Atat metodele patrimoniale, cat si cele bazate pe actualizare sunt sustinute cu ardoare de simpatizantii lor, fiecare cu propriile argumente, mai mult sau mai putin indreptatite. Concluzia fiecarui grup de specialisti este aproape unanima in aprecierea ca din perspectiva abordarii proprii exista o metoda perfecta (si numai una), restul fiind incarcate de erori. Rezultatele aplic 252c27c arii celor doua mari grupe de metode sunt cel mai adesea contradictorii, ceea ce ridica serioase semne de intrebare referitor la robustetea abordarilor teoretice. Intr-adevar pentru un practician, savoarea unor confruntari teoretice nu poate reprezenta in mod normal o satisfactie, in conditiile in care nu se ofera si o valoare certa, pe care sa se poata baza in tratativele legate de vanzarea sau cumpararea unei firme. In acest context, metodele mixte de evaluare pot reprezenta o solutie. Acestea imbina de cele mai multe ori rezultatele aplicarii unor metode patrimoniale si a unora bazate pe actualizare, iar uneori si pe cele ale metodelor bursiere de evaluare, obtinandu-se o valoare care ar estompa o parte din diferentele firesti ce apar.
Totodata, existenta metodelor mixte de evaluare este aplicata de numerosi autori in corelatie cu goodwill-ul, ceea ce face ca abordarea celor doua probleme sa se realizeze in general, impreuna.
Astfel, dupa Patrick Topsacalian, 'metodele hibride combina doua abordari distincte, respectiv cea bazata pe valoarea de randament si cea bazata pe valoarea substantiala. Ele se bazeaza pe calculul goodwill-ului sau al badwill-ului, care reprezinta fie un supraprofit, fie o absenta a acestuia obtinut peste activitatea obisnuita a firmei'. Sesizam ca goodwill-ul/badwill-ul reprezinta in aceasta viziune un instrument utilizat de metodele hibride.
Dupa alti autori, dimpotriva, metodele hibride de evaluare apar mai curand ca un instrument de determinare a unei marimi reale a goodwill-ului, definit ca o capacitate a intreprinderii de a aduce profituri mai mari decat cele normale'.
In fine, unii autori prefera sa realizeze o demarcatie intre evaluarea goodwill-ului (definit uneori ca fond de comert sau fond comercial) si evaluarea firmei pe baza metodelor hibride de evaluare, avandu-se in vedere ca primele doua viziuni pot fi cu usurinta combinate.
Asadar, in conditiile practice ale negocierii pentru operatiile de vanzare, respectiv de cumparare a unei firme, pozitiile antagoniste ale vanzatorului (care priveste intreprinderea ca un ansamblu de active nete de datorii, dar a caror mod de utilizare devine irelevant din propriul punct de vedere, si care va adopta metodele patrimoniale de evaluare) si ale cumparatorului (orientat spre perspectivele firmei si, asadar, in functie de calitatea sa de a fi investitor pe termen lung sau pe termen scurt, acceptand valorile bazate pe fluxurile viitoare de venituri si, respectiv, pe cursul bursier) pot fi armonizate prin calculul goodwill-ului.
Vanzatorul firmei considera ca valoarea acesteia este determinata de valoarea patrimoniala, dar stie ca, in plus fata de aceasta valoare, intreprinderea are un potential de crestere, potential care, desi nu este intotdeauna (corect sau macar complet) identificat in documentele contabile, nu poate fi neglijat. El va cere, asadar, o valorare (Vvz) calculata ca:
Vvz = Vp + GW (4.1.)
unde: VP = valoarea patrimoniala (determinata pe baza unei metode agreate de investitor);
GW = goodwill-ul estimat.
La randul sau, cumparatorul considera ca firma valoreaza mai mult decat totalitatea activelor sale (nete de datorii), dar pentru a obtine un profit (pcp) va fi interesat sa plateasca o suma mai mica decat valoarea (presupunem justa) determinata de vanzator:
Vcp = VP + GW - pcp (4.2.)
Pentru a se
armoniza interesele celor doi agenti se apeleaza la 'impartirea
goodwill-ului, in functie de puterea celor doi agenti.
Cu alte cuvinte, vanzatorul firmei renunta la o parte (aGW) din pretul de vanzare (maxim) pe care si-l propusese, in timp ce investitorul cumparator renunta la o parte din profitul programat, care este determinat chiar de goodwill. Cunoscand goodwill-ul (profitul dorit de cumparator), in functie de coeficientul a, rezulta valoarea de echilibru, ca rezultanta a negocierii.
Determinarea valorii de tranzactie a firmei se identifica asadar cu determinarea goodwill-ului, ce apare ca o corectie a valorii firmei din prisma vanzatorului si a cumparatorului:
Vech = Vvz - aGW = Vcp + aGW (4.3.)
Pe de alta parte, importanta determinarii goodwill-ului rezida si in faptul ca marea majoritate a metodelor hibride de evaluare pornesc de la calculul acestui indicator.
Anumiti experti au considerat ca orice estimare a valorii intreprinderii ar trebui sa cuprinda, intr-o singura cifra, mai multe dimensiuni caracteristice ale acesteia. Si aceasta nu intr-o maniera implicita, cum o fac metodele bazate pe rezultatul actualizat, ci printr-o combinare explicita, intr-un model, a principalelor forme de manifestare autonomizata a valorii intreprinderii.
Astfel s-au nascut metodele hibride sau mixte de evaluare. Fiecare dintre ele prezinta o logica specifica de agregare a elementelor ce definesc la randul lor un vector de valoare pentru intreprindere cum sunt: activul net corectat (intr-o optica mai mult sau mai putin severa), profitul net corectat, valoarea de rentabilitate sau pretul bursier. In formula de agregare coeficientii de ponderare sunt, deseori, expresia intuitiei si a artei evaluatorului in estimarea incertitudinii asociata fiecarui element de calcul. Coeficientii dau aprecierea evaluatorului pentru contributia fiecarui element considerat la valoarea globala a intreprinderii.
Metodele, sintetic prezentate in continuare, sunt cele la care literatura si practica de specialitate fac cel mai adesea referinta. Ele sunt expresia demersului logic si a artei evaluatorului, confruntat cu incertitudinea asociata intreprinderii si a valorii acesteia, in gasirea raspunsului cel mai fiabil. De cele mai multe ori metoda aleasa si coeficientii de ponderare fac parte din savoire-faire-ul profesional, chiar din secretul profesional. Ceea ce este important este efortul permanent de a pune in procesul de estimare a valorii cat mai multa realitate si obiectivitate si de a da, sub forma critica, o expresie si o dimensiune pertinenta incertitudinii.
|
