Care sint gindurile si aspiratiile unei cinematografii la iesirea dintr-o lunga dictatura

Care sīnt gīndurile si aspiratiile unei cinematografii la iesirea dintr-o lunga dictatura? Cu ce o lasa atītia ani de "nu spune asta" si "nu arata aia", de "epopee nationala" si de "oglindire a realizarilor noastre", de mistificare si cosmetizare, de tabuuri si vaci sacre? Cu o nevoie profunda de normalitate? Cu o dorinta arzatoare de a recupera īncrederea si respectul publicului? Cu o pornire irezistibila de a spune adevarul? Aiurea. Īn realitate, toate astea o lasa cu o pornire irezistibila de a spune "p**a" si "p***a". Cu o dorint& 838s182i #259; arzatoare (desi nerecunoscuta) de a se transforma īntr-o industrie de film porno. Cu o nevoie profunda de a se descarca pe cineva. E omenesc, daca stai sa te gīndesti. O fi fost chiar necesar, adica terapeutic. Partea proasta este ca acel cineva pe care s-au tot descarcat regizorii - din banii nostri - am fost tot noi.

Mama, ce-am putut sa vedem īn ultimii 16 ani! (si īnca nu s-a terminat.) Nu vreau sa spun ca a fost īntotdeauna neplacut. O, ce bucurie mi-a adus descoperirea recenta a "primului film particular din Romānia" - sobolanii rosii (1991) de Florin Codre -, care-mi scapase la vremea lui! Ce veselie e acolo! Cum se simte euforia realizatorilor - satisfactia ametitoare, revansarda, de a putea baga īntr-un film romānesc atītea scene sexy si atītea demonstratii de arte martiale cīte poate duce (indiferent daca au sens īn poveste sau nu), de a face un film la fel de misto ca alea care, circulīnd de la posesor de video la posesor de video, ne mai luminasera putin lunga noapte a anilor '80! Vazīnd filmul, am intrat īn spiritul ala; nu atīt de tare īncīt sa-mi doresc sa ma īntorc īn 1991, dar oricum... Dupa cum cred ca pot sa intru īn spiritul care a facut posibile filme ca Miss Litoral si A doua cadere a Constantinopolului (totusi nu atīt de tare īncīt sa-mi doresc sa le mai vad). Cronica Eugeniei Voda la A doua cadere (1993) s-a intitulat "Ţītele Loredanei" - o sinteza inegalabila a calitatilor filmului si, mai mult decīt atīt, a cuceririlor cinematografiei romānesti libere. Pare putin, dar acest pas mic pentru omenire poate fi privit ca un pas mare pentru om - pentru omul Mircea Muresan, regizor veteran: dupa ce te-ai īnabusit atītia ani ba īn "Cojocul Vitoriei Lipan", ba īn "suba lui Horea", parca e ceva sa treci la "Ţītele Loredanei". Parca respiri altfel, nu? Dintr-odata, toata lumea de prin filmele romānesti facea sex. Pīna si "liceenii" lui Nicolae Corjos faceau sex (īn rest erau la fel de insipizi ca īnainte). Nici o actrita īncepatoare nu scapa neviolata - daca nu īn primul ei film, atunci īn cel de-al doilea. Nici stefan Iordache nu scapa neviolat - de Mircea Albulescu, īn Cel mai iubit dintre pamīnteni (1993).

Cu totul altfel si-a folosit libertatea un cineast ca Mircea Daneliuc: "Cu o frenezie a libertatii socanta, agresiva, un cineast īi arunca īn fata unei lumi - lumii lui - cele mai incomode, mai rusinoase si mai devoratoare obsesii ale ei." Asa scria Eugenia Voda despre Patul conjugal, satira apocaliptica a lui Daneliuc, care tocmai se lansase pe 26 ianuarie 1993 - de ziua lui Ceausescu. "Publicul nostru asista - participa - la Patul conjugal ca la un fel de sedinta de terapie nationala! Evident, fiind vorba de Daneliuc, o terapie de soc... Lumea noastra apare īn toata splendoarea si mizeria ei, ca un mare balamuc sau ca o succesiune teoretic infinita - balamuc peste balamuc peste balamuc..." Foarte adevarat. Patul conjugal ramīne unul dintre filmele-cheie ale epocii lui; avīntul lui distructiv-purificator poate si acum sa te amuteasca - are ceva din grandoarea si din oroarea unui autodafé. Problema este: de cīte ori se poate repeta, cu succes, un asemenea act? Cīte apocalipse valabile poate sa produca o cinematografie? Cīt poate sa dureze pīna cīnd "terapia nationala" (de soc, neaparat de soc) īncepe sa aduca a terapie personala - regizor-de-film-da-totul-afara? Cīt e de cinstit din partea regizorilor sa puna īn cīrca Romāniei inclusiv faptul ca filmele lor despre Romānia devin din ce īn ce mai greu de suportat? Īn fine, noi ce vina avem? Īn filmele de dinainte de Revolutie ni se vorbea despre patrie pīna ne iesea pe nas. si despre ce ni se vorbea acum, la fel de insistent? Despre patrie. Aceeasi pisalogeala, dar cu semn schimbat; "Cīntarea Romāniei" pe invers. Misto schimbare! De exemplu, Raport despre starea natiunii (2004) se deschide cu o rafala de mascari la adresa unor mituri nationale: Eminescu era nustiucum, Ana mesterului Manole era o curva, miorita din Miorita era tot o curva s.a.m.d. Autorul Raportului, Ioan Carmazan, se vede, probabil, ca un fel de desperado sacrileg si iluminat; e clar ca e mīndru de blasfemiile lui. Dar astea nu sīnt blasfemii, sīnt doar mascari care-si dau importanta. Sau, mai bine zis, sīnt blasfemii, dar īn cu totul alt sens - poate singurul sens īn care se poate vorbi de blasfemie īntr-un domeniu ca filmul. Īn fond, nu exista medium mai "lumesc" decīt cinematograful (ma rog, nu exista pīna la aparitia televiziunii, ale carei īnclinatii si deprinderi fac ca pīna si cele mai corupte filme sa para, prin comparatie, obsedate de transcendenta) si, daca o cinematografie e obligata sa aiba ceva sfīnt, acel ceva sīnt banii - mai ales daca ei provin si din buzunarul meu.

Īnca o observatie: se presupune ca blasfemia, īn arta, e un sport al tinerilor. Se presupune ca ei sīnt cei care tind sa vada īn jurul lor numai dogme care se cer atacate, numai false pudori care trebuie scarmanate. Ei bine, īn filmul romānesc postrevolutionar lucrurile au stat taman invers: īn general, veteranii au fost cei care "si-au bagat" si "si-au scos". Dupa atītia ani, s-au pomenit brusc ca pot sa arate orice - si nu si-au mai revenit. Īn esenta, au continuat sa faca filme ca sa-i socheze pe sotii Ceausescu. si tinerii au fost, de regula, cei care au spus: "Alo! Ne iertati ca va deranjam, si nu ca ce faceti dumneavoastra n-ar fi sanatos, dar n-ar fi cazul sa se faca si alte chestii? De exemplu, filme? Apropo, sotii Ceausescu nu prea se mai socheaza: sīnt morti de mult".