amarcord
regizor:
Federico Fellini
operator: Giuseppe Rotunno
costume: Danilo Donati
muzica: Nino Rota
monteur: Ruggero Mastroianni
Distributia:
Bruno Zanin (Titta Biondi)
Pupella Maggio (Miranda Biondi,
mama lui Titta)
Armando Brancia (Aurelio Biondi,
tatal lui Titta)
Nando Orfei (Patacca, unchiul lui
Titta)
Magali Noel (Gradisca, frizer)
Oscar (1975) - Cel mai bun film
străin
Golden Globe (1975) - Cel mai bun
film străin , nominalizat
Oscar (1976) - Cel mai bun regizor
, nominalizat: Federico Fellini
Oscar (1976) - Cel mai bun scenariu
original , nominalizat: Federico Fellini
Un orasel italian, aproape de mare,
anii '30, la inceputul ascensiunii fascismului. Tinerii din localitate vor fi,
de-a lungul unui an, protagonistii unor intamplari fara egal, ce le va marca
existenta. Fellini semneaza nu numai un film autobiografic, despre anii
tineretii petrecuti la
"Filmul vrea sa faca portretul provinciei italiene, nu numai al celei de odinioara, ci si al celei de astazi. Sunt putin contrariat cand aud s 11111c29l punandu-se ca unul sau altul dintre filmele mele este autobiografic. Mi se pare o definitie restrictiva. Initial spuneam tuturor: Atentie Amarcord nu inseamna imi amintesc, ci este un fel de sunet cabalistic, un cuvant seducator, o marca de aperitiv! Stiam ca a permite o lectura autobiografica ar fi o mare greseala. Initial am vrut sa intitulez filmul Viva Italia! dar mi s-a parut prea misterios sau prea didactic. Apoi m-am gandit la Il Borgo, in sensul de burg medieval inchis, lipsit de informatii si de contacte cu ceea ce e nou. In cele din urma mi-a venit cuvantul Amarcord. El nu traduce altceva decat sentimentul ce caracterizeaza acest film: un sentiment funebru de izolare, de visare, de toropeala, de ignoranta" Fellini." - Federico Fellini - 1973.
Il Casanova
regizor:
Federico Fellini
scriitor: Giacomo Casanova
scenarist: Federico Fellini,
Bernardino Zapponi
compozitor: Nino Rota
operator: Giuseppe Rotunno
monteur: Ruggero Mastroianni
Federico Fellini, spirit mai mult
laic decât religios, este preocupat de cazurile individuale, deseori
patologice, de probleme ideologice si morale, tratate cu o fantezie bogata,
cuceritoare, cu note de irationalism, îmbinând observatia realista si critica
sociala cu o viziune poetica asupra lumii. Opera lui cinematografica poate fi
considerata un portret moral si psihologic al Romei, al Italiei, o epopee, o
fresca a sufletului latin, a spiritului latin, deseori tratate în ton grotesc,
cu ironie, dar si cu întelegere. Ipostazele "eternului masculin" sunt frecvent
evocate în filmele sale, cu variatiuni, aceea de aventurier, de cuceritor.
Giovanni Giacomo Casanova de Seingalt (2. 04. 1725 - 4. 06. 1798) este nu numai
una dintre numeroasele concretizari ale acestei stari arhetipale, de
aventurier, de cuceritor ce se manifesta printr-o irezistibila atractie spre
partenera, "eternul feminin", spre ipostazele acesteia, fizice sau metafizice,
o partenera ocazionala, o partenera ideala. Si aceasta cautare a partenerei
ideale, în speranta unei posibile refaceri a întregului originar, a armoniei
originare, "androginul", o faptura fabuloasa, bisexuata, pedepsita de zei prin
despicarea în doua, datorita trufiei, a hybrisului, mit folosit de Platon
pentru teza sa alegorica din Banchetul, capata accente dramatice, sensuri si
semnificatii tragice. Casanova, venetian, este un Don Juan si face parte din
familia marilor nelinistiti, a aspirantilor spre absolut. A dus o intensa viata
de aventurier. A colindat prin întreaga Europa si a cunoscut oameni de vaza,
scriitori, artisti, suverani, dar si oameni de rând. Un bun cunoscator al
clasicilor, a tradus o parte din Iliada lui Homer. Autor, întrucâtva fecund, a
scris în limbile italiana si franceza. Printre altele, este autorul unui amplu
roman, Icosameron sau povestea lui Eduard si Elisabeth, care au petrecut 80 de ani
la meganieri, locuitorii bastinasi ai protocosmosului în interiorul globului
nostru, al unor Anecdote venetiene, militare si amoroase, din secolul al
XIV-lea sub guvernarea dogilor Giovanni Gradenigo si Giovanni Dolfin, în limba
italiana, si tot în italiana, o istorie a Venetiei prerenascentiste si Istoria
revolutiilor din Polonia. Este cunoscut însa pentru celebrele si popularele
sale Memoires (Povestea vietii mele) scrise în limba franceza între anii 1791
si 1798, care cuprind existenta sa aventuroasa si experientele sale,
convingerile sale, si care se remarca printr-o cunoastere si descriere a
moravurilor epocii. Casanova (1976, Italia), cu titlul în original Il Casanova
di Federico Fellini, este o lectura moderna a Memoriilor. Federico Felllini nu
pune accentul pe poveste, pe întâmplari, pe peripetii, pe aventuri, ci pe jocul
subtil, imprevizibil, contradictoriu al lumii interioare a personajului sau,
sugerând nu ceea ce este aparent si trecator, ci ceea ce este esential si
etern. De aceea, notele de galanterie, de frivolitate sunt eliminate în filmul
lui. Ca si în cazul altor personaje, de exemplu Marcello Rubini din La Dolce
Vita, Guido Anselmi din 8 1/2 sau Fred din Ginger si Fred etc., Casanova
este genul de individ uman framântat, bântuit de îndoieli si asteptari, angajat
pe un traseu al cunoasteri si autocunoasterii. În fond, prin Casanova, Federico
Fellini coboara în eul sau fantezist si capricios, nelinistit si
vizionar. O memorabila interpretare a protagonistului realizeaza actorul canadian
Donald Sutherland. Si Mario Monicelli a realizat un film despre faimosul
aventurier si cuceritor, Casanova 1970 (1972, Italia), tot o lectura moderna a
Memoriilor, dar într-o ambianta contemporana, pe fundalul unei viziuni
caricaturale a regimurilor totalitare, intolerante. (Mircea Dumitrescu)
Cine nu a auzit vreodata de Giacomo Casanova? Dar de Federico Fellini? În fine, cine nu a auzit de "Casanova di Federico Fellini"? Îmbinarea perfecta a talentului în forma pura cu idealismul unei firi romantice, surprinse într-o pelicula nemuritoare, o metafora sincera, realista si plina de fast în spatele careia se afla cel mai mare regizor italian al tuturor timpurilor: unicul si nemuritorul Maestru. Filmul a obtinut, în 1977, o nominalizare la premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat, si a câstigat distinctia suprema la categoria "Cele mai bune costume". Este de remarcat prestatia tânarului actor (la acea vreme) Donald Sutherland, în rolul lui Giacomo Casanova.
Realizat initial pentru televiziune, filmul foloseste o orchestra simfonica drept metafora a omenirii, explorând bucuriile, frustrarile sau momentele de triumf ale membrilor acesteia. Dirijorul, pe post de demiurg, se confrunta cu revolta instrumentistilor.
În câteva cuvinte: 49 de filme (creditate) la care a lucrat
ca scenarist, 24 de filme pe care le-a regizat, 44 de filme în care a jucat,
le-a produs, a facut voce, a fost regizor second etc., a fost nominalizat de 12
ori la Oscar si a câstigat sapte. A primit alte 49 de premii (BAFTA, Blue
Ribbon, Bodil, Cannes, Cesar, David di Donatello, Directors Guild of America,
European Film, Film Society of Lincoln Center, French Syndicate of Cinema
Critics, German Film, Griffoni Film, Italian National Syndicate of Film
Journalists, Moscow International, Venice Film etc.) si a mai avut înca zece
nominalizari.
Filmografie selectiva (ca regizor); Luci del Varieta (1950 - cu Alberto
Lattuada); Lo Sceicco Bianco (1951, doua parti); I Vitelloni (1953); L'amore in
Citta (1953); La Strada (1954 - Oscar, Best foreign language film); Il Bidone
(1955); Le Notti di Cabiria (1957 - Oscar, Best foreign language film); La
Dolce Vita (1960 - Oscar, Best costume design); Boccaccio '70 (1962); 8 1/2
(1963 - Oscar, Best foreign language fim/Best costume design); Giulietta degli
Spiriti (1965); Histoires extraordinaires (1968); Satyricon (1969); I Clowns
(1970); Roma (1972); Amarcord (1973 - Oscar, Best foreign language film);
Casanova (1976 - Oscar, Best costume design); Prova d'Orchestra (1978); La
Citta delle Donne (1980); E la Nave Va (1983); Ginger e Fred (1986); ;
Intervista (1987); La Voce della Luna (1990)
La cita dela donne
Sa
vorbesti despre abisurile unei fiinte umane, ale unui om este ca si cum ar
trebui sa reinventezi un nou limbaj, dar sa vorbesti despre femeie - nu despre
femei - este mai mult decat imposibil. Acest lucru il incearca Fellini in acest
film, instrumentand camera de filmat, cu ajutorul imaginilor. O lume
fascinanta, iluzorie, nedefinibila...lumea femeilor...
Snŕporaz (interpretat magistral
de Marcello Mastroianni, actorul fetis al lui Fellini, alter-egoul sau),
undeva intr-o calatorie intr-un tren alaturi de o fermecatoare femeie, cade in
lumea onirica a visului, intr-un oras al femeilor, unde lumea ambigua,
fermecatoare, opulenta, sensibila, revoltatoare a femeilor face recurs la
experientele barbatului ca paradigma in relatia cu femeia.
Elena (interpretata de Anna
Prucnal), femeia din tren (interpretata de Bernice Stegers), femeia pe patine
cu rotile (interpretata de Donatella Damiani), motociclista (interpretata de
Jole Silvani), Onlio (interpretata de Fiammetta Baralla), militanta feminista
(interpretata de Helene Calzarelli), femeia sirena din San Leo (Gabriella
Giorgelli) sunt doar o parte din cele o mie de fete ale femeii, fiecare fiind o
iluzie, o fantasma, un element seducator al idealului feminin.
Femeile din acest film
fellinian sunt o cursa, un amalgam, o galagie universala care nu rimeaza decat
intr-un portativ al cuplului barbat-femeie, un abis care nu se regaseste decat
intr-o economie a semnificatiei barbat-femeie, o iluzie si o fobie in contextul
"badaraniei masculine", a lipsei de atentie sau sensibilitate.
Fellini nu se dezminte nici
in acest film...un film despre fantasme, iluzii, varietate, abis, intunecime,
lumini ale rampei, interior, uitare, regasire.
Un film despre freamatul
femeii, despre nevoia ei de a se defini...prin barbat, prin amor, prin
emotie...
Primul film al lui Federico Fellini a carui regie a semnat-o singur a fost "Seicul alb" (1951). Dar prima sa pelicula importanta este cu siguranta "I Vitelloni" (1953). Desi foarte putin cunoscuta in afara Italiei povestea unui grup de tineri ajunsi in pragul maturitatii si obligati sa accepte si sa inteleaga noi responsabilitati avea sa inspire si alti regizori, intre care George Lucas sau Barry Levinson. Succesul international vine in 1954 cu "La Strada". Filmul reflecta fascinatia lui Fellini pentru circ, Anthony Quinn jucand rolul unui atlet. "La Strada" a castigat Oscarul pentru cel mai bun film strain, primul premiu important pentru Fellini. Acesta avea sa castige din nou statueta in 1957, pentru "Nights of Cabiria". Principalul personaj al peliculei este o prostituata cu o "inima de aur" si la fel ca si "I Vitelloni" a inspirat si alti regizori, cel mai cunoscut film de gen fiind "Pretty Woman". Majoritatea filmelor realizate de Fellini in anii '50 sunt profund marcate de realism, sub influenta lui Rossellini. Dar ruptura de clasic vine in 1960 cu "La Dolce Vita" un film care a socat si a incantat in egala masura. Desi aceasta productie mai are elemente ale stilului realist ea este inceputul celei de a doua perioade din cariera lui Fellini, marcand si inceputul unei colaborari de durata cu Marcello Mastroianni. "La Dolce Vita" este unul dintre acele filme rare care schimba atitudini si chiar impun noi termeni. Personajul principal este Paparazzo, un foto-reporter plictisit, care urmareste cu inversunare celebritatile momentului pentru acea imagine rara care sa-i aduca gloria. Numele personajului a dat nastere termenului de "paparazzi", atat de intalnit astazi. Fellini nu s-a oprit aici ci a "recidivat" cu prima sa pelicula cu adevarat personala "8 1/2". Filmul, receptat de multi critici ca autobiografic, il prezinta din nou pe Mastroianni in rolul unui regizor de film luptand cu inversunare pentru ca proiectul sau sa capete viata. "8 1/2" este plin de secvente fantastice, impletite cu realism. Personajele amintesc de cele pe care regizorul le intalnise in lumea circului, fiind indraznete si chiar dramatice. Aceasta directie a fost continuata in 1965, cand in "Juliet of the Spirits" a prezentat aventura unei casnice plictisite de monotonia cotidiana, care se refugiaza in lumea sa interioara, un univers fantastic. A fost primul sau film color si inca un succes intr-un sir ce parea fara sfarsit. Abia peste patru ani avea sa regizeze din nou, rezultatul fiind "Satyricon" (1969), chiar daca reactia criticilor si a publicului a fost mai curand de respingere, lipsind entuziasmul cu care erau primite filmele lui Fellini. Urmatoarele pelicule au suscitat la fel de multe controverse, regizorul fiind acuzat ca nu mai are energia si talentul din tinerete si ca nu face decat sa se auto-parodieze. O revenire spectaculoasa a fost "Amarcord" din 1974, un succes de public si critica ce amintea de vremurile bune si care i-a adus cel de al patrulea Oscar. In anii '80 Fellini a inceput sa lucreze tot mai putin, pe masura ce starea sa de sanatate se deteriora. Problemele fizice si mai ales cele psihice l-au facut sa fie tot mai instabil si mai plictisit. Se spune ca de-a lungul vietii ar fi avut sapte tentative de sinucidere, desi cei care l-au cunoscut mai bine sustin ca este doar o poveste rauvoitoare. A reusit sa termine in 1984 "And the Ship Sails On?" pentru ca in 1990 sa regizeze ultimul sau film, "The Voice of the Moon".
E la nave va
In iulie 1914, la bordul unui vas de lux, un grup de
prieteni si de colegi de scena pleaca sa imprastie in largul marii cenusa unei
foste mari cantarete de opera. Totul se desfasoara conform programului
stabilit, pana cand capitanul vasului decide sa ia la bord un grup de sarbi
refugiati de teama razboiului.
"Parodia comic-grotesca a lui Fellini, de inspiratie d'annunziana, e ca
totdeauna inepuizabila. Autorul da o turnura morbida estetismului stil 1900,
ghidind scenele macabro-burlesti catre o grandioasa parabola contemporana in
care sint vizate orgolii politice, lasitati diplomatice, dementa terorista."
(Dictionar universal de filme, 2002)
Federico Fellini s-a nascut pe 20 ianuarie 1920 in
Federico a ajuns cineast printr-un joc al destinului. In tinerete, a incercat
diverse meserii (clovn la circ, secretar de redactie si reporter la publicatii
umoristice, "scriitor" la niste reviste de benzi desenate importate din
Consacrarea va veni o data cu relatia sa cu Roberto Rossellini. Cunoscutul
regizor il dorea pe comicul Aldo Fabrizi, bun prieten al lui Fellini, in filmul
sau Roma, oras deschis (1945). Federico a fost intermediar intre cei doi si a
colaborat la scrierea productiei. Fellini a mai lucrat apoi cu Rossellini la
scenariul filmului Paďsŕ (1946), pe platourile caruia Federico a avut revelatia
viitoarei sale profesii: "Vazindu-l pe Rossellini lucrind, am crezut ca
descopar, pentru intiia oara, ca este posibil sa faci film in acelasi raport
intim, direct, imediat, asemenea celui al scriitorului care scrie sau al
pictorului care picteaza", declara regizorul in Fellini despre Fellini, volum
de convorbiri cu Giovanni Grazzini, tradus si la noi (Editura Meridiane, 1992).
De la Rossellini, Fellini recunoaste ca a invatat "capacitatea de a merge la
sigur, de a transforma contrastele, conditiile nefavorabile in stari emotive.
Intr-un sentiment, intr-un punct de vedere". De aici si pina la trecerea in
spatele camerei de filmat nu mai era decit un pas.
In patru decenii de activitate ca regizor de film, Fellini a semnat 20 de
lungmetraje. Primul, Luminile varieteului (1950), este realizat impreuna cu
Alberto Lattuada. Ultimul, Vocea lunii, dateaza din 1990. Pe 31 octombrie 1993,
cineastul avea sa cada victima unui atac de cord, inchizind ochii in iubita sa
Roma. In acelasi an, Fellini primise un binemeritat premiu Oscar pentru
stralucitoarea sa cariera.
Ginger e fred
Premii si selectari:
Premiul David di Donatello (1986) - Cele mai bune costume: Danilo Donati
Premiul David di Donatello (1986) - Cea mai buna prestatie masculina: Marcello
Mastroianni
Premiul David di Donatello (1986) - Cel mai bun compozitor: Nicola Piovani
Golden Globe (1987) - Cel mai bun film strain , nominalizat
Premiul BAFTA (1987) - Cel mai bun film strain , nominalizat: Alberto Grimaldi,
Federico Fellini
Premiul David di Donatello (1986) - Cel mai bun regizor , nominalizat: Federico
Fellini
Amelia Bonetti si Pippo Boticella, doi batrâni artisti de music-hall, faimosi
cândva ca imitatori ai celebrului cuplu cinematografic Ginger Rogers si Fred
Astaire, se reunesc cu ocazia unei emisiuni TV, care înseamna pentru ei ocazia
unei nostalgice calatorii în trecut... Amelia Bonetti (Ginger) e jucata de
celebra sotie a lui Fellini, Giulietta Masina, iar personajul Pippo Botticella
(Fred) e jucat de actorul fetis al lui Fellini, unii critici spun ca e chiar
un alter-egoul lui Fellini, Marcello Mastroianni. Un film nostalgic, un
film de o rara sensibilitate, un film de cinema adevarat.
Film autobiografic, cu tenta documentara, folosind ca
pretext un interviu pe care marele regizor Federico Fellini il acorda unei
echipe japoneze de televiziune, in ambianta plina de culoare a faimosului
studiou cinematografic Cinecitta din Roma. Marele Premiu al Festivalului
International de Film de la Moscova-1987.
intervista
Pentru Fellini ideea de dialog este dominanta. Unele
personaje dialogheaza deoarece simt nevoia sa comunice, sa rosteasca idei. Alte
personaje mimeaza dialogul, replicile fiind doar fluxuri verbale, clisee, prin
care nu se comunica, ci se trancaneste. Cuvântul, ca sursa a însingurarii, a
înstrainarii, a alienarii.Interviu (1987), Marele Premiu la Festivalul
International al Filmului, Moscova, este un documentar de lungmetraj, dar
granita dintre document si fictiune, dintre real si imaginar, dintre trecut si
prezent, ca stari, nu este usor de stabilit. Documentul este convertit în stare
de fictiune, de irealitate, de vis, de "a fost", de "este", de ,.va fi". Filmul
are semnificatia unei coborâri în memorie. Se observa aici, ca si în Clovnii,
fluxul memoriei, firul asociatiilor mentale, jocul, capriciile lor.
Autobiograficul este convertit, printr-o viziune poetica, pornind de la o
observatie realista, în experienta general si etern umana, în stare arhetipala.
Calatoria în studiourile "Cinecitta" este un simplu pretext. Inaugurate la 21
aprilie 1937, studiourile au fost supranumite "Hollywoodul de pe Tibru", având
initial 12 platouri, 600.000 m.p. pentru exterioare, 16 sali de montaj, 6 sali
de productie, un studio cinefonic, o instalatie pentru play-back, o sectie
pentru dublaj. Patrunderea în acest univers fascinant se contureaza, se
desfasoara si se finalizeaza ca un nemilos proces de demitizare, dar,
paradoxal, cu note de iubire, de generozitate. Nimic nu este secret. Totul este
dezvaluit. Cum se repeta, cum se construiesc decoruri, cum se filmeaza.
Importanta este prezenta a doi actori, preferatii regizorului: Anita Ekberg si
Marcello Mastroianni, filmati dupa 27 de ani de la debutul lor comun din La
dolce vita (1960). Au îmbatrânit, s-au îngrasat, vocea li s-a schimbat. Dar
sufletele lor au ramas tinere. Ele înca mai vibreaza, înca mai sunt capabile sa
se emotioneze. Si Federico Fellini face acest gest de îndepartare, mai bine
spus de smulgere a mastilor, cu regret, dar cu poezie. Un sentiment al
inevitabilei treceri, al eroziunii, al deteriorarii, al destramarii, dar cu
încercarea zadarnica de a opri timpul în loc... DOAR ARTA ESTE ETERNA - pare a
fi mesajul acestui film.
(comentariul este scris de Mircea DUMITRESCU)
La voce della luna
Ultimul film al marelui regizor Federico Fellini!
"Blândul Ivo Salvini, cu mintea suspendata între vis si realitate, crede
ca aude voci din puturile de pe câmpurile iluminate de luna, care-l îndeamna sa
porneasca în cautarea idealului de femeie care se aseamana cu luna pe care o
iubeste atât de mult. În peregrinajul sau, întâlneste personaje stranii, toate
cu o oarecare doza de nebunie: diafana Aldina de care se îndragosteste;
oboistul trasnit care locuieste în cripta unui cimitir; caraghiosul Nestor care
se uita la toata lumea de sus, sau extravagantul si grotescul Gonnella, un
prefect la pensie care crede ca descopera peste tot conspiratii. Dupa ce se
împrieteneste cu Gonnella, Salvini este numit locotenentul acestuia; împreuna
dau buzna într-o megadiscoteca apoi iau parte la o sarbatoare prilejuita de
capturarea lunii de catre o treieratoare monstruoasa. În timpul transmisiei
televizate în direct a evenimentului, toti par zapaciti de sunete, dansuri si
urlete, cu exceptia lui Salvini si Gonnella - primul pentru ca este
îndragostit, iar cel de-al doilea din prea multa teama - singurii în stare sa
înteleaga si sa respecte fascinatia si misterele noptii, iluminata de astre si
plina de tacere." (comentariul preluat de pe www.port.ro)
"Nu e pesemne o întâmplare faptul ca ultima opera a lui Fellini este La
voce della luna. Nascut si el din neîmpacarea cu societatea contemporana,
filmul pune întrebarile ultime (Ce se afla în lumea de dincolo? De ce ne-am
nascut oare?), la care evident nu exista raspuns, cerând totodata ca în jurul
nostru sa fie mai multa liniste, ca sa putem macar pleca urechea la vocile
tainice, venite din departari insondabile. Dezamagit de asurzitoarea Italie
contemporana, în care citeste o iremediabila paranoia planetara, Fellini cauta
linistea daruindu-ne o reprezentare grotesca a acesteia, ce-i are drept embleme
pregnante pe Villaggio si Begnini si drept sentiment dominant, amaraciunea.
Doar fantezia, acea galerie de caricaturi, acea înlantuire de situatii
amuzante, reuseste sa ne descreteasca fruntile. Vreau sa spun ca Fellini, care
avea deja saptezeci de ani, traia conflictul între greata de realitate si
impulsul imaginativ, sudând în magia constructiei figurative polii pereni ai
inspiratiei sale." (comentariul preluat din cartea Fellini despre Fellini
din Prefata scrisa de Giovanni Grazzini)
5 марта 1922
Болонья,
Италия - 2
ноября 1975
Остия, Италия
(убийство)
Ярый
марксист,
атеист,
открытый
гомосексуалист
и
всесторонне
творчески
одаренный человек,
Пьер-Паоло
Пазолини,
безусловно оказал
колоссальное
влияние на
мировое
киноискусство.
Родился
Пазолини в 1922
году в
североитальянском
городе
Болонья. По
окончании
Болонского
университета
преподавал
фриуланский язык
и литературу.
Обвинения в
совращении малолетних,
"голубой"
скандал,
несмотря на
последующее
оправдание,
полностью
разрушили преподавательскую
карьеру.
После
переезда в
Рим в 1950-ом
активно
работал на
литературном
поприще, в
том числе и в
написании
киносценариев.
До начала
режиссерской
карьеры Пьер-Паоло
написал
около 15
сценариев, в
том числе для
"Ночи
кабирии"
Федерико
Феллини и "Мрачный
жнец"
Бернардо
Бертолучии.
Уже дебютная
режиссерская
работа
"Аккаттоне!"
/Accatone!/ ("Нищий!", 1961),
где
обращение к
низам общества
было
выполнено в
творческой
манере
неореализма,
демонстрирует
кинематографический
гений
режиссера.
Реалистичного
погружения
"на дно"
Пьер-Паоло
добивался
новаторским
построением
фильма - своеобразная
культура
людей этого
слоя отражалась
в отдельных
эпизодах,
реалистичных
и правдивых.
В похожей
стилистике
был снят и
следующий
фильм "Мама
Рома" /Mamma Roma/ (1962).
Несмотря на
благородное
происхождение
отца,
Пазолини
духовно
ощущал себя
ближе к своей
матери,
простой
крестьянке,
считая себя
приверженцем
низшего
класса.
Отсюда и
интерес в
раннем творчестве
к
пролетариату
и пораженным
нищетой
римским
кварталам.
Первой
работой с
выраженным
обращением к теме
религии
стала
новелла
"Овечий сыр"
/La Ricotta/ из
киноальманаха
"РоГоПаГ"
(РОсселини,ГОдар,ПАзолини,
Грегоретти)
/RoGoPaG/ (1963), где
Пазолини в
острой
сатирической
манере пародировал
библейские
истории, за
что был приговорен
к четырем
месяцам
условно за оскорбление
религии.
Несоизмеримо
более серьезным
стал
"Евангелие
от Матфея" /il vangelo
secondo matteo/ (1964).
Несмотря на
всю
скрупулезность
следования
оригинальному
тексту
Святого
Матфея, фильм
с его
аллюзиями на
современную
Италию с ее
социальной
несправедливостью
и
повсеместной
нищетой во многом
стал
выражением
марксистских
идей режиссера.
"Птицы
большие и
малые" /Uccellacci E Uccellini/ (1966),
пост-неореалистическая
притча
спрягает
целостные
духовные
пласты -
церковь и
марксизм,
средневековье
и современность.
В целом фильм
представляет
собой
сборник
философских
и
юмористических
замечаний в
жизненных и
выдуманных
ситуациях.
После
Пазолини
обращается к
античным
трагедиям -
"Царь Эдип" /Edipo
Re/ (1967) и "Медея"/Medea/
(1969). Зрелые,
сложные и
многослойные,
они стали
едва ли не
творческим
апогеем,
пиком
раскрытия
дарований
режиссера.
Снятые в
перерыве
"Теорема" /Teorema/ (1968)
и
"Свинарник"
/Porcile/ (1969)
исследовали
буржуазное
общество и
высмеивали
его "темные
стороны" и
страсти.
Следующим
заметным
этапом в
творчестве становится
"трилогия
жизни" -
"Декамерон" /il
Decamerone/ (1970),
"Кентерберийские
рассказы" /I Racconti Di
Canterbury/ (1972), "Арабские
сказки" /Arabian Nights/
("Тысяча и
одна ночь", 1974),
снятые по
рассказам
Бокаччо,
Чосера и
классическим
арабским сказкам.
Веселые и
легкомысленные
истории, исследующие
грани
человеческой
сексуальности,
- ода
чувственности,
естественности
и раскрепощенности.
Многие
называли
трилогию
наивысшим
достижением
Пьера-Паоло
Пазолини.
Незадолго до
трагической
и загадочной
гибели
Пазолини
снимает свой
самый
жестокий и неоднозначный
фильм "Сало,
или 120 дней
Содома" /Salo O Le 120 Giornate Di
Sodoma/ (1975),
изобилующий
сценами
сексуальной
деградации и
насилия.
Адаптируя
роман Маркиза
де Сада к
Италии
времен
второй мировой
войны, Пазолини
трактовал
природу
фашизма не с
историко-политической
точки зрения,
а в аспекте
невымещенной
сексуальности
в самых диких
и
противоестественных
формах. Фильм
спровоцировал
грандиозный
скандал и приобрел
едва ли не
статус
культового.
Многие
критики и
зрители
отмечали, что
и вне
идеологичесеского
контекста
"Сало" -
уникальное
явление в
истории
кинематографии,
фильм
необычайной
силы
образности и
магии кадра.
(с) Виктор
Журов, 2003.
Stellet licht (2007) (Lumina tacuta) al lui Carlos Reygadas
se prezinta la festivalul de la Cannes 2007 in competitia finala, in acelasi an
in care Cristian Mungiu luase Palms D'Or cu 432 (cu un an inainte, in
2006, regizorul venise cu impresionantul Batalla en el cielo (2005). Criticii
de film l-au asemanat, din punct de vedere stilistic, al duratei...si nu numai,
cu un alt film, in aceeasi competitie de la Cannes, al regizorului Andrei
Zvyagintsev, este vorba de The Banishment (Izgnanie) (2007). Firul povestii se
desfasoara slow motion, si de aceea din punct de vedere vizual este fabulos,
reflexiv, meditativ, cuvinte putine, dialoguri compensate de tacere si imagini
feerice. Filmul ne spune povestea unui caz de adulter petrecut intr-o
comunitate de 'menoniti' din nordul mexicului... Pana la filmul asta nu banuiam
ca exista o comunitate de menoniti in Mexic (menonitii sunt emigranti nemti, cu
o etica protestanta extrem de severa, care duc o viata "old fashion",
o viata rustica polarizata in jurul unei comunitati extrem de unita). E
important intr-un fel pentru noi sa stim asta cand incepem sa vizionam acest
film. De ce mi-a placut acest film? Datorita stilului extrem de epurat al
atmosferei grav-amenintatoare si mai ales pentru ca mi-a adus aminte de unul
din cele mai uluitoare filme ale cinema-ului adevarat, de filmul Ordet
(Cuvantul) (1955) al lui Carl Theodor Dreyer... Ei bine, finalul transforma tot
filmul intr-un fel de remake la Ordet (Cuvantul) (1955), asta inseamna ca
filmul merita vazut, mai ales ca ii face dreptate cinema-ului foarte exigent,
uneori cautat (in sens d 'recherche') dar coerent si absolut impresionant din
punct de vedere vizual, care face apel la memorie si spirit; Filmul are de la
mine are 9.5
Stellet licht (2007) (Lumina tacuta) face uz de actori neprofesionisti ceea ce
da nota de un realism profund. Se poarta in ultimii doi ani asa ceva pe la
festivalurile culte de cinema. Vizionare placuta!
|
