Tristetea ca valoare absoluta
Traim īntr-o lume īn care, cīnd esti prosper si bine hranit, poti avea sentimentul ca totul e relativ, ca toate valorile sīnt consensuale si negociabile. Ca valori umane ca mila, suferinta, credinta, dragostea chiar, nu sīnt altceva decīt patetisme ieftine sau clisee culturale de mult uzate. Ca a 17217y249r rta este ironie si experiment perpetuu, joc cu concepte la rīndul lor negociabile. Ca Dostoievski este un mare scriitor pentru ca un numar de oameni au decis acest lucru printr-un fel de vot (fie el si cenzitar). E o lume a spectacolului si-a virtualitatii, a depeizarii si-a selectiei naturale īn toate zonele imaginabile: supravietuiesc acele branse ale stiintei care atrag mai multe fonduri pentru cercetare, acele genuri de filme care aduc mai mult profit, acele tipuri umane care se adapteaza mai bine lumii usoare, vesele si apocaliptice prin care trecem ca-n vis.
Cu toate acestea, fiecare pastram reziduuri - un fel de organe atavice, ar zice unii - de valori care nu sīnt cu adevarat negociabile. Desi pentru altii ele ar putea sa nu reprezinte nimic, pentru mine ele sīnt indiscutabile si absolute. Sīnt cele care ne provoaca reactii adevarate īn fata adevaratelor realitati. Cele care ne situeaza, macar cu o parte din fiinta noastra, de partea adevarului. Pot negocia viata lui Rick din "Casablanca", desi soarta lui ma emotioneaza profund, pentru ca īnca mai discern īntre fictiune si adevar. Pot negocia viata si destinul pasagerilor de pe Titanicul ce se scufunda, maiestuos, pe cītiva metri pa-
trati de ecran. Pot la o adica sa admit si consensuali ta-tea valorii agoniei lui Ivan Ilici. Ce nu pot accepta niciodata e ca viata apropiatilor mei, a semenilor mei ar putea fi "relativizata". Degetelul mic al fetitei mele valoreaza pentru mine cīt lumea si nu e o valoare pe care s-o pun īn discutie.
Adevarul nu e nici ironic, nici experimental. Marile carti ale lumii sīnt carti īntunecate si grave, care folosesc inclusiv ironia si experimentul īn sensul acestei seriozitati esentiale, acestei responsabilitati īn lipsa careia esti un simplu literator. Privesc cum cohorte de autori alearga dupa subiecte cīt mai strident "interesante". Cum au succes carti care sīnt īn mod evident inutile, care tin un sezon, care nu spun nimic nici despre autorul lor, nici despre mine, nici despre lume.
Voi folosi cuvīntul "sfīsietor" pentru ceea ce vreau sa povestesc īn continuare. Mi-l asum, asa cum īmi asum puterea cuvintelor vechi si uitate ale literaturii, ramase, ca niste materiale stralucitoare dar demodate, īn vreun pod īntunecat al limbajului. Pentru ca nu īntr-o teleno-vela sau īntr-un film indian, unde se varsa suvoaie de lacrimi la fel de superficiale si false ca si veselia experimentului intelectualist, am vazut toate acestea, ci īn singura si binecuvīntata noastra realitate, care nu e vis, nici speculatie, nici joc cu margele de sticla. Am fost de curīnd invitat, īntre alti colegi īntr-ale scrisului, sa apreciez textele literare ale celor mai talentati mici autori din casele de copii din īntreaga tara. Toti trecusera de fazele intermediare si se pomenisera, cei mai multi pentru prima data, īn Bucuresti, īn fata unui juriu de adulti straini care trebuiau sa le hotarasca soarta. Pentru ca patru dintre cei vreo treizeci cīti au intrat, instruiti īn prealabil sa fie cīt mai degajati, īn sala concursului, aveau sa devina copii "īnstariti", beneficiari ai unor burse de mai multe mii de euro. Ce sa spun? Am fost cīnd va aproape zece ani profesor de scoala generala īntr-un cartier foarte modest,
|
