimenei si, prin urmare, urmasul lui Laerte pe linie materna, ase­menea lui Ulise, si al lui Augias pe linie paterna; alteori este prezentat īnsa ca fiul Timandrei si deci urmasul lui Tindan Indi­ferent de genealogia sa, este considerat unul dintre pretendentii la mīna Elenei si unul dintre eroii care au luat parte la raz­boiul troian. Potrivit unor izvoare, la sfīrsi-tul expeditiei īmpotriva Troiei s-a īntors īn patrie, pe cīnd potrivit altora a murit īn timpul calatoriei de īntoarcere.

>  Prezente īn literatura antica. Este amintit īn diferite pasaje din Iliada, īn Biblioteca lui Apollodor si īn Fabulele lui Hyginus.

  Iconografie. Poliglot din Tasos 1-a repre­zentat pe Meges r rintre eroii greci īntorsi īn patrie dupa razboiul troian, īn marea pictura inspirata din acest razboi care se gasea la Delfi, pierduta īnsa īn prezent.

Meilichios (gr. MeiAixioc;, -ou). Epitet cu care sīnt indicati īn lumea greaca unii zei, īn special Zeus si Dionysos; se poate traduce prin „binevoitor", „favorabil". La Atena, īn cinstea lui Zeus Meilichios aveau loc sar­batorile numite Diasia, „care se celebrau īn afara cetatii si īn timpul carora īntreaga populatie aducea sacrificii, ce constau nu din victime, ci din ofrande ale locului, ne-sīngeroase" (Tucidide, 1.126.6). Cultul lui Zeus Meilichios era raspīndit si īn alte localitati din Grecia. Pausanias aminteste „statuia lui Zeus Meilichios sezīnd, din marmura alba, opera lui Policlet" (1.20.1). īn Sicilia, la Selinunt, se gasesc urmele unui templu dedicat cultului lui Zeus Meilichios, venerat īn cetate īmpreuna cu Pasicrateea, o divinitate locala identifi­cata cu Persefona.

Melampus (gr. MeXaji-iTouc;, -0605; lat. Melampus, -odis). Fiul lui Amitaon; a fost un celebru prezicator si medic. Potrivit traditiei, el a introdus īn Grecia cultul lui Dionysos. Se spunea ca le-a vindecat pe femeile din Argos de nebunie si ca a primit drept rasplata, īmpreuna cu fratele sau

537

MELANTOS

Bias, doua treimi din tinutul Argos (Apollo-dor, Biblioteca, 2.2.2). Melampus si Bias s-au casatorit cu doua dintre cele trei fiice ale lui Pretos, care fusesera primele atinse de nebunie si trasesera mai apoi dupa ele si alte femei, īnainte ca prezicatorul sa le vindece. Numele „Melampus" īnseamna „cel cu picioare negre".

Melancrera (gr. MeXaY>cpoupa, -ac;). In tra­ducere, „cap negru". Cu acest epitet era indicata uneori Sibila din Cumae, cu tri­mitere la culoarea parului sau, poate, la obscuritatea raspunsurilor sale (vezi Sibila).

Melaneu (gr. MeXaveug, -Iwg; lat. Mela-neus, -i). 1) Fiul lui Apollo si tatal lui Euritos. Era un arcas celebru, considerat īntemeietorul cetatii Ehalia din Mesenia, careia i-a dat numele propriei sale sotii. Unele traditii tīrzii (Antoninus Liberales, Transformationes, 4) spun ca era regele driopilor, suveranul Epirului si tatal Am-braciei, eroina care a dat numele cetatii omonime.

2) Fiul lui Arcesilaos si īntemeietorul cetatii Eretria din Eubeea, care initial se numea, dupa el, Melaneis.

Melania (gr. MeXocvfo, -<xg). Epitet cu care era indicata īn Grecia zeita Demetra. Lite­ral, īnseamna „cea neagra" si face trimi­tere la doliul zeitei dupa rapirea fiicei sale Persefona de catre Hades.

Melanipe (gr. MeXavLimT), -r\q; lat. Mela-nippe, -es). Fiica lui Eol, regele Tesaliei, si a unei iepe, fiica centaurului Chiron. Melanipe - al carei nume īnseamna literal „iapa neagra" - s-a casatorit cu Poseidon, cu care a avut doi fii, Eol si Beotos, stra­mosul beotienilor. Este protagonista a doua tragedii ale lui Euripide, Melanipe cea īnteleapta si Melanipe īnlantuita.

Melanipos (gr. McXavmirog, -ou ; lat. Mela-nippus, -i). Erou teban, fiul lui Astacos, amintit pentru eroismul cu care a aparat Teba īmpotriva atacului celor sapte (vezi Cei sapte īmpotriva Tebei). El apara poarta cetatii atacata de Tideu; cei doi eroi s-au luptat, iar Melanipos si-a ranit mortal adversarul. Cu un ultim efort īnsa Tideu a reusit sa-1 ucida pe Melanipos si i-a cerut capul, pe care, īnainte de a muri, 1-a de­vorat. Atena, care asistase la scena si voia sa-1 faca pe Tideu nemuritor, vazīnd fapta

acestuia s-a īndepartat dezgustata (pentru alte detalii vezi si Tideu).

Prezente īn literatura antica. Eschil, Cei sapte īmpotriva Tebei; Melanipos este si protagonistul unei tragedii pierdute a lui Accius. De asemenea, este amintit īn Bi­blioteca lui Apollodor si īn Tebaida (8.716 si urm.) lui Statiu. īn izvoarele latine apare uneori, gresit, numele Menalippo.

Melantios (gr. MeXavtfiog, -ou; lat. Melan-thius, -i). Numele unui pastor de capre al lui Ulise.

Melanto (gr. MeXtxvflui, -out). 1) Eroina greaca, fiica lui Deucalion. A fost iubita de Poseidon, care s-a unit cu ea luīnd īnfa­tisarea unui delfin si 1-a zamislit astfel pe Delfos, eroul eponim al cetatii Delfi, centrul celebrului sanctuar oracular al lui Apollo (vezi Delfos).

2) Mama lui Forbas si a Cleobeei.

3)  Servitoarea Penelopei, sora pastoru­lui de capre Melantios (vezi). Desi a fost crescuta cu toata dragostea de Penelopa, ea a devenit iubita lui Eurimahos, unul dintre petitori, si a trecut de partea aces­tora. Celelalte servitoare din palatul lui Ulise au spīnzurat-o dupa masacrarea pe­titorilor, ca pedeapsa pentru tradarea ei. Este amintita īn cīnturile 18 si 19 din Odiseea.

Melantos (gr. MeXav^og, -ou). Erou din Mesenia, urmasul lui Neleu, care a fost alungat din Pilos la venirea Heraclizilor (vezi) si s-a stabilit īn Atica. Sosirea si stabilirea lui īn Atica sīnt povestite īn mod diferit īn izvoare. Potrivit unei traditii, Melantos, obligat sa paraseasca Pilosul, a consultat oracolul, care i-a spus sa se opreasca acolo unde avea sa primeasca de mīncare cap si picioare. Aceasta s-a īntīm-plat cīnd a ajuns la Eleusis, unde a fost invitat la un banchet īn care se consumau ramasitele de la un sacrificiu - capul si picioarele victimei; Melantos a īnteles ast­fel ca ajunsese īn locul indicat de oracol si s-a stabilit īn Atica. Potrivit unei alte ver­siuni, el a devenit regele Atenei; suvera­nul cetatii, Timetes, fusese provocat la lupta de Xantos, regele Tebei, pentru a pune capat razboiului dintre cele doua cetati, dar, te-mīndu-se de īnfruntarea cu puternicul si temutul sau adversar, i-a fagaduit tronul celui care se oferea sa lupte īn locul sau.

MELEAGRIDE

538

Melantos a acceptat provocarea si a reusit sa-1 īnvinga pe Xantos, īn spatele caruia se ivise Dionysos; atragīndu-i atentia regelui teban asupra acestei aparitii, Melantos i-a distras atentia si 1-a lovit mortal. īn semn de recunostinta pentru ajutorul oferit, Melantos a ridicat īn cinstea lui Dionysos un sanctuar unde zeul era venerat cu epi­tetul Melanaigis, de la pielea de capra nea­gra pe care o purta atunci cīnd s-a aratat. Potrivit unei variante ulterioare, Melan­tos a repurtat victoria gratie lui Zeus Apa-turios ; īn cinstea lui si pentru a comemora evenimentul au fost instituite sarbatorile numite Apaturia (vezi).

  Prezente īn literatura antica. Diferitele ver­siuni ale mitului sīnt mentionate īn special de Pausanias (7.1.9 si 8.18.7),  Strabon (8.359, 9.393 si 14.633) si Athenaios (3.96 si urm.).

Meleagride (gr. MeĀeaYpiSeg, -uv; lat. Meleagrides, -um). Nume colectiv care le indica pe surorile lui Meleagru (vezi); la moartea fratelui lor au fost atīt de dispe­rate īncīt Artemis, īnduiosata, le-a pre­schimbat īn pasari - bibilici sau potīrnichi. Ca si īn cazul Heliadelor (vezi), surorile lui Faeton, se spunea ca lacrimile lor s-au transformat īn picaturi de chihlimbar. Nu­mele si numarul lor difera īn functie de izvoare: sīnt amintite Gorge, Eurimede, Deianira, Melanipe, precum si Phoebe, Euridice, Menesto, Antiope, Erato si Hipo-damia.

  Prezente   īn   literatura   antica.   Succesul imens al mitului lui Meleagru le asigura si Meleagridelor numeroase aparitii īn tex­tele clasice; sīnt amintite īn special de Ovidiu (Metamorfoze, 8), Hyginus {.Fabule, 174), Antoninus Liberales (Transforma-tiones, 2) si Statiu (Tebaida, 4).

Meleagru (gr. MeX&xfpog, -ou; lat. Melea-ger sau Meleagrus, -i). Erou grec, fiul Alteei si al lui Oeneu, regele din Calidon, sau al lui Ares. Este amintit ca participant la expeditia argonautilor plecati īn cauta­rea līnii de aur (vezi Argonauti) si, ulte­rior, drept capetenie a eroilor care au luat parte la vīnatoarea mistretului monstruos ce devasta Calidonul.

Animalul fusese trimis de Artemis, mīni-oasa pentru ca īn timpul sarbatorii solemne a secerisului Oeneu sacrificase animale tuturor zeilor, īnsa nu si ei (Iliada, 9.534).

Fiara era imensa, si numai puterile reunite ale mai multor eroi puteau sa o īnvinga; multi dintre ei au fost ucisi de mistret, altii s-au certat si s-au ucis reciproc. Potri­vit traditiei, toti marii eroi mitici au par­ticipat la vīnatoare, īn afara de Heracle, ocupat cu muncile sale. Printre eroi s-a aflat si o femeie, Atalanta, o vīnatorita iscusita a carei prezenta avea sa provoace īn scurt timp mari nenorociri.

Fiara a fost doborīta de Meleagru si de Atalanta. Potrivit unei traditii tīraii, Melea­gru i-a daruit Atalantei blana mistretului ucis; explicatia oficiala a fost ca ea daduse lovitura decisiva si deci, conform regulilor vīnatorii, trofeul īi revenea de drept, īnsa īn realitate Meleagru era īndragostit de fata. Dar fratii mamei sale, fiii lui Testios, au furat pielea mistretului, afirmīnd ca familia lor avea dreptul la trofeu. Cuprins de mīnie, Meleagru i-a ucis, īnsa acest gest a constituit, indirect, cauza mortii sale.

EROI PARTICIPANŢI LA VĪNĂTOAREA MISTREŢULUI DIN CALIDON

Apollodor, Biblioteca, 1.8.2

Hyginus, Fabule, 173

Ovidiu, Metamorfoze, 8.299 si urm.

Admetos, Anceu, Amfia-raos, Atalanta, Castor, Cefeu, Drias, Eurition, Hileos, Iason, Idas, Ificles, Linceu, Meleagru, Peleu, Piritoos, Polideuces, Tela-mon, fiii lui Testios, Tezeu

Admetos, Alcon (doua per­sonaje omonime), Anceu, Asclepios, Atalanta, Cas­tor, Ceneu, Deucalion, Drias, Ehion, Enesimos, Eritos, Eufem, Hipasos, Hipotoos, Iason, Idas, Io-lau, Laerte, Leucip, Lin­ceu, Meleagru, Mopsos, Peleu, Phoenix, Plexipos, Pollux, Telamon, Tezeu, fiii lui Testios

„Meleagru si īmpreuna cu el o ceata aleasa se aduna [...] Sīnt printre acestia cei doi Tindarizi... Iason,... Tezeu si Piritoos,... cei doi fii ai lui Testios si cei ai lui Afareu, Linceu si Idas; Ceneu,... Leucip si Acas-tos,...     Hipotoos,     Drias,

539

MELETE

Phoenix fiul lui Amintor; fiii gemeni ai lui Actor si Fileu... Telamon, tatal ma­relui Ahile, fiul lui Feres, Iolau... Eurition, Ehion,... Lelex, Panopeu, Hileos, Hipasos si Nestor, īnca īncepator īn arme; si cei pe care Hipocoon i-a tri­mis din vechea Amicle, socrul Penelopei, Anceu, fiul prezicator al lui Ampix, cel al lui Eclus... Atalanta"

La nasterea lui s-au aratat trei Moire (Hyginus, Fabule, 171), iar Atropos, una dintre ele, a declarat ca Meleagru avea sa moara atunci cīnd un butuc de lemn din camin va fi ars complet. Auzind preves­tirea, mama sa, Alteea, a luat butucul si 1-a stins, iar apoi 1-a ascuns īntr-un cos, unde acesta a ramas multa vreme (Apollo-dor, Biblioteca, 1.8.2). Cīnd Meleagru i-a ucis fratii, Alteea, cuprinsa de mīnie, a aruncat butucul īn foc ; cīnd butucul a ars complet, Meleagru a murit. Dīndu-si seama prea tīrziu de fapta sa, Alteea s-a sinucis. Surorile lui Meleagru - sau femeile din Calidon īn general - au plīns neīncetat moartea eroului, pīna cīnd Artemis le-a transformat īn bibilici (numite meleagrides) si le-a mutat pe insula Leros.

Potrivit legendei, īn infern chiar si Hera-cle s-a īnduiosat auzind de la Meleagru povestea sa trista (Bachilide, 5.89).

  Atribute. Recunoasterea lui Meleagru īn iconografie, chiar daca personajul apare izolat, este posibila īn special datorita pre­zentei, ca atribut caracteristic, a trofeului mistretului.

  Prezente In literatura antica. Este celebra scena mīniei lui Meleagru din cīntul 9 al Iliadei, unde apar unele mici variante ale mitului   comparativ   cu   versiunile   mai tīrzii; astfel, īn lupta īmpotriva curetilor, fratii mamei care ameninta sa invadeze Calidonul, Meleagru refuza cu dispret sa lupte ca sa se razbune pentru blestemul Alteei si pune mīna pe arme abia īn ulti­mul moment, la rugamintile sotiei sale, Cleopatra. Se discuta daca mīnia lui Me­leagru a fost īmprumutata din alte opere poetice si a inspirat mīnia lui Ahile din

Iliada (vezi Ahile) sau daca Homer a inventat aceasta versiune a povestirii. Tri­miteri la Meleagru gasim adesea īn litera­tura greaca si īn cea latina, de la Bachilide, īn cel de-al cincilea imn de victorie pentru Hieron din Siracuza, pīna la Pausanias (10.31.4), de la Sofocle si Euripide pīna la Ovidiu {Metamorfoze, 8, Heroidele) si Sta-tiu, confirmīnd larga raspīndire a legen­dei, una dintre cele mai cunoscute si mai īndragite din literatura greaca.

> Iconografie. Meleagru, avīnd-o alaturi pe Atalanta sau īnfatisat īn scena vīnatorii mistretului din Calidon, este reprezentat foarte frecvent īn arta greaca si īn cea romana. Apare īn pictura pe vase cu figuri negre si rosii (Vasul Francois, īnfatisīndu-1 pe Meleagru); era protagonistul unor pic­turi semnate de Polignot si Parasios, care s-au pierdut; a fost reprezentat de Scopas pe frontonul estic al templului Atenei Alea din Tegeea. Aceluiasi Scopas i se atribuie, nu fara dubii, un Meleagru cunoscut din diferite copii din epocile ulterioare. De ase­menea, figura lui Meleagru īmpodobea urnele etrusce si sarcofagele romane, reve­nind īn pictura din cetatile vezuviene. Pentru alte detalii vezi si Atalanta.

Meles (gr. MeX-ne;, -t|toc;). Tīnar atenian iubit de un metec (strain stabilit īn Atena) pe nume Timagoras. Meles dispretuia dra­gostea lui Timagoras, iar īntr-o zi 1-a pus sa urce pe Acropole si sa se arunce īn gol. Dispus sa faca orice ca sa-i fie pe plac, Timagoras nu a ezitat sa se arunce de pe stīnci si a murit. Cuprins de remuscari si de disperare, Meles s-a sinucis īn acelasi loc si īn acelasi fel. De atunci s-a transmis credinta ca metecii venerau spiritul raz­bunator al lui Timagoras sub īnfatisarea daimonului Anteros (vezi Eros), caruia īi īnchinasera un altar (Pausanias, 1.30.1).

Melete (gr. MeXetTi, -tic;). Potrivit unei tra­ditii foarte vechi, relatate de Pausanias (9.29.2-3), cu acest nume era indicata una dintre muze, cīnd ele nu erau īnca noua, conform codificarii clasice, ci doar trei: Melete, literal „exercitiul", Mneme, „me­moria", si Aoide, „cīntul". Probabil ca ea patrona exercitiul si disciplina memoriei necesare pentru o tehnica poetica bazata pe recitare si improvizatie. Melete, īnca legata de cultul muzelor, reapare īn fra­tiile si sectele pitagorice, cu trimitere la practicarea disciplinei filosofice.

"

• ■:

MELIA____________________________________

Melia (gr. MeAia, -aq; lat. Melia, -ae sau Melie, -es). Nimfa a frasinilor, fiica lui Ocea-nos si sora lui Ismenos si a lui Cantos. Fratii s-au certat pentru ea, iar Cantos 1-a ucis pe Ismenos. Potrivit unei alte ver­siuni a legendei, Apollo a rapit-o pe Melia, cu care a avut un fiu numit Teneros; Can­tos si-a gasit īnsa sora si, ca sa se razbune, a dat foc templului lui Apollo unde aceasta era tinuta prizoniera (Pausanias, 9.10.5). Melia si Inahos au fost parintii lui Foro-neu, omul primordial.

Meliade (gr. MeAictSeg, -u>v). Nimfele fra­sinilor. S-au nascut din picaturile de sīnge cazute pe pamīnt cīnd Uranos a fost muti­lat de Cronos (vezi Uranos si Frasin).

Melibeea (gr. MeX({k>ia, -aq; lat. Meliboea, -ae). 1) Fiica lui Oceanos, sotia lui Pelas-gos si mama lui Licaon.

2) Una dintre fiicele Niobei; a scapat de la masacrul copiilor Niobei (vezi), iar pen­tru ca a palit de groaza cīnd fratii si suro­rile sale au fost ucisi a fost numita Chloris, „cea verde".

3)  īntr-o povestire relatata de Servius, Melibeea era o tīnara īndragostita de Ale-xis, īnsa obligata de ai sai sa se casato­reasca cu alt barbat. Disperat, Alexis a plecat din cetate, iar Melibeea, vrīnd sa se sinucida, s-a aruncat īn ziua nuntii de pe acoperisul casei, īnsa nu patit nimic. Atunci a fugit de acasa, a ajuns īn port si s-a īm­barcat pe o corabie care, fara interventia marinarilor, si-a desfasurat pīnzele si a dus-o īn locul unde se afla Alexis. Cei doi tineri s-au īntīlnit pe cīnd Alexis pregatea un banchet si au putut īn cele din urma sa se  casatoreasca.  Pentru  a-si  manifesta recunostinta fata de zei, au ridicat la Efes, cetatea unde a avut loc nunta, un sanctuar īnchinat Artemisei, care era venerata cu numele Automate (cu referire la calatoria miraculoasa pe mare, īntreprinsa fara in­terventia oamenilor) si Epidieta (cu trimi­tere la banchetul ce constituise fundalul īntīlnirii celor doi tineri).

Melibeos (gr. MeXipoiog, -ou; lat. Meli-boeus, -ei). 1) Numele unui pastor grec care, potrivit unei versiuni a mitului, 1-a gasit pe micul Oedip abandonat pe munte, 1-a luat si 1-a crescut īn casa lui (vezi Oedip).

_______________________________________540

2) Cu acest nume este indicat si pastorul protagonist, alaturi de un altul, Titiros, īn Bucolica 1 a lui Vergiliu.

Melicertes (gr. MeXixeprng, -oo; lat. Meli-certa si Melicertes, -ae). Erou grec, fiul mai mic al lui Ino si al lui Atamas (vezi). Potri­vit traditiei, a murit īmpreuna cu mama sa, care s-a aruncat īn mare si 1-a tras dupa ea. Dupa moarte a fost divinizat, fiind venerat ca zeul Palemon. O versiune a mi­tului povesteste ca trupul lui Melicertes a fost adus la mal de un delfin, care 1-a atīrnat de un pin; cīnd a aflat ca trupul a fost gasit, Sisif, fratele lui Atamas si regele Corintului, 1-a īnmormīntat si a instituit cultul sau. īn amintirea lui a instituit si jocurile istmice, care se celebrau īn istmul Corint, īn apropierea locului unde trupul fusese gasit (vezi si Istmice, jocuri). īn lumea romana, zeul Palemon a fost iden­tificat cu Portunus (vezi) sau Portumnus.

Prezente īn literatura antica. Este amintit īn special īn operele unor mitografi ca Apollodor (Biblioteca, 1.9.1 si urm. si 3.4.3) si Hyginus (Fabule, 2 si 4), īn diferite pa­saje din Pausanias, īn Metamorfozele si Fastele lui Ovidiu (respectiv, 4.506 si urm. si 6.485).

Melisa (gr. MeXiacra, --r\q; lat. Melissa, -ae). Nimfa despre care se credea ca a desco­perit īntrebuintarea mierii; dupa ea au fost numite albinele, īn greaca u^Aicro-ou. Se credea ca era fiica regelui Meliseu din Creta si ca īl crescuse si īl hranise cu miere pe micul Zeus. Potrivit lui Columella (9.2.3), Melisa era o femeie de o frumusete extraordinara, pe care Iupiter a transfor­mat-o īntr-o albina. Vezi si Miere.

Meliseu (gr. MeXiacreuc;, -iuq). 1) Rege din Creta, tatal Amalteei si al Melisei. īn vre­mea domniei sale s-a nascut Zeus, pe care cele doua fiice ale regelui l-au crescut, potrivit unei traditii, īntr-o pestera de pe muntele Ida. O versiune a mitului īi atri­buia inventarea sacrificiilor si ofrandelor aduse zeilor.

2) Unul dintre cureti; si el, ca si cel dinainte, are legatura cu īntīmplarile din copilaria lui Zeus: potrivit unei povestiri mitice, curetii aveau sarcina ca prin cīn-tecele si dansurile lor razboinice, foarte zgomotoase, sa acopere scīncetele micului

541

MEMNON

Zeus, pentru ca tatal sau, Cronos, sa nu-1 auda si sa nu-1 devoreze ca pe ceilalti fii ai sai (vezi Cureti).

Melisos (gr. MiXiaaoq, -ou; lat. Melissus, -i). Locuitor din Argos, tatal unui tīnar de o rara frumusete, pe nume Acteon. Obligat sa paraseasca cetatea ca sa scape de regele Fidon, care īsi teroriza supusii, Melisos s-a stabilit īmpreuna cu fiul sau īn Corint; aici īnsa Acteon a devenit tinta iubirii lui Arhias, un urmas al lui Heracle, care a īncercat sa-1 rapeasca, provocīndu-i īnsa moartea. Disperat, Melisos s-a sinucis. Ca sa razbune moartea celor doi, zeii au pro­vocat o foamete cumplita, urmata de mai multe molime care s-au abatut asupra Corintului, iar Arhias, dupa ce a consultat oracolul, s-a autopedepsit, plecīnd īn exil. Traditia spune ca a ajuns īn Sicilia, unde a īntemeiat cetatea Siracuza (Diodor din Sicilia, 8.10).

Melite (gr. MeXCrn, -r\q; lat. Melite, -es). Numele uneia dintre nereide, fiicele lui Nereu si ale lui Doris.

Meliteu (gr. MeXiTeuc;, -ewg; lat. Melitaeus, -i). Fiul lui Zeus si al unei nimfe pe nume Otreis. Dupa ce s-a nascut, mama sa 1-a abandonat īntr-o padure, temīndu-se ca Hera se va mīnia cīnd va afla de tradarea lui Zeus; Zeus īnsa a avut grija de el, punīnd un roi de albine sa-1 hraneasca si īncredintīndu-1 mai apoi unui pastor, Fa-gros, fiul aceleiasi Otreis si al lui Apollo. Meliteu a īntemeiat īn Tesalia o cetate care i-a purtat numele si a devenit un tiran despotic. El profita de propria putere si de groaza pe care o provoca pentru a aduce la palat cele mai frumoase fete din cetate. Una dintre acestea, Aspalis, a preferat sa se sinucida decīt sa cada īn mīinile sale; fratele ei, Astigites, s-a dus la Meliteu īm­bracat īn vesmintele surorii sale si 1-a ucis (vezi si Aspalis).

Prezente īn literatura antica. Mitul este amintit de Antoninus Liberales īn Trans-formationes.

Melos (gr. Mt|Xoc, -ou; lat. Melos sau Melus, -i). Erou din Delos, ce are legatura cu mitul lui Adonis (vezi). Ajuns īn insula Cipru, a devenit prietenul lui Adonis, fiul regelui Ciniras, si s-a casatorit cu o ruda a acestuia pe nume Pelia, cu care a avut un

fiu, numit tot Melos. Cīnd Adonis a murit, Melos, disperat, s-a spīnzurat de un copac care s-a numit, dupa el, mar; Afrodita, īnduiosata, 1-a transformat īntr-un fruct, marul, iar pe sotia lui, care se spīnzurase si ea, a preschimbat-o īntr-o porumbita. Cīnd fiul lui Melos a crescut, Afrodita i-a poruncit sa se īntoarca īn patria sa, Delos, unde a devenit suveran si a īntemeiat ceta­tea Melos. Traditia spune ca Melos a inven­tat tunderea līnii si i-a īnvatat pe supusii sai sa faca vesminte din lina oilor, numite īn greaca mela.

  Prezente īn literatura antica. Povestea este relatata   de   Servius   īn   comentariul   la Vergiliu, Bucolicele, 8.37.

Melpomene (gr. MeXirojievri, -ti£ ; lat. Mel-pomene, -es). Literal, „zeita care cīnta". Este una dintre cele noua muze, mai precis muza tragediei. Pentru detalii vezi Muze.

Membliaros (gr. Mep.pXiapog, -ou). Numele unui fenician, fiul lui Pecilos si tovarasul lui Cadmos, pe care 1-a īnsotit īn cautarea Europei (vezi Cadmos). Potrivit lui Hero-dot, era chiar ruda cu Cadmos. Acesta i-a dat sarcina sa ramīna īn insula Caliste sau Thera, actuala Santorini; Membliaros s-a stabilit īn insula, iar urmasii sai au ramas aici vreme de opt generatii.

  Prezente īn literatura antica. Este men­tionat īn special de Herodot, 4.147 si de Pausanias, 3.1.7-8.

Memfis (gr. NUjjupig, -ifiog; lat. Memphis, -idis). Fiica zeului fluvial Nilos si sotia lui Epafos; a fost mama Libiei. Potrivit mitului, ea a dat numele cetatii egiptene Memfis.

  Prezente īn literatura antica. Apollodor, Biblioteca, 2.1.4.

Memnon (gr. Mep.vwv, -ovog; lat. Memnon, -onis). Frumosul fiu al lui Titonos si al lui Eos, Aurora. A fost regele etiopienilor si 1-a ajutat pe Priam catre sfīrsitul razboiu­lui troian. Avea o armura speciala, pe care Hefaistos i-o faurise la rugamintea mamei sale. Datorita acestei armuri si curajului sau īn lupta, s-a remarcat īn mai multe rīnduri; 1-a ucis pe Antiloh, fiul lui Nestor, īnsa a fost lovit mortal de Ahile la sfīrsitul unei lupte lungi si dure. īn timp ce eroii se luptau, Zeus le-a cīntarit destinele; tale­rul pe care se afla destinul lui Memnon a coborīt, indicīnd ca sfīrsitul eroului sosise.

MEMORIE

542

Ca sa aline durerea mamei sale, Zeus i-a daruit lui Memnon nemurirea si a facut ca din rugul pe care ardea trupul sau sa se ridice īn zbor un stol de pasari. Aceste pasari (becate) au fost numite memnonide si, potrivit traditiei, veneau īn fiecare an la mormīntul eroului din Helespont, la gura rīului Esepos (Pausanias, 10.31.6).

Grecii au numit Memnonide sau Mem-nonia o serie de monumente extrem de vechi, despre care se credea ca fusesera construite de Memnon sau ca fueesera ridi­cate īn memoria lui. Cel mai celebru era un templu de la Teba, īn Egipt, īn apropie­rea caruia se aflau doua statui gigantice (numite colosii lui Memnon); se spunea ca īn zori, la atingerea primelor raze ale soa­relui, una dintre ele scotea un sunet ase­manator cu cel produs de coardele unui instrument muzical. De fapt, statuia nu are nici o legatura cu personajul mitologic, ci īl reprezinta probabil pe faraonul egip­tean Amenofis al III-lea.

si citadela Susa era numita Memnonia de catre greci.

>  Prezente īn literatura antica. Povestea lui Memnon si lupta sa cu Ahile sīnt amintite īn special de Homer (vezi mai ales Odiseea, 11), īn poemul ciclic Etiopida, de Pindar si de Eschil īntr-o tragedie avīnd ca tema Psihostazia, pierduta (dar mentionata de Plutarh), precum si de Sofocle īntr-o trage­die intitulata Memnon, si aceasta pierduta, si de Ovidiu {Metamorfoze, 13).

  Iconografie. Cea mai celebra reprezentare a personajului, daca nu luam īn conside­rare „colosul lui Memnon" de la Teba, īn Egipt, amintit mai sus si care nu are lega­tura cu eroul, este cea de pe o kylix atica cu figuri rosii, unde Eos īsi plīnge fiul mort. Pictura a fost realizata de Douris; de ase­menea, izvoarele pastreaza amintirea unei picturi a lui Polignot din Tasos (pierduta), ce īnfatisa lupta lui Memnon alaturi de figura lui Sarpedon.

Memorie. Mitologia clasica cunoaste doua forme principale de personificare a memoriei. Cea dintīi o reprezinta figura Mnemosinei, fiica Gliei si a Cerului (He-siod, Teogonia, 135), care se uneste timp de noua nopti cu Zeus, zamislind muzele, „care s-aduca relelor uitarea si grijilor o mīngīiere" (ibidem, 51 si urm.; 915 si urm.; vezi Mnemosine). Cea de-a doua e una dintre

muzele amintite de Pausanias, care spune ca initial ele au fost īn numar de trei. Muzele reprezentau personificarea artelor aezilor, iar una dintre ele era numita Mneme, memoria (Pausanias, 9.29.2). Ast­fel, memoria apare, sub dublul aspect pe care i-1 confera mitul, legata intim de arta poeziei si a muzicii, care īntr-o civilizatie caracterizata de formele traditiei orale se bazeaza pe memorie.

Herodot subliniaza īnsa si relatia singu­lara pe care mitul o stabileste īntre memorie si opusul ei, uitarea. Memoria, Mnemo­sine, zamisleste cu Zeus negarea ei, mai precis acele figuri divine (muzele) care īl pot īnvata pe om sa-si uite propriile sufe­rinte si propria conditie. Legatura strīnsa dintre memorie si uitare este evidenta īn reprezentarea pe care mitul clasic o da lumii de dincolo, īn special īn conceptia despre lumea mortilor a unor secte miste-rice orfico-pitagorice. Dupa cum se poate citi pe o serie de placute de aur pe care se credea ca mortii le folosesc ca sa se orien­teze īn lumea cealalta, sau dupa cum se descrie cu atīta forta poetica īn mitul lui Er de la sfīrsitulRepublicii lui Platon (vezi Er), īn lumea de dincolo sufletelor celor morti li se ofera apa a doua izvoare - cel ce izvoraste din lacul Memoriei si cel al rīului Lethe. Bīnd din primul izvor atingi feri­cirea, iesind din ciclul nasterilor, pe cīnd cel de-al doilea te face sa uiti tot ce ai vazut īn lumea de dincolo si viata trecuta, facīnd deci posibila o noua incarnare. Memoria este simbolul cunoasterii, uitarea - al igno­rantei. Pentru a reproduce pe pamīnt o structura care sa o prefigureze pe cea din lumea de dincolo, la oracolul lui Trofonios de la Lebadeea, īn Beotia, credinciosii erau con­dusi la doua izvoare, Mnemosine si Lethe, iar bīnd din ele puteau sa uite lucrurile trecute si sa-si aminteasca ce vazusera īn timpul experientei lor īn lumea de dincolo, pe care le-o oferea oracolul si care se pre­zenta ca un rit de initiere (Pausanias, 9.39.8 si 13).

Memoria, īn calitate de mama a muze­lor, e strīns legata de uitarea reprezentata de dulceata cīntecului care alina suferin­tele, īnsa ea constituie mai ales un antidot pentru uitarea ce este o consecinta a tre­cerii timpului. īn fata actiunii inexorabile

543

MENALIPE

a timpului, care īncetoseaza si tulbura amintirea faptelor, altereaza si consuma lucrurile, distruge oamenii, cufundīnd īn-tīmplarile lor īn uitare, memoria constituie singura aparare posibila. Dimensiunea me­moriei este cea a trecutului, dar ea īnla­tura de fapt barierele temporale si aduce trecutul īn prezent, mentinīndu-1 viu. In acest sens Mhemosine este mama lui Clio, muza istoriei, ce cīnta īntīmplarile oame­nilor si le pastreaza amintirea; si la acest sens al istoriei se refera Herodot atunci cīnd explica, la īnceputul Istoriilor, ca a scris rezultatul cercetarilor sale „pentru ca faptele oamenilor sa nu cada, cu timpul, īn uitare". īn aceasta lumina, aparentul conflict dintre memorie si uitare, dintre zeita Mnemosine si fiicele sale, muzele „uitarii durerilor", revine: prin uitarea prezentului ramīne spatiu pentru amin­tirea trecutului, ce reprezinta locul unde are loc lupta omului cu timpul. Aducīnd trecutul la dimensiunea prezentului, me­moria permite desfiintarea barierei care īi desparte pe oamenii de azi de cei de ieri, pe cei vii de cei ce nu mai sīnt; ca īntr-un soi de evocare a mortilor, ea arunca o punte īntre cei vii si lumea de dincolo, asigu-rīndu-le astfel oamenilor singura forma de nemurire la care pot spera; pentru ca, asa cum scrie Herodot īn introducerea sa, „fap­tele marete si minunate de care au dat dovada [...] sa nu ramīna neīncununate de glorie".

Pentru alte aspecte mitice ale raportului dintre memorie si timp, vezi Timp.

Men (gr. Mtjv, MtJvo£). Zeu frigian, venerat īn diferite regiuni din Anatolia, adorat de" meteci si de sclavi īn Grecia si poate, dupa cum deducem din marturiile epigrafice, la Roma si la Ostia. Zeu celest si īn acelasi timp subpamīntean, rostea oracole si avea functie de zeu vindecator si protector. Sub ocrotirea lui erau puse mormintele. Din anumite puncte de vedere, poate fi com­parat cu Attis.

  Epitete. Era venerat cu epitetul Stapīnul si cu alte titluri, legate de anumite localitati.

  Rasplndirea cultului. Foarte cunoscut īn toata Anatolia, avea un templu important la Antiohia, īn Pisidia. Diferite documente epigrafice dovedesc raspīndirea cultului sau īn lumea greaca, īn special la Atena, Rodos, Delos si Tasos.

  Iconografie. De obicei era reprezentat cu o semiluna pe umeri. Semiluna putea sa apara uneori si singura, ca simbol al sau.

Menade (gr. MaiWSeg, -uiv; lat. Maenades, -um). Nume cu care erau indicate bacan­tele. Deriva din grecescul jj.aivop.ai, „a fi nebun", cu trimitere directa la ritualurile ale caror protagoniste erau menadele īn timpul sarbatorilor ce aveau loc īn cinstea lui Dionysos.

  Atribute.   Tirsul,  avīnd īn vīrf frunze de iedera sau, uneori, un con de pin. Cununa, adesea din frunze de stejar sau din ramuri de brad. Vesmintele din blana de felina.

  Prezente īn literatura antica.  Menadele sīnt protagonistele tragediei Bacantele a lui Euripide, din care s-au inspirat Pacu-vius  īn Penteu  si Accius īn Bacantele. Menadele sīnt descrise si de Ovidiu īn Metamorfoze,    de    Vergiliu    īn    Eneida (7.373), de Catul (63.24) si de Nonnos din Panopolis īn Dionisiacele  (45.273).  Din marturii indirecte stim ca aveau un rol important īn unele tragedii pierdute ale lui Eschil {Edonii, Basarizii, Penteu).

  Iconografie. Menadele au avut o importanta deosebita si o mare raspīndire īn  arta greaca. Datorita caracteristicilor ritualu­rilor īn care erau protagoniste, ele apareau mai ales īn miscare si erau reprezentate mai frecvent īn picturi si reliefuri decīt īn sculptura propriu-zisa. īn plus, legatura lor cu zeul vinului a facut ca ele sa devina un element aproape obisnuit al decoratiu-nilor recipientelor de baut. Cea mai mare parte a reprezentarilor pe care le cunoas­tem provin din ceramica, atīt din cea cu figuri negre, cīt si din cea cu figuri rosii. Mai putin frecvent apar īn sculpturile pro-priu-zise, din cauza dificultatilor tehnice pe care le presupunea redarea miscarilor lor nebunesti. Cel mai celebru exemplu īn acest sens este, fara īndoiala, Menada dan-slnd a lui Scopas, unde exaltarea bahica se exprima prin tipicul contrast   de clar­obscur, generator al asa-numitului pathos caracteristic lui Scopas.

Pentru alte detalii vezi si Bacante.

Menalipe (gr. MevaXdnrn, -i\q; lat. Mena-lippe, -es). Una dintre amazoane, sora Hipo-litei sau a Antiopei. A fost luata prizoniera de Heracle, caruia, potrivit unei versiuni a mitului, i-a dat, ca sa se rascumpere, propriile arme si cingatoarea Hipolitei.

MENALOS

544

Menalos (gr. MocivaXog, -ou). 1) Fiul cel mai mare al lui Licaon si eroul eponim al unei cetati si al unui munte din Arcadia. L-a sfatuit pe tatal sau, Licaon, sa-i dea lui Zeus sa manīnce carnea unui copil ca sa-i puna la īncercare omnistiinta. Zeus i-a pedepsit pe Licaon si pe fiii sai, fulgerīndu-i (Apollodor, Biblioteca, 3.8.1; Pausanias, 8.3.1). Pentru alte detalii jsi versiuni ale mitului vezi si Licaon.

2) Potrivit unei alte povestiri, Menalos era fiul regelui Arcas si fratele eroinei Atalanta.

Meneceu (gr. Mevoixeug, -ewe;; lat. Menoe-ceus, -i). 1) Erou teban, nepotul lui Penteu si tatal lui Creon, al Hiponoei si al Iocastei. 2) Nepotul celui dintīi si fiul lui Creon; si-a luat viata pentru ca prezicatorul Tire-sias prorocise ca moartea lui avea sa aduca victoria cetatii sale īn timpul asediului celor sapte eroi din Argos īmpotriva Tebei (Euripide, Fenicienele, 905 si urm.).

Menelaos (gr. MevIXaoe;, -ou; lat. Mene-laus, -i). Fiul lui Plistene sau al lui Atreu si fratele mai mic al lui Agamemnon (vezi schema de la rubrica Atreu) ; a fost regele Spartei. Literal, numele sau īnseamna „cel pe care īl asteapta poporul". Celebritatea lui se leaga de figura Elenei (vezi), cu care s-a casatorit si a avut o fiica nespus de frumoasa, Hermione (izvoarele spun ca a avut un fiu si cu o sclava; numele pe care ni-1 transmit este Megapentes). Rapirea Elenei de catre Paris pe cīnd el nu se afla īn Sparta a declansat razboiul troian (pen­tru detalii relative la aceste evenimente vezi Agamemnon).

In timpul luptei, Menelaos s-a distins prin curaj si a ucis multi troieni, desi poe­tii prefera sa-1 descrie nu ca pe un om īnsetat de sīnge si de razbunare, ci blīnd si linistit. Unul dintre episoadele celebre care l-au avut ca protagonist este cel al luptei sale cu Paris, autorul rapirii Elenei si cauza razboiului; Menelaos era pe punctul de a-1 ucide si l-ar fi lovit mortal, daca Afrodita nu i-ar fi rapit adversarul, īnvaluindu-1 īntr-un nor.

Dupa caderea Troiei, Menelaos, īnsotit de Ulise, s-a grabit spre casa lui Deifobos, care se casatorise cu Elena dupa moartea lui Paris. Menelaos l-a ucis pe Deifobos; potrivit unei versiuni a povestirii, el s-a

napustit cu spada ridicata si asupra Elenei, intentionīnd sa o pedepseasca pe adultera; Elena īnsa si-a dezvelit pieptul si Mene­laos nu si-a dus la īndeplinire gīndul. Potri­vit unei alte versiuni, Elena l-a adus īn secret pe Menelaos īn camera lui Deifobos, ajutīndu-1 sa-1 omoare si īmpacīndu-se ast­fel cu fostul ei sot.

Menelaos s-a aflat printre c"ei dintīi greci care au plecat din Teba dupa caderea ceta­tii, fiind īnsotit de Elena si de Nestor; a

trebuit sa rataceasca īnsa opt ani de-a lun­gul coastei Mediteranei īnainte ca el sa se īntoarca īn patrie. Din acel moment īnsa, potrivit traditiei, Menelaos si Elena au dus o viata fericita si linistita. Cīnd Tele-mah, fiul lui Ulise, a ajuns īn Sparta ca sa afle vesti despre tatal sau, Menelaos sarba­torea nunta fiicei sale Hermione cu Neopto-lem si pe cea a fiului sau Megapentes cu una dintre fiicele lui Alector.

Potrivit profetiei lui Proteu din Odiseea (4.561 si urm.), Menelaos si Elena nu aveau sa cunoasca moartea, ci urmau sa fie dusi de zei īn Cīmpiile Elizee. Dupa aceasta ver­siune, Menelaos apare ca o figura legata de lumea infernala; conform unei alte ver­siuni īnsa, Menelaos si Elena s-au dus īn Taurida, unde Ifigenia i-a sacrificat īn cin­stea zeitei Artemis (īn legatura cu obiceiul taurienilor de a sacrifica oameni īn cinstea Artemisei, vezi Ifigenia).

O alta versiune din saga troiana sus­tinea ca Elena nu a fost rapita de Paris, ci ca la Troia a fost dus un eidolon, o imagine a ei; consecintele acestei versiuni se ras-frīng si asupra figurii lui Menelaos, care īn acest caz a calatorit mult timp pe Marea Mediterana, gasind-o īn cele din urma pe Elena īn Egipt (pentru detalii vezi Elena).

>  Rdspīndirea cultului. Cultul lui Menelaos apare legat de lumea de dincolo si īl aso­ciaza cu Elena.  īn Arcadia existau un platan si un izvor sacru al lui Menelaos ; la Terapne, pe muntele Eurotas, se afla un sanctuar īnchinat Elenei, īnsa cunoscut sub numele de Menelaion ; aici Elena si Menelaos erau celebrati ca pereche regala infernala.

  Prezente īn literatura antica. Menelaos este unul dintre protagonistii Iliadei homerice ; īntoarcerea sa īn patrie si lunga sa cala­torie, ce a durat opt ani, sīnt povestite īn Odiseea (cīntul 4); īn Palinodia lui Ste-sihor si īn Elena lui Euripide se relateaza

545

MEON

versiunea potrivit careia nu Elena a fost dusa la Troia, ci o imagine a sa. De aseme­nea, Menelaos se numara printre protago­nistii Cipriilor, ai lui Aiax al lui Sofocle si ai Troienelor lui Euripide.

  Prezente īn literatura moderna si contem­porana. 0 drama despre īntīlnirea lui Mene­laos cu Proteu, scrisa de P. Claudel, a fost pusa pe muzica de D. Milhaud.

Meneleu (lat. Menelaeus, -i). 1) Unul din­tre centauri. 2) Unul dintre cīinii lui Acteon.

Menestes (gr. Meveo-tfTJc;, -ou). Numele unei nimfe care avea o memorie extraordinara.

Menesteu (gr. MevecrtfeTĪg, -Iwg; lat. Menestheus, -i). 1) Fiul lui Peteos. A fost regele Atenei si a condus o armata a atenie-nilor īn timpul razboiului troian. Potrivit unei traditii, i-a luat domnia lui Tezeu. 2) Conducatorul de car al lui Diomede.

Menetes (gr. Mevoifng, -ou; lat. Menoetes, -is). 1) Pastor mitic, fiul lui Ceutonimos, ce avea sarcina sa pazeasca turmele lui Hades īn insula Eritia. L-a anuntat pe Gerion cīnd Heracle i-a furat boii (pentru detalii vezi Heracle). Cīnd Heracle a coborīt īn infern ca sa-1 prinda pe Cerber, Menetes l-a provocat la lupta pe erou, vino­vat ca omorīse una dintre vacile lui Hades. Heracle l-a īnvins usor, i-a rupt coastele si putea sa-1 ucida, daca Persefona nu ar fi intervenit pentru el.

  Prezente īn literatura antica. Apare īn poves­tirile mitologice despre īntreprinderile lui Heracle īn care a fost implicat si el. Este amintit īn special de Apollodor (Biblioteca, 2.5.10 si 12).

2) Unul dintre tovarasii lui Enea, amin­tit īn Eneida pentru ca dupa moartea lui Palinurus i-a luat locul de cīrmaci.

Menetios (gr. MevoCxiog, -ou; lat. Menoe-tius, -i). Fiul lui Actor si al Eginei si tatal lui Patroclu, indicat ulterior cu patroni-mul Menetiadul.

Menipe (gr. Mevdnrn, -f\g). Eroina greaca, fiica lui Orion si sora Metiohei. Cīnd o molima groaznica s-a abatut asupra Beotiei, iar oracolul a anuntat ca trebuia sa se sacri­fice oameni īn cinstea zeilor, Menipe s-a oferit ca victima, īmpreuna cu sora ei. Im­presionati de altruismul sau, zeii au trans­format-o īntr-o cometa (vezi si Coronide).

Menrva. Numele etrusc al zeitei Minerva sau Atena (vezi).

Mens (lat. Mens, -entis). In lumea romana, mintea si capacitatea de a rationa erau personificate si divinizate sub forma zeitei omonime. Ei īi era īnchinat un templu la Roma, pe Capitoliu, ridicat la īndemnul Cartilor Sibiline dupa īnfrīngerea suferita la lacul Trasimen īn anul 217 ī.Hr. La Paestum si īn alte parti era venerata cu epitetul Bona; īn epoca imperiala, la Roma cultul asa-numitei Bona Mens era raspīndit īn rīndul libertilor si al sclavilor.

Mensa (lat. mensa, -ae). Cu acest termen era indicata īn lumea romana o masuta pen­tru sacrificii, pe care se asezau obiectele folosite īn timpul ritualului sau marunta­iele victimelor ucise ; acelasi cuvīnt indica, de asemenea, micul altar asezat pe mor­minte (Cicero, De legibus, 2.66).

Mente sau Minte (gr. Mevtf-n, -r\q sau Miv#T|, -T)g; lat. Mentha, -ae). Nimfa iubita de Hades. Dragostea ei pentru zeu a stīrnit gelozia Persefonei, care jirofita de orice ocazie ca sa o chinuiasca. In cele din urma, Hades a transformat-o īntr-o planta - menta.

  Prezente īn literatura antica. La acest epi­sod mitologic face trimitere Ovidiu īn Meta­morfoze (10.729); īn povestirea lui Strabon (8.344), Mente a fost transformata īntr-o planta mirositoare de catre Persefona, care a calcat-o īn picioare pe muntele omonim, īn apropierea caruia se afla un sanctuar īnchinat lui Hades.

Mentor (gr. Mevriiip, -opog; lat. Mentor, -oris). Erou grec, fiul lui Alcimos si priete­nul credincios al lui Ulise ; este mentionat frecvent īn Odiseea. īnainte de a pleca īn razboiul troian, Ulise i-a lasat īn grija pro­pria casa.

  Prezente īn literatura moderna. Este unul dintre   personajele   din   Telemah   al   lui Fenelon. Numele lui a devenit un sinonim pentru „prieten de īncredere".

Meon (gr. Mcuwv, -ovog ; lat. Maeon, Maeo-nis). 1) Numele unuia dintre eroii tebani care au luptat īmpotriva celor sapte (vezi Cei sapte īmpotriva Tebei). S-a numarat printre participantii la cursa īntinsa lui Tideu, fiind singurul supravietuitor; potri­vit unei versiuni a mitului, el l-a īngropat pe Tideu dupa ce acesta a murit (pentru

MEONIDUL

546

alte versiuni si detalii vezi Tideu). O tra­ditie adoptata de Euripide īn tragedia sa Antigona, care s-a pierdut, spunea ca Meon era fiul Antigonei si al lui Hemon.

  Prezente īn literatura antica.  Diferitele povestiri mitologice care īl au ca prota­gonist pe Meon ne sīnt cunoscute datorita lui Homer (Iliada, 4.394), Apollodor (Bi­blioteca, 3.6.5), Hyginus (Fabule, 72), Dio-dor din Sicilia (4.65), Pausanias (9.18.2) si Statiu (Tebaida, 2.693).

2) Cu acest nume era indicat un stramos al lui Homer, care a dat numele familiei poetului, supranumit adesea Meonidul; pentru detalii vezi Criteis.

Meonidul (gr. Maioviot, -ov; lat. Maeo-nius, -i). Epitet cu care erau indicati īn Grecia Homer (vezi Meon si Criteis), Dio-nysos si muzele, numite meonii cu trimi­tere la Homer, poetul prin excelenta. Meonia era identificata cu Lidia, de unde se credea ca era originar Homer.

Meotide (gr. McuumSeg, -u>v; lat. Maeo-tidae, -arum). Epitet cu care erau indicate amazoanele. Deriva din numele mlastinii Meotis, pe malul careia locuiau amazoa­nele si care corespunde actualei Mari de Azov (Eschil, Prometeu īnlantuit, 418 si 731).

Mera (gr. Maīpa, -ag; lat. Maera, -ae). 1) Fiica lui Pretos, regele Argosului, si a Anteei. Facea parte din cortegiul Artemisei. Zeus s-a īndragostit de ea, iar din unirea lor s-a nascut Locros (vezi, 2). Artemis, mīniata de comportamentul Merei, ce tra­dase virginitatea a carei stapīna era zeita, a ucis-o cu o sageata.

>  Prezente īn literatura antica. Este citata de Homer (Odiseea, 11.326).

2) Cīinele lui Icarios, eroul care a intro­dus cultivarea vitei-de-vie īn Atica si a fost ucis de taranii convinsi ca Icarios inten­tionase sa-i otraveasca cu vin, bautura pe care nu o cunosteau si care īi īmbatase (vezi Icarios). Latrīnd, cīinele credincios i-a aratat Erigonei, fiica lui Icarios, unde se afla mormīntul tatalui sau, iar cīnd fata s-a sinucis, el s-a asezat pe mormīntul ei si nu a mai plecat de acolo, aflīndu-si īn cele din urma moartea. Dionysos, impre­sionat si īnduiosat de fidelitatea animalu­lui, 1-a transformat īn constelatia Cīinelui sau Prokyon.

3) Potrivit unor versiuni ale mitului, Mera era cīinele lui Orion, pe care īl īnso­tea īn partidele de vīnatoare (vezi Orion).

Mercur (lat. Mercurius, -i). Zeu roman, ocrotitor al comertului si al activitatilor negustoresti; īn lumea romana a fost iden­tificat cu zeul grec Hermes, de la care a preluat atributele, prerogativele si func­tiile. Cultul sau a fost introdus la Roma probabil prin intermediul coloniilor grecesti din Italia meridionala si, mai īnainte, al celor din Sicilia; este īnsa posibil ca roma­nii sa-1 fi cunoscut, īnaintea lui Hermes, pe zeul etrusc Turms si sa-i fi preluat carac­teristicile. Spre deosebire de Hermes, Mercur are o functie mai marcanta de divinitate legata de lumea negotului.

  Raspīndirea   cultului.   Potrivit   traditiei analistice, cultul lui Mercur a fost introdus la Roma īn 495/494 ī.Hr.; din acea peri­oada se credea ca dateaza primul templu al lui Mercur ridicat īn cetate, īn apropiere de Circus Maximus, si care a fost refacut de mai multe ori īn epocile urmatoare. Cele mai solemne sarbatori īn cinstea zeului aveau loc anual, īn luna mai, si atingeau punctul culminant īn apropiere de Poarta Capena, unde se ridica un altar īnchinat zeului si tīsnea un izvor sacru al acestuia, despre care se credea ca are puteri magice. La sarbatoare participau īn special negus­torii si cei implicati īn activitatile legate de comert.

  Prezente īn literatura antica. De obicei, Mercur apare īn literatura latina cu rolul de ocrotitor al artei oratorice, rol propriu lui Hermes. Astfel īl evoca Horatiu (Car-mina, 1.10.1 si urm.), amintind functia lui de mesager al zeilor si principalele sale caracteristici, poate cu referire la un imn al lui Alceu īnchinat lui Hermes. De ase­menea, Mercur apare īn Amfitrion al lui Plaut,  īn Eneida vergiliana (īn  special īn cīntul 4) si, mai tīrziu, īn Nunta lui Mercur si a Filologiei a lui Martianus Ca-pella, amintita si reluata adesea īn epocile urmatoare.

  Prezente īn literatura moderna. Printre reve­nirile nu doar ocazionale sau accidentale ale lui Mercur īn literatura se numara tra­gedia Dido īn Cartagina a lui A. de' Pazzi, Adonis al lui Marino, Batjocura zeilor a lui F. Bracciolini, comedia La finestrina a lui V. Alfieri si Feroniada lui V. Monti. A ra­mas neterminat micul poem filosofic Hermes al lui A. Ch^nier.

Pentru alte detalii vezi Hermes.

547

MESSOR

Merion (gr. M-npiovrig, -ou; lat. Meriones, -ae). Erou cretan, fiul lui Molos; a fost unul dintre cei mai curajosi greci care au participat la razboiul troian; este amintit īn Iliada, de obicei alaturi de tovarasul sau de arme, Idomeneu.

Merisor. īn mitologia greaca, merisorul le era consacrat Cybelei, lui Hades si Afro-ditei; era un simbol al fecunditatii, iubirii si mortii, sintetizīnd īn simbolismul sau īntregul ciclu vital.

Mermeros (gr. Mepu.epo£, -ou; lat. Mer-merus, -i). Unul dintre centaurii prezenti la nunta lui Piritoos. Pentru detalii vezi

Centauri.

Merope (gr. MepojiT), -tis '> lat- Merope, -es). 1) Una dintre Heliade, surorile lui Faeton.

2)  Una dintre Pleiade, fiica lui Atlas, sotia lui Sisif din Corint si mama lui Glau-cos. Potrivit legendei, este cea de-a saptea stea din constelatia Pleiadelor, cea mai putin vizibila, īntrucīt se rusineaza de lega­tura ei cu un muritor si, prin urmare, sta ascunsa.

3) Fiica lui Cipselos, sotia lui Cresfontes (vezi) si mama lui Epitos (vezi Epitos, 2).

  Prezente īn literatura antica. Faptele Me-ropei (3) sīnt povestite īn tragedia Cres­fontes a lui Euripide (pe care o cunoastem doar din unele fragmente) si īn diferite pasaje din Pausanias, Apollodor, Plutarh si Hyginus (Fabule, 184).

  Prezente īn literatura moderna. Tragedii purtīnd numele Meropei au scris P. Torelli si A. Zeno; cea mai celebra opera pe aceasta tema a fost īnsa Merope a lui S. Maffei, cu care autorul īsi propunea sa īnnoiasca tea­trul tragic italian. īn jurul tragediei lui Maffei s-a iscat o vie disputa, avīndu-i ca protagonisti pe Voltaire (autorul unei noi versiuni a dramei), P. Clement, Lessing si mai ales Alfieri,  si el autor al unei Merope opuse celei a lui Maffei, pe care a criticat-o sever. O tragedie omonima au scris J. Garrett de Almeida si A. Mātesis, iar lui M. Arnold īi datoram o drama poe­tica cu acelasi titlu. Merope da titlul unei carti din Laudele lui D'Annunzio. Succesul subiectului se datoreaza si unui mare nu­mar de opere muzicale, unele dintre ele inspirate din textul lui A. Zeno.

Merops (gr. Mepo\|j, -oirog; lat. Merops, -opis). Regele etiopienilor si sotul Climenei. Helios,

Soarele, īndragostit de sotia lui Merops, 1-a zamislit cu ea pe Faeton (Ovidiu, Meta­morfoze, 1.763 si 2.184).

Mesager. īn mitologie, mesagerii zeilor sīnt, īn principal, Hermes si Iris, pe care Platon (Cratylos, 407e, 408b) īi defineste ca fiind angheloi. Izvoarele folosesc acelasi termen pentru a le desemna pe Hecate si Artemis, care au rolul de mesagere ale lumii mortilor si ale zeilor infernali Hades si Persefona.

Mesapios (gr. Meo-aouuog, -ou; lat. Messa-pus, -i). Principe grec legendar, care a dat numele regiunii Mesapia din Italia meri­dionala. Este amintit de Strabon (9.2.13) si difera de alt personaj legendar, de ori­gine etrusca si fiul lui Neptun, pe care Vergiliu (Eneida, 7.691 si urm.) īl prezinta ca fiind aliatul lui Turnus, mentionīnd si ca era invulnerabil.

Meseis sau Mesis (gr. MecrcrTiig, -C8oq). Iz­vor mitic, situat īn regiunea greaca Laconia.

Mesena (gr. MecrcTTivT), -T)£; lat. Messene, -es). Eroina eponima a Meseniei si a cetatii Mesena. Era fiica lui Triopas, regele Ar-gosului, si sotia lui Policaon; īn Mesenia, eroinei si sotului ei li se aduceau onoruri divine.

Mesenia (gr. Meff<TT)\i(o, -<xq; lat. Messenia, -ae). Regiune greaca ale carei culte si mi­turi le cunoastem multumita lui Pausanias, care descrie templele si uzantele religioase de aici. Unul dintre cele mai originale culte era cel al Andaniei, cu caracter misteric si raspīndit īn special īn epoca elenistica. Cultele locale le erau īnchinate celor doi mari eroi ai regiunii, eponima Mesena (vezi) si iscusitul Aristomenes (vezi). Lui Zeus īi era īnchinat un cult specific pe muntele Itome, de la care deriva epitetul Itomas. Celelalte culte, desi prezinta nuante locale caracteristice, sīnt īn general comune regiu­nilor limitrofe ale Greciei. Faptele eroilor locali Mesena si Aristomenes constituiau, probabil, subiectul unor opere poetice -pierdute - ale poetului cretan Rhianos, la care face trimitere Pausanias īn descrie­rile transmise pīna la noi.

Messor. Veche divinitate venerata īn Roma arhaica, despre care se credea ca ocroteste secerisul (de la meto, „a secera").

MESTEACĂN

548

Mesteacan. Din acest copac, cunoscut de romani, care īl considerau originar din Galia, se confectionau fasciile ce consti­tuiau īnsemnele puterii magistratilor. Tot din mesteacan se faceau si tortele nup­tiale, folosite īn ziua casatoriei īntrucīt erau considerate de bun augur (Pliniu, Naturalis historia, 16.30).

Mestra (gr. MfjcrTpa, -ag ; lat. Mestra, -ae). Fiica lui Erisihton si nepoata lui Triopas ; Ovidiu (Metamorfoze, 8.872) o indica cu epitetul Triopeida.

Meta (gr. MfJTa, -T|g). Numele primei sotii a regelui Egeu din Atica. Era fiica lui Hoples; nu a avut copii, fapt destul de rar īn mitologie, unde unirile sīnt de obicei fecunde, mai ales daca protagonistii sīnt de origine divina. De altfel, Egeu nu a putut avea copii nici cu cea de-a doua sotie, Chalciope.

Metabus (lat. Metabus, -l). Numele unei capetenii a volscilor, tatal Camillei (vezi). Vezi si Metapontos.

Metagitnia (gr. t<x MeTafeiTvia). Sarba­tori religioase grecesti care aveau loc la Atena īn luna Metagitnion (vezi Calendar) īn cinstea lui Apollo Metagitnios, ocrotito­rul aliantei si unirii īntre vecini. Probabil ca scopul sarbatorii era, dupa cum spune Plutarh īn Tezeu, acela de a reevoca sine-cismul diferitelor regiuni ale Aticii, pe care Tezeu īl favorizase.

Metagitnion (gr. MeTctYeiTviuSv, -iuvoe;). Luna din calendarul atic, corespunzatoare lui august-septembrie (vezi Calendar) ; apare si īn calendarul altor centre (Delos, Milet, Samos, Efes). Numele ei deriva din cel al sarbatorilor Metagitnia (vezi), cele­brate īn cinstea lui Apollo Metagitnios.

Metagitnios (gr. MexaŢeCTViog, -ou). Epitet al lui Apollo (vezi Metagitnia).

Metamorfoza. Trecerea unui zeu, a unui om sau a unui animal (ori a unui obiect) īntr-o forma diferita, la interventia divi­nitatii, īn poezia greaca veche, trans­formarile de acest gen īi au de obicei ca protagonisti pe zei, care iau diferite īnfa: tisari pentru a li se arata muritorilor si a le transmite mesaje; īn aceste cazuri, uneori   nu   este   vorba   de   metamorfoze

propriu-zise, ci de simpla asumare de catre zei a unei forme vizibile. īn poemele homerice, astfel procedeaza Atena, care vine īn Itaca luīnd īnfatisarea lui Mentes, regele din Tafos (īn cīntul 1 din Odiseea), sau pe cea a lui Mentor pentru a-1 sprijini pe Telemah īmpotriva petitorilor (īn cīntul 2) sau pe aceea a unui tīnar pastor (īn cīn­tul 13) pentru a i se arata lui Ulise, ajuns īn sfīrsit īn Itaca. De obicei, zeii se trans­forma pentru o perioada limitata; īn cazul lor, metamorfoza nu este ireversibila, ci serveste strict scopurilor lor. Adesea zeii iau cele mai felurite īnfatisari atunci cīnd se unesc cu muritorii. Maestrul acestor transformari este Zeus, capabil sa ia īnfati­sarea unui taur ca sa o atraga pe Europa, a unei lebede ca sa o seduca pe Leda, a unui vultur ca sa-1 rapeasca pe Ganimede si chiar a unei ploi de aur ca sa se apropie de Danae. Zeus nu este īnsa singurul zeu ce recurge la aceasta stratagema pentru a-si satisface capriciile amoroase. Posei-don nu ramīne mai prejos ; el ia īnfatisarea unui delfin ca sa se apropie de Melanto, care īl va aduce pe lume pe eroul Delfos. Unii zei sau eroi au caracteristica de a putea lua, dupa bunul lor plac, orice forma vor; este cazul lui Peleu, al lui Thetis sau al lui Proteu, despre ale carui capacitati de transformare a ramas o amintire īn ad­jectivul „proteiform", prezent īn diferite limbi moderne.

Zeii nu se multumesc sa se transforme pe sine cīnd vor; īn multe cazuri īi meta­morfozeaza pe oameni, ca sa-i pedepseasca pentru greselile lor sau ca sa-i fereasca de moarte. Despre acest gen de metamorfoze vorbeste mai ales poezia din epoca elenis-tico-romana, care nu s-a limitat sa creeze legende sugestive si povestiri pline de gin­gasie, ci adesea si-a propus sa explice īn cheie poetica, tocmai prin intermediul meta­morfozelor, originea fenomenelor naturale, a plantelor, animalelor sau constelatiilor. De obicei, metamorfozele de acest tip sīnt ire­versibile, spre deosebire de cele ale zeilor. Ele pot fi o consecinta a iubirii zeilor, care se īnduioseaza de soarta unui muritor si īi stabilesc pentru totdeauna destinul, sub o forma diferita, asa cum se īntīmpla cu Adonis, Hiacintos, Filemon si Baucis, Nar­cis, Dafne, Heliadele si multi altii (victoria asupra mortii fiind asigurata de faptul ca protagonistul, īntr-un mod īn legatura cu

549

METANIRA

care poetii se arata destul de reticenti, se transforma nu īntr-o singura floare, īntr-un singur copac sau īntr-un singur obiect, si acesta caduc si destinat pieirii, ci īn īn­treaga specie, ce va continua sa pastreze īn timp amintirea celui din care descinde). Nu īntotdeauna īnsa aceste transformari reprezinta o rasplata, un mod de a te sus­trage unui destin potrivnic sau mortii; dim­potriva, adesea constituie pedeapsa zeilor pentru o vina a muritorilor. Este cazul Miniadelor, transformate īn lilieci pentru ca nu au vrut sa celebreze cultul lui Diony-sos, sau al piratilor din Marea Tireniana, pe care Dionysos, prizonierul lor, īi pre­schimba īn delfini ca sa se elibereze, sau al regelui scit Lincos, pe care Demetra īl pedepseste pentru ca 1-a omorīt pe Tripto-lem, preschimbīndu-1 īn rīs, sau al necre­dinciosului Licaon, care pentru ca i-a dat lui Zeus sa manīnce carne de om este trans­format īn lup; si exemplele pot continua. O metamorfoza singulara este cea a pre­zicatorului Tiresias, care, pentru ca a ucis femela unui sarpe īn timpul acuplarii, e prefacut (temporar) īn femeie. O metamor­foza care implica toate personajele unei legende poate sa rezolve o situatie narativa deosebit de complexa, fara cale de iesire, sau sa elibereze o povestire de tensiunea ajunsa la paroxism, evitīnd sfīrsitul dra­matic, asa cum se īntīmpla īn povestea lui Tereu, unde, pentru a se evita o tra­gica baie de sīnge, toti protagonistii sīnt transformati īn pasari.

īn povestirile mitografilor, metamorfo­zele par sa sugereze ideea unei continui­tati a naturii, existenta unui fir comun ce leaga plantele si animalele, oamenii si lucrurile, permitīnd trecerea continua, con­tactele si schimburile dintre regnuri. īn mod exceptional, metamorfozele pot sa nu fie opera zeilor, ci a celor care au desco­perit acest fir comun si secret ce leaga oamenii, animalele, plantele si lucrurile, adica pot sa reprezinte rezultatul magiei, īntr-adevar, asa cum se īntīmpla īn fol­clorul multor popoare, tot astfel īn lumea clasipa magii īi pot transforma pe oameni; cel mai cunoscut exemplu este cel al vra­jitoarei Circe, care, īn Odiseea, īi trans­forma īn porci pe tovarasii lui Ulise. Nu mai putin cunoscut este cazul transfor­marii lui Lucius, protagonistul Metamor­fozelor lui Apuleius, care, din cauza unei

nefericite greseli, nu se preschimba īn pasare, asa cum i-a cerut vrajitoarei ce-i este musafira, ci īntr-un magar.

Pentru detalii relative la miturile men­tionate vezi rubricile respective.

  Prezente īn literatura antica. Pe līnga faptul ca apare ocazional īn principalele opere literare ale lumii clasice, tema metamor­fozelor a constituit subiectul unor culegeri de povestiri mitologice specifice, redactate īn special īn epoca elenistico-romana. Valoa­rea lor poetica si literara nw este \niifqrm&, īntrucīt se merge de la culegerile mitogra­filor ce urmaresc sa le ofere poetilor bre­viare, cu scurte sinteze ale povestirilor inspirate din metamorfoze, deci cu o mare utilitate practica, īnsa prea putin impor­tante pe plan artistic, la operele poetice propriu-zise. Printre cele dintīi se numara Biblioteca de Apollodor, Constelatiile de Eratostene (dedicate povestirilor despre metamorfozari īn corpuri ceresti), Fabulele si Astronomica de Hyginus, Transforma-tiones de Antoninus Liberales ; dintre cele din urma se remarca prin amploare si valoare literara Metamorfozele lui Ovidiu si Metamorfozele lui Apuleius, cunoscute si ca Magarul de aur.

  Prezente īn literatura medievala, moderna si contemporana. Succesul temei metamor­fozelor īn cultura occidentala este, īn mare parte, legat de cel al operei lui Ovidiu, ce a constituit legatura prin care mitologia cla­sica a fost transmisa Evului Mediu si epo­cilor urmatoare. Integumenta super Ovidii Metamorphoses, traducerile lui Simintendi, Buonsignori, Giovanni del Virgilio, publi­carea acelui Ovide moralise reprezinta tot atītea etape ale raspīndirii temei meta­morfozelor īn literaturile occidentale. Din povestirile despre metamorfoze, preluate de la Ovidiu sau Apuleius, se inspira, printre altii, Ariosto, Boiardo, Firenzuola, Marino si D'Annunzio īn Italia, Lope de Vega, Calderon, Camoes si Cervantes īn Spania, Chaucer, Marlowe, Shakespeare, Milton, Dryden, Swift, Shelley, Swinburne si Shaw īn Anglia, Goethe īn Germania. Cea mai celebra reelaborare a temei īn epoca mo­derna este, fara īndoiala, cea a lui Franz Kafka, din Metamorfoza.

Metanira (gr. Metaveipa, -ac;; lat. Meta-nira, -ae). Sotia lui Celeos si mama lui Triptolem. Pentru detalii vezi Celeos. īi era īnchinat un cult la Eleusis (Pausanias, 1.39.2).

METAPONTOS

550

Metapontos (gr. Me-raTrovToe;, -ou; lat. Metapontus, -i). Erou care a dat numele cetatii Metapont din Magna Grecia. Potri­vit unor izvoare, ar trebui identificat cu Metabus (vezi), al carui nume ar reprezenta forma barbara a celui grec, Metapontos. īn jurul celor doua nume exista diferite le­gende, uneori dificil de conciliat īntre ele. Astfel, prima sotie a lui Metapontos a fost Siris, eroina care a dat numele cetatii Siris din apropiere de Metapont; se credea ca Siris era o nereida, fiica regelui Morges. Metabus era fiul lui Alibas, care, la rīndul lui, era un geniu din Temesa sau un rīu infernal; de asemenea, era considerat regele volscilor. Familia lui Metapontos se īnru­dea cu Eol, regele vīnturilor, amintit īn Odiseea; se credea ca Metapontos era fiul lui Sisif si nepotul lui Eol sau, mai adesea, ca era tatal adoptiv al lui Beotos si al lui Eol cel Tīnar. Potrivit unei versiuni a mi­tului, Poseidon a lasat-o īnsarcinata pe Arne, fiica lui Eol. Tatal ei i-a īncredin­tat-o lui Metapontos, neavīnd īncredere īn iubirea lui Poseidon; Metapontos a deve­nit astfel tatal adoptiv al lui Eol cel Tīnar si al lui Beotos, cei doi fii ai lui Poseidon nascuti de Arne. īn unele versiuni, īn locul Arnei apare Melanipe (vezi); īn altele, Meta­pontos este casatorit cu Teano. Numeroa­sele variante ale povestii lui Metapontos, determinate, evident, de nevoia de a explica īn forma mitica īntemeierea cetatilor, sus­tin ca Metapontos se īnrudea cu familia lui Eol si cu diferite personaje din ciclul legendelor din mediul tesalo-beotian, ca Eol, Arne si Melanipe.

Prezente īn literatura antica. Identificarea lui Metabus cu regele volscilor este amin­tita de Servius; legendele referitoare la legatura dintre Metapontos si Eol faceau obiectul unei tragedii, pierdute, a lui Euri-pide, Melanipe īnlantuita, si al povestirilor lui Diodor din Sicilia, Strabon, Antioh si Hyginus.

Metempsihoza. Mitologia atribuia prima formulare a teoriei metempsihozei - migra-tia sufletului dintr-un trup īn altul prin intermediul unor incarnari succesive - lui Siros, pentru care oferea diferite genea­logii si care era considerat si inventatorul matematicii (vezi Siros). Aceasta credinta, raspīndita īn special īn rīndul sectelor mis-

terice orfico-pitagorice, consta īn credinta ca dupa moartea trupului sufletul se rein­carna, dupa o perioada mai lunga sau mai scurta petrecuta īn lumea de dincolo si dupa ce bea din apa rīului Lethe (sau Ame-lethe), care īl facea sa uite viata trecuta si ce a vazut īn lumea mortilor. Obiect de reflectie filosofica, metempsihoza gaseste īn paginile lui Platon si īn special īn mitul lui Er (vezi) cea mai sugestiva ilustrare. Printre personajele mitologice carora li se atribuiau incarnari succesive se numara Etalides, fiul lui Hermes, caruia tatal sau īi daduse capacitatea extraordinara de a-si aminti tot ce i se īntīmpla, atīt atunci cīnd era mort, cīt si atunci cīnd era viu, si care īn cele din urma s-a incarnat īn Pitagora, dupa ce a trecut prin existenta eroului Euforbos (vezi Etalides).

  Prezente In literatura antica. Trimiteri la doctrina metempsihozei se gasesc mai de­graba īn textele filosofice  decīt īn cele propriu-zis mitologice, īn special la Platon, Menon, 81b si urm.; Phaidon, 81e si urm., 113a ; Phaidros, 249b; Timaios, 42b si urm.; Republica, 619b-621d.

Metimneos (gr. Me-frujivaloc;, -ou). Zeul grec al vinului nou.

Metioh (gr. Mtitioxoc;, -ou). Erou grec de origine frigiana, legat de mitul Partenopei, eroina care a dat numele cetatii Napoli, numita īn vechime Partenope. īndragostit de tīnara Partenope, Metioh era iubit la rīndul lui de fata, desi aceasta facuse jura-mīntul de castitate. Partenope si-a parasit patria si s-a refugiat īn Campania, unde s-a consacrat cultului lui Dionysos.

Metiohe (gr. Mt|ti6xti, -T]g). Eroina greaca, sora Menipei (vezi).

Metion (gr. Mtitiwv, -ovoe;). Erou din Atica; facea parte din stirpea celor mai vechi regi ai Atenei. Uneori este considerat fiul lui Erehteu si al Praxiteei, alteori fiul lui Eupa-lamos si nepotul lui Erehteu. Potrivit unor traditii, este tatal lui Dedal (vezi), potrivit altora — bunicul lui; de asemenea, unele traditii īl considera tatal lui Musaios. Sotia lui a fost Alcipe sau Ifinoe. O alta traditie spune ca Metion era tatal lui Sicion, eroul care a dat numele cetatii omonime.

>  Prezente īn literatura antica. Versiunile dife­rite si uneori contradictorii referitoare la

551

MIDAS

genealogia lui Metion sīnt relatate de Pausanias (9.3.2) si Apollodor (Biblioteca, 3.15.1).

Metis (gr. MtJti£, -160c;; lat. Metis, -idis). Personificarea prudentei, zeita Metis (lite­ral, numele īnseamna „sfat īntelept") era fiica lui Tethys si a lui Oceanos (Hesiod, Teogonia, 358) si a fost prima sotie a lui Zeus. Era cea mai īnteleapta dintre zei si 1-a ajutat pe Zeus atunci cīnd fratii sai au fost īnghititi de Cronos (vezi). Mai tīrziu a devenit sotia lui Zeus, īnsa, cīnd era pe punctul sa o nasca pe Atena, Zeus, temīn-du-se ca fiul care urma sa vina pe lume avea sa fie mai īntelept decīt el, a īnghi­tit-o pe Metis. De atunci Metis a ramas ascunsa īn maruntaiele zeului; stratagema lui Zeus nu a īmpiedicat īnsa nasterea Ate­nei, care s-a ivit din capul acestuia (pentru detalii vezi Atena). īn acelasi timp, tinīnd-o pe Metis īnauntrul sau, Zeus a putut obtine mereu sfaturile ei. Povestea lui Metis este relatata de Hesiod (Teogonia, 886 si urm.).

Mezentiu (lat. Mezentius, -i). Rege din Caere sau din Agilla, īn Etruria. A fost alungat de supusi din cauza cruzimii sale si s-a refugiat la curtea lui Turnus, regele rutulilor, pe care 1-a īnsotit īn razboiul īmpotriva lui Enea si a troienilor. El si fiul sau Lausus au fost ucisi īn lupta de Enea. Personajul este amintit īn Eneida lui Vergiliu (cīntul 10). īntr-o versiune mai veche a mitului, relatata de Cato (Origini), Turnus si Enea au cazut īn lupta, iar Mezentiu a fost facut prizonier sau chiar ucis de Ascaniu.

Micene (gr. Moxiyvou, -wv; lat. Mycenae, -arum). Una dintre cele mai vechi si mai īnsemnate cetati din Grecia arhaica, care īn periodizarea moderna a dat numele celei mai vechi faze a culturii grecesti, numita „miceniana". īn legatura cu originea ceta­tii mitologia a elaborat mai multe legende. Se povestea ca numele ei provine din cel al eroului Miceneu sau din cel al eroinei Micene, citata īn Odiseea (2.120) si īntr-un fragment din Hesiod ca fiica lui Inahos si sotia lui Arestor. Pausanias (2.16.3) lega originile mitice ale cetatii de eroul Perseu, care ar fi īntemeiat-o si ar fi numit-o Micene, de la termenul grecesc indicīnd

vīrful tecii sabiei, care i-a cazut īn acel loc, sau de la cuvīntul grecesc ce indica ciupercile: īn locul unde avea sa se ridice cetatea el a cules o ciuperca; cīnd a smuls-o, din pamīnt a tīsnit un izvor din care eroul īnsetat a baut apa limpede. Resedinta pre­ferata a Pelopizilor, mitica Micene a atins punctul culminant al importantei si puterii sale īn timpul domniei lui Agamemnon. Ecouri ale povestii Atrizilor se regasesc īn numele cu care, īnca din momentul des­coperirii de catre H. Schliemann, unele dintre cele mai īnsemnate ramasite ale sale au fost si continua sa fie indicate (Te­zaurul lui Atreu, Masca lui Agamemnon, Mormīntul Clitemnestrei, Mormīntul lui Egist etc).

Miceneu (gr. MoxT|veug, -iuq). Eroul epo­nim al cetatii Micene. Se credea ca era nepotul lui Foroneu (vezi).

Prezente In literatura antica. Pausanias (2.16.3-4) ofera genealogia lui Miceneu si consemneaza ipoteza ca el ar fi dat numele cetatii Micene, īnsa declara ca nu īmpar­taseste opinia potrivit careia numele ceta­tii ar deriva din cel al eroului.

Midas (gr. MC&aq, -ou; lat. Midas sau Mida, -ae). Fiul lui Gordios (vezi) si regele Frigiei, cunoscut pentru averile sale extra­ordinare, devenite proverbiale. Potrivit le­gendei, īn semn de recunostinta pentru generozitatea sa fata de Silen, tovarasul si maestrul lui Dionysos, acesta din urma a fagaduit sa-i īndeplineasca o dorinta. Midas i-a cerut ca tot ceea ce atingea sa se transforme īn aur. Dorinta i-a fost īndepli­nita imediat, īnsa a avut consecinte inima­ginabile, care i-au pus regelui nu putine probleme: chiar si mīncarea pe care o ducea la gura devenea aur īn mīinile sale. Prin urmare, Midas s-a vazut obligat sa-1 roage pe zeu sa-i ia īnapoi darul si sa īnlature efectele nemaiīntīlnitei puteri pe care i-o daduse. Dionysos i-a poruncit sa faca baie īn apa rīului Pactol; aceasta a sters orice urma a puterilor extraordinare ale regelui si, potrivit traditiei, din acea zi a devenit bogata īn aur.

Midas a fost martorul unei īntreceri muzicale īntre Apollo si Pan, arbitrata de zeul apelor Tmolos. Acesta 1-a declarat īn­vingator pe Apollo, īnsa Midas a votat īn favoarea lui Pan; ca sa-1 pedepseasca,

MIDIAS

552

Apollo a facut sa-i creasca o pereche de urechi de magar. Regele se rusina de aceasta podoaba prea putin onorabila si a īncercat īn toate felurile sa o ascunda. īn ciuda atentiei sale si a bonetei frigiene care le acoperea, urechile au fost descoperite de barbier atunci cīnd i-a scos boneta ca sa-i aranjeze parul. Midas i-a poruncit sa nu dezvaluie nimanui secretul, īnsa barbie­rul, neputīnd sa pastreze o asemenea taina si vrīnd īn acelasi timp sa nu stīrneasca mīnia suveranului, a soptit stirea īntr-o crapatura a pamīntului. Cu inima īmpa­cata, barbierul a crezut ca reusise sa pas­treze secretul, dar īn locul unde spusese ca Midas avea urechi de magar a crescut o trestie care le murmura tuturor trecatori­lor stirea soptita de barbier, facīnd-o astfel publica. Barbierul a fost condamnat la moarte, iar urechile de magar ale lui Midas au devenit proverbiale.

Se povestea ca Midas avea niste gradini minunate, unde cresteau trandafiri superbi si traia un satir sau un silen. Dorind sa afle secretele īntelepciunii sale, Midas 1-a prins si 1-a īmbatat cu vin amestecat cu apa luata dintr-o fīntīna din gradina; izvoa­rele nu ne spun īnsa ce raspunsuri a dat satirul la īntrebarile regelui.

  Prezente īn literatura antica. Povestea cea mai completa a īntīmplarilor lui Midas este cea a lui Ovidiu, Metamorfoze, 11; alte tri­miteri gasim īn special la Hyginus (Fabule, 191), Persius (Satire,  1.121) si Herodot (8.138),  unde  sīnt mentionate  celebrele gradini ale regelui Midas, īn care cresteau trandafiri cu saizeci de petale. Gradinile, a caror descriere si situare variaza, apar si īn Anabasis de Xenofon (1.2.13).

  Prezente īn literatura moderna. Personajul a fost interpretat īn cheie satirica de J. Lyly si J. Swift. Mary Shelley, creatoarea lui Frankenstein, a scris o opera teatrala inti­tulata Proserpina si Midas.

Midias (gr. MeiSCag, -ou). Erou din Tesalia, tatal lui Euridamas. Potrivit traditiei, pentru ca Euridamas 1-a ucis pe Trasilos, fratele acestuia s-a razbunat omorīndu-1 la rīndul lui pe Euridamas si a instituit obiceiul, atestat īn Iliada, de a tīrī trupul ucigasului īn jurul mormīntului victimei sale; asa face Ahile cu trupul lui Hector, tīrīndu-1 īn jurul mormīntului lui Patroclu, pe care eroul troian īl ucisese.

Miel. īn religia greaca si īn cea romana, mielul era unul dintre animalele cel mai des oferite ca jertfa zeilor. īn Grecia era tipic sacrificiul unui miel negru, oferit lui Zeus pentru ca acesta sa-i apere pe oameni de furtuni si inundatii. īn mitologie se amin­teste un miel cu līna de aur, pe care Atreu īl descoperise īn turma sa si promisese sa-1 sacrifice īn cinstea Artemisei. Mai apoi īnsa el s-a razgīndit, oprind mielul pentru sine si ascunzīndu-i līna īntr-o lada. Sotia sa, Erope, i-a dezvaluit acest lucru lui Tiest, fratele lui Atreu si iubitul ei; astfel, līna s-a aflat īn centrul disputei celor doi frati pentru tronul Micenei, īntrucīt Tiest a pro­pus ca tronul sa i se acorde celui ce avea līna de aur, iar Atreu, convins ca o avea, a acceptat aceasta conditie fara sa stie ca, pe furis, Erope i-o daduse rivalului sau. Pentru a razbuna tradarea sotiei care furase līna de aur, Atreu i-a pregatit lui Tiest o masa la care i-a servit carnea copiilor sai (pentru alte detalii vezi Atreu).

Mielul apare frecvent īn fabulistica antica (Esop, Fedru), ca protagonist al unor istorisiri īn care personifica sfiala, blīndetea, candoarea si slabiciunea, ade­sea īn contrast cu lupul si ca victima a acestuia. Datorita blīndetii si curateniei sale, precum si rolului de animal sacri-ficial prin excelenta, va deveni un simbol al lui Hristos.

Mienos (gr. Mutivoc;, -ou). Erou care a dat numele unui munte. Acuzat de mama sa vitrega ca īi atinea calea, a fugit de tatal sau, Telestor, care īl urmarea, si s-a arun­cat de pe o stīnca.

Prezente īn literatura antica. Este amintit īn tratatul De fluminibus al lui Pseudo--Plutarh.

Miere. īn mitologia clasica, mierea repre­zinta adesea simbolul hranei superioare, spirituale, rezervate īnteleptilor, initiati­lor si zeilor. Albinele l-au hranit cu miere pe micul Zeus (vezi Melisa) ; se aminteste chiar numele uneia dintre ele, Panacris (vezi; nu avem īnsa alte informatii despre ea). Zeita galica Nantosvelta avea ca atri­but un stup, care o individualizeaza īn reprezentarile figurate. Se povestea ca Pitagora se hranea doar cu miere si ca tot cu miere fusese hranit micul Pindar. Po­vestirile despre copii abandonati care sīnt

553

MILES

hraniti cu miere apar destul de frecvent īn mitologie; lui Iamos, fiul Evadnei, mie­rea īi este adusa de doi serpi. Mierea era considerata un aliment mai ales spiritual, dar si un simbol al purificarii, al revelatiei si al īnceputului unei noi existente. Din acest motiv, īn unele ritualuri misterice, cum sīnt cele mithraice, mierea era folosita pentru spalat si purificare, iar īn Miste­rele Eleusine dobīndea valoarea de simbol al unei noi vieti. Preotesele Demetrei de la Eleusis erau numite melise, de la numele mierii pe care una dintre ele a folosit-o pentru prima oara ca aliment. Mierea re­prezenta un ingredient utilizat frecvent īn libatii si īn sacrificiile aduse zeilor. Numai ocazional ea capata valente negative, ca īn mitul micului Glaucos, fiul lui Minos, care s-a īnecat īntr-un butoi cu miere pe cīnd urmarea un soarece (vezi Glaucos, 2). Pentru alte detalii vezi si Albina.

Migdal. Migdalul apare īn mitul lui Filis, fiica unui rege din Tracia care s-a īndra­gostit de Demofon, unul dintre fiii lui Tezeu. Ziua nuntii fusese deja stabilita, cīnd Demofon a plecat, promitīnd ca se va īntoarce curīnd. Nu s-a īntīmplat īnsa asa, iar Filis s-a dus īn zadar īn port sa-1 astepte. īn cele din urma, disperata, fata s-a spīnzurat, iar zeii īnduiosati au trans­format-o īntr-un migdal. Demofon s-a īn­tors īn Tracia dupa moartea lui Filis si, disperat, a īmbratisat arborele īn care fusese transformata iubita lui; migdalul, care nu avea nici frunze si nici roade, a īnverzit miraculos la acea īmbratisare. Exista versiuni diferite ale acestui mit (vezi Filis). Migdalul apare si īn mitul lui Agdistis, hermafroditul nascut din samīnta lui Zeus cazuta pe pamīnt pe cīnd regele zeilor visa. Zeii l-au castrat pe Agdistis, care a devenit femeie; din membrul taiat a rasarit un migdal, "iar dintr-o migdala culeasa din acel arbore, pe care Sangaris, fiica zeului fluvial Sangarios, a pus-o īn sīn a venit pe lume Attis (vezi Agdistis si Attis).

Migdon (gr. MutSiov, -ovog; lat. Mygdon, -onis). 1) Rege al Frigiei, amintit īn Iliada (3.184 si urm.) printre aliatii troienilor; se spunea ca a participat la razboiul troian īn semn de recunostinta fata de Priam, care

la rīndul sau īl ajutase īn lupta īmpotriva amazoanelor. A fost tatal unui erou pe nume Corebos, pretendent la mīna Casandrei, care a fost ucis sub zidurile Troiei.

2) Regele bebricilor. A fost īnvins de He-racle, care i-a cucerit regatul si a īnte­meiat acolo cetatea Heracleea din Pont.

Mila (gr. MuXa, -r\q; lat. Myla, -ae). Numele unei nimfe de o frumusete extraordinara, de care s-a īndragostit Endimion; īn acelasi timp īnsa, ea a stīrnit si gelozia Artemisei; ca sa se razbune, aceasta a transformat-o īntr-o musca.

Milan. Uneori greu de distins, īn poves­tirile mitologice, de soim, milanul se carac­terizeaza prin profundul respect fata de ofrandele sacrificiale; chiar daca e īnfome­tat, nu fura niciodata ramasitele animalelor sacrificate pe altare. Daca, din nenorocire, se īntīmpla asa ceva, acesta era considerat un semn de rau augur (Pliniu, Naturalis historia, 10.28). Milanului i se recunostea domnia asupra cerului, legata de un eve­niment precis : Briareu a ucis o fiinta mon­struoasa, ale carei maruntaie īi dadeau celui care le ardea o putere ce nu putea fi contestata nici macar de cel mai puternic dintre zei. Cīnd se pregatea sa arda marun­taiele si sa devina deci stapīnul absolut al universului, un milan le-a furat si i le-a dus lui Zeus, care i-a dat pasarii, drept rasplata, domnia asupra cerului.

Prezente īn literatura antica. Mitul este amintit de Ovidiu, Fastele, 3.807-808.

Milanion (gr. MeiXavLwv, -uvot; lat. Milanion, -onis). Sotul Atalantei. Pentru detalii vezi Atalanta.

Milas (gr. MuXag, -a). Numele unuia dintre Telchini, caruia i se atribuia inventarea morii pentru macinarea griului.

Milasa (gr. Tā MuAacra ; lat. Mylasa, -orum). Cetate din Caria, cunoscuta pentru cultul lui Zeus, care avea aici trei temple: unul īnchinat lui Zeus Carios, un altul al lui Zeus Osogos si un al treilea dedicat lui Zeus Labrandeus sau Stratios ; acesta din urma se afla la Labraunda, pe colinele din partea de rasarit a cetatii.

Miles (gr. MuXrig, -tito^). Erou grec venerat īn Laconia ca fiu al regelui spartan Lelex

MILET

554

si tatal Eurotei. Ca si īn cazul lui Milas (vezi), lui i se atribuia inventarea morii de macinat grīul.

Milet (gr. MiXT]Tog, -ou; lat. Miletus, -i). Celebra cetate ionica din Asia Mica, con­siderata de origine cretana si īntemeiata, potrivit traditiei, de Miletos (1). īn mito­logie si īn traditia epica, este locuita de carieni, care īn timpul razboiului troian au luptat alaturi de regele Priam īmpotriva aheilor. Puterea economica si politica a Miletului a determinat faima sanctuarului lui Apollo Didimeos, unul dintre cele mai mari si mai importante din lumea antica, sediul unui oracol si īncredintat puternicei caste sacerdotale a Branhizilor (vezi). Epi­tetul Didimeos cu care Apollo este uneori indicat face trimitere la cultul de la Milet.

Miletos (gr. MiXtitoc;, -ou; lat. Miletus, -i). Fiul lui Apollo si al nimfei Aria sau, potri­vit altor versiuni (Ovidiu), al Deionei (fiind numit din acest motiv Deionidul); era un tīnar de o frumusete extraordinara. Tradi­tia spune ca traia īn Creta; Minos, regele insulei, si fratii acestuia, Radamante si Sarpedon, s-au īndragostit de el si au intrat īn conflict, fiecare dorind sa-i obtina favo­rurile. Pentru ca Miletos 1-a preferat pe Sarpedon, Minos 1-a alungat din Creta; Miletos, īnsotit de o flota numeroasa, a ajuns īn Asia Mica, unde a īntemeiat ceta­tea Milet. O versiune oarecum diferita a mitului spunea ca Miletos voia sa īi ia regatul lui Minos si ca acesta s-a multumit sa-i faca doar cīteva reprosuri severe, fara sa ia alte masuri, de teama sa nu stīrneasca mīnia lui Apollo, tatal lui Miletos; atunci tīnarul a plecat din Creta, īntemeind un nou regat īn zona Miletului.

Prezente īn literatura antica. Apollodor, Biblioteca, 3.1.2; Diodor din Sicilia, 4.60; Ovidiu, Metamorfoze, 9.

Milon (gr. MiXtov, -ovot; lat. Milo, -onis). Cel mai celebru atlet grec din Antichitate. Faima de care s-a bucurat datorita nume­roaselor victorii repurtate a determinat aparitia unui mare numar de povestiri care īl au ca protagonist. Milon era originar din Crotona si a obtinut victorii īn multe īntre­ceri desfasurate la Olimpia. Batrīn, la mult timp dupa ce īncetase activitatea sportiva, si-a gasit un sfīrsit atroce si neobisnuit.

Pe cīnd calatorea singur pe un drum din Italia meridionala, a vazut un stejar secu­lar, al carui trunchi era brazdat de crapa­turi mari si, poate ca sa vada daca īi mai ramasese ceva din forta care īl facuse fai­mos, a īncercat sa despice copacul, vīrīnd mīinile īn crapaturi. Lemnul s-a strīns īnsa īn jurul degetelor sale, iar Milon a ramas prizonierul copacului, prada fiarelor, care l-au devorat.

  Prezente īn literatura antica. Cutremura­torul episod este povestit de Aulus Gellius (Noctes Atticae, 15.16.1 si urm.).

  Iconografie.  īn calitate de īnvingator la Olimpia, i-a fost ridicata o statuie īn padu­rea de līnga Altis, īn apropierea sanctua­rului olimpic; traditia povestea ca el īnsusi a dus statuia īn spate pīna la locul unde a fost īnaltata. Milon poate fi recunoscut si īn grupul sculptural care īi īnfatiseaza pe Scila si pe tovarasii lui Ulise, aflat la Muzeul Torlonia; cu toate ca initial reprezenta un alt personaj,  statuia  a fost restaurata, curios, ca Milon, poate pentru ca subiectul (un barbat puternic arcuit, atacat pe la spate de unul din cīinii Scilei) seamana cu un grup baroc al lui P. Puget (Milon devo­rat de fiare), care probabil ca a dat unele sugestii īn momentul restaurarii.

Mimalone (gr. MijxctXXovec;, -wv; lat. Mi-mallones sau Mimallonides, -um). Un alt nume cu care sīnt indicate bacantele, īn special īn Macedonia. Pentru detalii vezi Bacante si Menade.

Mimas (gr. Mijiat, -avrog; lat. Mimas, -antis). Numele unuia dintre gigantii care au participat la lupta īmpotriva zeilor din Olimp (pentru detalii vezi Giganti). A fost ars de Hefaistos cu o bucata de metal īncins, apoi a fost ucis de un fulger.

Minerva (lat. Minerva, -ae). Corespon­denta zeitei Atena a grecilor, Minerva este una dintre cele mai īnsemnate divinitati din panteonul roman. Initial, īnainte ca identificarea cu Atena sa fie completa, era ocrotitoarea activitatilor mestesugaresti; cu aceleasi caracteristici o regasim īn lumea etrusca, unde este numita Menrva sau Menerva. Mai multe caracteristici ale zeitei etrusce au fost transferate corespon­dentei latine; Menrva etrusca, de pilda, apare ca zeita care fulgera (Servius, 1.42). Asimilarea ulterioara cu Atena (vezi) īi aduce

555

MINIAS

zeitei noi prerogative. Ea este venerata ca zeita a īntelepciunii si protectoare a tuturor artelor, meseriilor si comertului. E considerata īndrumatoarea soldatilor īn lupta, cea care asigura victoria prin pru­denta, curaj si tenacitate; aspectul sau razboinic este prezent si īn iconografie, unde de cele mai multe ori apare īnarmata si purtīnd coif pe cap. Adesea īnvingatorii īi dedicau prada de razboi.

De asemenea, se credea ca inventase instrumentele muzicale, īn special pe cele de suflat, foarte importante īn riturile reli­gioase, romane si utilizate īntr-un rit puri­ficator ce avea loc īn ultima zi a marilor sarbatori īnchinate Minervei.

Sub ocrotirea ei se aflau cele mai diferite activitati, de la tors si tesut la arta pre­lucrarii līnii, si, īn general, tot ceea ce trebuia executat prin gīndire si reflectie; īntr-un anumit sens, ea reprezinta o per­sonificare a puterii mintii.

Stau marturie o serie de expresii de uz comun īn latina, care au devenit prover­biale si unde numele zeitei se identifica cu notiunile de gīndire si bun-simt: crassa Minerva, „de bun-simt" (Horatiu, Satire, 2.23); pingui Minerva, „doar cu bun-simt", „fara pretentii" (Cicero, De amicitia, 19); invita Minerva, „fara talent" (Cicero, De officiis, 1.110); sus Minervam docet, „un prost īi da lectii īnteleptului" (Cicero, Acad., 1.18).

  Epitete. Dintre numeroasele apelative ce o caracterizeaza pe zeita īn lumea romana, ca si īn cea greaca (vezi Atena, zeita), cele mai raspīndite sīnt Minerva Vindecatoarea, Minerva Chalcidica si Victoria, ultimul cu trimitere la rolul ei de ocrotitoare a vic­toriilor militare.

  Raspīndirea cultului. La Roma, Minerva avea un altar īn templul de pe Capitoliu, īmpreuna cu Iupiter si Iunona, alaturi de care aparea īntr-o veche triada; alte tem­ple si altare ale ei se ridicau mai ales pe colinele Caelius, Aventin si Esquilin. In micul  templu   situat  la  poalele   colinei Caelius, Minerva era venerata cu epitetul Capta. Un templu celebru se afla pe Pro-montorium Minervae, īn Campania, la sud de Sorrento, astazi Punta delle Campa-nelle, si se spunea ca fusese construit de Ulise. Pe acelasi promontoriu īsi aveau salasul sirenele. Un alt templu splendid si faimos (Minervium) se ridica la miazazi

de Hydruntum, īn Calabria. Minerva era celebrata īn timpul unor sarbatori so­lemne, numite Quinquatrus. Cea mai im­portanta avea loc dupa Idele din martie si dura cinci zile; era celebrata īn special de medici, artizani si mesteri. Mai tīrziu, īn luna iunie, avea loc sarbatoarea flautis­tilor oficiali care cīntau īn timpul ritua­lurilor religioase, si ei aflati sub ocrotirea zeitei; cu aceasta ocazie erau purificate instrumentele muzicale destinate cultului, īn epoca imperiala s-a raspīndit cultul Atenei ca zeita a victoriei, pe care l-am amintit, iar Domitian a instituit īn cinstea ei o serie de sarbatori celebrate pe Cīmpul lui Marte.

Iconografie. īn arta romana, Minerva este asimilata īn general Atenei, ale carei atri­bute le preia; din epoca romana dateaza numeroase copii de statui grecesti. īn peri­oada imperiala, sculpturile īnfatisīnd-o pe Minerva sau Triada Capitolina se raspīn-desc si īn provincii. Pentru alte detalii vezi Atena.

Miniade (gr. MivutxSet, -wv; lat. Minyei-des, -uni). Cu acest nume sīnt indicate cele trei fiice ale regelui Minias din Orhome-nos, Arsipe, Alcatoe si Leucipe (cunoscute, de asemenea, sub nume usor diferite: Arsi-noe, Alcitoe si Leucipe), pe care Dionysos le-a pedepsit, facīndu-le sa-si piarda min­tile, pentru ca dispretuisera cultul sau; potrivit unei versiuni a mitului, au fost transformate īn lilieci. Pentru detalii vezi Leucipe, 2. De mitul lor se lega originea sarbatorilor numite Agrionia, care aveau loc īn Orhomenos.

Minias (gr. Mivoat, -a; lat. Minyas, -ae). Regele cetatii Orhomenos din Beotia, care a dat numele minienilor, amintiti de Homer ca locuitori ai regiunii Orhomenos. Era fiul (sau, potrivit altor genealogii, nepotul) lui Poseidon si dispunea de averi fabuloase. īn vremea lui Pausanias se povestea despre tezaurul lui de la Orhomenos, ce cores­pundea probabil unui mormīnt micenian. A avut trei fiice, numite Miniade (vezi), pe care mitul le asociaza cultului lui Diony­sos, si numerosi fii, nascuti de Eurianasa. Argonautii erau considerati īn mare parte urmasii sai, desi īn realitate putini dintre ei aveau o genealogie care sa īi lege de numele lui sau de ale fiicelor sale (printre acestia se numara Iason).

MINIENI

556

> Prezente In literatura antica. Principalele mentiuni ale personajului se gasesc īn dife­rite pasaje din Pausanias, precum si īn comentariile si scoliile la poemele home­rice si la Argonauticele lui Apollonios din Rodos.

Minieni (gr. Mivucu, -wv; lat. Minyae, -arum). Astfel sīnt numiti, īn poezia si mi­tologia greaca, argonautii īn general, īn-trucīt multi dintre ei erau urmasii regelui Minias (vezi), si, de asemenea, fiii pe care argonautii i-au avut cu femeile din Lesbos īn peregrinarile din timpul expeditiei lor (vezi Argonauti).

Minos (gr. Mivioq, -uoq; lat. Minos, -ois). Fiul lui Zeus si al Europei si fratele lui Radamante si al lui Sarpedon; a fost regele Cretei, iar dupa moarte - regele lumii infernale. Traditia privitoare la el nu este univoca, inclusiv pentru ca poves­teste despre diferite dinastii de suverani cu acest nume care au domnit īn Creta. Prin urmare, nu este sigur daca trebuie sa vorbim despre mai multe personaje, care uneori se confunda unul cu altul, sau, mai simplu, despre unul singur, caruia i se atribuiau īnsa mai multe origini.

īn unele izvoare, un Minos, fiul lui Licastos, trecea drept nepotul sau. si acest Minos era regele Cretei si legislator. Lui īi atribuie Diodor din Sicilia, īncercīnd sa opereze o distinctie neta īntre acest al doi­lea Minos si fiul lui Zeus, bine cunoscutele fapte pe care alti scriitori le asociau cu fiul lui Zeus si īn special pe Pasifae - sotia

lui si fiica lui Helios, Soarele - cu care i-a avut pe Androgeu, Ariadna si Fedra. Ca sa-1 razbune pe Androgeu si nedreptatea suferita de acesta la Atena (vezi Androgeu), a pornit razboi īmpotriva atenienilor, iar dupa ce a obtinut victoria le-a impus un tribut greu: ei trebuiau sa trimita īn Creta īn fiecare an (sau, potrivit altor versiuni, din noua īn noua ani) sapte baieti si sapte fete de familie nobila, care erau oferiti Minotaurului ca sa-i devoreze. Minotaurul (vezi) erau un monstru jumatate om si jumatate taur, nascut din unirea Pasifaei cu taurul alb din Creta; el era tinut pri­zonier īn labirintul construit de Dedal, care faurise si vaca īn interiorul careia se ascunsese Pasifae ca sa atraga taurul (pentru alte detalii vezi Dedal).

Monstrul a fost ucis de Tezeu; acesta a fost ajutat de Ariadna, fiica lui Minos, care se īndragostise de el (vezi Ariadna si Tezeu).

Ca sa scape de mīnia lui Minos, Dedal a fugit din Creta īn zbor, folosind doua aripi pe care le faurise singur din pene si ceara, si a ajuns īn cele din urma īn Italia meridionala, iar apoi īn Sicilia; Minos 1-a urmarit cu flota sa, dar a fost ucis de Cocalos, miticul rege din Sicilia care īl gazduia de Dedal: fiicele regelui l-au spa­lat pe oaspete, asa cum se obisnuia īn lumea lui Homer, īnsa au folosit apa cloco­tita sau pacura (Herodot, 7.170.1). Potrivit unei povestiri amuzante, ca sa-1 recunoasca pe Dedal, aflat la curtea lui Cocalos, Minos a recurs la un expedient ingenios : i-a dat lui Cocalos o cochilie rasucita, promitīnd

STIRPEA LUI MINOS

Zeus —i— Europa

Pasifae —i— Taurul Minotaurul

Sarpedon

Radamante

 ri    i     r

Catreu Deucalion Glaucos Androgeu Acacalis

r

Idomeneu       Crete

Merion

T

Apollo   Xenodice Ariadna -r- Dionysos Fedra —t- Tezeu

Miletos

I Toas   Stafilos   Enopion   Peparetos

Eurimedon

Chrises

Nefalion

Filolaos

r

Laodice -r- Acamas Munitos

Demofon

557

MINOS

ca-1 va rasplati pe cel care va reusi sa treaca prin ea un fir de in. Dedal a facut o mica gaura īn cochilie, a picurat īn ea miere si a dat drumul īnauntru unei furnici de care a legat firul; urmarind mierea, furnica a reusit sa treaca firul prin cochilie, ara-tīndu-i īn acelasi timp lui Minos unde se afla ingeniosul arhitect.

Filonului principal al povestirilor mitice despre Minos i s-au alaturat numeroase detalii si īntīmplari secundare. Deosebit de importante sīnt povestirile despre iubi­rile lui Minos, care au trezit mīnia Pasifaei si dorinta ei de razbunare. īntr-adevar, Minos este amintit ca amantul mai multor personaje feminine (īn special nimfe), mai ales al lui Britomartis si al lui Procris; recurgīnd la magie, Pasifae a facut īnsa ca īn timpul īmpreunarii din trupul lui Minos sa iasa scorpioni, serpi si tot soiul de gīn-ganii respingatoare (īn legatura cu poves­tea de iubire dintre Minos si Scila vezi Nisos).

si detaliile povestirii depre iubirea Pasi­faei pentru taur sīnt relatate diferit īn izvoare. Potrivit unora, pasiunea nefireasca a reginei a fost provocata de Afrodita, ne­multumita ca Pasifae o neglijase; dupa altii (si aceasta este cea mai raspīndita varianta), cauza a reprezentat-o faptul ca Minos, care avea obiceiul sa sacrifice īn fiecare an cel mai bun taur al sau īn cin­stea lui Poseidon, īntr-un an nu a facut acest lucru, īnselīndu-1 pe zeu cu o ofranda mai putin pretioasa; tocmai taurul alb crutat de sacrificiu a zamislit, īmpreuna cu Pasifae, monstruosul Minotaur. Se spu­nea ca Minos jurase ca va sacrifica taurul daca avea sa-si īnvinga fratii īn lupta pen­tru putere īn Creta, favoare pe care zeii i-au acordat-o.

Dupa uciderea sa de catre fiicele lui Cocalos, Minos apare īn lumea de dincolo, ca rege al infernului si judecator al sufle­telor celor morti. īn figura sa complexa se regasesc astfel, pe līnga alte povestiri le­gendare, unele trimiteri la o veche figura mitica legata de lumea infernala. Pe de alta parte, nu lipsesc aspectele care īl pun īn legatura cu istoria cretana veche si sugereaza puterea navala a insulei (vezi expeditia pe mare īmpotriva lui Cocalos, cf. Tucidide, 1.4) si raporturile sale cu Atena (vezi povestea lui Androgeu si tribu-

tul īn oameni platit de Atena). Pe līnga faptul ca a fost atribuit unor suverani sau unor dinastii de suverani, numele Minos a fost considerat un epitet referitor, īn gene­ral, la rolul si regalitatea suveranului cre-tan. Potrivit acestei interpretari, si numele Pasifae ar constitui un epitet referitor la regina insulei; presupusa sa descendenta din zeul Soare ar sublinia caracterul divin pe care cretanii l-au atribuit ulterior rega­litatii. Pe de alta parte, Minos are īn mito­logie un dublu aspect: pe de o parte, este conducatorul īntelept, īn strīnsa legatura cu Zeus ; era fiul zeului si primea ordinele si mesajele acestuia īn pestera de pe mun­tele Ida din Creta unde fusese crescut re­gele zeilor; īntelepciunea lui face ca dupa moarte, continuīnd sa exercite rolul de garant al dreptatii care īi fusese caracte­ristic īn timpul vietii, sa devina judecato­rul celor morti. īn acelasi timp īnsa figura sa prezinta aspecte sinistre, īn legatura cu care stau marturie legenda Minotaurului si a sacrificiului macabru ce avea loc perio­dic īn cinstea lui. S-a presupus ca aceste aspecte negative sīnt rezultatul filtrului traditiei literare grecesti ulterioare, īn care se reflecta amintirea puterii cretane mai vechi (si dusmane) si a īndepartatelor dispute cu suveranii din insula. Tocmai aceasta veche civilizatie cretana este nu­mita astazi minoica.

  Prezente īn literatura antica. Minos este amintit ca judecator infernal īn Odiseea, 11; rolul sau este reafirmat īnNekyia, poem ce face parte din eposul homeric tīrziu. De asemenea, Minos da numele unui dialog platonician. Povestea Minotaurului este amintita īn Ditirambul 16 al lui Bachilide si īn Metamorfozele (8) lui Ovidiu. O ver­siune a povestii lui Minos adoptata de poeti este cea a lui Apollodor, 3.1.3 si urm. Tri­miteri la mitul lui Minos īntīlnim adesea la poeti (de pilda, Catul, 64, Ariadna), la istoricii ce reconstituie fazele mai vechi ale istoriei grecesti (Herodot si Tucidide), la Diodor, Pomponius Mela sau Strabon. Unul dintre cele mai bogate si mai complete iz­voare īn ceea ce priveste povestea lui Minos si a personajelor legate de ea este Viata lui Tezeu scrisa de Plutarh.

  Prezente īn literatura moderna si contem­porana. Minos apare ca judecator infernal īn Comedia lui Dante, unde e transformat

MINOTAURUL

558

īntr-un soi de diavol īnfricosator („Grozav aici sta Minos si rīnjeste", Infernul, 5.4). Numele lui Minos a intrat īn limbajul comun, indicīnd, adesea īn gluma, un jude­cator sever.

Minotaurul (gr. Mivwxaupog, -ou; lat. Mino-taurus, -i). Literal, „taurul lui Minos". Fiinta monstruoasa, jumatate om si jumatate taur, nascuta din unirea Pasifaei, regina din Creta, cu un taur. Pentru povestirile refe­ritoare la el vezi Minos, Dedal, Ariadna, Pasifae, Tezeu, Tauros, iar pentru māi multe detalii vezi infra.

  Prezente īn literatura moderna si contem­porana.   Vechiul  monstru  din  mitologia greaca,   amintit  īn   Comedia   lui   Dante {Infernul, 12), a constituit recent subiectul a doua reinterpretari singulare: cea a lui J. Supervielle, īn Minotaurul, si cea a lui J.L. Borges, īn Aleph. Trimiteri la vechiul mit se gasesc si īn Cine nu are minotaurul sau ? de M. Yourcenar si īn Minotaurul lui F. Durrenmatt.

  Iconografie. Desi are legatura cu mediul cretan, Minotaurul nu a influentat sensibil arta minoica, īn care este rareori reprezen­tat. E īnfatisat deseori īnsa īn arta greco--romana, īn special īn scenele de lupta dintre Tezeu si Minotaur, reprezentate pe unpinax din Corint, īn ceramica atica, mai ales īn cea cu figuri negre, īn ceramica din Chalcidica, īn reliefuri (metopele din Tezau­rul atenienilor de la Delfi si din templul de pe Colonos Agoraios din Atena), īntr-o serie de mozaicuri si picturi murale de la Pompei si Herculanum. O singulara caricatura a lui Tezeu si a Minotaurului apare īn casa lui Menandru de la Pompei. De asemenea, Minotaurul era un simbol adoptat pe īn­semnele soldatilor romani īn epoca repu­blicana (Pliniu, Naturalis historia, 10.16).

Minune, vezi Magie si Miracol.

Miops (gr. Muidi|), -wrrog). Epitet cu care este indicat uneori Zeus. Face trimitere la episodul mitologic īn care zeul īl scapa pe Heracle de un roi de muste (jiuumeg) care, īnvīrtindu-se īn jurul lui, īl īmpiedica sa aduca un sacrificiu īn cinstea zeului.

Mira sau Smirna, vezi Adonis si Ciniras.

Miracol. Fenomenele miraculoase ce depa­sesc granitele legilor naturale si trebuie atribuite interventiei divine sīnt extrem de

frecvente īn mitologia clasica, unde caile zeilor si cele ale oamenilor se īntīlnesc continuu, iar lumea divina i se reveleaza īn nenumarate rīnduri celei omenesti prin intermediul unor evenimente prodigioase. Miraculos este ajutorul pe care zeii īl dau eroilor aflati īn pericol, facīndu-i sa dis­para, īnvaluindu-i īn ceata, luīndu-i īntr-un fel sau altul din fata adversarilor (nume­roase exemple īntīlnim īn Iliada si Odiseea); miraculoase sīnt transformarile la care zeii īi supun pe oameni (vezi Metamorfoza) ca sa evite moartea iminenta sau batrīnetea ori ca sa-i faca nemuritori (cea mai frumoasa culegere de astfel de exemple o reprezinta Metamorfozele lui Ovidiu); miraculoasa este si irumperea lumii divine īn dimensiunea umana, la care asistam atunci cīnd un muritor s-a patat de o vina pe care zeii vor sa o pedepseasca (exemplele de acest tip sīnt foarte frecvente īn tragedie). Sa enu­meram toate miracolele de acest gen ar īnsemna sa parcurgem īntreaga mitologie clasica, ce din anumite puncte de vedere reprezinta o succesiune de fenomene aflate īn afara legilor naturii, evenimente prodi­gioase si miraculoase. īn sens foarte gene­ral, miracolul se configureaza īn povestirile mitologice ca un ajutor divin, ca rasplata exceptionala sau, invers, ca pedeapsa teri­bila pe care zeii o rezerva omului.

Miraculoase sīnt, īn cel mai strict si curent sens al termenului, interventiile prin care zeii īi vindeca pe bolnavi, īn spe­cial īn marile sanctuare. Din acest punct de vedere, erau considerate adevarate eve­nimente miraculoase vindecarile ce aveau loc īn sanctuarele lui Asclepios īn urma acelei experiente singulare numite Incuba­tie (vezi). Din epoca elenistica, vindecarile miraculoase si fenomenele prodigioase īn general se īnmultesc, mai ales cele legate de marile sanctuare ale divinitatilor straine (īn primul rīnd ale lui Isis si Serapis), si devin marturia unei competitii īntre culte, īn cadrul careia miracolele constituie un puternic element propagandistic.

Miracolele nu sīnt asociate doar cu zeii majori. Sta marturie, dintre numeroasele exemple pe care le-am putea cita, o istori­oara amuzanta relatata de Herodot, despre o copila foarte urīta, care a devenit nespus de frumoasa; doica ei „a nascocit urma­torul leac: o ducea īn fiecare zi īn templul

559

MIRT

Elenei, aflat īn localitatea numita Terapne, dincolo de templul lui Phoebus, si de fiecare data cīnd o ducea acolo o aseza alaturi de simulacrul zeitei, implorīnd-o pe aceasta sa o scape pe micuta de urītenia ei. si se povesteste ca īntr-o zi, pe cīnd doica iesea din templu, i s-a aratat o femeie, care a īntrebat-o ce ducea īn brate, iar ea a ras­puns ca avea un copil. Femeia a rugat-o sa i-1 arate, dar doica a refuzat, spunīnd ca parintii copilului i-au interzis sa-1 arate cuiva. īnsa femeia a continuat sa o roage sa-i arate copilul. Vazīnd-o ca insista, īn cele din urma doica i-a aratat copila; iar femeia, aplecīndu-se sa-i mīngīie capul, a spus ca va fi cea mai frumoasa femeie din Sparta. si din ziua aceea si-a schimbat īnfatisarea" (6.61.3 si urm.).

Mirice (gr. NlupCxti, -r\q; lat. Myrica, -ae sau Myrice, -es). Fiica lui Ciniras, regele Ciprului; a fost transformata īn arbustul de tamarix, caruia i-a dat numele.

Mirina (gr. Mupiva, -i\q; lat. Myrina, -ae). Regina amazoanelor; potrivit unor tradi­tii, era fiica lui Teucros si sotia lui Dar-danos. S-a distins ca luptatoare iscusita īn multe razboaie, īmpotriva atlantilor si Gorgonelor, īmpotriva Libiei si Egiptului.

  Raspīndirea cultului.  Mormīntul ei era venerat īn cīmpia Troiei.

  Prezente īn literatura antica. īn afara unei mentiuni īn Iliada, izvoarele īn care apare Mirina sīnt tīrzii si adesea se contrazic unele pe altele.

Mirmex (gr. MupjiTit, -r\xoq; lat. Myrmae-cis, -īs). Tīnara din Atena, credincioasa zeitei Atena. Trufia a īmpins-o sa spuna ca ea a inventat plugul, care era de fapt un dar al Atenei, iar ca s-o pedepseasca zeita a transformat-o īntr-o furnica ; aceasta, īn-torcīnd pamīntul de la radacina plantelor, strica recoltele. Se credea ca Mirmex a dat numele poporului Mirmidonilor (vezi).

Prezente īn literatura antica. Comentariul lui Servius la Vergiliu, Eneida, 4.402.

Mirmidoni (gr. MupjnSovec, -uv ; lat. Myr-midones, -uni). Popor aheu din Ftiotida, īn Tesalia, condus de Ahile, care s-a aflat īn fruntea armatei sale īn timpul asediului Troiei. Traditiile vechi sustineau ca mir­midonii erau originari din insula Egina si ca au ajuns īn Tesalia īndrumati de Peleu.

Numele lor deriva din cel al unui stramos mitic, numit Mirmidon, fiul lui Zeus si al Eurimedusei si tatal lui Actor, sau de la cel al furnicilor (p.upp.nxec;) din insula Egina, transformate īn oameni īn vremea lui Eac (vezi). īn legatura cu o legenda diferita vezi Mirmex.

Mirsilos, vezi Candaules.

Mirsos (gr. Mupaog, -ou). Fiul lui Aretos; fratii sai se numeau Licos, Glaucos, Peri-fas si Melaneu. Toti fratii erau muti. La nunta parintilor lui Mirsos se īntīmplase o minune: pe cīnd mama sa, Laobeea, aducea un sacrificiu īn cinstea Afroditei, potrivit ritualului, o scroafa ce urma sa fie sacri­ficata a fatat pesti, iar oracolul a anuntat ca acest semn arata ca fiii celor doi aveau sa fie muti. Mai tīrziu īnsa Dionysos, caruia Aretos īi era credincios, i-a īnzestrat pe Mirsos si pe fratii sai cu darul vorbirii.

> Prezente īn literatura antica. Mitul este povestit de Nonnos din Panopolis īn Dio­nisiacele (26.250 si urm.).

Mirt. īn religia clasica, mirtul īi era con­sacrat īn primul rīnd Afroditei. Cununa īmpletita din frunzele sale reprezenta simbolul miresei si al mamei, iar īn timpul banchetului nuptial īmpodobea fruntile celor doi miri, ca promisiune si urare pentru o viata lunga, senina si plina de dragoste. Din lemn de mirt se faceau simu­lacrele zeitei, cu care aceasta planta era asociata īn īntregul bazin al Mediteranei, din Orientul Apropiat pīna īn Italia; īntr-adevar, mirtul era asociat nu doar cu Afrodita a grecilor si Venus a romanilor, ci si cu Ishtar si cu etrusca Turan. Uneori, din statuile din lemn de mirt ale zeitei rasareau, miraculos, flori. Athenaios (4.676 A) povesteste o legenda despre un credincios al zeitei, Erostratos, care era sa naufragieze īn timpul unei calatorii pe mare, īnsa a fost salvat de Afrodita; aceasta a facut sa īnfloreasca o statueta din lemn de mirt pe care el o cumparase īnainte de plecare la Pafos, un important centru de cult al zeitei. Dupa ce corabia a ancorat īn siguranta, Erostratos a īmpletit īn cinstea salvatoarei sale o cununa de mirt, care din acel moment a dobīndit o semnificatie de bun augur. Cununi de mirt purtau colonii care plecau sa īntemeieze o

MIRTILOS

560

colonie, magistratii si cei mai īnalti func­tionari ai administratiei publice. Functia pacificatoare a Venerei, care nu se limi­teaza sa uneasca sufletele, ci favorizeaza si concordia īn interiorul statului, a facut ca īn epoca romana sa se planteze mirt īn locurile publice; dupa rapirea Sabinelor (vezi), romanii s-au purificat cu mirt si au īnceput noua convietuire, pasnica, cu poporul vecin. Potrivit lui Pliniu, doua tufe de mirt se aflau la intrarea īn templul zeului Quirinus de la Roma (Naturalis historia, 15.121), iar conducatorii care celebrau victoria purtau coroane de mirt. Cununi de mirt se īmpleteau si cu ocazia sarbatorilor numite Veneralia, ce aveau loc la Roma la Calendele din aprilie si evo­cau traditia potrivit careia pe Venus, iesita goala din apa marii, „o vazura, īn cīrd, nerusinatii satiri./ Ea īi simti si-n frun­zisul de mirt ascunsu-si-a trupul;/ Astfel scapa si la fel cere sa faceti si voi" (Ovidiu, Fastele, 4.144-146).

Planta a zeitei iubirii, mirtul capata īn alte mituri o semnificatie funebra. La un context funerar trimite, de pilda, mitul lui Mirtilos, vizitiul lui Enomaos, regele din Elida, care 1-a ajutat pe Pelops sa obtina victoria īn cursa de care, sperīnd ca īn schimb sa petreaca o noapte cu Hipoda-mia, īnsa si-a gasit moartea; numele lui Mirtilos trimite direct la cel al mirtului (īn legatura cu acest mit vezi Pelops). Din mirt se īmpleteau coroanele funerare; o astfel de cununa poarta pe cap Enea atunci cīnd celebreaza memoria lui Anhise prin jocuri funebre, īnEneida. Potrivit lui Aris-tofan (Broastele, 330), īn Cīmpiile Elizee se aflau paduri de mirt, si tot un mirt a rasarit pe mormīntul lui Elpenor, tovara­sul lui Ulise, pe promontoriul Circaeus. Frunze de mirt cresc si pe mormīntul lui Polidor, care īn Hecuba lui Euripide si īn Eneida lui Vergiliu e ucis de Polimestor, perfidul rege trac care īi arunca mai apoi trupul īn mare. Enea īl gaseste pe plaja, iar cīnd vrea sa rupa cīteva ramuri din tufa care īl acopera, ca sa celebreze un sacrificiu, īsi da seama cu uimire ca planta sīngereaza si chiar vorbeste cu glasul nefe­ricitului tīnar {Eneida, 3.22 si urm.). Cununa de mirt īmpodobeau si fruntea initiatilor īn timpul Misterelor Eleusine.

Mirtilos (gr. MuptCXoq, -ou; lat. Myrtilus, 4). Fiul lui Hermes. Era vizitiul lui Enomaos, regele Pisei. A fost aruncat īn mare de Pelops (vezi). Dupa moarte a fost asezat printre stele, fiind transformat īn conste­latia Vizitiului.

Mirto (gr. MupTw, -oug; lat. Myrtos, -i). 1) Fiica lui Menetios si sora lui Patroclu. A fost iubita de Heracle, cu care a avut o fiica pe nume Eucleia (Plutarh, Arist., 20), venerata uneori īmpreuna cu Artemis.

2) O amazoana. A fost iubita de Hermes, īmpreuna cu care 1-a zamislit pe Mirtilos, vizitiul lui Enomaos (vezi Mirtilos).

Miscelos (gr. MucrxeXog, -ou; lat. Mysce-los, -i). Erou aheu, originar din Ripes, pe care traditia īl aminteste ca fiind īntemeie­torul cetatii Crotona din Magna Grecia. Este vorba probabil despre un personaj istoric, desi numele sau exact si faptele transmise de izvoare au un aer de legenda, ca mai toate povestirile despre īntemeie­rea coloniilor. Oracolul din Delfi le-a porun­cit aheilor sa īntemeieze cetatea Crotona, iar Miscelos, plecat sa exploreze regiunea, a fost impresionat de pozitia favorabila a cetatii Sibaris si s-a īntors la oracol ca sa-1 īntrebe daca nu era mai bine sa se mute la Sibaris decīt sa īntemeieze o cetate altun­deva. Oracolul i-a raspuns īnsa printr-un mesaj destul de explicit, care s-a pastrat īntr-un fragment din Zenobiu: „Miscelos cel cu spatele scurt, daca vei face īmpo­triva vointei zeului vei avea necazuri; pri­meste darul care ti se face" („spatele scurt" face aluzie, evident, la faptul ca Miscelos era putin cocosat). Dupa acest raspuns, Miscelos nu a mai insistat si a plecat sa īntemeieze Crotona, fiind īntovarasit de Arhias, īntemeietorul Siracuzei. O versiune putin diferita a mitului ne ofera Metamor­fozele lui Ovidiu (15.12 si urm.), unde se povesteste ca Miscelos, fiul unui anume Alemon, a plecat sa īntemeieze Crotona la porunca lui Heracle; acesta voia sa-i aduca astfel un omagiu lui Croton, eroul care īl gazduise atunci cīnd se īntorcea acasa dupa prinderea boilor lui Gerion. Porunca lui Heracle a ajuns la Miscelos īn somn, dar la īnceput el nu i-a dat importanta, pentru ca o lege a cetatii sale interzicea īntemeie­rea unei colonii atīt de departe, fapta care era pedepsita cu moartea; īnsa Heracle

561

MISTERE

i s-a aratat din nou, amenintīndu-1 cu pe­depse īnspaimīntatoare, iar Miscelos a hotarīt sa īncalce legea. Tribunalul 1-a condamnat la moarte, īnsa, datorita inter­ventiei lui Heracle, raspunsul judecatori­lor (care pusesera īn urna pietre negre, semnificīnd condamnarea) a fost schimbat, prin transformarea miraculoasa a pietre­lor negre īn pietre albe, ceea ce īnsemna scutirea de pedeapsa.

Prezente īn literatura antica. Mitul īnte­meierii Crotonei de catre Miscelos este amintit, pe līnga textele citate, de Diodor din Sicilia, Dionysos din Halicarnas si Pausanias. Rolul oracolului lui Apollo īn īntemeierea cetatii era amintit indirect, prin tripodul delfic reprezentat pe o serie de monede din Crotona.

Misenum (lat. Misenum, -i). Personaj din mitologia italica, amintit de Vergiliu īn Eneida (6.234 si urm.) ca tovaras al tro­ianului Hector, iar dupa moartea acestuia ca tovaras al lui Enea. Era trīmbitas īn armata troiana si a murit īnecat, fiind luat de un val provocat de Triton, invidios pe talentul lui; a fost īngropat īn apropierea capului Misenum, care īi poarta numele si astazi.

Mistagogie. Termen cu care se indica īn Grecia initierea īn Mistere (vezi). Preotul īnsarcinat sa-1 urmareasca si sa-1 asiste pe cel dornic sa fie initiat se numea mista­gog, termen ce indica uneori paznicul care, sub forma de spirit sau geniu bun, īl īnso­tea pe om īn toate etapele vietii sale, īnce-pīnd de la nastere. Potrivit lui Cicero, mistagog era si calauza, cel care le arata vizitatorilor straini frumusetile templelor.

Mistere. Cu acest termen erau indicate īn lumea clasica riturile la care se putea accede individual, īn afara religiei oficiale si orga­nizate a polis-u\ui si a statului, printr-un parcurs de tip initiatic. Ceremoniile miste­relor erau rezervate initiatilor, prin urmare nu le cunoastem īn detaliu, tocmai pentru ca cei care le stiau trebuiau sa pastreze secretul īn privinta lor. Putem spune totusi ca nu se opuneau net religiei publice, ci constituiau mai degraba un complement al acesteia, complement ce raspundea exi­gentelor spirituale profunde ale individu­lui, pe care religia oficiala nu era capabila sa le satisfaca īntotdeauna.

īn lumea greaca, divinitatile misterice prin excelenta erau Demetra si fiica ei, Persefona, precum si Dionysos. Marile Mis­tere reprezentau sarbatoarea de initiere misterica de la Eleusis, celebrata īn cinstea Demetrei si a Persefonei (vezi Eleusis). Aveau loc īntre zilele 16 si 25 ale lunii Boedromion (corespunzatoare lui septem-brie-octombrie, deci mai precis la īnceputul lui octombrie); izvoarele ne ofera infor­matii incomplete īn legatura cu desfasura­rea lor. stim totusi ca, desi erau rezervate initiatilor, aceste ceremonii se aflau sub ocrotirea statului atenian si aveau carac­ter panelenic. Initiatii se adunau mai īntīi la Atena, unde se purificau īn apele Pireu-lui sau īn doua pīraie sarate sacre ale Demetrei si Persefonei. Apoi pornea ma­rea procesiune care, urmīnd calea sacra descrisa de Pausanias (1.36.8-38.7), ajun­gea din Ceramicos la Eleusis. De-a lungul parcursului, ce īnsuma vreo 30 km, aveau loc mai multe opriri īn micile temple de pe marginea drumului, iar la sosire se sar­batorea toata noaptea, cu torte, cīntece si dansuri īn care sacrul se īmpletea cu pro­fanul. La aceasta parte a riturilor putea participa oricine. Initierea propriu-zisa, ce avea loc īn zilele urmatoare īn edificiul sacru cunoscut sub numele de Telesterion (numele este atestat de Plutarh, Perlele, 13), ramīne pentru noi un ritual necunos­cut ; prezenta coloanelor īn sala ne face sa credem ca e improbabil ca aici sa fi avut loc o reprezentatie scenica de tip traditio­nal. Mai multi adepti are ipoteza potrivit careia aici se desfasura un soi de deam-bulare sacra cu cīntece, lecturi, travestiri si masti, expunerea obiectelor legate de cult, a simbolurilor falice si a obiectelor sacre ale lui Iachos, ale Demetrei si Perse­fonei. Momentul culminant era, probabil, acela īn care Hierofantul (vezi) anunta īntoarcerea zeitei rapite (si, poate, mater­nitatea ei). Nascute dintr-un cult agrar ce avea ca scop asigurarea unei recolte bogate, riturile misterice urmareau, de asemenea, sa-i ceara zeitei fericirea dupa moarte: „De trei ori fericiti sīnt muritorii care coboara īn Hades dupa ce au asistat la aceste rituri; numai ei pot sa aiba viata acolo ; ceilalti au parte de tot soiul de rele" (Sofocle, fragm. 837 Pearson); „Fericit cel care vede ce e sub pamīnt. stie sfīrsitul

MISTREŢ

562

vietii, stie īnceputul divin" (Pindar, fragm. 137 Snell). īn greaca, initiatii erau numiti p.u<rrou (cuvīntul deriva probabil din p.uto, printre ale carui semnificatii se numara si aceea de „a īnchide gura", aluzie la taina pe care trebuiau sa o respecte). Mai precis, termenul se referea la cei care erau initiati pentru prima oara, pe cīnd cei ce asista­sera deja la rituri erau definiti ca ^ttoittcu, „cei care au vazut". īn ciuda incertitudini­lor determinate de numarul mic al izvoa­relor (cele mai explicite sīnt, īn general, tīrzii si ofera informatii care nu pot fi veri­ficate), putem spune ca, prin participarea la rituri, initiatul īsi asigura māntuirea īn lumea de dincolo, independent de compor­tamentul sau īn viata si indiferent daca respectase sau nu normele etice, conditie ce trecea īn plan secundar fata de faptul ca avusese acces la mistere. īn cazul mul­tor detalii relative la celebrarea misterelor existau precedente īn mitologie. De pilda, faptul ca initiatii nu beau vin si utilizau ca bautura rituala ciceon-ul (termen gene­ric, care īn vorbire a ajuns sa indice bau­tura preparata la Eleusis din apa, faina de orz si menta) era pus īn legatura cu mitul Demetrei, care īn timpul ratacirilor sale, pe cīnd o cauta pe Persefona, a fost gazduita īn palatul Metanirei; aceasta i-a oferit o cupa cu vin, „īnsa zeita n-a vrut-o si-a spus ca nu-i īngaduit/ Sa bea vin rosu, dar pofteste sa-i dea alta bautura/ Ameste-cīnd faina, apa si [...] busuioc./ Iar gazda a īntins zeitei licoarea care si-o dorise; Sla­vita Deo a primit-o spre-a pune datinei temeiul" (Imnul homeric catre Demetra, 207-211). Sarbatoarea se īncheia cu īntre­ceri de gimnastica, ce aveau, ca si proce­siunea initiala, caracter public.

Pe līnga Marile Mistere ce aveau loc la Eleusis, Demetrei īi erau īnchinate si Micile Mistere, celebrate la Agra, īn apropiere de Atena, īn luna Antesterion. Alte mistere ce aveau loc īn cinstea Demetrei erau cele de la Flias, īn Atica, cu o origine extrem de veche, cele de la Licosura, īn Arcadia, si cele de la Andania, īn Mesenia.

Culte misterice sīnt si cele dionisiace si orfico-pitagorice. Spre deosebire de cultele īnchinate Demetrei, ele nu sīnt legate de un anumit sanctuar sau de o anumita loca­litate, ci au loc īn orice localitate īn care mai multi cetateni vor sa se reuneasca, īn

maniera privata, īncercīnd sa intre īn contact cu divinitatea. Contactul se rea­lizeaza prin manifestari de energie vitala absoluta, libera, dezlantuita (cortegiile bahice ofera un exemplu īn acest sens), dar nu se reduce la simpla descatusare a simturilor; Misterele Dionisiace si Orfico--pitagorice, care īsi gasesc multi adepti īn Italia meridionala, īn cadrul comunitatilor exclusive ce practica o viata pura si elibe­rarea sufletului din īnchisoarea trupului, promit, de asemenea, supravietuirea, un destin fericit sau salvarea dupa moarte.

īn Grecia se celebrau mistere si īn cinstea cabirilor, sau Marii Zei, venerati īn insula Samotrace; aici ei le promiteau adeptilor ca vor fi ocoliti de pericolele marii. Mis­terele cabirilor erau celebrate si la Teba.

īn lumea romana, cultele misterice au avut o larga raspīndire. Alaturi de cultele din traditia greaca existau si altele, de origine orientala. Deosebit de raspīndite erau cele care aveau loc īn cinstea lui Attis si a lui Agdistis, a Cybelei, a lui Isis si a lui Osiris, precum si a zeului persan Mithra. īn toate aceste culte, tema dominanta este cea a mortii si īnvierii zeului, mai precis ideea renasterii dupa moarte, a victoriei asupra mortii. Adesea ele s-au raspīndit datorita sederii legiunilor romane īn regiu­nile orientale ale imperiului; afirmarea lor a fost favorizata de faptul ca religia oficiala nu raspundea suficient dorintei de dreptate si egalitate, sperantei īn viata viitoare sau īntr-o rasplata pentru cei drepti cel putin īn lumea de dincolo, īn opozitie cu religia traditionala ce avea o conceptie īn general īntunecata si sinistra despre lumea de dincolo.

Mistret. īn mitologia greaca, cel mai fai­mos si mai īnfricosator mistret este acela care a aparut īntr-o buna zi īn tinuturile din preajma cetatii Calidon: „Un vier col-tat, o naprasnica fiara,/ Care,-nnadita la cīmp, mult rau casuna lui Oeneu,/ Pomi rasariti o gramada salbatic smucea din adīncuri/ Cu radacina cu tot, irosindu-le mana de roada" (Iliada, 9.533 si urm.). El fusese trimis de zeita Artemis, mīnioasa ca, īn timpul sarbatorii secerisului, regele Calidonului, Oeneu, oferise jertfe tuturor zeilor, cu exceptia ei. Fiara era enorma si īnspaimīntatoare: „Ochii īi scīnteiaza īn sīnge si foc, gītul īi e teapan si parul zbīrlit,

1

563

MISTREŢ

asemenea unor vīrfuri dese de sageti. [...] Spuma īi curge īnfierbīntata pe grumazul larg. [...] Frunzele ard sub suflarea lui. [...] Vraja patrunde īn turma. Nu le pot apara pastorii si cīinii [...]; oamenii fug si nu se socotesc īn siguranta decīt īntre zidurile orasului" (Ovidiu, Metamorfoze, 8.281 si urm.). Vīnarea mistretului calidonian a fost o īntreprindere grandioasa, īn care au lup­tat īmpreuna cei mai mari eroi ai Greciei. Multi au cazut īn aceasta īncercare, iar altii s-au luat la cearta īntre ei. Dintr-o simpla aventura episodica, asa cum ar fi putut parea, evenimentul a evoluat īn mit printr-o confruntare īn care o īntreaga generatie de eroi a luptat īmpotriva unui simbol al animalitatii si al naturii sal­batice si neīmblīnzite. Ca si īn cazul altor īntreprinderi colective de extrema impor­tanta - razboiul troian sau gasirea līnii de aur -, mai toti eroii au luptat īmpotriva fiarei. Printre cei ce au lipsit la apel s-a numarat Heracle, care avea sa-1 īntīl-neasca īn infern pe Meleagru, protagonis­tul vīnatorii calidoniene, si avea sa fie īnduiosat de dureroasa lui istorisire. si Heracle a īnfruntat un mistret, acela din Erimant, o alta fiara īnfricosatoare care devasta tinuturile; uciderea lui a consti­tuit una dintre cele douasprezece munci ale eroului (pentru alte detalii legate de vīnatoarea din Calidon si pentru rolul jucat īn cadrul ei de Meleagru si Atalanta vezi Meleagru; pentru mistretul din Eri­mant vezi Heracle, a patra munca).

Acest animal salbatic apare si īn mitul lui Adonis, care, pe cīnd vīna un mistret asmutit īmpotriva lui de catre Artemis, din pricini pe care traditiile nu concorda īn a le preciza, a fost ranit si si-a pierdut viata. Potrivit altor versiuni ale legendei, daca un mistret īi provocase moartea, tot un mistret fusese legat si de nasterea sa, spargīnd scoarta arborelui de smirna din care se ivise īn chip miraculos trupul copi­lului (pentru detalii vezi Adonis). Asociat cu mistretul este si un alt erou, Hipolit (vezi), dedicat cu pasiune vīnatorii si de multe ori reprezentat īnfruntīnd un mistret.

īnfatisat ca o fiara īnfricosatoare, de multe ori ca un rezultat nemijlocit al voin­tei divinitatii - īndeobste a zeitei vīna­torii, Artemis -, mistretul este un animal sacru si pentru zeul razboiului, Ares : pre-

schimbīndu-se īn mistret, Ares a scapat de Tifon, care īl urmarea. De asemenea, constituie un atribut al Demetrei; īi este sacrificat nu numai zeitei Artemis, ci si Afroditei: zeitei dragostei i-a fost oferit mistretul care īl ucisese pe Adonis.

Datorita ilustrilor sai antecesori mitolo­gici, dar si dimensiunilor si periculozitatii sale, mistretul a reprezentat īntotdeauna un trofeu de vīnatoare extrem de rīvnit, demn de suverani si īmparati. De aceea, vīnatoarea la mistret a fost practicata īn epoca romana de īmparat si de cortegiul sau, fiind considerata o activitate nobila, īncarcata de semnificatii simbolice, la fel ca vīnatoarea leului sau a altor animale exotice. Marcus Aurelius, īmparatul filo­sof, zaboveste īn ale sale Cugetari asupra „spumei ce se prelinge din gura mistre­tilor" (3.2), un spectacol care, evident, īi era cunoscut oricarui suveran dedicat acti­vitatilor cinegetice.

La Roma, stim ca mari vīnatori si lupte cu mistreti erau organizate ca spectacole publice pentru popor: saizeci de mistreti s-au īnfruntat īn timpul serbarilor dece­nalelor lui Septimius Severus, īn anul 202, o suta cincizeci au fost scosi īn cīmp de īmparatul Gordianus I si nu mai putin de o mie de catre Probus. Alaturi de porci, mistretii erau si victime sacrificiale, mai ales īn cultele zeilor Ares, Artemis, Zeus si Demetra.

Pentru prestigiul de care se bucura mis­tretul sta marturie si ciudatul mit al lui Teutras povestit de Pseudo-Plutarh (De fluminibus, 21), īn care protagonist este, alaturi de un mistret propriu-zis, si un soi de mistret mecanic. In timpul unei partide de vīnatoare, regele Teutras a dat peste un mistret sacru al Artemisei, īnzestrat cu darul vorbirii, care 1-a rugat sa nu-1 ucida. Totusi, regele 1-a omorīt. Zeita 1-a pedepsit pe vīnator provocīndu-i o cum­plita forma de lepra, care i-a devastat trupul si ameninta sa-1 rapuna. Numai iscusinta mamei lui Teutras, Leucipe, a izbutit sa īnvinga cumplita boala. Folosind cīteva pie­tre din partea locului, īnzestrate cu puteri magice, ea a reusit sa-si īnsanatoseasca fiul. Pentru a comemora depasirea acestei primejdii, Leucipe a pus sa-i fie ridicat un altar zeitei Artemis, construind īn amin­tirea mistretului rapus o statuie de mistret

MISTREŢUL CALIDONIAN

564

īn īntregime din aur, care, gratie unor artificii mecanice, era īn stare sa se miste si chiar sa vorbeasca, implorīnd īndurare, la fel ca mistretul ucis de rege - prin ur­mare, un soi de automat, primul despre care avem informatii.

Iconografie. Din stralucitoarea si orginala sculptura īn aur a lui Teutras nu ne-a ramas nici un fragment. Abunda īnsa reprezen­tarile altor mistreti īn arta antica, fie īn contextul vīnatorilor mitice care īi au ca protagonisti, fie ca element decorativ, mai cu seama īn ceramica, fie īn diferite scene de vīnatoare din epoca imperiala romana (un exemplu celebru īl constituie mozaicu­rile din Vila din Piazza Armerina, īn Sicilia, unde sīnt urmarite diversele etape ale prin­derii unui mistret; de asemenea, valoarea inclusiv simbolica pe care vīnatoarea mistre­tului o capata cīnd e practicata de īmparat este subliniata de tondourile hadrianice de pe Arcul lui Constantin). Devenit un simbol al diavolului si al raului, mistretul apare frecvent īn arta crestina, īn timpul dominatiei romane, mistretii sīnt reprezentati adesea īn arta galica si īn spe­cial pe īnsemnele militare ale galilor (de exemplu, pe arcul de la Orange).

Mistretul calidonian, vezi Meleagru.

Mithra (gr. Mitfpae;, -ou ; lat. Mithras, -ae). Zeul soarelui, luminii si adevarului la per­sani ; īn Avesta este prezentat ca fiind aliatul binelui si dusmanul raului. īn epoca im­periala cultul sau a fost introdus la Roma, unde Mithra si-a mentinut caracteristicile originare, dar a dobīndit si acele trasaturi de divinitate misterica tipic romane. Momentul si modul īn care a patruns īn religia romana si īn care s-au afirmat aspectele misterice ale cultului sau nu sīnt foarte clare, inclusiv pentru ca textele (data fiind natura initiatica a riturilor) nu contin prea multe informatii. Izvoarele care ne ajuta sa cunoastem versiunea romana a zeului sīnt reprezentate īn mare parte de documente epigrafice si descoperiri arheo­logice ; comparativ cu acestea, numarul tex­telor scrise este mic. O prima trimitere la Misterele Mithraice gasim la Plutarh, care vorbeste despre Asia Mica, referindu-se la piratii din Cilicia si facīnd aluzie la niste „initieri secrete". Episoadele viatii zeului pot fi reconstituite nu doar din Avesta, ci si din versiunea romana, din putine trimi-

teri (de pilda Statiu, īn Tebaida, 1.719-720, aminteste uciderea taurului) si pot fi reduse la trei momente fundamentale: nasterea zeului dintr-o stīnca, strīnsa legatura cu Soarele, alaturi de care apare adesea repre­zentat la banchet sau īn timp ce īi īntinde mīna, si uciderea taurului, la rīndul ei reprezentata frecvent īn pictura, mozai­curi si reliefuri stucate: din sīngele tau­rului, īnjunghiat si ucis de zeu, rasar spice de grīu si beau serpi, īnsotiti de alte sim­boluri misteriee complexe.

Cultul lui Mithra, raspīndit īn īntregul imperiu, īn special prin secolul al II-lea d.Hr., si-a gasit adepti īn rīndul negusto­rilor si al claselor īnstarite, dar s-a afirmat īn special īn rīndul soldatilor, care l-au dus īn diferitele localitati unde stationau legiu­nile romane. Caracterul initiatic al cultului a facut ca īn general numarul participan­tilor la rituri sa nu fie foarte mare, dupa cum putem deduce din dimensiunile reduse ale asa-numitelor mithraea, locuri de cult ce reproduceau, sub forma de pesteri arti­ficiale - uneori sub pamīnt -, pestera īn care fusese ucis taurul.

  Epitete. Stapīnul luminii; Zeul adevaru­lui ; Salvatorul de la moarte ; Neīnvinsul; Razboinicul.   Uneori  este  identificat  cu Helios si cu Apollo.

  Atribute. De obicei este reprezentat ca o figura masculina cu pantaloni lungi, strimti, cu croiala orientala, cu boneta frigiana sau cu capul aureolat de un nimb si de o cununa de raze; adesea este īnsotit de simboluri complexe, printre care figureaza semnele zodiacului. Uneori este flancat de doi pur­tatori de torte, Cautes si Cautopates.

  Raspīndirea cultului. Daca īn Grecia avem putine urme ale unui cult mithraic raspīn­dit, acesta apare pe deplin afirmat (īn spe­cial din secolul al II-lea d.Hr.) īn Siria si Asia Mica, dar si īn Italia, Spania, Africa de Nord, Galia si īn provinciile din partea de miazanoapte a imperiului, de-a lungul granitei renane si danubiene. O marturie clara a cultului o constituie prezenta asa--numitelor mithraea, mai ales la Roma si Dura Europos, dar si la Londra, Capua, Marino, Ostia si īn alte parti. Riturile erau rezervate barbatilor; credinciosii ajungeau la initiere printr-o succesiune de sapte etape si trebuiau sa treaca diferite probe ; de asemenea, existau un fel de botez si un banchet ritual.

"

565

MOIRE

.- vj,

  Iconografie. Imaginile zeului provin īn mare parte din mithraea, unde era reprodus de obicei īn scena uciderii taurului, alaturi de Soare sau la banchet. Deosebit de intere­santa este prezenta figurii lui Mithra īn sculpturile monumentului sepulcral al lui Antioh I din Comagena de la Nimrud Dagh.

Mitilene (gr. MimXfjvn, -r\q ; lat. Mytilene, -es). Eroina eponima a cetatii Mitilene din insula Lesbos, pe care, potrivit traditiei, a īntemeiat-o. Era fiica lui Mahereu.

Mitileneea (gr. xa MimX-nvaTa). Sarbatori religioase grecesti care aveau loc īn cetatea Mitilene din insula Lesbos. Se desfasurau īn afara zonei urbane si īl celebrau pe Apollo.

Mlastina, vezi Lac.

Mnemon (gr. Mvtj;i.(ijv, -ovog). Erou grec (īn traducere, „cel ce aminteste", „cel care te face sa-ti aduci aminte"); potrivit tradi­tiei, statea alaturi de Ahile ca sa-i amin­teasca de un oracol care prorocise ca eroul avea sa moara īn razboiul troian daca va ucide un urmas al lui Apollo. Prin urmare, Mnemon trebuia sa aiba grija ca Ahile sa nu ucida un fiu al zeului si sa se intereseze cine era adversarul cu care lupta. In insula Tenedos īnsa Ahile a ucis un erou pe nume Tenes, care era fiul lui Apollo, si astfel prorocirea s-a īmplinit. Mnemon a fost pedepsit pentru neglijenta sa chiar de catre Ahile, care 1-a strapuns cu lancea.

  Prezente īn literatura antica. Este amintit īn special īn Alexandra lui Licofron si īn Moralia lui Plutarh (297d-f).

Mnemosine (gr. MvmioaovTi, -r|g; lat. Mne-mosyne, -es). Fiica Geei si a lui Uranos; era, dupa cum arata si numele sau, zeita memoriei. A fost sotia lui Zeus, cu care a avut noua fiice, muzele, nascute īn apro­piere de vīrful Olimpului. Vezi si Memorie.

  Raspīndirea cultului. Pausanias (9.39.8) spune ca īn Beotia exista un izvor īn munti, numit izvorul Mnemosinei, unde zeitei īi era īnchinat un cult particular.

  Prezente īn literatura antica. Hesiod, Teo-gonia.

Mnesteu (lat. Mnestheus, -ei sau -ei). Erou troian care 1-a īnsotit pe Enea īn Italia. Se credea ca facea parte din familia Memmii-lor, strabuna gintei omonime.

Moartea (gr. Gavctxoc;, -ou; lat. Mors, -rtis). Numita de greci Thanatos, moartea e con­siderata, ca divinitate, fiul Noptii; fratele sau este Somnul. Pentru conceptiile rela­tive la moarte si la lumea cealalta vezi Lumea de dincolo ; pentru obiceiurile si ri­tualurile funerare vezi Funeralii. Pentru o serie de legende din lumea greaca vezi Thanatos.

Modius Fabidius (lat. Modius Fabidius). Erou sabin, fiul zeului Quirinus si al unei tinere de vita nobila. A fost zamislit īn timpul unei serbari īn cinstea zeului, īn cetatea Reate (astazi Rieti), cīnd mama sa, care dansa un dans sacru īmpreuna cu alte fete, a intrat īn īncaperea din templu unde se afla statuia lui Quirinus. Modius Fabi­dius a devenit un erou foarte curajos īn lupta si a īntemeiat o cetate pe care a nu­mit-o, dupa tatal sau, Cures.

Prezente īn literatura antica. Dionysos din Halicarnas, 2.48.

Moire (gr. Moīpcu, -ulv ; lat. Parcae, -arum). Numele īnseamna propriu-zis „parte, por­tiune". Moirele erau zeitele Destinului (vezi), fiicele Noptii sau ale lui Zeus si ale lui Temis; romanii le numeau Parce. Doua Moire (una a vietii, alta a mortii) erau venerate la Delfi, īnsa la Hesiod si īn cadrul traditiei ele sīnt īn numar de trei. Traiau īntr-o pestera din cer, īn apropierea unui lac alb, care face trimitere poate la lumina lunii {Imnurile orfice, 59.2). Au participat la Gigantomahie, atacīndu-i pe giganti cu pisaloage de bronz (Apollodor, Biblioteca, 1.6.2).

Hesiod aminteste (īn Teogonia) numele celor trei zeite, Cloto (īn traducere, „cea care toarce"), Lachesis („cea care īmparte", adica īi atribuie unui om destinul) si Atro-pos („cea de care nu scapi"). Prezentate uneori ca zeite ale sortii īn general, īn unele situatii apar ca zeite ale duratei vietii omului. De divinele torcatoare ale sortii depind durata vietii si lungimea firului zilelor care le-au fost īngaduite oamenilor; nimeni, nici macar zeii si regele acestora, Zeus, nu le poate schimba hotarīrile. Apari­tia lor īn lumea zeilor si īn cea a oameni­lor, adesea grava si solemna, are consecinte inevitabile. Sīnt prezente la nasterea lui Meleagru (vezi); Apollo reuseste sa le īnsele, īmbatīndu-le ca sa obtina pentru

MOLA SALSA

566

Admetos, protejatul sau, un destin dife­rit de al celorlalti muritori (vezi Admetos, Alcesta).

De obicei, poetii le prezinta ca pe niste batrīne grave si adesea le confunda, desi se pot observa unele diferente īn icono­grafie si īn anumite detalii descriptive; de exemplu, se spune ca Atropos este cea mai mica dintre ele, Cloto are īn mīna fusul sau o carte (cartea destinului), iar Lache-sis arata cu un bat catre un glob. De obicei sīnt niste figuri solemne, care provoaca spaima.

Pentru alte detalii vezi si Destin.

  Prezente īn literatura antica. Moirele apar foarte frecvent īn literatura greaca si, cu numele de Parce, īn cea romana. Cea mai completa prezentare a genealogiei si carac­teristicilor  lor  ne-o  ofera  Teogonia   lui Hesiod ; adesea clasicii le rezerva un rol de prim-plan.

  Prezente īn literatura moderna si contem­porana, īn afara de aparitiile Moirelor si Parcelor ca personificari ale destinului omu­lui, ale sortii careia nu i te poti sustrage, este interesanta prezenta īn literaturile moderne a unor opere dedicate lor. Este cazul Parcelor lui M. Bandello, īn tertine, sau al Odelor catre Parce ale lui F. Holder-lin. Mai īndepartat este ecoul mitului īn Tīnara Parca a lui P. Valary.

Mola salsa. Amestec de faina, apa si sare pe care romanii īl presarau deasupra vic­timelor ce urmau sa fie sacrificate. Acelasi termen indica si prajiturile pregatite de trei ori pe an de vestale, folosite ca ofrande īn sacrificiile care nu prevedeau varsarea de sīnge. Pentru alte detalii ve"zi Alac.

Molione (gr. MoXiovt), -r\q). Eroina greaca, fiica lui Molos, sotia lui Actor si mama Molionizilor (Euritos si Cteatos), pe care i-a zamislit cu Poseidon. Cīnd Heracle i-a ucis fiii (vezi Molionizi), ea a cerut ajuto­rul locuitorilor din Argos, care īl gazduiau pe erou; nereusind sa-i convinga, le-a cerut eleenilor sa boicoteze jocurile istmice. Aceasta interdictie era īnca atestata īn vremea lui Pausanias.

Molioni sau Molionizi (gr. MoXiovec sau MoXiovfSou, -wv ; lat. Moliones, -um sauMo-lionidae, -arum). Nume cu care sīnt indicati Euritos si Cteatos, fiii Molionei, numiti si Actorizi, dupa Actor, sotul Molionei, con­siderat ca fiind tatal lor.

Molionizii l-au īnvins pe Nestor īn cursa de care si au luat parte la vīnatoarea mis­tretului din Calidon. I-au venit īn ajutor lui Augias cīnd acesta a fost atacat de Hera­cle, dar au fost ucisi de erou.

Molorhos (gr. MoXopxoc;, -ou; lat. Molor-chus, -i). Pastor din Nemeea care 1-a gaz­duit pe Heracle cīnd acesta a venit sa ucida leul. A fost cel dintīi care i-a adus eroului onoruri divine.

  Prezente īn literatura antica. Este amintit, printre altele, īn Biblioteca (2.5.1) lui Apollo-dor si īn Aitia (1.9) lui Calimah.

Molos (gr. M6Xoc;, -ou). 1) Stramosul Molio-nilor (vezi).

2) Erou cretan. Era fiul nelegitim al lui Deucalion si tatal lui Merion, prietenul lui Idomeneu. Molos a īncercat sa violeze o nimfa si a fost pedepsit īn mod misterios pentru fapta lui: a fost gasit decapitat. īn epoca clasica, īn Creta avea loc o sarbatoare īn timpul careia era purtat īn procesiune un manechin decapitat ce evoca povestea lui Molos.

  Prezente īn literatura antica. Molos este mentionat de Hesiod (Jliada), Apollodor (Biblioteca, 3.3.1), Diodor din Sicilia si Plutarh (De def. or., 14).

Molosos (gr. MoXoaaoq, -ou; lat. Molossus, -i). Fiul lui Neoptolem (vezi), sau Pirus, si al Andromacai, sotia lui Hector, pe care Neoptolem a luat-o prizoniera dupa raz­boiul troian. Molosos s-a nascut īn insula Ftia, unde Neoptolem se īntorsese la sfīrsi-tul expeditiei, dar a fost abandonat de mama sa, desi Neoptolem 1-a recunoscut ca fiu. Andromaca si micul Molosos au tre­buit sa īnfrunte ostilitatea Hermionei, sotia lui Neoptolem, care, neputīnd avea copii, era geloasa pe fiul Andromacai. Mama si fiul au fost salvati de Peleu de la o moarte sigura. Dupa moartea lui Neoptolem, ucis de Oreste, Andromaca a plecat īn Epir, unde s-a casatorit cu Helenos; dupa moar­tea acestuia, Molosos a urcat pe tronul Epirului si i-a numit pe locuitorii de aici molosi.

  Prezente īn literatura antica. Povestea lui Molosos este amintita īn Andromaca lui Euripide.

Molpadia (gr. MoXvaSCa, -ocg). 1) Una din­tre amazoane. A ucis-o pe Antiope, regina

567

MONSTRU

amazoanelor, care se casatorise cu Tezeu, si a fost omorīta, la rīndul ei, de acesta.

  Prezente in literatura antica. Pausanias, 1.2.1.

2) Fiica lui Stafilos si a Chrisotemidei si sora lui Reo si a lui Partenos. īmpreuna cu aceasta din urma, a fost īnsarcinata de Stafilos sa aiba grija de niste vase cu vin, dar pentru ca fetele au adormit, cītiva porci au intrat īn beci si au spart vasele, varsīnd vinul. Disperate, cele doua tinere s-au aruncat de pe o stīnca; īnduiosat de soarta lor, Apollo le-a salvat si le-a dus īn doua cetati diferite, unde au fost venerate ca divinitati; Molpadiei īi era īnchinat un cult la Castabos sub numele de Hemiteea, iar Partenos era venerata la Bubastos.

  Prezente īn literatura antica. Diodor din Sicilia, 5.12.

Moly (gr. jiuJXu, -uoq; lat. moly, -yos). Cu acest termen este indicata īn Odiseea o planta magica pe care Hermes i-o daru­ieste lui Ulise ca sa neutralizeze vrajile Circei. Ulise descrie astfel caracteristicile sale: „...īmi dete/ O buruiana smulsa din tarīna/ si-mi spuse cum e felul ei: o floare/ Ca laptele, cu radacina neagra,/ De zei numita moly, anevoie/ Sa o dezgroape omul, īnsa zeii/ Pot orisice" {Odiseea, 10.302-306). Gratie acestui soi de amuleta extrem de eficienta - pentru ca e darul unui zeu, īntrece artificiile vrajitoarei -, bautura pe care Circe a pregatit-o ca sa-1 transforme pe Ulise īn animal, asemenea tovarasilor sai, nu are nici un efect: „Ce om esti tu ?", īntreaba ea surprinsa, vazīnd ca vraja nu a avut efect. „si unde ti-s parintii/ si tara ta ? Uimita sīnt ca n-ai fost/ Vrajit de leacul cel baut de tine" (ibidem, vv. 325-326). Planta magica prin excelenta, moly nu poate fi identificata cu nici o planta cunos­cuta, īn ciuda īncercarilor īntreprinse īn acest sens. Teofrast credea ca moly era o specie de usturoi, pe cīnd, potrivit altor marturii, ar fi vorba de virnant. Mai sigur īnsa moly este o planta fantastica, cu valoare mitica si simbolica, daca nu cumva īnchide, sub o imagine poetica, pur si sim­plu semnificatia de „antidot".

Momos (gr. Mwjj.05, -ou; lat. Momus, -i). īn traducere, „sarcasmul"; era zeul ironiei, derīderii, reprosului si criticii. Hesiod (Teo-

gonia, 214) īl enumera printre fiii Noptii; el i-a reprosat lui Hefaistos ca nu i-a lasat omului creat de el o mica fereastra īn piept, ca sa i se poata vedea gīndurile tainice. Cīnd Zeus a vrut sa distruga omenirea cu fulgerul sau, Momos 1-a sfatuit sa nu faca acest lucru si sa i-o dea pe Thetis de sotie lui Peleu. Astfel avea sa se nasca Elena, iar acest fapt avea sa aiba consecinte ex­trem de importante pentru istoria mitica, printre care si distrugerea neamului eroi­lor (Apollodor, Epitome, 3.1).

Moneta (lat. Moneta, -ae). Numele deriva din amoneo, „a preveni", si este utilizat atīt ca sinonim pentru Mnemosine, cu scopul de a o indica pe mama muzelor (Cicero, De natura deorum, 3.47), cīt si ca epitet al Iunonei, venerata cu acest apelativ īntr-un templu roman de pe Capitoliu (unde se aflau si celebrele gīste sacre). Numele facea probabil trimitere, dupa cum deducem din unele pasaje ale lui Livius, Cicero si Ovi-diu, la sfaturile bune pe care le daduse romanilor īn mai multe rīnduri; se men­tiona si un episod īn care, dupa un cutre­mur ce a avut loc la Roma, din templu s-a auzit o voce care indica sacrificiile ce tre­buiau īndeplinite. īn templul capitolin se afla si sediul monetariei romane (Livius, 6.20.13), si din acest motiv termenul mo­neta a dobīndit semnificatia pe care si-a pastrat-o pīna astazi īn limbile moderne.

Monoculi (lat. Monoculi, -orum). Epitet cu care poetii latini īi indicau uneori pe ciclopi, despre care se credea ca aveau un singur ochi.

Monstru. īn mitologie, creaturile monstru­oase pot lua cele mai diferite īnfatisari; pot sa aiba forma de balaur si sa trimita deci, cu diverse variante, la sarpe sau, generic, la reptile, avīnd adesea dimen­siuni gigantice, mai multe capete si o forta extraordinara (vezi Balaur) ; pot sa faca trimitere la alte animale, precum Cerber, ce reprezinta o variatiune īnspaimīnta-toare pe tema cīinelui; pot sa aiba forme hibride, ca teribila Echidna, cu trupul de femeie terminat cu o coada de sarpe, sau ca sirenele, ce au atribute de femei si pa­sari, sau ca Tifon, jumatate om si jumatate animal, sau ca Minotaurul, jumatate om si

MOPSOS

568

jumatate taur; īn sfīrsit, pot avea o īnfa­tisare umana, īnsa cu trasaturi exagerate, excesive sau multiplicate, ori, dimpotriva, reduse, ca īn cazul hecatonhirilor, care aveau o suta de mīini, al lui Argos, ce avea trupul acoperit cu ochi, sau al ciclopilor, care aveau un singur ochi. Indiferent de forma sa, monstrul are īn mitologie cel putin trei functii principale. īn primul rīnd, pazeste o comoara divina, aflīndu-se, prin urmare, īn slujba zeilor care vor sa īmpiedice accesul la comoara respectiva. Este cazul balaurului ce vegheaza merele Hesperidelor sau al celui care are īn paza līna de aur. īn al doilea rīnd, datorita lega­turii sale cu zeii, al caror slujitor credin­cios este īn calitate de paznic al comorilor, monstrul intra cu drepturi depline īn sfera sacrului si marcheaza prin prezenta lui traditiile multor sanctuare : la Delfi, afir­marea cultului lui Apollo este legata de victoria zeului solar asupra sarpelui Python; serpi se gasesc si īn sanctuarele īnchinate zeului medicinei, Asclepios; ani­male monstruoase se afla adesea la intra­rea īn palate, temple sau morminte si apar foarte frecvent īn decoratiunile edificiilor sacre. īn al treilea rīnd, monstrul dobīn-deste o valoare simbolica legata de ritua­lurile de trecere si de cultele misterice. Adesea, initierea prevede o serie de probe, cum ar fi uciderea unor creaturi mon­struoase, care simbolizeaza depasirea sla­biciunii conditiei umane si trecerea la o stare noua, aceea de initiat. īn general, mitologia impune, pentru cucerirea orica­rui bun (de la bogatie la putere, de la feri­cire la evolutia personala), prezenta unui monstru, real sau imaginar, concret sau simbolic, pe care eroul trebuie sa-1 īnvinga, īn mitologia clasica, īnvingatorii monstri­lor prin excelenta sīnt Heracle si Tezeu; o trecere printre monstri este si aceea a lui Ulise si a lui Enea.

Mopsos (gr. Moipog, -ou; lat. Mopsus, -i). 1) Fiul lui Ampix si al nimfei Chloris; a fost prezicatorul argonautilor; a murit īn Libia, muscat de un sarpe.

2) Fiul lui Apollo (sau al lui Racios) si al lui Manto, fiica lui Tiresias; si el a fost un prezicator celebru. La Colofon s-a īntrecut cu Calhas īn arta profetiei, dovedindu-se superior adversarului sau (vezi Calhas). Mopsos si Amfilohos erau considerati īnte-

meietorii cetatii Mālos din Cilicia. Cei doi au intrat īnsa īn conflict si s-au ucis unul pe celalalt.

Morfeu (gr. Mopepeuc;, -€O)£ ; lat. Morpheus, -eos sau -ei). Fiul somnului si zeul viselor, īn numele sau este implicit sensul de „a plasmui", cu trimitere la visele care se for­meaza īn timpul somnului. Fratii sai erau Icelos (sau Fobetor) si Fantasos. Vezi si Vise.

Morges (gr. M6p^r\q, -t]to£). Rege mitic al enotrilor din Sicilia. Cīnd regele Italos a murit, Morges i-a urmat la tron, devenind astfel regele Italiei, care īn acea vreme se īntindea de la Tarent pīna īn Poseidonia. Popoarele din regiunile respective au fost numite, dupa el, morgeti. īn timpul dom­niei sale a venit la el un om pe nume Sicelos, care fusese alungat din Roma si pe care Morges 1-a primit la curte; mai mult, Sicelos a primit o parte din regat, si din acel moment cei ce se numisera īnainte enotri s-au īmpartit īn italici, morgeti si siculi. Se credea (a Morges era tatal lui Siris, eroina eponima a cetatii Siris din Magna Grecia; dupa el a fost numita si cetatea Morgantion.

  Prezente īn literatura antica. Dionysos din Halicarnas, 1.12.3 si 73.4-5, unde se rela­teaza versiunea mitului povestita de Antioh din Siracuza ; Strabon, 6.257.

Moria (gr. Mopta, -ag). Eroina din Lidia, sora lui Tilos. Acesta a fost muscat de un sarpe veninos pe cīnd se plimba pe malul unui rīu si a murit; Moria, disperata, a cerut ajutorul unui gigant, Damasen (vezi); cu puterea sa extraordinara, Damasen a smuls din pamīnt un copac cu care a lovit sarpele, omorīndu-1 pe loc. Femela sarpe­lui si-a īnviat īnsa tovarasul cu ajutorul unei plante ce crestea īn īmprejurimi; Moria i-a urmat exemplul si a cules aceeasi planta, īnviindu-1 īn cele din urma pe Tilos.

  Prezente īn literatura antica. Mitul este amintit de Nonnos din Panopolis īn Dioni­siacele (25.451 si urm.).

Mormīnt, vezi Funeralii.

Mormo (gr. Mopjiti), -oug). Creatura femi­nina monstruoasa, cu care īn Grecia se speriau copiii. Uneori era identificata cu Mormolice (vezi).

569

MUNTE

Mormolice (gr. Mopp.oXux-n, -Tit). īn tradu­cere, lupoaica Mormo (Mormo + lyke). Era o creatura infernala monstruoasa, conside­rata uneori doica lui Aheron, personifica­rea rīului din infern. Potrivit lui Aristofan, era invocata pentru a-i speria pe copii.

Mormones (lat. Mormones, -um). Nume cu care īn Roma antica erau indicate cīteva figuri sinistre de demoni nocturni despre care se credea ca rataceau īn īntuneric si sugeau sīngele celor ce dormeau, īn spe­cial al copiilor. Corespund unor creaturi analoage grecesti, ca Mormo si Mormolice (vezi).

Mucius Scaevola, vezi Scaevola, Mucius.

Mulciber. īn latina, „cel ce topeste meta­lul". Era folosit ca epitet al zeului roman Vulcan.

Munihia (gr. Mouvix^a, -ac;; lat. Muny-chia, -ae). Epitet cu care era venerata īn Grecia zeita Artemis, adorata īn special īn portul militar Munihia, īn apropiere de Atena.

Munihiai (gr. MouvixCou, -uv). Sarbatori religioase grecesti, care aveau loc anual la Atena, īn luna martie (mai precis, īn ziua 16 a lunii Munihion, al carei nume pro­venea din cel al sarbatorilor), īn cinstea zeitei Artemis Munihia (vezi). Au fost instituite pentru a comemora victoria de la Salamina, deci erau relativ recente; pre­vedeau ca ofranda pentru zeita capre si prajituri īn jurul carora se asezau mici luminari aprinse.

Munihion (gr. Mouvlxiwv, -wvog). Luna din calendarul atenian, corespunzatoare lui aprilie-mai din calendarul actual. Numele ei deriva din cel al sarbatorilor Munihia, ce aveau loc īn cinstea zeitei Artemis Muni­hia īn ziua 16, īmpreuna cu Brauroniile, alte sarbatori īnchinate Artemisei. īn aceeasi luna aveau loc Delfiniile si Olim­picele (vezi Calendar).

Munihos (gr. Mouvix°C, -ou; lat- Muny-chus, -i). 1) Erou care a dat numele por­tului militar atenian Munihia, la Pireu; se credea ca era un rege din Atica. I-a pri­mit pe minieni, locuitorii din Orhomenos, īn zona Pireului; īn cinstea lui, minienii au dat regiunii numele Munihia.

2) Prezicator din Iliria, fiul lui Drias si regele molosilor. S-a casatorit cu Lelante, cu care i-a avut pe Alcandru, Megaletor, Fileu si Hiperipe. Pentru ca familia sa era dreapta si credincioasa, īntr-o noapte cīnd cetatea a fost atacata si trecuta prin foc si sabie de tīlhari, Zeus i-a salvat pe Muni­hos si pe ai sai: pe cīnd acestia, disperati, se aruncau din turnurile zidului de aparare, au fost transformati īn pasari. Munihos a devenit un soim, Alcandru o pitulice, Hipe­ripe un pescarus sau un cufundar, Megale­tor si Fileu doua pasari mici, iar Lelante o ciocīrlie sau o ciocanitoare.

  Prezente īn literatura antica. Antoninus Liberales, Transformationes, 14.

Munitos (gr. Moovitoc;, -ou). Fiul lui Aca-mas - care era, la rīndul lui, fiul lui Tezeu -si al Laodicei, fiica lui Priam. A fost zamis­lit cīnd Acamas s-a dus la Troia cu o solie greceasca īnainte de razboi, īncercīnd sa o aduca īnapoi pe Elena. A fost crescut de Etra, mama lui Tezeu, si a murit din cauza unei muscaturi de sarpe īn Tesalia, īn timpul unei partide de vīnatoare.

  Prezente īn literatura antica. Partenios din Niceea, Erotika pathemata, 16.

Munte. īn povestirea lui Hesiod (Teogo-nia, 129 si urm.), Pamīntul a zamislit „muntii falnici, lacasul pururi īndragit/ De nimfe, ce īntotdeauna au vecuit prin vai muntoase". īn legatura cu vīrfurile si coas­tele muntilor au aparut culte si legende īnca din epoca cretana, cīnd sīnt atestate sanctuare pe vīrful muntilor din insula, iar unii dintre acestia (Ida, Diete) devin centre de cult, adesea legate de anumite mituri: se credea, de pilda, ca micul Zeus fusese ascuns īntr-o pestera din munti, ca sa nu fie gasit de tatal sau, Cronos, care voia sa-1 ucida. si dupa epoca minoica, zonele īnalte, īn special cele din interiorul cetatilor, īsi mentin caracterul de locuri sacre, unde se ridica principalele temple, atīt īn Grecia, cīt si la Roma (vezi Acro­pole).

De obicei, muntii cei mai īnalti si mai impunatori sīnt muntii sacri ai zeilor. Pe muntele Olimp se afla salasul lor si tot aici sta Zeus, īn departari inaccesibile, ascunse īn nori („īn vīrful muntilor, unde zeii se bucura de sarbatoarea celor o mie de lumini", scrie Alcman); Parnasul este

MURCIA

570

muntele sacru al lui Apollo; muntele sacru al muzelor este Heliconul, care, ascultīnd īntrecerea de cīntece dintre acestea si Pie-ride, s-a īnaltat de placere, amenintīnd sa atinga cerul; Pegas, calul īnaripat, a tre­buit sa loveasca muntele cu copita ca sa-1 aduca la dimensiunile obisnuite, dīnd astfel nastere si izvorului Hipocrene. De asemenea, aici traiesc nimfele, īn special oreadele si napeele, care salasluiesc īn pesteri si īn spatiile īnguste dintre munti.

īn mitologia clasica, muntii cu pesteri si stīnci, acoperiti adesea de paduri īn care traiesc animale salbatice, reprezinta natura īn forma ei salbatica, neīmblīnzita de om, si pot provoca teama. īn locurile izolate din munti pot fi adusi copiii abandonati -este cazul lui Oedip, lasat pe muntele Cite-ron; īn munti sīnt transformate persona­jele vinovate de sacrilegiu, ca Hemos si Rodope (vezi Hemos, 1); cu ajutorul a doi munti, Pelion si Osa, pe care cu puterea lor supraomeneasca īi asaza unul peste altul, cei doi Aloazi, Otos si Efialtes, fiii lui Poseidon, īncearca sa ajunga īn cer; potri­vit traditiei, sub muntii vulcanici au fost īngropati gigantii; pe coastele muntilor traiesc creaturi monstruoase si salbatice, precum centaurii sau leul din Citeron, mun­tele sacru al eriniilor, ori mistretul din Erimant, pe care Heracle 1-a ucis īn timpul uneia dintre muncile sale.

Dificultatea accesului si īnfatisarea sa distanta, solemna si sugestiva, dar si neli­nistitoare, sīnt elemente ce īi confera muntelui īn mitologie dublul aspect de loc sacru prin excelenta si de receptacul al unor puteri pe care omul nu este capabil sa le domine. Grecii aveau o zeita ce simbo­liza muntele cu semnificatiile sale ambiva­lente : Cybele, Mama Muntelui, divinitate de origine frigiana care, īn functie de muntele caruia īi era asociata, era numita Meter Dindimene, Meter Sipylene, Meter Idaea etc. si care este mama tuturor zeilor si creaturilor existente pe pamīnt, īntr-un cuvīnt mama īntregii vieti.

si īn lumea romana putem surprinde amintirea unui cult analog īn vechiul nume al Montgenevre, Mons Matrona, ce pare sa faca trimitere la o zeita celtica a fecun­ditatii (cel putin potrivit lui Servius, ad Aen., 10.13). īn lumea romana, experienta muntelui se identifica mai ales cu cea a

lantului Alpilor, care capata valoare de granita: nu marcheaza doar distinctia din­tre lumea oamenilor si cea a zeilor, dintre natura īmblīnzita de mīna omului si cea salbatica, ce provoaca spaima, ci si limi­tele lumii cunoscute, bariera dincolo de care privesc strategi precum Cezar si īn spatele careia se gasesc locurile mitolo­gice, tara hiperboreenilor, tinutul chihlim­barului sau padurile inaccesibile. O parte din numele vīrfurilor si trecatorilor din Alpi pastreaza amintirea cultelor practi­cate si a zeilor despre care populatiile autoh­tone, chiar īnainte de romani, credeau ca locuiesc aici: Petit Saint-Bernard, numit Graius, evoca o divinitate locala omonima, asimilata mai apoi lui Hercule Graius; Grand Saint-Bernard, numit Poeninus, era asociat cultului lui Iupiter Poeninus sau, potrivit lui Servius (loc.cit.), al unei zeite--mama celtice, numita Poenina. Se spunea ca prin acei munti aparent inaccesibili au trecut nu doar conducatorii romani, ci si personaje mitologice precum Hercule si argonautii. īn Italia, un exemplu de cult montan īl reprezinta Soranus, zeul care traia pe muntele Soracte.

Murcia (lat. Murcia, -ae). Initial o veche divinitate italica, probabil o zeita ocroti­toare a gradinilor. Ulterior a fost identifi­cata cu Murtia sau Murtea, zeita mirtului, asimilata la rīndul ei Venerei, pentru care Murtea, Murtia si Murcia au devenit epi­tete, justificate de preferinta Venerei pen­tru mirt, planta ei sacra. Murciei īi era īnchinat un templu īn apropiere de Circus Maximus.

Muricia. Epitet cu care poetii latini o in­dica uneori pe Venus, evocīnd-o ca ocroti­toare a cetatii si īn special a zidurilor Romei.

Musagetas (gr. Mouo-ocŢeTac;, -ou; lat. Musa-getes, -ae). Epitet al lui Apollo (vezi) si, īn lumea romana, si al lui Hercule (vezi).

Musaios (gr. Moucrouog, -ou ; lat. Musaeus, -i). Numele unui poet si cīntaret grec, ce apartine mai mult mitului decīt istoriei si despre care avem putine informatii. Era considerat unul dintre cei mai vechi poeti greci (atribuirea micului poem despre dra­gostea lui Hero pentru Leandru acestui Musaios, sustinuta īn vechime, nu are nici un fundament) si era asociat de obicei cu

571

MUZE

figura lui Orfeu. Asemenea acestuia din urma, se spunea ca era urmasul Selenei (Luna) si al muzelor (Platon, Republica, 364e). Pe līnga faptul ca era īnzestrat cu virtuti poetice, se credea ca putea vindeca bolile si ca avea darul profetiei; cu numele lui era asociata originea mai multor ora­cole (Herodot, 7.6). īn Broastele, Aristofan īl prezinta īn strīnsa legatura cu Apollo, īnsa nu lipsesc nici referirile la cultele mis-terice (Misterele Eleusine). īn iconografie este greu de deosebit de Apollo, ale carui atribute le poarta uneori.

Musca (gr. Mula, -ac, ; lat. Musca, -ae). Potrivit mitologiei grecesti, „musca a fost odinioara o femeie foarte frumoasa, īnsa flecara si usuratica. A fost rivala Selenei, īntrucīt amīndoua erau īndragostite de Endimion. Pentru ca īl trezea mereu pe tīnar vorbind si cīntīnd, acesta s-a suparat, iar Selene a prefacut-o īn acest animal"; musca, „amintindu-si de Endimion, nu-i lasa pe oameni sa doarma, mai ales daca sīnt tineri si au pielea fina, iar muscatura si dorinta ei de sīnge nu sīnt un semn de salbaticie, ci de dragoste si bunavointa fata de oameni; de aceea, pe cīt īi sta īn putinta, culege si gusta īn toate felurile floarea frumusetii" (Lucian, Elogiul mustei, 57[7].1O). O musca este amintita si īn lega­tura cu mitul lui Io, frumoasa preoteasa īndragita de Zeus, care a transformat-o īn juninca ; ca sa o chinuiasca, Hera a trimis o musca ce semana mai degraba cu un taun si care nu īi dadea pace (Esch.il, Ruga­toarele, 541-542 siPrometeu īnlantuit, 589). īn Grecia exista o credinta curioasa cu pri­vire la muste, „singurul lucru pe care Pla­ton 1-a uitat īn dialogul sau despre suflet si nemurirea acestuia (Phaīdon). Daca se presara cenusa peste o musca moarta, ea īnvie si se naste iarasi, īncepīnd o viata noua, īncīt toti sīnt convinsi ca sufletul sau este nemuritor" (Lucian, Elogiul mustei, 57[7].7).

Muta sau Mutea. Zeita venerata de ro­mani ca ocrotitoare a linistii. Potrivit unei legende, acest rol i-a fost īncredintat dupa ce Iupiter, ca sa o pedepseasca pentru bīrfele ei, i-a taiat limba. īn unele versiuni ale genealogiei sale, sotul ei este Mercur, īm­preuna cu care i-a zamislit pe lari.

Mutunus (lat. Mutunus). Divinitate italica a fecunditatii, asociata uneori cu zeul Priap al grecilor.

Muze (gr. Mouuai, -uiv ; lat. Musae, -arum). Muzele erau, potrivit scriitorilor mai vechi, zeitele inspiratoare ale cīntecului, iar potri­vit unor credinte ulterioare - divinitatile diferitelor genuri poetice, ale artelor, stiin­telor si activitatilor intelectuale. īn gene­ral sīnt prezentate ca fiind fiicele lui Zeus si ale Mnemosinei, Memoria, si originare din Pieria, de la poalele muntelui Olimp. Initial au fost, probabil, īn numar de trei (Pausanias, 9.29.2) si erau numite colectiv Mneiai (de la Mnemosine), iar individual Melete (exercitiul), Mneme (amintirea) si Aoide (cīntecul), cu referire la activitatea poetica. Diodor din Sicilia (4.7) ofera o genealogie diferita a muzelor, fiicele lui Uranos si ale Geei. īn epoca clasica, cea mai raspīndita credinta este aceea potrivit careia muzele sīnt īn numar de noua, cu urmatoarele nume si atribute :

1)  Clio, „cea care te face faimos", muza istoriei, reprezentata de obicei sezīnd sau īn picioare, avīnd īn mīna un sul sau o cutie cu carti.

2) Euterpe, „cea care īnveseleste", muza poeziei lirice, reprezentata cu un flaut.

3) Thalia, „cea vesela", muza comediei si a poeziei burlesti si idilice, avīnd adesea o masca comica, un toiag de pastor sau o ghirlanda de iedera.

4)  Melpomene, „cea care cīnta", muza tragediei, cu o masca tragica, ghioaga lui Heracle sau o spada ; de obicei are pe cap o cununa de vita-de-vie si poarta coturni, īncaltarile tipice ale actorilor tragici.

5)  Terpsihore, „cea care se bucura de dans", muza dansului si a cīntecului coral, īnsotita de lira si de pana.

6)  Erato, „cea care trezeste dorinta", muza poeziei erotice si a imitatiei mimice, si ea reprezentata cu lira.

7)  Polimnia, „cea a imnurilor multe", muza imnurilor sublime, reprezentata de obicei fara atribute, īnsa īntr-o atitudine meditativa.

8) Urania, „cea cereasca", muza astrono­miei, reprezentata cu un baston īndreptat spre un glob.

9)  Caliope sau Caliopeea, „cea cu voce frumoasa", muza poeziei epice, avīnd o ta­blita si un stil si, uneori, un sul sau o carte.

MUZICĂ

572

Muzele erau invocate de poeti ca zeite inspiratoare ale cīntului lor, si toti cei care īndrazneau sa se masoare cu ele īn dome­niul poeziei si al muzicii erau pedepsiti aspru. Astfel, muzele le-au pedepsit pe sirene, care īndaznisera sa se masoare cu ele, luīndu-le penele de pe aripi, pe care le-au folosit ca sa se īmpodobeasca; de ase­menea, Pieridele, fiicele lui Pieros, care au avut obraznicia sa le provoace la o īntre­cere de cīnturi, au fost transformate īn pasari; iar poetul trac Tamiris, Care si-a permis sa concureze cu ele, a fost lipsit de vedere si de darul cīntatului (Jliada, 2.594). Ca zeite ale cīntecului, muzele erau aso­ciate cu Apollo, zeul muzicii, al artei si al lirei, descris adesea ca dirijor al corului muzelor si indicat cu epitetul Musagetas.

  Epitete. Olimpice, Pieride, Aganipide (de la izvorul Aganipe, aflat la poalele muntelui Helicon), Castalide (de la izvorul Castalia de la Delfi), nimfe Coricide (vezi Coricia), Heliconiade, Pimpleide (vezi).

  Raspīndirea cultului.  Veneratia fata de muze a fost introdusa īn Beotia din Tracia si Pieria ; sediul lor consacrat era muntele Helicon, unde se aflau izvoarele sacre Aga­nipe si Hipocrene. Sacri erau, de aseme­nea, muntele Parnas, cu izvorul Castalia, si muntele Olimp. Sacrificiile aduse de obi­cei muzelor constau īn libatii cu apa sau lapte si miere.

Cultul muzelor a dobīndit un caracter par­ticular īn traditia pitagorica, la Platon si Aristotel; scolile lor au fost organizate īntr-o oarecare masura ca asociatii consa­crate cultului muzelor. Astfel, termenul „muzeu" a ajuns sa indice, dupa cum dove­deste muzeul din Alexandria Egiptului, un loc rezervat studiului si instruirii, īn lumea romana muzele nu au avut un cult religios īn adevaratul sens al cuvīn-tului, ci au continuat sa fie invocate de poeti; adesea au fost identificate cu indi­genele Camene (vezi).

  Prezente īn literatura antica. Cea mai com­pleta relatare despre genealogia muzelor īi apartine lui Hesiod (Teogonia), care po­vesteste ca, pe cīnd se afla cu turmele la pascut pe muntele Helicon, muzele i s-au aratat  si  l-au  consacrat  poet.  Frinihos Comicul le-a dedicat muzelor o comedie, care s-a pastrat doar fragmentar. Muzele (sau muza, la singular) sīnt invocate ade­sea de poeti la īnceputul operelor lor (sīnt

celebre introducerile la Odiseea si Iliada, cu o formula care, din poezia clasica, a trecut īn literaturile moderne, ramīnīnd multa vreme canonica).

  Prezente īn literatura moderna. īn literatu­rile occidentale muzele sīnt invocate adesea ca reprezentante ale artelor, īnsa rareori cu caractere individuale specifice si exclu­siv cu trimiteri generice la mitul clasic.

  Iconografie. Printre cele mai celebre repre­zentari ale muzelor se disting soclul lui Praxitolo de la Mantineea, cu trei muao (Atena, Muzeul National); diferite sculpturi īnfatisīnd cīte o muza; un relief, aparti-nīnd probabil scolii din Rodos, reprezentīnd apoteoza lui Homer, cu cele noua muze; dife­rite picturi pompeiene. Muzele apar frecvent si īn ornamentele sarcofagelor romane.

Muzica. Subiect al meditatiei filosofice si arta privilegiata si preferata īn lumea antica, muzica are si īn mitologie un loc īnsemnat. Ea se afla sub ocrotirea muze­lor, care nu numai ca īi bucura pe zei cu cīntecul lor, ci, guvernīnd orice forma de gīndire, determina pozitia autoritara a muzicii printre cele mai nobile activitati ale spiritului, alaturi de poezie. Printre cei mai mari maestri ai muzicii se numara Musaios, Linos, Orfeu, Olimpos, Marsias, Antifem, cīntareti mitici carora anticii le atribuiau inventarea unor instrumente si cele mai variate creatii īn domeniul muzi­cal. Lui Olimpos, de pilda, i se atribuia inventarea muzicii instrumentale, lipsite de orice parte vocala, si a auleticii (de la aulos, „flaut"). Linos era considerat inven­tatorul ritmului si al melodiei, precum si al importantei inovatii reprezentate de coardele pentru lira facute din intestin. Muzicii lui Musaios i se atribuia capaci­tatea de a vindeca bolnavii; potrivit unor izvoare, tatal sau era Antifem, cīntaretul care a inventat cīntecul pe mai multe voci. Orfeu era considerat - desi nu īn unani­mitate - inventatorul lirei sau, cel putin, cel care a ridicat numarul coardelor instrumentului la noua, cu referire la cele noua muze. Lui Marsias sau, potrivit altor izvoare, lui Pan i se atribuia crearea flau­tului ; unele versiuni ale mitului asociau īnsa instrumentul cu Atena, care l-ar fi inventat. Adesea, descoperirile si inven­tiile din domeniul muzical le erau atribuite zeilor, īn special lui Hermes (inventatorul

573

MYSTAI

lirei), iar arta muzicala īn ansamblul sau se afla sub ocrotirea lui Apollo.

īnsotind constant toate momentele prin­cipale, publice si private, ale vietii omului (dansurile, sarbatorile, reprezentarile tea­trale, banchetele, ceremoniile religioase si īnmormīntarile au loc īntotdeauna pe un fundal muzical care adesea constituie mai mult decīt un simplu cadru), fiind o acti­vitate careia i se dedica cu placere chiar si zeii, muzica se afla adesea īn centrul unor competitii īn cadrul asa-numitelor Agones (vezi) si nu de putine ori īi opune, īn poves­tirile mitologice, pe zei oamenilor, īn īntre­ceri de cīntece si de flaut. Cele mai celebre sīnt competitia dintre Atena si Marsias si cea dintre Apollo si Pan. Fascinatia muzicii apare personificata de sirene, al caror cīn-tec este irezistibil, si de Orfeu, ce vrajeste plantele si animalele cu arta sa (capacitati asemanatoare i se atribuiau si lirei lui Amfion, cu care acesta a construit, fara sa miste un deget, zidurile Tebei: vezi Amfion). Puterea muzicii lui Orfeu este atīt de mare, īncīt īi permite sa īnduplece chiar si for­tele infernale si sa obtina īntoarcerea Euri-dicei din lumea de dincolo. Nu este mai prejos puterea muzicii lui Cadmos, care īn povestirea relatata de Nonnos din Pano-polis (Dionisiacele, 1.140 si urm.) reuseste sa-1 īnvinga pe teribilul gigant Tifon vra-jindu-1 cu o lira si obtinīnd, īn schimbul unor coarde noi pentru instrumentul sau, nervii lui Zeus, pe care monstrul īi smul­sese zeului.

Ca o confirmare a importantei atribuite muzicii, cīntaretii au o pozitie sociala pri­vilegiata īn lumea clasica (si īn special īn Grecia arhaica); pe durata absentei sale īn timpul razboiului troian, Agamemnon

īsi lasa palatul īn grija unui cīntaret, iar cīntareti ca Demodocos si Femios sīnt tra­tati cu mare respect. īn lumea antica, muzica si poezia se contopesc īntr-atīt, īncīt īn societatea greaca arhaica practica lor este adesea īncredintata unei singure persoane (vezi Aed si Rapsod).

Muzica avea o importanta centrala si īn numeroase rituri si culte misterice, de la cele eleusine la cele orfice si dionisiace, sau īn ritualurile īn cinstea zeitei Cybele, unde, īmpreuna cu dansul, dobīndea si o functie terapeutica pentru anumite forme de boala. Valoarea salvatoare a muzicii apare si īn mitul dactylilor de pe muntele Ida din Creta, care prin muzica si dansu­rile lor dezlantuite au acoperit scīncetele micului Zeus, punīndu-1 astfel la adapost de tatal sau Cronos, care voia sa-1 devo­reze. De altfel, despre valoarea muzicii ca leac miraculos nu vorbesc doar miturile; de ea sīnt īncredintati si numerosi filosofi ce reflecteaza asupra acestei teme, ca Pla-ton, pitagoricii, Teofrast, iar la Roma -medici de renume precum Asclepiades, care īi trata pe bolnavii mintal prin muzica, si altii, care, dupa cum atesta Soranus (Cae-lius Aurelianus), recurgeau adesea la ea īn epoca Antoninilor pentru a vindeca sta­rile depresive si isteria.

īntr-un fragment din poetul comic ate­nian Ferecrate, ce face parte dintr-o comedie pierduta, Muzica, personificata, se plīnge de felul cum o trateaza muzi­cienii din acea vreme.

Mystai (gr. jiucrrcu, -wv ; lat. mystae, -arum). Cu acest termen erau indicati īn Grecia initiatii īn mistere īn general, si īn special īn cele eleusine.


Document Info


Accesari: 5781
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

 


Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2014 )