Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































ETNOMETODOLOGIA - O FENOMENOLOGIE A VIETII COTIDIENE

sociologie












ALTE DOCUMENTE

A fi indragostit
Emanciparea femeii
Etapele procesului investigativ:
MANIPULAREA
Studiu de caz - Conflicte de munca cauzate din diferite conceptii a muncii
Sa ne cunoastem pe noi insine
Maxime despre Iubire
CODUL ETIC AL FAMILIEI
MELANCOLICUL PERFECT
Cum sa starnesti interesul publicului

ETNOMETODOLOGIA - O FENOMENOLOGIE A  VIETII  COTIDIENE




            Dupa ce timp de aproape doua decenii structuralismul functionalist a dominat autoritar structurile conceptuale si institutionale ale sociologiei americane (prin pledoaria sa pentru "ordinea sociala" polarizand chiar si interesul unor importante segmente ale detinatorilor puterii in societatea americana a anilor '60), din randul comunitatii stiintifice de profil  s-au ridicat voci149  care l-au criticat virulent reprosandu-i ca a transformat sociologia intr-un "auxiliar al establismentului". "Paradoxul sociologiei. consta in faptul ca, desi se afla, prin obiectivele ei si prin valorile politice si stiintifice ale principalelor ei experiente in fluxul principal al modernismului, conceptiile ei implicite si perspectivele ei o plaseaza mult mai aproape, vorbind in general de conservatorismul filosofic"150.

                Semnalizand riscul de a fi devenit "expresia teoretica a unei anumite structuri de clasa", nenumarati analisti aplecati "asupra ecoului problemelor sociale in laboratoarele unde se pregateste teoria sociala", au creat premisele favorabile pentru afirmarea sociologiei radicale151 si a etnometodologiei.

            Termenul de etnometodologie a fost propus de Harold Garfinkel in urmatorul context: "lucram la Universitatea Yale cu sintezele de date privind diversitatea ariilor culturale. S-a intamplat sa ma uit pe o lista fara intentia de a gasi un astfel de termen. Priveam la diferitele etichete, daca-mi permit sa spun asa, si am ajuns la o sectiune: etnobotanica, etnofiziologie, etnofizica.

"Etno" parea sa se refere intr-un fel sau altul si la disponibilitatea cunoasterii comune (common sens knowledge) a societatii in calitatea sa de cunoastere comuna despre "orice". Daca era vorba de etnobotanica, atunci trebuia ca intr-un fel sau altul sa se refere la cunoasterea si intelegerea personala a ceea ce erau pentru celelalte persoane metodele adecvate de operare cu problemele botanice. Membrul societatii va folosi etnobotanica, ca baza adecvata de inferenta si actiune in dirijarea propriilor sale activitati in compania latora asemanatori lui. Aceasta a fost, iar notiunea sau termenul de etnometodologie a fost luat in acest sens."152

Curentul sociologic cu acest nume a fost initiat si condus de Harold  Garfinkel pana in 1964, cand a avut loc scindarea in aripa traditionala care l-a recunoscut in continuare ca lider organizational, si o ramura"disidenta" condusa de A. Cicourel si orientata indeosebi spre problemele antropolingvistice, ramura care s-a mai autodefinit si ca "sociologie cognitiva". De altfel, chiar H. Garfinkel, referindu-se la obiectul de studiu al etnometodologiei ca "un studiu organizational al cunoasterii oamenilor in relatiile lor cotidiene obisnuite, a propriilor lor intreprinderi organizate, in care aceasta cunoastere este tratata de noi ca parte a aceleiasi situatii care-i da cunoasterii functia ei ordonatoare"153 , va propune termenul de neopraxiologie pentru a sugera "ansamblul de practici rutiniere ale interactiunii umane" care ar cadea sub unghiul de analiza etnometodologic.

Astfel, daca interactionismul simbolic s-a orientat asupra subiectivitatii umane, iar feneomenologia sociala a realizat exegeze remarcabile chiar asupra vietii cotidiene, ambele au avut in vedere proiectia individului in structurile normative ale "ordinii sociale", legitime.

In replica, etnometodologia , punand in discutie tocmai criteriile de legitimare a "ordinii sociale" pleaca de la ipoteza confrm careia spatiul social este preponderent entropic, intrucat are ca sursa de generescenta nu "legile sociale" sau "structurile organizatorice", ci existenta concreta a individului, comportamentele si motivatiile cotidiene ale acestuia. In consecinta, orientarea catre "folclorul social" ne poate conduce spre concluzia ca fiecare individ isi are o "sociologie" a sa.

Prin analogie, asa cum etnografii apreciaza cunostintele profanilor despre plante ca formand o "etnobotanica" sociologii studiaza cunostintele sociale ca elemente ale unei sociologii a "profanilor"154.

Etnometodologia "patrunde inauntrul  cunoasterii profane provocand experienta cotidiana pentru a-si dezvslui modul de constituire a practicilor sale rutiniere"(op. cit., p. 547). Orientarea spre "microsociologie"opereaza atat "reducerea intereselor sociale la motivatia particulara a actului social dintr-o unitate situationala", cat si "angajarea sociologului in practica sociala ca imanenta a cunoasterii sociologice", aspecte care I-au fost reprosate ca riscuri de antrenare a cercetarii sociale in studii lipsite de relevanta teoretica. Convinsi ca spatiul social este, in esenta sa, preponderent entropic, etnometodologii abandoneaza aspiratia descoperirii unei "ipotetice rationalitati sociale globale", in favoarea rationalitatii bazate pe cunoasterea comuna care genereaza forme "naturale de agregare si organizare"motivate de un "consens simbolic cotidian". Ei urmaresc identificarea "schemelor motivationale validate social" prin intermediul carora "interactiunile simbolice ale actorilor sociali" construiesc "o ordine adecvata" scopului actiunii lor; "etnometodologul nu se preocupa sa ofere explicatii cauzale ale actiunilor regulate, structurate, repetitive printr-un fel de analiza a punctului de vedere al actorului. El este interesat de modul in care membrii societatii realizeaza sarcina de a vedea, descrie si explica ordinea lumii in care traiesc"155.

In acest context, geneza socialului prezinta urmatoarele repere:

1.      "unitatea etnometodologica" de baza este omul concret, angrenat pragmatic in realizarea unor asteptari si aspiratii cotidiene;

2.      eficienta actelor zilnice ale fiecaruia dintre participanti la viata sociala este posibila datorita unui "consens microsociologic" foarte fragil deoarece "echilibrul intereselor" este si el foarte dinamic in functie de intensitatea si aria de manifestare a acestor interese;

3.      relizarea sociala  a unor proiecte existentiale individuale releva rolul hotarator al interctiunii in geneza socialului si importanta "atitudinii naturale a vietii cotidiene" ca obiect prioritar pentru studiul sociologiei;

4.      structura oganizationala fiind o emergenta a "consensului microsociologic" nu este una prea determinanta si supraindividuala, ci una care se bazeaza pe "acordul tacit" al participantilor la o activitate episodica. De aceea, socialul nu trebuie studiat ca un ansamblu cumulat de structuri functionale impersonale, ci ca un proces generat de interactiuni "hic et nunc";

5.      acest proces demonstreaza ca intersubiectivitatea lumii sociale nu poate fi studiata sociologic decat prin cercetarea unor fragmente ale vietii sociale, ceea ce confera abordarii etnometodologice un specific microsociologic;

6.      Societatea, in ansamblul sau, isi reconstruieste in permanenta reperele echilibrului sau dinamic incercand sa mentina cat mai mult conditiile care fac posibil acordul tacit intersubiectiv pe care se cladeste acordul, fragil, dintre grupurile sociale;

7.      Sociologul poate cunoaste obiectiv aceste grupuri numai "provocand" identitatea acestora si a membrilor componenti prin punerea in discutie, si chiar atentand, la stereotipurile si comportamentele lor rutiniere. Diferenta reactiilor acestora fata de "curiozitatea epistemica" a sociologului, le particularizeaza raza de actiune din spatiul social permitand o cunoaster 242f57c e novatoare eliberata de cliseele semantice ale unor concepte depasite de ritmurile rapide ale transformarilor reale din societate;

8.  Garantia obiectivitatii unei astfel de cunoasteri o reprezinta "indiferenta"       cercetatorului de motivatiile individuale si colective: el doar provoaca si inregistreaza efectele.

Un exemplu practic il ofera H. Garfinkel insusi recomandand studentilor sa-si "provoace" partenerii de dialog cu intrebari de genul "ce intelegeti prin. ?" pentru a-i scoate, astfel din acordul tacit al practicilor rutiniere. Pentru a fi convingator, H. Garfinkel invoca o cercetare pe care a realizat-o personal la un tribunal analizand, in exclusivitate, rationalitatea sociala a procedurilor juridice.

            Plecand de la practicile procedurale pe care juratii le luau "ca de la sine intelese" (taken-for-granted) si intrebandui ce inteleg prin "legalitate" si prin "am procedat legal", acestia si-au declinat orice raspundere in definirea termenilor pe care ii foloseau pe motivul ca "aceasta nu este problema lor ". Faptul ca practicienii luau ca "de la sine inteles" conceptul de "legal" si de "legalitate" demonstreaza ca legalitatea practicienilor se sprijina, in ultima instanta pe o conventie sociala generata de acordul tacit dintre cei care lucreaza in domeniu. Practicile de procedura si de deliberare ale juratilor operationalizeaza o conventie pe care practicienii nu o constientizeaza considerand ca acest aspect ii excede ei avand competente strict executive chiar atunci cand interpreteaza paragrafe, alineate, sau chiar legile in ansamblul lor pentru a da verdicte in cauzele pe care le judeca. De aici H. Garfinkel trage concluzia ca singurele contexte, relevante sociologic, sunt cele intersubiective "locale", deoarece ele sunt singurele reale; contextele societale sunt doar presupuse si, de multe ori, prohibitive pentru libertatea de actiune individuala in spatiul social.

            Din punct de vedere teoretic, desi articulata explicativ, etnometodologia nu s-a remarcat, inca, prin creatii conceptuale deosebite, ci prin modul original de preluare si integrare intr-un demers unitar a unor concepte si categorii din fenomenologia europeana, antropologia sociala, antropolingvistica, lingvistica generativa (N. Chomsky), antropologia cognitiva (J.Gumperz, F. Hymes, W. Goodenough), sau filosofia limbajului (J. L. Austin, L. Wittgenstein).

            Ca principale metode utilizate de catre etnometodologi, in cercetare, amintim: observatia participativa, interviul focalizat, chestionarul cu alegeri precodificate, metoda demografica (repartizarile statistice ale populatiei pe anumite categorii relevante sociologic)156 , analiza de continut, documentarea istorico-biografica, experimentul sociologic, toate insa din punctul de vedere al ipotezei etnometodologiei.

            Experimentele sociologice, de exemplu, sunt diferite ca "perturbari deliberat provocate ale unui segment al vietii cotidiene, prin descrierea caruia se conclude insa asupra structurilor unor activitati sociale adesea complexe si greu fragmentabile". Desi in cercetarea de tip etnometodologic preveleaza elementele  empiric-observabile ale reactiei la "provocare"cel mai important ramane substratul social in care se concretizeaza  "acordul tacit" ca tip specific de interactiune. "Codul" acestei interactiuni spre deosebire de sociologia interpretativa (inclusiv M. Weber) nu este cunoscut de participantii aflati "in situatie", dezvaluirea lui fiind in functie de proprietatile limbajului, printre care amintim:

            a)indexicitatea: se refera la "natura contextuala a obiectelor si fenomenelor. Ceea ce inseamna ca in afara unui context suplimentar, obiectele si fenomenele au intelesuri multiple si echivoce. Contextul consta din asemenea elemente particulare ca: cine este cel care vorbeste (biografia lui); scopurile si intentiile curente; relatiile actuale si potentiale dintre vorbitori si cel caruia el I se adreseaza"157.

            b)reflexivitatea: consta in obiectivitatea cunoasterii intr-un ansamblu de fapte in aceeasi masura in care faptele sunt segmente practice ale cunoasterii autentic-umane. "Relatarile" obtinute de la subiecti sunt supuse unei analize lingvistice formale alcatuind "demonstratia" ca modalitate "reflexiva" de a studia realitatea.

            Pentru a fi recunoscuta ca "obiectiva" exigenta epistemologica reclama raportarea rezultatelor cercetarii la criteriile practicii rationalitatii stiintifice.

            Etnometodologii le ignora, intemeindu-si demersul pe rationalitatea "sociologilor profani" (subiectii investigatiei) alcatuita din patru "proceduri" interpretative:

            a) reciprocitatea perspectivelor intemeiata pe supozitia ca fiecare poete identifica acelasi segment de realitate indiferent din ce unghi l-ar aborda;

            b) forme morale: definesc "corpul cunoasterii comune" stapinit in egala masura de toti subiectii;

            c) elipticitatea: convingerea ca partenerul poate sa descifreze intreaga incarcatura semantica a sugestiilor facute de etnometodolog;

            d) vocabulare descriptive, prin care se intelege presupozitia tacita ca  prin mesajele transmise transpar si situatiile concrete de viata precum si relatiile potentiale dintre parteneri.

Pentru ca aceste proceduri sa ajunga la parametri de autenticitate ai realitatii studiate, A. Cicourel introduce conditia de "indiferenta" a cercetatorului: "Etnometodologilor le este indiferent ce fel de realitate sociala este realmente realitatea. Cand un etnometodolog se refera la constructia realitatii sociale el nu spune niciodata ca oamenii gresesc experimentand societatea ca o realitate obiectiva, el accepta ceea ce oamenii fac, urmarind doar sa descrie etnografic metodele prin care aceasta experienta este creata si sustinuta. Daca oamenii ar concepe realitatea sociala ca o fantoma, etnometodologia n-ar face decat sa arate metodele prin care ei fac acest lucru158.

Elementul central  al acestei metodologii il constituie problematizarea permanenta a ceea ce este luat de la sine inteles pentru a discerne intre un context al semnificatiei si un context al eperientei. Metoda demonstratiei este varianta etnometodologica a reductiei fenomenologice, si alternativele sale interpretative presupun:

            a) considerarea productiei sau analizei  stiintifice ca proces interactional specific;

            b) elaborarea limbajului sociologic (stiintific) in functie de limbajul cotidian, tinand seama de "etnografia comunicarii" cotidiene;

            c) promovarea unui nou mod de constructie a teoriei sociologice prin valorificarea achizitiilor logicii naturale159.

            Sub raportul aplicabilitatii practice a concluziilor etnometodologiei, istoria sociologiei a inregistrat, deja, multe virulente luari de pozitie, dar si unele reusite, indeosebi in "practicarea de modele experimentale", prin respectarea urmatoarelor exigente: 1) relevarea neta a distinctiei dintre perceptiile si interpretarile proprii fata de cele ale subiectilor chestionati privitor la aceleasi fapte; 2) descrierea comportamentului observat sa fie "evidenta" pentru orice alt observator; 3) constructiile conceptuale folosite de observator sa fie identice cu cele folosite de subiecti pentru a conferi sens tuturor componentelor incluse in mediul experimental considerat160.

            Aceste aspecte sunt importante din punctul de vedere etnometodologic, deoarece "stiinta porneste de la o proprietate empirica (common-sens-property) a lumii zilnice si se intoarce la ea permanent".

            Folosind contextul experientei si contextul semnificatiei din perspectiva etnometodologica, H. Mehan demonstreazaca un curs universitar este, in fond, un rezultat al "cunoasterii sociale comune", plecand de la orizontul de semnificatii potentiale asociate prelegerilor. Aceste semnificatii, transmise metodic, explicit si didactic sunt completate cu toate contextele culturale, stiintifice si existentiale pe care studentii le asambleaza folosind tehnici ca:

1) imitatia exemplelor verbale, comportamentale sau de lata natura oferite de "mediu";

2) producerea de raspunsuri alternative  la enunturile problematizate pe care le-a insusit la curs;

3) cautarea de noi informatii prin adresarea de raspunsuri suplimentare fie profesorului, fie colegilor sau cunoscutilor161;

In studiul spatiului social organizat, etnometodologia a adus foarte importante contributii la abordarea novatoare a aspectelor sociologice ale birocratiei prin aportul lui E. Bittner162 la identificarea practicilor empirice ale luarii de decizii163 , ori la investigarea problematicii delicventei164.

Fara a fi "efectiv productiva", etnometodologia, desi si-a propus o indepartare "radicala" fata de sociologia traditionala, nu a reusit decat sa reitereze dimensiunea contestatara a practicii sociologice, sugerand o "cale a reconstructiei sociologice" pe care nu a realizat-o inca. Dupa atita criza de identitate conceptual-teoretica, in prezent si-a castigat, totusi, statutul, de experiment in desfasurare, dar cu cateva reusite care ii justica interesul de care se bucura. Astfel, daca in 1975 era printre primele zece teorii sociologice dominante recunoscute ca atare in 14 lucrari publicate in mediul universitar american (L. Warshay), in 1982, dintr-un total de 20 de lucrari teoretice si 570 articole de cercetari sociologice din S.U.A., Anglia; Canada, 5% aveau ca obiect problematica aferenta etnometodologiei..

Un foarte cunoscut analist, referindu-se asupra statutului actual al etnometodologiei, subliniaza: "in spatele demonstratiei etnometodologice exista un fel de  impuls anarhic care apeleaza, pe o anumita scara, la tineret si la alti oameni alienati fasa de status quo-ul societatii, si care poate astfel rezona cu sentimentele specifice Noii Stangi. Demonstratia etnometodologica este un tip de microconfruntare cu, si rezistenta nonviolenta fata de o status quo. Este un substitut si o rebeliune simbolica fata de o structura mai larga pe care tinerii nu pot, si adesea nu doresc, s-o schimbe. Este substitutul rebeliunii permise pentru revolutia inaccesibila"165.

Supusa in prezent unor critici concertate, etnometodologia nu mai exercita fascinatia din perioada in care s-a lansat, dar ramane o etapa pe care istoria sociologiei nu o poate ignora fara a-si atrage, ea insasi, reprosuri intemeiate.

  __________________________

bibliografie

1.R. Turner (ed.): Ethnometodology, London, Penguin Education, 1974.i

2.H. Garfinkel: Condition of succesful degradation in "American Journal of Sociology", 61, 1956

3.A. Gouldner: The coming crising of western sociology, London, Heinemann, 1971

4.D.H. Zimmermann; D. Laurence Wieder: Ethnometodology and the problem of order;  comment on Denzin,in J.D.Douglas (ed.) Understanding everyday life.Toward the reconstruction of sociological knowledge, London, Routledge & Kegan Paul, 1971.

5.H.Garfinkel: Studies in ethnometodological, Englewood, Cliffs, Prentice Hall, 1967.

6.A.V.Cicourel:Method and measurement in sociology, London, The Free Press of Glencon,  Collier-Mac Millan, 1964.

7.E. Goffman: Behavior in public places, New York, The Free Press, 1963.

8.J.D.Douglas (ed.): Understanding everyday life.Toward of sociological knowledge, London, Routledge & Kegan Paul, 1973.

9.W. Buckley: Sociology and modern systems theory, New Jersey, Englewood Cliffs, Prentice-Hall, 1968.

 

Studiu de autor

1.3. Erving Goffman (1922-1982): dramaturgia socialului

Nascut in 1922 in Canada, Erving Goffman descopera sociologia la Universitatea din Toronto sub auspiciile a doi antropologi, australianului Charles William Norton Hart (format de A.R. Radcliffe-Brown) Si americanul Ray Biirdwhistell (format de W.L. Warner). Il intalnim in 1945 la Universitatea din Chicago, unde urmeaza cursurile lui H. Blumer, E.C. Hughes, R. Redcliffe Si W.L. Warner. La cererea acestuia din urma, Goffman incepe sa studieze comunicarea dintre locuitorii insulelor Shetland, in nordul Corsicii.

Acest studiu al unei comunitati ('comminity study') constituie teza sa de doctorat pe care o sustine in 1953. Goffman se consacra mai departe cercetarilor de teren in spitalele de psihiatrie din Washington; aceste cercetari constituie esenta lucrarii 'Asiles études sur la conditien sociale des malades menraux' (1961). Goffman va preda la Berkeley in California (1958-1965) apoi la Universitatea Pennsylvenia din Philadelphia. Devine preSedintele Asociatiei Sociologice Americane in 1982. In afara celor doua titluri deja citate, dintre lucrarile sale cele mai cunoscute amintim: Stigmate, Les usages sociaux des handicaps (1963), Les rites d'interaction (167), Les relations en public (1971), Les Cadres de l'expérience (1974).

Goffman sistematizeaza problematica interactionalista, aplicand-o in studiul relatiilor de zi cu zi. In 'La mise en scéne de la vie quotidiene', el studiaza aceasta infinitate de comportamente elementare, atat de atente la exigentele raportarii la celalalt, care constituie ordinea sociala.



Putem sublinia eficacitatea interactiunii. de fapt nu e vorba de un ansamblu de practici sociale, atat de fireSti incat nimeni nu le remarca, ci acelea care scot in evidenta extraordinara 'tehnicitate' a actorilor, punct de vedere care va fi de altfel sistematizat de catre etnometodologi care l-au ridicat la rangul de program de cercetare teoretica. Sa ne gandim la aglomeratia de pe strazi, la o ora de varf in una din metropolele noastre. Cei care locuiesc la tara se mira in general cand vad viteza de care sunt capabili semenii lor de la oras. si intr-adevar, au Si de ce, cand vedem cu cata maestrie fiecare reuSeSte sa-Si aleaga traseul in functie de celalalt, fie ca aceStia vin din spate, din fata sau dintr-o parte - fara sa reflecteze la aceasta, continuandu-Si discursul interior, adesea chiar citind un ziar. O ordine sociala - aici in forma sa cea mai efemera - se naSte din aceasta infinitate de actiuni individuale care se regleaza reciproc.

Asiles: individul Si institutia

In Asiles (Aziluri), Erving Goffman prezinta o interpretare a modului conflictual de existenta in aziluri Si analizeaza pe larg schema subiacenta Si comuna tuturor institutiilor totalitare sau totale precum azilurile, inchisorile, caramizile etc ceea ce permite o mai buna intelegere a practicilor, conflictelor de identitate Si sociale care se manifesta in cadrul lor.

Total institution (institutia totalitara sau totala):

«Domiciliul sau locul de munca unde un numar mare de indivizi, aflati in aceeaSi situatie, rupti de lumea de afara pe o perioada de timp relativ lunga, duc o viata izolata dupa niSte reguli explicite Si bine stabilite».

E. Goffman, Asiles, Ed. de Minuit, 1968, p. 41

Poate parea paradoxal ca un  interactionalist sa arate interes pentru o institutie. de fapt, acest studiu ii permite lui Goffman sa critice punctul de vedere functionalist care solicita o hiper-socializare a indivizilor. Intr-o institutie atat de constrangatoare precum un spital psihiatric, alienatii ('izolatii') reuSesc intotdeauna sa se adapteze, mai mult decat atat, sa se afiSeze in aSa maniera incat sa poata pastra o anumita distanta fata de rolul pe care ar trebui sa-l joace. Individul nu este o fiinta programata, incorporat institutiei care incearca sa-i controleze existenta; el este susceptibil de adaptari secundare.

Adaptarea secundara:

«Orice dispozitie care sa-i permita individului sa foloseasca mijloace de aparare sau sa-Si atinga scopurile ilicite (sau ambele in acelaSi timp) pentru ca astfel sa ocoleasca pretentiile organizatiei referitor la ceea ce ar trebui sa faca sau sa primeasca Si incepand cu ceea ce ar trebui sa fie. Adaptarile secundare reprezinta pentru individ o modalitate de a se indeparta de rolul Si de personajul distribuite de aceasta institutie.»

Idem, p. 245

Intalnim un concept similar celui de adaptare secundara in teoria klui Anselm Strauss care aminteSte de 'o ordine negociata', adica o functionare care nu se bazeaza numai pe integrarea functionala. Aziluri ii permite in cele din urma lui Goffman sa sustina o conceptie despre individ in cadrul societatii care ar putea servi drept referinta pentru intregul curent interactionist:

«Imaginea cea mai simpla a individului Si a eului pe care sociologia o poate consacra este aceea ca el (individul) este pentru el insuSi ceea ce face din el pozitia pe care o ocupa in cadrul organizatiei. Mergand mai departe, sociologia recunoaSte ca apar adesea complicatii care ajung sa modifice aceasta schema: se poate ca eul sa nu fie inca format (modelat) sau sa poarte pecetea unor influente contradictorii. Poate ca ar fi mai bine sa punem pe primul loc aceste precautii (rezerve), ceea ce ar complica Si mai mult aceasta constructie Si ar defini individul intr-o perspectiva sociologica, ca o fiinta capabila de distantare, adica capabila sa adopte o pozitie intermediara intre identificarea cu institutia sau pozitia fata de ea, Si gata la cea mai mica presiune sa reactioneze, modificandu-Si atitudinea intr-un sens sau altul pentru a-Si regasi echilibrul.»

E. Goffman, Aziluri, Ed. de minuit, p. 373

Erving Goffman arata ca sistemul din aziluri adauga alienarii mintale o veritabila alienare sociala prin izolarea lor in rolul de alienati, ceea ce nu-i impiedica sa opuna rezistenta printr-o serie de manevre ce tin de rolul care li se atribuie. Indivizii pot reactiona prin accentuarea in mod fatiS a caracteristicilor rolului jucat (homosexualul se comporta ca un nebun, adica dupa cum e stereotipul) sau din contra, mai frecvent prin disimularea adevaratei lor identitati.

«In spitalele de psihiatrie, bolnavii se prefac ca prezinta simptome ciudate ca sa nu le dezamageasca pe infirmierele stagiare printr-un comportament normal» scrie E Goffman inainte de a-l cita pe socio-psihiatrul H.S. Sullivan:

«Un studiu asupra 'readaptarilor sociale' efectuate acum cativa ani intr-unul din marile noastre spitale de psihiatrie mi-a demonstrat ca bolnavilor nu li se mai administra tratamentul pentru ca invatasra sa nu mai manifeste simptome asemanatoare cu ale celor din jur. Altfel spus, ei au realizat foarte bine ce se petrece in jurul lor pentru a intelege prejudecatile mediului cu privire la fantasmele lor.»

E. Goffman, La mise en scenè de la vie quotidienne, I - La présentation

de soi, Ed. Minuit, 1973, p. 28

Stigmatizarea

In Stigmate, les usages sociaux des handicaps (1963), Goffman se ocupa de cei stigmatizati Si de aceste diferente (diformitati trupeSti, deficite de caracter sau stigmate tribale precum rasa, nationalitatea religia) care fac ca anumiti indivizi sa fie discreditati. El demonstreaza ca un Stigmat e o diferenta apreciata drept anormala Si ca e vorba deci mai mult de o caracterizare facuta de cei normali decat de un atribut distinct in mod obiectiv. Astfel, nu trebuie confundata identitatea sociala reala  a unui individ Si identitatea sa sociala virtuala (adica imaginea pe care ceilalti Si-au format-o despre el).

«In toate cazurile e stigmat () regasim aceleaSi trasaturi sociologice: un individ care ar fi putut fi cu uSurinta inclus sau admis in cercul raporturilor sociale de toate zilele, poseda o trasatura caracteristica care trage atentia acelora dintre noi care-l intalnesc Si ne face sa-i intoarcem spatele, distrugand astfel drepturile pe care el le are vizavi de noi prin celelalte atribute ale sale. El poseda un stigmat, o deosebire suparatoare la care nu ne aSteptam. Cat despre noi, cei care nu inSelam aceste aSteptari specifice, eu ne-aS numi normali. Rezulta prin definitie ca noi consideram ca o persoana care poarta un stigmat nu este intru totul umana. Plecand de la acest postulat, noi facem tot felul de discriminari prin care reducem cu eficacitate, chiar daca cateodata inconStient, Sansele acestei persoane.»

E. Goffman, Stigmate, les usages sociaux des handicaps,

1963, Ed. Minuit, 1975, p. 15

Sociologia interactionista Si dramaturgia socialului

In teza sa de doctorat, Goffman concepe relatiile dintre indivizi ca pe actele unui spectacol de teatru. In relatiile cu ceilalti, individul se prezinta Si se imagineaza ca actor in fata publicului; el se exprima pe sine insuSi pentru a obtine o impresie (din partea celorlalti). Din acel moment mai raman de interpretat diversele tipuri de reprezentatii utilizate, de observat tehnicile folosite (expresii exoplicite sau indirecte, cu intentie sau fara intentie, planuite sau spontane) Si pentru a desprinde temeiul acestei puneri in scena a vietii cotidiene.

«Putem deci presupune ca orice persoana care se afla in mijlocul altor persoane are nenumarate motive de a incerca sa controleze impresia pe care Si-o fac ele despre situatia in cauza. Ne intereseaza aici unele dintre tehnicile folosite in mod curent pentru a produce aceste impresii Si unele dintre imprejurarile cel mai adesea asociate cu folosirea acestor tehnici. () Ne vom ocupa numai de problemele 'teatrale' pe care Si le pun participantii atunci cand iSi prezinta activitatea partenerilor lor. Chestiunile legate de punerea in scena Si de tacticile teatrale sunt adesea banale Si generale, ele apar pe tot parcursul vietii sociale Si furnizeaza o schema precisa pentru o analiza sociologica.

La sfarSit se cuvine sa prezentam cateva definitii. Prin 'interactiune' (adica interactiunea fata in fata) se intelege aproximativ influenta reciproca pe care partenerii o exercita asupra actiunilor lor, respectiv atunci cand se afla unii in prezenta fizica imediata a celorlalti; printr-o singura interactiune se intelege intreaga interactiune care are loc cu o anumita ocazie, cand memebrii unui ansamblu dat se gasesc timp indelungat unii in prezenta altora; Si termenul de 'intalnire' s-ar potrivi in acest context. Prin 'reprezentatie' se intelege intreaga activitate desfaSurata de o persoana pentru a influenta intr-un anumit fel pe unul sau pe alti participanti. Daca consideram un anumit actor Si reprezentatia sa ca referinta fundamentala, ii putem cataloga drept public, observatori sau parteneri pe cei care realizeaza celelalte reprezentatii. Numim rol (part) sau 'rutina' modelul prestabilit de actiune efectuat in timpul unei reprezentatii Si care poate fi prezentat Si folosit Si in alte ocazii.»

E. Goffman, La mise en scène de la vie quotidiene, I.

La présentation de soi, 1953, Ed. Minuit, 1973, p. 23

Goffman distringe in fiecare individ un actor Si un personaj: actorul este cel care intra in scena zilnic pentru a deveni personaj, adica imaginea pe care el vrea ca ceilalti sa Si-o faca despre el. Intr-o anumita privinta, actorul este expresia, personajul, impresia. Goffman reflecteaza apoi in ceea ce priveSte diferitele tehnici de reprezentatie:

Fatada:

Goffman foloseSte acest concept cu sensul de 'aparatura simbolica' la care actorul face apel in timpul reprezentatiei. Fatada include componentele materiale precum decorul (locul, mobilierul) Si componentele personale precum varsta, sexul, rasa dar Si imbracamintea, modul de a vorbi, mimica, gesturile

Realizarea dramatica:

 Individul poate de asemenea recurge la procedeul de dramatizare pentru a-Si convinge interlocutorul Si pentru a spori eficacitatea reprezentatiei; mai precis e vorba de a da stralucire Si o tenta dramatica unor fapte care ar putea trece neobservate (de exemplu, un arbitru de base-ball care vrea sa dea impresia ca este sigur pe sine, trebuie sa ia decizii prompte.

Idealizare:

Acest 'Siretlic' al actorului consta in crearea unei imagini despre sine pe care el o considera valoroasa. Goffman citeaza cazul menajerei burgheze care lasa dinadins in sufragerie ziarul 'The Saturday Evening Post', dar ascunde in dormitor un exemplar din 'True Romance'. Preluand acest punct de vedere impartaSit Si de Durkheim Si Radcliffe-Brown, el nu ezita sa afirme: 'lumea intr-adevar este o ceremonie'.

Coerenta expresiei:

Actorul cauta sa evite toate stangaciile (de exemplu cascatul, lapsus-ul, balbaiala, nervozitatea etc) care ar putea crea impresia de incompetenta sau de lipsa de respect.

Reprezentatie frauduloasa:

Adesea, in scopul idealizarii, actorul poate folosi subterfugii precum disimularea, minciuna (manifesta sau prin omisiune), insinuarea, ambiguitatea planuita etc

Mistificarea:

Acest mecanism este o forma de distantare, de protejare a actorului vizavi de public; actorul iSi rezerva un spatiu inviolabil, o zona pe care toti o respecta.

La final, reprezentatia este un amestec subtil de realitate Si de simulare. Nu ramane decat ca actorul sa vrea ca personajul sau sa fie credibil Si viu. Goffman subliniaza de altfel caracterul semi-conStient al acestei regizari: actorul crede progresiv in personajul sau, astfel incat i se intampla sa fie el insuSi pacalit.

Certitudinea actorului

«Cand un actor iSi joaca rolul, el cere implicit partenerilor sai sa ia in serios impresia pe care o au. El le cere sa creada ca personajul pe care-l privesc poseda toate atributele pe care el in aparenta le poseda; () se admite in general ca actorul da reprezentatia Si iSi organizeaza spectacolul 'in onoarea' celorlalte persoane. Dar poate fi util sa privim Si din alta perspectiva Si sa cercetam in ce masura actorul insuSi crede in impresia pe care incearca sa le-o creeze celor din jur.

Actorul poate fi complet angajat in propriul joc; el poate fi sincer convins ca ideea de realitate pe care o creeaza este realitatea insaSi. daca publicul impartaSeSte aceasta convingere - Si cel mai adesea aSa se intampla - atunci, cel putin pe moment, numai sociologul, mizantropul se pot indoi de 'realitatea' prezentata de actor. Dar e posibil ca actorul sa nu fie pacalit de propriul joc (). Cand actorul nu crede in propriul sau joc, atunci vom vorbi de cinism in contradictie cu 'sinceritatea' actorilor care cred in impresia produsa de propria reprezentatie.»

E. Goffman, La mise en scenè de la vie quotidienne, I, La

preséntation de soi, 1953, Ed. Minuit, 1973, p. 25

Goffman situeaza in centrul intelegerii socialului o teorie a interactiunii 'fata in fata', dintre indivizi. TotuSi el nu pretinde ca interactiunea reprezinta singura componenta a organizarii sociale; el recunoaSte de asemenea in mod explicit existenta entitatilor macroscopice precum structurile sociale, organizatiile etc Insa el incearca sa arate ca interactiunea este un instrument analitic esential in intelegerea functionarii societatii. Astfel opera sa in totalitatea ei poate fi inteleasa ca o perfectionare progresiva a acestui instrument de analiza teoretica. Scopul final este acela de a intelege principiile de organizare, 'cadrele' care alcatuiesc experientele Si interactiunile de zi cu zi. Din acest punct de vedere, les cadres de l'expérience (1974) este opera in care interactinismul lui Goffman se uneSte cu lectura dramaturgica a socialului.

«Imi propun pe de o parte sa izolez niSte cadre fundamentale care, in societatea noastra, ne permit sa intelegem evenimenele Si pe de alta parte sa analizez punctele vulnerabile ale cadrelor noastre de referinta. Ideea de la care am plecat este urmatoarea: un lucru care in anumite imprejurari poate fi prezentat drept realitate, de fapt poate fi numai o gluma, un vis un accident, o neintelegere, o iluzie, o piesa de teatru.»

E. Goffman, Les cadres de l'expérience,

1974, Ed. Minuit, 1991, p. 18

1.4. Critici aduse interactionsimului

Limitele metodei de cercetare monografica

O prima critica consta in evidentierea limitelor cercetarii in situ Si a metodei monografice care exclud orice forma de validare statistica Si fac sa fie dificila sau prea uSoara - ceea ce e totuna, caci este de ajuns sa se furnizeze exemple contrare - combaterea (cu motive temeinice) a proprozitiilor generale.

Hipertrofia 'sensului trait'

Un alt reproS e cel enuntat de catre Michel Crozier Si Ehrard Friedberg: privilegiind 'sensul trait' de actori, interactioniStii neglijeaza adesea formele de putere sau de dominatie Si se arata incapabili de a analiza formele de integrare.

«In cazul nici unuia dintre modelele de analiza Si de interpretare a comportamentului nu este pusa problema in exclusivitate sociologica a integrarii Si, daca contributia asupra 'experientei' (le vécu) este remarcabila, nu se ajunge la nivelul sociologic decat cu pretul unei extrapolari abuzive.»

M. Crozier Si E. Friedberg, Actorul Si sistemul (1977),

Seuil, 1992, p. 232

Paradoxul unei derive subiectiviste care-i achita pe actori de orice responsabilitate, considerand ca vina apartine numai societatii

Principala critica adusa interactionismului simbolic se refera la deriva sa subiectiva. Teoria interactionisa a deviantei poate fi caracterizata ca o hiper-socializare a responsabilitatii, ceea ce vine in contradictie cu subiectivismul afiSat al paradigmei. Aceasta teorie prezinta devianta intr-o lumina favorabila, iar societatea cu ai sai 'antrenori de morala' este criticata pentru tendintele sale represive. Maurice Cusson ne indeamna la mai multa prudenta.

«Pentru a-Si scrie cartea Asylums, Goffman (1961) frecventeaza timp de un an un spital de psihiatrie; el fraternizeaza cu pacientii, incearca sa descopere felul in care aceStia percep institutia. Cartea este scrisa plecand de la cadrul de referinta al bolnavilor. H. Becker a fost la tinerete 'musicien de danse' Si din cand in cand fuma marijuana impreuna cu colegii sai. Outsiders (1963) avea sa ne prezinte acest cadru. Un numar important de lucrari de sociologie a deviantei au ca punct de plecare intrevederile cu delicventi, homosexuali, prostituate etc Si prezinta conceptia lor despre lume. In aceste conditii, nu e surpinzator ca subiectii astfel studiati sunt prezentati fie intr-o lumina favorabila, fie pe un ton neutru. In acest scop, insuSi termenul de deviant este util. Mai sunt Si alti termeni care servesc la minimalizarea problemelor pe care le ridica devianta: infractor, situatie problema, act nedorit, cultura drogului Insa atitudinea neutra care-i sta atat de bine omului de Stiinta, ii este rezervata deviantului. Cand trebuie descrisa atitudinea de respingere a  societatii judecatile de valoare sunt urmatoarele: e vorba de o atitudine gratuita, partiala, subiectiva, discriminatorie, represiva, intoleranta. Archer (185, p. 751) evoca atitudinea victoriana fata de devianta sexuala in termeni nu tocmai neutri: ea e 'fiercely monogamist, narrowly procreative'. Comparatia unei atitudini oarecare cu o vanatoare de vrajitoare este o tehnica retorica des folosita in literatura de specialitate. ASa cum subliniaza Gassin (1985, p. 52), in criminologie aceasta atitudine duce la banalizarea crimei Si la dramatizarea reactiei sociale Interesul pentru sociologia penala ar fi limitat daca aceasta s-ar rezuma numai la prezentarea opiniilor deviantilor Si nu a judecatilor care creaza devianta.»

M. Susson, devianta, in R. Boudon (dir.),

Tratat de sociologie, PUF, 1992, p. 396

Unii autori resping abordarea constructionista Si analizeaza faptele a caror nocivitate este indiscutabila - delicventa in general Si crima in special - urmand mai departe sa studieze deviantele obiSnuite, ale caror daune nu sunt reperabile decat daca depaSesc limitele conformismului. Acest tip de deviante care nu constituie un pericol pentru societate au intrat in sfera preocuparilor lui Becker sau Goffman. Studiul deviantei, chiar daca merge pe calea interactionista pentru a descrie itinerariul deviant - ne conduce in mod inevitabil la Durkheim caci, daca un lucru e sigur, acela e ca in interiorul unei comunitati, in randul grupurilor celor mai putin integrate se inregistreaza nivelul cel mai ridicat al deviantei Si delicventei. Intensitatea aSa-numitului 'lien social' (legatura sociala), masurata cu ajutorul unor indicatori: rata Somajului, numarul familiilor destramate, nivelul venitului ramane fundamentul oricaror forme de devianta Si mai ales a actelor delictuoase sau periculoase. Tendinta de a aglutina comportamentele deviante Si actiunile delicvente confirma in mod spectaculos paradigma durkheimista.

Acest paradox nu-i va mira de fapt decat pe cei care opun intr-o maniera simplista demersul holist Si individualist Si nu pe autorii interactioniSti inSiSi, aSa cum o arata nenumaratele citate din Durkheim la care recurge Goffman in lucrarile sale.

Concluzie

Analizele interactioniste depaSesc astazi cadrul scolii de la Chicago. Interactionismul iSi gaseSte adepti in domenii specializate precum sociologie, educatie, a deviantei sau excluderii. Mai mult decat atat, numeroSi autori care nu se erijeaza in interactioniSti iSi insuSesc problematica care insista pe capacitatile de interpretare Si de negociere ale actorilor sociali.




«Putem oare intreprinde un bilant Si estima rolul interactionismului simbolic in istoria sociologiei?

Putem cel putin constata ca interactioniStii au contribuit la recunoaSterea Si intelegerea unor dimensiuni esentiale ale vietii sociale precum reflexivitatea sau capacitatea de interpretare Si de negociere ale actorilor sociali. Acesta este un indiciu remarcabil al lor: sociologii care lucreaza la elaborarea unei 'great theory', adica a unei teorii sociale generale, incearca toti sa integreze in cadrul lor conceptual experienta interactionista. Sa ne gandim numai la reluarea lui Mead in lucrarile lui Ha­burmas, Goffman sau Giddens, acesta fiind doar un exemplu in acest sens. ()

In ipostaza de curent autonom, interactionismul tinde sa aiba o influenta din ce in ce mai slaba dar, ca parte integranta a culturii generale a sociologiei, ocupa un loc important Si esential.»

J.M. de Quiroz Si M. Ziolkovski, Interactionalismul simbolic,

Presses Universitaires de Resnes, 1994, pp. 129-130

In ciuda criticilor aduse, putem remarca ca metodele interactionaliste se bucura de un larg asentiment din partea tuturor orientarilor /orizonturilor teoretice. NumeroSi cercetatori francezi utilizeaza un astfel de demers, in special Serge Paugam in studiul fenomenelor excluderii Si saraciei (La disqualification sociale, 1991, La France et ses pauvres, 1993, L'exclusion des savoires, 1996). Se pare ca faptul ca etnometodologia a radicalizat majoritatea postulatelor sale a imunizat intrucatva interactionalismul simbolic.

Bibliografie

Jean-Pierre Lelas, Bruno Milly, Histoire des penmsées sociologiques, Editions Dalloz, 31-35, rue Freidevaux - 75685, Paris, Cedex 14


AARON CICOUREL (1928)

Sociologia cognitiva (1972)

A. Cicourel s-a nascut in Atlanta, SUA, in 1928. Obtine titlul de licentiat n Litere (}tiinte umaniste) - in 1951, gradul de master in sociologie in 1955 la Los Angeles, doctoratul in Sociologie (1957).

Din 1960 e succesiv asistent si conferentiar la Universitatea din California, apoi devine profesor de Sociologie (1960-1970).

l Cicourel a jucat un rol important in dezvoltarea si difuzarea etnometodologiei, dar simultan a dezvoltat o g$ndire originala privitor la mai multe domenii importante a stiintelor sociale, cum ar fi: educatie, metode de cercetare, delicventa juvenila, limbaj, care, dupa Cicourel apartine sociologiei.

Publica in 1963 cu J. Kitsuse o opera consacrata studiului luarii deciziilor in domeniul educatiei. Dupa autor, scoala constituie un mecanism de diferentiere sociala: performanta scolare a elevilor nu e datorata doar nivelului lor intelectual sau a performantelor lor scolare anterioare, nici macar capacitatii financiare a parintilor. Daca se doreste intelegerea fenomenului de esec si reusita trebuie tinut cont de procesele organizatorice care fac parte din rutina scolara si care in aceasta lucrare nu sunt abordate deloc.

La finele anchetelor, Cicourel si Kitsuse au ajuns la concluzia ca distinctia introdusa de Turner trebuie repusa in discutie. Ei arata intr-adevar ca invatatorii si consilierii de orientare, in actiunile lor cotidiene, exercita un control efectiv asupra accesului elevilor la diverse curicule. Efortul candidatilor nu e garantia mentinerii lor in competitie, care nu este neaparat evaluat dupa criterii academice.

Intr-un mare numar de cazuri anumiti elevi, cu aptitudini bune sunt penalizati, chiar exclusi de la competitia scolara si chiar sociala.

Cicourel este cunoscut si pentru elaborarea unei critici sistematice asupra metodelor folosite in Sociologie, in particular cele care pretind masurarea cantitativa a fenomenelor sociale. Dupa Cicourel trebuie sa ne intrebam despre utilitatea curenta in cercetarea stiintelor sociale a sistemelor matematice si a  celor de masura. Nu ca faptele socio-culturale, dupa el, nu ar putea fi masurate de functiile matematice existente, ci deoarece faptele fundamentale ale actiunilor sociale ar trebui clarificate inaintea impunerii de postulate de masura care nu le corespund.

Pe de alta parte, masura unui proces social nu scapa problemei semnificatiei date vietii cotidiene, pentru ca toata ancheta se refera 'obligatoriu la' lumea bunului simt a vietii cotidiene. Se presupune intr-adevar existenta unei retele de semnificatie partajata socialmente, adica o teorie a  culturii. Masura faptelor sociale, chiar daca prespune problemele ei rezolvate e tot timpul contradictorie cu o teorie a actiunii sociale. Daca dispozitivele de masura nu sunt valide, acest lucru are loc pentru ca ele reprezinta impunerea procedurilor numerice care sunt exterioare la fel de mult lumii sociale observabile descrise de sociologi cat si conceptualizarilor bazate pe aceste descrieri. Impinsa la extrema, aceasta reflectie ar putea sugera ca, din moment ce conceptele pe care se bazeaza teoriile sociologice nu au proprietati numerice, nu se poate sti care proprietati numerice sa se caute in realitate.

Dar Cicourel nu merge in aceasta directie, nu spera la descoperirea metodelor riguroase de masura in stiintele sociale.

l In 1968 Cicourel publica o opera importanta despre functionarea justitiei pentru mineri. Cercetarea sa care a durat 4 ani in 2 orase din California, arata ca delicventa juvenila facer obiectul unei constructii sociale,. Mai precis, Cicourel explica modul in care politia, judecatorii pentru copii, tribunalele, dar si insisi cercetatorii, transfera actiunile tinerilor in acte, texte si rapoarte scrise, care sunt apoi utilizate ca o dovada pentru a caracteriza anumite acte sau activitati ca delicvente, criminale, ilegale, periculoase, suspecte. Cicourel cerceteaza an-chetele politistilor, magistratilor din moment ce aceste anchete au aspectele lor contingente care desemneaza si permit recunoasterea categoriilor de devianta si conformism.

l In sfarsit, in lucrarile sale despre limbaj, Cicourel a degajat un anumit numar de proprietati pe care le numeste proceduri imperative. Se propune studierea la lumina lucrarilor etnometodologice ale lui Garfinkel, interdictiile si obligatiile care jaloneaza viata cotidiana, pe care el le numeste 'reguli de suprafata'. Se analizeaza felul in care indivizii, in gandirea lor practica cotidiana chiar in cea stiintifica 'folosesc proceduri interpretative' pentru a recunoaste pertinenta regulilor de suprafata si a le converti in comportamentul practic impus.

Nu exista reguli care spun copilului la fel de bine ca si adultului cum trebuie gasita aceasta articulatie. Din  moment ce indivizii acumuleaza componente necesare pentru a da un sens subiectului lor, procedurile interpretative trebuie sa aduca proprietati invariante de gandire practica. Procedeele de interpretare ale indivizilor permit darea unui sens 'regulilor de suprafata', care sunt in primul rand o 'structura deschisa' avand un 'orizont' de semnificatii posibile.

Astfel, conform lingvisticii consskyene, structura sociala va fi generatoare.

l In aceste zile, Sociologia Cognitiva e singura opera a lui A Cicourel tradusa in franceza. se ocupa de: modul in care se construiesc cunostintele noastre despre structura sociala, capacitatea noastra de a utiliza procedee interpretative, indispensabile vietii cotidiene in timpul dobandirii limbajului.

Insusirea structurii sociale: spre o sociologie care dezvolta limbajul si semnificatiile

Cum incearca membrii unei societati sau culturi sa inteleaga, sa atribuie o semnificatie mediului lor in functie de timp, e o intrebare fundamentala pentru intelegerea conditiilor de ordin social. Textele traditionale de initiere in sociologie considera socializarea standard a copilului  indispensabila controlului social si aparitiei societatii umane sau ordinii sociale. Dar aceste texte nu pun problema felului in care copilul interiorizeaza atitudinile celorlalti si asimileaza normele. Ideea socializarii 'adecvate' subestimeaza importanta interactiunii sociale si a limbajului. A face referinta la aparitia unui 'eu social' a normelor si regulilor pentru a hotari conduitele apropiate sau neapropiate, dupa vagile criterii nespecificate de recompensa si pedeapsa, nu raspunde la intrebarea de a sti care este dezvoltarea normala a regulilor. Interpretarea traditionala si 'normala' (pentru a relua notiunea de stiinta normala a lui Kuhn), in sociologie nu se arata cum limbajul si semnificatia apar la copil conform palierelor evolutiei care-i permit acumularea progresiva, a unui gen de structura sociala, sau o organizare sociala necesara, la recunoasterea si aplicarea 'regulilor jocului'.

Sociologii nu vad numai importanta dezvoltarii limbajului si a semnificatiei. Pentru a se orienta vis-a-vis de functiile si datele  organizarii sociale cotidiene. Lucrari recente in lingvistica despre socializaea prin limbaj si a cercetarilor asupra proprietatilor gandirii practice cotidiene sugereaza schimbari radicale in conceptiile sociologice traditionale de 'norme' de 'socializare' si de 'dobandirea regulilor' de catre copil. In acest sens vom folosi aceste descoperiri pentru a schita o conceptie de insusire progresiva a normelor la copil. O asemenea perspectiva este o necesitate prealabila evaluarii mai precise a organizarii sociale si aceasta in opozitie cu evaluarea traditionala.

Insusirea limbajului si semnificatiei

Problema semnificatiei pentru antropologul-sociolog poate fi pusa in felul urmator: cum isi insusesc membrii unei societati un sens al structurii sociale care le permite sa negocieze activitatile cotidiene?

Studiul insusirii progresive, de catre copil, a procedeelor interpretative si a regulilor de suprafata trebuie sa tina cont de o teorie a insusirii limbajului in raport cu o teorie lingvistica. Lucrarile recente a lui McNeill. Lyons Wales pun accentul pe necesitatea de a coordona formularea lingvistica cu studii asupra insusirii limbii, dar cerand a fi completate de catre antropologii-sociologi. Aportul semantic la filologie si sintaxa este mai mult decat o functie a unui domeniu lexical existand sub forma de dictionar si propunand metode pentru a hotari semnificatia de dat cuvintelor. Vorbind de 'competenta' si de 'performanta' unor interlocutori in limba lor materna cere incercarea de a intelege cum se poate detecta aceasta competenta pornind de la studiu empiric a performantei lor, si de asemenea de a arata cum ambele depind de insusirea progresiva a procedeelor interpretative pentru a intelege si a regasi un vocabular sau o terminologie apropiata in cursul intalnirilor traite. Astfel vocabularul unui copil este filtrat de catre aceste interpretoare si faptul ca el isi aminteste in momentul in care hotaraste aplicarea lui la intecatiune depinde la fel de mult de aceeasi structura.

Din moment ce afirmam ca, copilul este expus limbajului adultilor pe care el il imita, trebuie inteles bine rolul procedeelor interpretative in atribuirea de semnificatie si in acumularea de informatie prin autostimulare si/sau perceptia si interpretarea unui mediu de obiecte in timp.

Ideea ca copilul isi insuseste o competenta gramaticala bogata si complexa in 32 de luni (de la 18 luni la 4 ani) sugereaza o afirmatie paralel in ceea ce priveste dezvoltarea procedeelor interpretative inainte si in timpul acestei perioade de in­va­tare a limbajului. Pentru antropologul sociolog, aportul semantic la com­po­nen­te­-le fonologice si sintactice in cursul insusirii gramaticii trebuie sa depaseasca:

            a) regulile generale privind functiile si relatiile gramaticale;

            b) regulile de subcategorisire: caracteristici sintactice care ierarhizeaza categoriile lexicale.

Se spune ca, componenta sintactica a unei gramatici comporta o baza care creaza structuri profunde. Acestea preiau interpretari semantice plecand de la elementele lexicale ale frazelor si de la functiile si relatiile gramaticale care le pot avea aceste elemente in structurile subiacente. Partea transformatoare a teoriei gramaticale este pur interpretativa. Ea transforma structurile profunde in structuri de suprafata. Chomsky da aici un rezumat a formei unei gramatici:

'O gramatica cuprinde componente sintactice, semantice si folologice. Ultimele doua sunt pur interpretative; ele nu joaca nici un rol in productia recursiva a structurii frazelor. Componenta sintactica consta intr-un sistem de baza si o componenta transformatoare. Sistemul de baza consta dintr-o componenta de ierarhizare si dintr-un lexic. Sistemul de baza creaza structuri profunde. O structura profunda intra in componenta semantica si priveste o interpretare semantica. Ea este modificata de regulile de transformare si devine o structura de suprafata, care primeste atunci o interpretare fonetica gratie regulilor componentei folologice. Astfel gramatica atribuie interpretari semantice semnelor, aceasta asociatie fiind mediatizata de regulile recursive a elementelor sintactice.'

Componenta de ierarhizare a sistemului de baza este constituita dintr-o secventa de reguli de rescriere independente de tot contextul. Functia acestor reguli este in esenta de a defini un sistem de relatii gramaticale care determina interpretarea semantica, si un ordin subiacent si abstract de elemente care fac posibila functionarea regulilor de transformare.

Lexicul e compus dintr-un ansamblu dezordonat: liste de cuvinte si anumite reguli de folosire. Fiecare lista lexicala are un ansamblu de caracteristici: 'daca consideram ca o lista lexicala ca un ansablu de caracteristici, raportul elementelor asemanatoare prin sunet, prin semnificatie sau prin functia sintactica nu va apare in lexic.'

Anumite caracteristici sunt fonologice, adica extrase dintr-un anumit ansamblu universal de caracteristici fonetice (sisteme de caracteristici distinctive). Ansamblul caracteristicilor fonetice intr-o lista lexicala poate fi extras si reprezinta un fel de matrice fonetica care transmite relatia in 'este un/o' fiecarei caracteristici sintactice specificate apartinand listei lexicale. Unele dintre aceste caracteristici sunt semantice. Acestea sunt de asemenea derivate dintr-un 'alfabet' universal, dar acesta este inca putin cunoscut astazi si despre el nu se spune nimic aici.

Aceasta formulare a lui Chomsky pune accentul pe rolul componentei sintactice a gramaticii in atribuirea unei semnificatii lexicale si semnelor provenite din transformarea structurilor profunde in interpretari fonetice la nivelul structurilor de suprafata. Daca regulile sintactice guverneaza lexicul si regulile de rescriere independente de context pentru a  defini relatiile gramaticale determinand interpretarile semantice, structura interactiunii sociale (sau caracterele scenice) nu are deci statut independent, dar este totusi 'recunoscuta' de membrii unei societati in raport cu regulile gramaticale. Rezulta ca realitatea sociala va fi creata de caractere universale a limbajului de care dispun toate fiintele competente ('normale'), Diferentele culturale ar apare dintr-un ordin superior de reguli gramaticale inca necunoscut care ar permite variatiuni in exprimare dar ar ramane compatibile cu caracterele universale ale celor trei componente ale gramaticii. In formularea lui Chomsky componenta semantica si dependenta ei de sintaxa raman confuze si insuficient dezvoltate. Nu vom tine deci cont de aceasta si vom propune o constructie diferita, constructie in care se presupune ca exista interactiuni intre formele gramaticale particulare folosite in schimburile sociale cotidiene (si nu formele ideale in afara contextului pe care le folosesc anumiti lingvisti) si interpretarile practicii limbajului facute independent de structura sintatica sau in care cunoasterea sintaxei duce la confuzie sau e grevata de o folosire limitata. In consecinta, regulile sintactice formale pot fi create in cadre culturale sau sa ramana traditii orale.

Simultan, o data ce ele sunt disponibile si folosite deoarece sunt dictate si sanctionate de societate, ele restrang (destul de incomplet) interpretarile date de acesti indivizi. Existenta sau nu a constrangerilor ramane o problema empirica de abia atinsa de cercetatori. Pentru a evita amestecul intr-o discutie pe ipoteza lui Humbold - Sapir - Whorf vom estima ca ne putem intreba cum sunt socializati si cum dobandesc un sens al structurii sociale indivizii care intra intr-o societate.

Faptul ca lucrari recente despre psiholingvistica evolutiva au fost folosite un model de gramatica generatoare pentru a studia insusirea sintaxei furnizeaza date suplimentare pentru a examina raportul dintre semantica si sintaxa si pentru a sugera proprietatile unei componente semantice independente.

Ceea ce pare important in optica unui progres in insusirea procedeelor interpretative si a regulilor de suprafata este faptul ca adultii transmit continuu copiilor termeni sau categorii lexicale a caror semnificatie este partial descifrata in raport cu propriile lor dictionare orale sau scrise. Intr-adevar indicatiile date copiilor, cu privire la sensul cuvintelor nu sunt echivalente utilizarii de catre adulti a dictionarelor scrise. Dictionarele orale ale tanarului copil au fost numite 'holoplastice', deoarece cuvintele de un anumit registru se presupune ca inlocuiesc fraze. Ei pun in evidenta necesitatea notiunii de procedeu interpretativ pentru a intelege capacitatea copilului de a hotari aplicabilitatea unui cuvant.

A vorbi unui copil pretinde a cere repunerea in intrebarea notiunilor adultilor 'ceea ce toata lumea stie'. In consecinta, pentru a arata cum, competenta este atribuita copilului se poate examina propozitiile lui Chomsky, considerand procesul de socializare drept un context experimental in care practica limbajului angajeaza schimburi utile. Atunci cand vorbeste unui copil adultul presupune deci o competenta sintactica fonologica si semantica. Brown si Bellugi sugereaza de asemenea ca o viziune a lumii (sau viziunea lumii legata de cultura) este transmisa copilului prin aceste schimburi.

Ei nu precizeaza modul in care conceptia de structura sociala se desfasoara la copil. Noi presupunem aici ca o viziune a lumii este un mod informational in urma caruia un observator vorbeste  marilor tipuri de orientari de componente legate de cultura si nu o definitie de proprietati universale, de procedee interpretative care permit descoperirea unui sens general al structurii sociale.

Se pare, pe buna dreptate de aratat ca,  consecintele particulare angajate prin procedeele interpretative sunt legate de cultura si permit recunoasterea formelor normale ale obiectelor si evenimentelor, prezenta unui pericol, un sens al dreptatii, sau al nedreptatii in contextele sociale.

Procedeele interpretative permit sa consideram mediul nostru inconjurator dintr-o perspectiva practica. Viziunea lumii ar fi deci o schema de orientare abstracta, dar esentiala.

Totusi viziunea lumii (sau descrierea viziunii lumii) a unei culturi particulare nu este o schema de orientare invariabila si tot la fel cuim clasa gramaticilor accesibile nu poate fi asimilata caracteristicilor universale ale pricedeelor interpretative necesare intelegerii modului in care oerdinea sociala este posibila si mentinuta in timp.

Producerea structurilor sociale, mentinerea si schimbul lor in timp pot deci fi observate in achizitionarea progresiva de catre copil a procedeelor interpretative si a regulilor de suprafata.

Ideea ca, copilul mic vorbeste curent un limbaj ezoteric si nu utilizeaza un limbaj adult inadecvat sau incomplet - si care poate fi analizat cu categorii ale gramaticii adulte - este util pentru a descrie achizitionarea procedeelor interpretative.

Conceptia lumii sociale a unui copil n-ar fi trebuit fi studiata impunandu-se conceptiile adulte ale structurilor sociale normale, ea insasi, inca departe de a fi clara.

Desi primele procedee interpretative nu permit copilului sa inteleaga umorul, jocurile de cuvinte, contradictiile etc. adultilor aceste le permit crearea structurilor sociale infantile esoterice, de exemplu: lui ii este posibil sa-i fie frica de animalele impaiate expuse la muzeu, de a fi inlaturat nelinistile noptii si de a crede in existenta lui Battman si a lui Robin de Bois.

Sociologul nu poate sa se multumeasca unei descrieri a performantei copilului in contextele sociale, el trebuie sa explice comportamentele cu un model al manierei in care procedeele interpretative si competenta in regulile de suprafata incadreaza anumite comportamente la copil.

Ideea ca, copilul are la dispozitie o gramatica simplificata, producand un limbaj telegrafic lasa sa se presupuna ca sensul structurii sociale a copilului (procedeele sale interpretative si competenta sa in regulile de suprafata) suscita conceptia de organizare sociala in lumea copilariei. Este dificil de asemenea de a convinge un copil de 3 sau 4 ani ca monstrii si raufacatorii nu sunt facuti pentru a-i face lui rau si de a-l convinge ca este periculos sa traverseze strada.

(Achizitionarea limbajului si a semnificatiei)

Proprietatile procedeelor interpretative

Intrebuintarea termenului 'reguli' (sau norme, legale sau extralegale) in viata cotidiana semnifica in general un ansablu de reguli de 'prescriere' si de 'proscriere'. Am invatat aceste norme, 'reguli de suprafata'. In acest studiu noi discutam despre normele din viata cotidiana si in regulile metodelor stiintifice in timp ce regulile de suprafata legale si extralegale guverneaza comportamentul cotidian.

Etnometodologia = studiul procedeelor interpretative si regulilor de suprafata in practicile sociale cotidiene si in activitatile stiintifice.

Cercetarea stiintifica atesta la data conceptiilor ideale sau strategice implicate urmate de cercetatori (individual sau sustinuti de diferite scoli). Paradigmele 'stiintei in general' apar in diferitele discipline pentru a defini metodele de cercetare aplicabile in timp si pentru a reuni proprozitiile posibile.

M. Polony l-a demonstrat, reusita cercetarii omului de stiinta depinde de o cunoastere tacita sau nedefinita care nu poate fi articulata in regulile de suprafata. In acelasi timp, procedeele interpretative in viata cotidiana si in cercetarea stiintifica nu sunt 'reguli' in sensul de programe sau de practici generale. Dimpotriva, procedeele interpretative sunt parti integrante ale tuturor anchetelor si manifesta totodata proprietati demonstrate empiric. Ei dau membrilor unei societati sfaturi sub numeroasele comportamente posibile si le sugereaza astfel un sens de structura sociala (sau in cadrul activitatii stiintifice o orientare intuitiva spre un domeniu de cercetare posibil).



Noi plecam de la principiul ca regulile interpretative si de suprafata guverneaza stiinta, in general astfel ca ele sunt un comportament social cotidian. Membrii societatii sunt obligati sa produca si sa utilizeze descrieri acceptabile ale mediului lor; (descoperirile stiintifice ale descrierilor inteligibile), stiintele descopera descrierile inteligibile si juste ale aspectelor realitatii sociale.

In practica metodele stiintifice ghideaza conceptia pe care o are cercetatorul regulilor de suprafata in 'stiinta in general'.

Nu se poate cere unui copil sa inteleaga si sa utilizeze reguli de suprafata cu atat mai putin cu cat el nu dobandeste un sens de structura sociala.

Achizitionarea regulilor limbajului este similara cu achizitionarea normelor, ambele implica procedee interpretative. Copilul trebuie sa invete a asocia o regula (norma) unui eveniment sau un caz particular care poate sa se abata de la regula generala.

Membrii unei societati trebuie sa invete sa atribuie o semnificatie mediului lor pentru a putea stabili raporturile dintre regulile de suprafata si cazurile particulare.

Procedeele interpretative sunt deci, proprietati invariabile si sunt necesare pentru a atribui o semnificatie regulilor pe care sociologii le numesc 'norme'.

Regulile de suprafata necesita deci, o identificare si o cunoastere a elementelor particulare care poarta semnificative si utile reguli, date pentru a intelege comportamentele concrete.

In consecinta toate regulile de suprafata au o structura deschisa in raport cu un ansamblu de semnificatii limitat pana in momentul in care ele sunt asociate cazurilor particulare prin procedee interpretative.

A asocia procedeele interpretative si regulile de suprafata necesita un model general similar muncilor lui Chowsky pe gramatica generativa sau transformationala. Procedeele interpretative prepara si mentin rationament si actiune intr-un mediu de obiecte in functie de o viziune a lumii legata de cultura si de regulile de suprafata scrise si 'cunoscute de toata lumea'. La fel cum gramatica generativa nu este un model pentru un interlocutor sau un auditor, dar e un punct de plecare pentru a arata cum veritabila utilizare este posibila, ideea unei structuri sociale generative sau praxiologice nu este un model pentru membrii destul de socializati ai unei societati dar o tentativa pentru a arata:

1) Cata achizitionare de proceduri interpretative este necesara intelegerii actiunii cotidiene de catre membrii societatii

2) In ce fel membrii societatii si cercetatorii lor atribuie descrierile structurale tuturor formelor de organizare.

Cunostinta noastra despre natura procedeelor interpretative este limitata. Noi tindem sa dam aici o lista completa a proprietatilor lor, dar pentru a facilita discutia ulterioara noi ne oprim pur si simplu sa descriem unele dintre ele.

1. Reciprocitatea perspectivelor

Schutz descrie aceasta proprietate ca:

a) idealizarea de catre membrii a punctelor de vedere care permit interlocutorului sa presupuna ca fiecare ar fi avut aceeasi experienta a scenei, daca ei ar fi schimbat locurile.

b) pana la o mai ampla informatie (sau proba contrara) interlocutorul si auditorul presupun ca fiecare pot sa nu tina socoteala, dar imediat diferentele in modurile lor personale de a da o semnificatie activitatii lor cotidiene. Fiecare poate interpreta intr-un context particular. Corolarul la aceasta proprietate este ca membrii presupun ca altii presupun despre ei ca descrierile lor vor corespunde caracterelor inteligibile si identificabile ale unei lumi pe care o cunosc toti si pe care o accepta.

Interlocutorul presupune ca auditorul asculta ceea ce el vorbeste intr-un mod iteligibil si identificabil, el isi imagineaza de asemenea ca descrierile sale sunt acceptabile si vor fi primite de auditor.

Auditorul presupune ca interlocutorul a banuit aceasta proprietate despre el si este gata sa adopte comportamentul tacit (dar sanctionat) de a avea aerul ca 'a inteles' despre ce se vorbeste.

2. Ipopteza lui 'etc.'

A spune ca interlocutorii si auditorii confirma intelegerea lor reciproca, simultana implica dezavantajul unei reciprocitati de perspectiva. Garfinkel arata ca a se intelege implica pentru interlocutor si auditor a-si asuma existanta interpretarilor comune.

Toleranta in ceea ce privesye un discurs considerat ca nefiind evident sau neavand nici un sens depinde de alte proprietati.

Ipoteza lui 'etc.' detine functia importanta de a permite lucrurilor sa fie intelese in ciuda ambiguitatii si impreciziei lor, precum tratarea cazurilor particulare ca suficient de pertinente sau semnificative pentru a putea identifica elementele descrieri.

Ceea ce este important si in ceea ce consta ipoteza lui 'etc.' este dependenta elementelor particulare ale limbajului (termeni lexicali, fraze, expresii idiomatice etc.) si tratarea paralingvistica a schimburilor pentru a 'ordona cursul si semnificatia conversatiei.'

3. Formele normale

Prin a mentiona reciprocitate a perspectivelor si ipoteza lui 'etc.' se subintelege existenta anumitor forme normale de discurs si de aparente pe care membrii unei societati se sprijina pentru a da o semnificatie mediului lor.

Astfel, in timp ce reciprocitatea perspectivelor este pusa la indoiala, interlocutorul/auditorul va face eforturi pentru a normaliza decalajele presupuse ().

4. Scrisul retrospectiv al momentului

In conversatiile de rutina interlocutorii si auditorii asculta propozitii ulterioare care le permit sa decida ce semnifica ele. Interlocutorii si auditorii presupun ca ceea ce isi spune unul celuilalt va putea la un moment dat sa detecteze un anumit numar de 'forme normale:' in intonatia vocii, aparenta fizica, expresiile fetei, cauza si efectele, inceputul si sfarsitul povestilor, jocurile etc.

Raspunsurile pe care le dau adultii la 'de ce?'-ul copilului despre viata cotidiana  ne indruma pe ideea pe care acesti adulti o au asupra structurilor sociale simplificate.

Cum a sugerat McNeill la debutul studiului sau asupra limbii, capacitatea copilului de a intelege subtilitatile organizarii sociale va necesita transformari adulte de semnificatii.

Copilul este obligat sa recentralizeze veritatea aparentelor, de exemplu: cand i se spune ca ceva este peste si ca acela seamana cu o bomboana. Noi doar speculam problemele desfasurarii achizitiei de procedee interpretative si de reguli de suprafata.

Noi nu avem nici o informatie empirica solida, nici  chiar formulare teoretice imaginative, trebuie deci discutate procedeele interpretative din punct de vedere al adultului.

5. Reflexivitatea discursului 'talk'

Discursul este reflexiv pentru oameni pentru ca el este considerat esential conditiilor normale de comportament.

Cadenta schimburilor verbale si frecventa tacerilor si a 'euk, euk'; 'eu vad', 'ah', etc. ghideaza interlocutorul si auditorul la o serie de schimburi.

Pentru a decide continutul discursului observatorul trebuie sa utilizeze aceste caractere reflexive pentru a identifica o scena sau mai multe ca fiind normale.

Discursul da oamenilor indicatii apropos de evenimente. Garfinkel remarca ca discursul este o caracteristica constitutiva a tuturor situatiilor, pentru ca oamenii conteza pe prezenta sa pentru a indica daca 'totul merge bine'.

Oamenii utilizeaza in egala masura discursul ca un element prestabilit de un ansamblu de activitati pentru a descrie organizatia acestui ansamblu.

6. Vocabularul descriptiv integrandu-se expresiile repertoriale

Propunand dintre alte caractere reflexive proprietatea procedeelor interpretative, noi am utilizat rezultatul lui Garfinkel: oamenii nu repun in chestiune existenta si utilizarea unui vocabular decriptiv pentru a relata legaturile informationale si de activitate astfel ca acest vocabular constituie o parte de experienta descrisa.

Vocabularul ordona experienta. Dar experientele in curs sau in studiu de a se modifica dobandesc elemente de vocabular putand fi regasite in ele informatii indicate de elemente selectate ale vocabularului original.

Garfinkel ia cataloagele bibliotecilor drept exemplu a unui caracter reflexiv. Titlurile utilizate pentru a indexa cu usurinta cercetarea si apartin vocabularului de experienta pe care il descriu.

Un catalog este deci terminologia experientelor pe care el le descrie. Eforturile creatoare ale copilului pentru a construi o realitate sociala, sau o structura sociala si o gramatica provin dintr-o conceptie simpla a ordinii care apare o data cu diferitele etape ale achizitionarii de proprietati, de procedee interpretative si de reguli de gramatica a structurii profunde.

Achizitionarea de procedee interpretative este o conditie necesara socializarii oamenilor si animalelor. Conditiile suficiente in utilizarea limbajului si regulilor interpretative intr-un context concret presupun:

a) achizitionarea de reguli copilaresti

b) procedee interpretative contand in indicatiile ghidate de comportament intr-un context social. Astfel oamenii isi dau continuu indicatii in ceea ce priveste intentiile lor, natura lor sociala, biografia etc.

Procedeele interpretative furnizeaza perpetuu indicatii participantilor la o interactiune sociala astfel ca se poate spune ca ele programeaza mutual actiunile in cursul unei sume. Tot ceea ce in fiecare membru al societatii este transmis ca parte integranta a socializarii sale normale este stimulat prin scena sociala, dar nu exista o programare automatica.

Pentru participanti, procedeele interpretative devin indicatii care permit interpretarea aparentei comportamentelor, miscarile fizice, obiecte, gesturi.

Achizitionarea progresiva de procedee interpretative si de reguli de uz este manifestata in raporturile copii - adulti si in raporturile copiilor intre ei. Copiii repeta continuu achizitiile lor structurilor sociale in acelasi mod in care adultii repeta o piesa sau traduc o piesa.

A vorbi de caracterele reflexive ale discursurilor revine la a spune ca proprietatile procedeelor interpretative sunt reflexive pentru ca necesita membrilor societatii pentru a se orienta:

                        a) in prezenta dar nu in contact cu altii;

                        b) in timpul punerii fata in fata sau in timpul unei convorbiri telefonice;

                        c) in absenta contactului cu altii.

Proprietatile procedeelor interpretative dau oamenilor un sens de ordine sociala in cursul unei perioade de viata solitara, dar ele sunt parti integrante ale unui veritabil contact cu altii.

In conversatie sau in absenta ei, caracterele reflexive ale procedeelor interpretative intervin pentru a da oamenilor un feed-back perpetuu concentrand sensul practic.

In consecinta, caracterele fizice ale mediului, prezenta sau absenta omului, existenta sau nu a unei conversatii si caracterele acesteia, toate acestea contribuie la a da in permanenta participantilor indicatii pentru a se orienta si a decide actiunile si educatiile potrivite.



149 Robert A. Nishet: The Sociological Tradition, NY, Basic Books, 1976, p. 17

150 Robert A. Nishet: Op. cit., p. 17

151 Desi  nu  exista  ca  un corp stiintific coerent constituit sub acest nume incepand cu Congresul Asociatiei

Sociologilor Americani din 1967 a devenit o prezenta prin eforturile de a deplasa obiectul cercetarii sociale de la how much (cat de mult ?) la how good (cat de bine ?) in climatul general pentru social change (transformarea  sociala); respectiv trecerea de la empirismul sociografic la o sociologie reflexiva. Pragmatismul american a creat sociologiei o "imagine aristocratic intelectualista", care este categoric contrazisa de amploarea problemelor care nu mai pot fi "invinse doar prin practicism", chiar daca unul eficient. Ele cer o intelegere a radacinilor (M.C., p. 219). O imagine globala despre geneza "sociologiei radicale" (care nu are nici azi o doctrina, un sistem conceptual si o metodologie proprie) se poate forma parcurgand lucrarea de 500 de pagini intitulata "Radical Sociology" si editata de J. David Colfax, Jack L. Roach (ed.) , New York - Londra, Basic Books, 1971

152 R. Turner (ed.): Ethnomothodology, London, Penguin Education, 1974, p. 16-17

153 R. Turner (ed.): Op. cit., p. 18

154 I. Ungureanu: Introducere in sociologia contemporana, Bucuresti, p. 268

155 J. D. Douglas (ed.): Understanding everday life, Toward the reconstruction of sociological Knowledge,

London, Routlege &Kegan Paul 1971, p. 289

156 La repartizarea  prescolarilor  in  grupe, educatoarele selecteaza, din complexul de "abilitati" ale copiilor

numai pe acelea care sunt relevante pentru precesul de invatamant. Criteriul demografic se subordoneaza unor exigente de ordin pragmatic care devin standarde rationale "numai cand sunt vazute in contextul motivelor pragmatice ale educatorilor" (K. Leiter, p. 75)

157 K. Leiter: A primer on Etnomethodology, Oxford-New York, Oxford University Press, 1980, p.218-225

158 K. Leiter:  Op. cit., p. 28-29

159 R. Turner: Op. cit., p. 25

160 H. Garfinkel: Op. cit., 1967, p. 54

161 A. Cicourel (ed.): Language Use and School Performance, 1974, p. 225-232

162 R. Turner (ed.): Op. cit., cap. E. Bitner, p. 75

163 R. Turner (ed.): Op. cit., pag. 109-128

164 R. Turner: Op. cit., p. 85-96

165 A. W. Gouldner: The Coming Crisis of Western Sociology, London, Heiemann, 1971, p. 394












Document Info


Accesari: 3645
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )