BAZELE COMPOZITIEI

BAZELE COMPOZITIEI

1. Generalitati:

De ce un tablou, o pictura ne impresioneaza la prima privire, fata de celelalte tablouri? De ce un anumit film sau o locuinta desenata ne incanta de la primele imagini inainte de a cunoaste intriga si continutul? De ce o anumita imagine publicitara ne capteaza privirea din prima, cand celelalte lasa ochiul indiferent? De ce anumite imagini ne raman in memorie cand altele se sterg de cand le-am vazut? Care sunt secretele acestor lucrari?

Pentru a ne putea exprima, comunica, a putea impresiona prin aceste lucraritrebuie sa cunoastem tehnica limbajului elementar al imaginiilor, trebuie sa stapanim sec 242j923c retele compozitiei.

In general prin compozitie se intelege organizarea unor elemente de limbaj intr-o forma unitara.

Organizarea compozitionala se gaseste in toate domeniile creatiei: arta plastica, muzica, teatrul, filmul, coregrafia, dansul, etc.

Exista reguli de compozitie.

Primele compozitii sunt atribuite italieniilor si egipteniilor care aveau regulile lor de echilibru. Grecii au dus rafinamentul pana la a corecta iluziile optice facand coloanele ce apareau pe fundalul cerului, putin mai groase in partea de sus astfel incat sa para uniforme, vorbim de raporturi extreme si medii.

Mai tarziu se vorbeste de proportia divina, in sec.XVI se foloseau termeni de proportie continua, ca mai apoi in 1830 sa devina "sectiunea de aur".

In domeniul artelor plastice prin compozitie se intelege distribuirea in spatiul plastic a diverselor elemente de limbaj (punct, linie, forma plana, forma volumetrica, valoarea si culoarea) cu ajutorul mijloacelor de expresie specifice (contrastul, ritmul, proportia, echilibrul, simetria, asimetria, suprapunerea intr-un mod armonios, unitary si echilibrat).

Aceste reguli de sintaxa ale imaginii au ca scop principal facilitarea lecturarii imaginii, duce la cresterea puterii de comunicare. Ele sunt aplicabile in egala masura la toate tehnicile de exprimare prin imagine.

Continutul imaginii, cadrajul subiectului, unghiul de sedere apartin limbajului comun tuturor genurilor si sunt bazate pe anumite reguli de sintaxa a imaginii.

Comunicare vizula eficace.

Scopul orcarei lucrari este de a comunica cu un anumit numar de informatii cu natura sa, forma sa, umbra sa si de a transpune visual toate sentimentele si emotiile pe care le transmite acesta.

1. A comunica inseamna a spune ceva, a transmite o idée , a demonstra ceva, a impartasi o emotie sau o senzatie, a provoca o dorinta (imagine publicitara).

Trebuie ca lucrarea sa trezeasca interesul aproapelui sis a-I comunice ceva pe cale vizuala.

2. Mijloacele de comunicare trebuie adaptate mesajului, aceasta inseamna ca trebuie sa gasim mijloace de a exprima un mesaj adecvat.

Ex: Acuarela nu se potriveste unui subiect dramatic, acesta poate fi tratat mai bine intr-un contrast alb-negru.

3. Mesajul trebuie sa fie simplu. Cele mai bune imagini sunt cele care tind spre un maxim de simplietate si sobrietate si nu dezvolta mai multe subiecte care concureaza intre ele.

Daca subiectul implica mai multe elemente ele trebuie sa aibe o unitate sa se articuleze in jurul unei ideei commune daca este important necesar sa se reprezinte mai multe elemente diferite care-si fac concurenta trebuie sa gasim modalitatea optima de a concentra interesul pe unu sau un numar mai mic dintre ele.

4. Mesajul trebuie sa fie lar si inteligibil:

A comunica eficace prin imagine inseamna de asemenea a folosi un limbaj cat se poate de universal, bazat pe forme, semne, simboluri sau angajamente de forme usor de recunoscut sau de inteles.

5. Mesajul trebuie sa fie usor de retinut:

O lunga imagine trebuie sa frapeze pe cel caruia i se adreseaza. Dincolo de impresia vizuala ea trebuie sa se imprima adanc in memoria noastra.

B. Cum functioneaza ochiul uman:

Renoir spunea ca nu mana face tabloul, ci ochiul, opinie impartasita de toti inaintasii sai. Si artistii de azi, prietenii, fotografii isi elaboreaza lucrarea, care compun imaginea devine placuta omului.

Aceasta necessitate de a organiza suprafata unui tablou sau a unei imagini, tine mai putin de preocuparile pur estetice, cat mai mult de necesitatea de a raspunde exigentelor naturale ale ochiului uman, singurul numitor comun intre artist si publicul sau.

Cum descifreaza ochiul o imagine?

Ochiul omului este un aparat optic perfectionat compatibil cu aparatul de fotografiat cu diafragma (irisul) de diameter diferite (pupila) cu suprafata sensibila (retina), pe care se proiecteaza impulsurile vizuale venite din exterior si se transmit apoi la creier, dar ochiul uman are un camp visual mult mai ingust, forma, zona centrala, este o infima parte a retinei avand un unghi de un grad si este singura capabila sa distinga formele.Zonele periferice nu au decat impresii luminoase sau colorate, infinit mai slabe decat zona centrala..

Ochiul matura suprafata imaginii.

Pentru a vedea o imagine fixate, un tablou, o fotografie, ochiul parcurge suprafata printr-o miscare continua care transporta succesiv pe forme un element apoi altul. Miscarea e atat de rapida incat avem impresia ca percepem imaginea nula in totalitatea ei.

Experientele au demonstrat ca evaluarea unui camp fixat de ochi se efectueaza printr-o succesiune de miscari si stationari extreme de scurte si neregulate intre 200-400 microsecunde, dare le pot dura si pana la o secunda.

Deci ochiul nu exploreaza uniform suprafata unui tablou, reactioneaza diferit la natura componentelor imaginii, la orientarea liniilor de forta care orienteaza suprafata, ca si la formele pe care le descopera. Artistul poate conduce ochiul privitorului,se intelege deci extraordinara putere pe care o poate urma artistul cand compune lucrarea sa. Are puterea de a dicta traiectoria privirii spectatorului, de a face sa zaboveasca mai mult sau mai putin pe anumite parti ale compozitiei.

Tendinte naturale ale ochiului:

1. Ochiul este interesat de conturul formelor. Multi artisti intervin in anumite parti ale formelor pentru a sublinia conturul sau prin tehniciile folosite detaseaza formele pe un fond inchis sau mai deschis pentru a degaja conturul.
2. Zaboveste pe zonele complicate, detalii sau caracteristici ale formelor. De aici necesitatea de a curate imaginea de elementele inutile care retin ochiul duc atentia in detrimental subiectului principal al mesajului pe care vrem sa-l transmitem.
3. Ochiul privilegiaza figura umana, in special fata aici atras in primul rand de ochii, apoi de gura si apoi de nas.
4. Ochiul se misca cu usurinta pe orizontala avand retineri pentru miscariile verticale. O compozitie orizontala va fi intodeauna mai odihnitoare pentru ochi dar putem risca sa fie monotona. Din contra o compozitie cu prea multe linii directoare verticale oboseste privirea. In revansa linia optica este mult mai placuta privirii fiind un compromis acceptabil intre orizontala si veritcala. Asa se explica si caracterul dinamic al compozitiilor sau cadrajelor bazate pe diagonala imaginii.
5. Atunci cand doua forme sunt la distante diferite de un punct fix, ochiul il va allege pe cel mai apropiat de acel punct fix.
6. O figura mare incorporand mai multe figure identice si mult mai mici acapareaza privirea.
7. Un singur punct de interes plasat prea la margine fixeaza ochiul la periferia imaginii in detrimental celorlalte elemente, restul imaginii risca sa fie neglijat, de aici necesitatea de a repartiza si echilibra diferitele elemente ale unei compozitii.
8. Daca doua puncte de interes de egala importanta sunt distantate prea mult una de cealalta sfasaie privirea, nici una nu mai prezinta interes, din contra apropierea lor va suprima acest inconvenient.
9. Parcurgerea unei imagini se face in zig-zag de la stanga la dreapta de la unghiul superior la unghiul inferior drept. De aceea un subiect in miscare pare mai dinamic daca urmeaza traseul firesc al privirii de la stanga la dreapta.

C. Subiectii compozitiei:

Cu exceptia operelor abstracte toate imaginiile au in principiu ca obiect reprezentarea sau interpretarea mai mult sau mai putin a realitatii cu ajutorul formelor, volumelor, grafismelor imprimate din lumea vizibila.

Fiintele umane in miscare sau immobile, speciile de animale, campuriile din natura, arhitectura nu au in egala masura aceeasi putere de atractieasupra privirii, unele atrag si retin privirea mai mult ca altele, de aici trebuie sa fim atenti ce si cum introducem in imaginiile noastre pentru a nu perturba, concura subiectul principal.

In urma unor lungi experiente s-a putut stabili o anumita ierarhie a subiectului dupa efectul pe care il au.

In ordine descrescatoare a elementelor:

1. Figura umana: se pare ca exercita aspura ochiului o adevarata fascinatie in detrimental tuturor celorlalte elemente, fascinatie cu atat mai mare cu cat personajul este vazut din fata sau ¾ si este plasat in prim planul imaginii, mai mult o figura umana in miscare este intodeauna mai atractiva decat una care sta. Fata atrage in primul rand privirea, ceea ce atrage la fata sunt ochii, gura si nasul.
2. Animalele domestice: au tot o puternica putere de atractie asupra privirii insa inferioara subiectului om. Astfel daca avem de reprezentat in aceelasi plan omul insotit de animalul sau, figura umana va aparea ca subiect principal. Daca figura umana esta aflata in departare sau trunchiata acesta are atentia de a fi in prim plan.
3. Elementele mobile care se misca (valuri, nori, ape curgatoare, toate mijloacele de locomotie folosite in mod current de om; vapor, masina): chiar si o stationare poseda inferior superioara celor insufletite si inferioare omului.
4. Elementele neainsufletite stabile statice (mobile, vegetatia, muntii, arhitectura): sunt elemente asupra carora ochiul zabvoveste cel mai putin, atunci cand acestea sunt in concurenta cu elementele mobile sau cele vii.

Cum se traduce in practica ierarhizarea?

Devreme ce ochiul instinctive face o triere printre diferitele elemente ale compozitiei este essential ca de la inceput de la conceptia unei imagini sa avem o idée precisa asupra influentelor pe care acesta le exercita , sa le ordonam, ierarhizam accentuand unele, altele estompand incat sa sustinem ideea sau emotia pe care vrem sa o transmitem.

Trebuie sa tinem cont de urmatoarele:

-subiectul sa fie foarte clar sa avem o idée precisa asupra caruia vrem sa atragem atentia in mod deosebit

-sa nu introducem elemente inutile in mod gratuit doar pentru a umple un gol sau a face o imagine mai draguta lucru care distrage atentia de la subiectul principal

-atunci cand este pericolul ca mai multe elemente sa concureze intre ele sin u putem sa eliminam nici unul dintre ele, atunci vom umbra ca valoratie, sau le vom plasa mai spre margine stiind ca astfel vom putea indrepta atentia asupra elementelor importante care le vom plasa pe centrele de interes

-un personaj in prim plan pierde mult din puterea de atractie daca il vedem din spate in umbra sau trunchiat este in ceata sau in silueta

-o figura umana nemiscata chiar daca este in prim plan atrage mai putin atentia decat una in miscare in plan secund, in sfarsit putem schimba interesul ochiului pentru diferite elemente umbland la valoratie (clar-obscur, culoare, valoratie, contraste).

ARTA COMPOZITIEI:

La fel ca in celelalte capitole compozitia raspunde exigentelor ochiului care nu este dispus sa zaboveasca pe orice imagine. Pe o suprafata insufficient compusa doar printr-o alaturare de forme, ochiul va aluneca fara sa se mai opreasca. Din contra daca o compozitie este prea ordonata, material compusa la fel nu solicita sufficient ochiul, nu convinge. Cheia este data de colaj, echilibru, armonie, proportie, ritm, cadenta..

Compozitia este un ansamblu de elemente de limbaj, de mijloace, de principii, procedee dependente intre ele si structurate intr-o forma unitara echilibrata, uniforma, armonioasa. A compune inseamna a recompune diverse forme, a echilibra, ierarhiza cu scopul de a produce asupra ochiului un effect bine determinat. Trebuie sa facem o distinctie intre forma si cadraj.

In compozitie avem de-a face cu prezenta mai multor elemente, minim 2 distincte si mobile care pot fi deplasate dupa voia noastra pe suprafata suport dupa anumite reguli compozitionale. Vorbim de cadraj atunci cand subiectul este alcatuit dintr-un singur element (portret, bust, obiect) sau atunci cand avem mai multe elemente dar nu le putem deplasa dupa dorinta (un peisaj). Totodata cadrajul nu este rupt de compozitie deoarece artistul are posibilitatea de a se deplasa in jurul subiectului gasind unghiul de vedere cel mai adecvat. Trebuie sa facem precizia unei figure care se incadreaza mai bine in compozitie deoarece putem considera materialele mobile. Dar un atlet nu poate fi decat incadrat cat mai expresiv posibil.

Daca compozitia (gandirea si cadrajul) presupune mai multa spontaneitate presupune si artistul care compune. Stabileste pe ce plan este mai excesiv si fotografia care-si cadreaza subiectul si isi pune problema de repartitia maselor de echilibru, isi pune ce parti trebuie puse in valoare, linii expressive etc.

In compozitie nu putem vorbi de reguli stricte obligatori, dar vorbim de niste principii de baza, mai toate compozitiile se organizeaza in jurul pe baza unui mic numar de linii directoare care conduc privirea spectatorului si il fac sa urmeze o anumita cale tinand cont de efectele psihologice care vrea sa le exercite asupra privitorului. Pentru a organiza un spatiu plastic trebuie sa se tina cont de cele 2 reguli de baza ale compozitiei (unitate in varietate si varietate in unitate).

Varietatea intr-un tablou atrage atentia privitorului si se obtine prin folosirea de linii, forme, valori si culori diferite, dar daca sunt puse haotic pot creea disconfort ochiului, o anumita iritare care va avea dezinvolt interesul.

Unitatea vine sa ordoneze aceasta varietate prin diferite metode asezand eelementele dupa o anumita forma geometrica prin valoarea de inchis-deschis, echilibrarea lor.

In compozitie figuratica caracteristicile elementelor si mijloacele de expresie compozitionala pot fi figurative si nonfigurative. Mijloacele de expresie sunt legate de subiectul compozitiei si pot fi recunoscute in mod direct in realitate, in natura.

In compozitia nonfigurativa mijloacele de expresie nu mai fac trimitere in mod direct la obiecte concrete incenaviscibile in realitate. Reprezinta trairiile, sentimentele senzatiile artistului prin semne abstracte imaginea poate face doar o aluzie la clasificarea compozitiilor in functie de principalele elemente alcatuite de tehniciile si materialele de lucru si inclusive de destinatie dau compozitiei plastice si decorative (compozitie plastica: picture, sculptura, grafica).

COMPOZITIE CENTRATA SI DESCENTRATA:

Rezultanta compunerii pe axa imaginii este compozitia simetrica sau centrata. Ea se constituie de o parte a axelor naturale ale imaginii. Subiectul principal este cel mai descentrat pe axa verticala, pe cand celelalte elemente principale sunt plasate de o parte si de alta simetric.

De-a lungul timpului acest procedeu de a compune este cel mai frecvent al evul mediului unde subiectul religios constituie subiect de inspiratie. Nu se putea concepe compozitie astfel decat definite tronand in mijloc imaginea si de sfintii supusi, dispusi in mod simetric de-o parte si de alta. Azi se recurge la compozitie simetrica la arte plastice. Ori de cate ori un personaj sau un obiect trebuie reprezentat cu o oarecare solemnitate sau trebuie sa impuna respect (monarh, stea de cinema, obiect publicitar catre care trebuie sa se indrepte in mod convergent toate priviriile.

Compozitia si cadrajul descentrat. Acest procedeu folosit prima oara in renastere, des folosit de impresionisti consta in deplasarea elementelor de interes principale fata de axa verticala a imaginii astfel ansamblul va parea mai natural, mai viu format.

SCHEME COMPOZITIONALE:

Pornind de la principalele structuri geometrice ale imaginii si adaugand schemele compozitionale, putem realize un numar infinit de compozitii. Schemele compozitionale le putem grupa in cateva mari categorii: compozitii bazate pe orizontala, diagonala sau veritcala imaginii sau bazate pe diferite forme geometrice (triunghi, trapez, forme circulare, spirale).

1. Compozitia bazata pe orizontala imaginii invita ochiul sa parcurga imaginea longitudinal fara obstacole, linistit. Acestea sunt compozitii care dau impresia de calm, liniste, selenitate dar pot usor cadea in monotonie atat timp cat nici o verticala sau oblica nu o va revendica.
2. Compozitia bazata pe verticala imaginii este mai ritmata mai activa dar tot greu de urmarit datorita reticentei naturale ale ochiului fata de miscariile verticale. De asemenea prea multe elemente situate pe verticala alaturate fara nici o legatura intre ele dau impresia lipsei de unitate de aceea sunt si foarte putine imagini pe verticala.
3. Compozitia bazata pe diagonala imaginii este un compromise ideal pentru plictisul orizontal si rupturile abrupte ale verticalei. Compozitiile pe verticala sunt amenodinamice, ele evita ochiul sa alunece de-a lungul pantei naturale a diagonalei, astfel ele sugereaza usor ideea de miscare de cadere sau de ridicare in functie de diagonala descendenta sau ascendenta pe care se compun elementele din imaginea noastra. Trebuie sa fim atenti insa ca diagonala noastra, compozitia, san u se confunde, san u se suprapuna exact cu diagonala naturala a suprafetei pentru a nu despartii in mod simetric compozitia. Este de preferat sa deplasam usor diagonala in susul sau in josul cadrului.
4. Compozitiile mai mult sau mai putin circulare se organizeaza mai rar pe centrul geographic al imaginii. Compozitia circulara apare atunci ca o compozitie solemna dar foarte rece. Din contra, daca deplasam punctual central inafara punctului geometric compozitia va fi descendenta, punct de intalnire a axelor si a diagonalelor imaginii.
5. Compozitia in triunghi va fi descendenta daca avem de-a face cu o imagine a carei elemente sunt aleatoriu aruncate in toate directiile, cel mai bine este sa le grupam, sa le adunam in forme geometrice simple. Patratul cu 4 laturi obligatoriu paralele cu cadrul imaginii va genera o compozitie simetrica regulate lipsita de viata. Din contra triunghiul de orice fel nu prezinta aceelasi dezavantaj deoarece cel putin 2 din laturile sale nu sunt paralele cu laturile cadrului. Compozitiile bazate pe triunghi sunt des folosite, compozitia fiind mult mai vie. Pe langa acestea mai putem pune trapez, spirale, etc.

COMPOZITIE INCHISA SI COMPOZITIE DESCHISA:

Necesitatea de a compune o lucrare vine din nevoia de a satisface nevoia spectatorului spre punctul de intersectie pe care artistul vrea san e ofere ca subiect principal. Pentru aceasta artistii tuturor timpurilor intr-un mod mai mult sau mai putin vizibil, au protejat, au inchis prin diverse medode plastice imaginea aleasa. Dupa modul in care sunt organizate elementele in suprafata noastra, s-a nascut compozitia inchisa si compozitia deschisa.

Compozitia inchisa este astfel organizata incat toate elementele tabloului (linii,forme, culori, personjae) duc spre interiorul cadrului acestuia. Actiunea narativa, elementele de limbaj si mijloacele de expresie se consuma in interiorul tabloului. In practica asta inseamna sa prevedem in compozitie in apropierea marginiilor cadrului imaginii cateva linii secundare, verticale, orizontale, chioar oblice (ale unor obiecte, elemente) care sa impiedice privirea sa alunece inafara cadrului. In general aici avem de-a face cu subiecte relative simple cu nu prea multe elemente un personaj sau un grup mai mic. Dar exista un numar mare de subiecte complexe care se presteaza mai bine la o compozitie deschisa.

In compozitia deschisa modul de organizare a componentelor trimit ochii si gandurile privitorului inafara cadrului lucrarii. Actiunea elementelor si mijloacelor de elemente plastice ies din limitele spatiului plastic si invita spectatorul la o continuare mintala a imaginii. De exemplu o compozitie ce reprezinta o multime anonima de oameni, poate fi considerate compozitie deschisa insemnand ca numarul lor se continua inafara cadrului.

Inchiderea se face incadrand compozitia in elemente geometrice inchise, "inchiderea" elementelor din décor. Aceste elemente pot fi cat mai discrete, pot fi in prim plan, trunchiate sin u trebuie san e distraga atentia de la subiectul principal.

LINII DIRECTOARE:

Asa cum toate cele insufletite au osatura la care toate partiile se ataseaza (omul-coloana vertebrala, pastele-arborele trunchi) asa si compozitia ca un organ viu si saturat are coloana sa vertebrala adica se organizeaza pe niste mari linii directoare. Ele formeaza armature, sarpanta compozitiei si invita ochiul sa alunece pe directia lor premeditate stabilita de artist.

A articula o compozitie este cu atat mai important cu cat avem de organizat mai multe elemente disperate care dou o senzatie confuza si de dezordine. Sa nu confundam ca notiuni liniile directoare cu liniile de forta. Liniile de forta sunt marile linii ale imaginii: diagonala, axa orizontala si verticala, orizontala si verticala determinate prin impartirea imaginii dupa sectiunea de aur si dupa regula treimii.

Ele sunt linii virtuale preexistente oricarei compozitii sau orcarui cadraj si sunt invariabile de la una la alta.

Termenul de linii directoare se aplica liniilor care caracterizeaza insusi subiectul (linii, drepte, spirale). In multe cazuri aceste linii sunt asezate pe linii de forta naturale ale imaginii, suprapunandu-se mai mult sau mai putin cu ele (de aici de multe ori si greseala initiatului sa le confunde). In practica alegerea amplasamentului mariilor linii directoare care constituie osatura compozitiei a unui cadraj se face in 2 moduri diferite in functie de subiectul tratat.

1. Subiectul prezinta el insusi un anumit numar de linii care il caracterizeaza (peisaj plat-linii orizontale). Artistul respecta aceste caracteristici deoarece le sublineaza cautand un cadraj si un punct de sedere care produce un effect maxim.
2. Atunci cand subiectul este compus din elemente mobile care se pot aranja, deplasa in spatiu, artistul este stapanul absolut in dirijarea liniiilor directoare, in jurul carora isi va aranja subiectii.

In ambele cazuri aceste linii nu trebuie sa fie obligatoriu rigide ele pot fi intrerupte de diverse interventii dar fara sa distrugem firul general p care ne construim compozitia.

Valoarea expresiva a marilor linii directoare:

Trebuie sa tinem cont ca nu toate liniile directoare au aceeasi putere de exprimare. Mariile linii orizontale de-a lungul carora ochiul aluneca fara oprelisti dau o impresie de calm de odihna, relaxare, pace, seninatate, dar daca o alta directie nu o frange putem cadea in monotonie. Marile verticale sunt mai agresive pentru ochi, produc o impresie de putere, forta, elevine, chiar orgoliu.

Diagonalele la jumatatea drumului intre orizontala si verticala, sunt liniile eminamente, dinamice, energice care dau impresia de miscare, de mobilitate, de activitate.

Tinand cont de obiceiul nostrum de lecturare de la stanga la dreapta distingem diagonala ascendant si diagonala descendenta cu valoarea expresiva diferita.

Diagonala descendenta pornind din coltul stang sus spre coltul drept jos, este cea mai dinamica deoarece ochiul aluneca usor de la stanga la dreapta pep anta sa naturala. Ea accentueaza ideea de miscare de mobilitate a subiectului mai ales in deplasarea acestuia de la stanga la dreapta. De asemenea in anumite cazuri poate sugera ideea de cadere sau de miscare descendenta. Folosirea acestei diagonale are un risc, acela de a lasa ochiul in alunecarea sa libera sa fuga inafara imaginii. De aceea ca masura de precautie putem introduce cateva elemente verticale sau oblice idicios dispune spre baza diagonalei.

Diagonala ascendenta porneste din stanga joss pre dreapta sus, este diagonala energica deoarece ochiul este supus trudei in a urca panta spre ochiul ei. O compozitie construita pe diagonala ascendenta va sugera ideea de ascensiune, de urcare, de effort dynamic, de élan de tensiune, spre un tel mai mult sau mai putin definit.

Alte linii directoare liniile oblice altele decat diagonalele invocatoare, de instabilitate, dezechilibru, agitatie dupa cum sunt mai mult sau mai putin inclinate ori mai mult sau mai putin dezordonate. Liniile curbe sinuoase sunt deosebit de placute ochiului atunci cand nu sunt uniforme sau regulate, ele dau o senzatie de blandete, armonie, bunastare sau senzualitate.

Linia franta mai ales intamplator orientate agreseaza ochiul generand un sentiment, de instabilitate, de dezordine si chiar de haos. Liniile circulare cu tendinte spre cerc apartin curbelor si irismelor, dau un plus de blandete,moliciune, ele pot sugera uniunea atasamentul , ele pot produce protectie afectuoasa.

Opozitia liniilor:

Destul de rar se gasesc compozitii bazate pe o singura linie diectoare mai putin cele in care in mod deliberat trebuie sa exprime monotonia, mult mai des compunem pe opozitia a 2 mari linii directoare, orientate diferit in asa fel ca se se puna reciproc in valoare. Doar raportata la o alta o mare linie capata adevarata sa valoare Delacroix, doar astfel ochiul explorand suprafata v-a fi obligat sa-si schimbe directia deci este supus la o alta activitate mai mare.

Compozitia va fi mai vie, mai animata.

Evident alegerea opozitiei liniilor va depinde in mod essential de subiectul tratat in natura, elementele reprezentative, de ritmul reprezentativ compozitiei, de efectul psihologic cautat.

Opozitia dintre o dreapta orizontala si verticala si o linie sinuoasa este fara indoiala compozitia cea mai armonioasa. Desi orizontala este plasata pe sau aproape pe linia inferioara de forta a imaginii si va constituii o baza solid ape care se va aseza compozitia de altfel sinuoasa. Convergenta a 2 oblice spre orizontala va fi des folosita cand subiectul trebuie plasat in perspectiva. Opozitia unei curbe cu o contra curba (faimoasa linie S a frumusetii) este o asociatie fericita cu conditia ca cele 2 curbe san u fie egale. Pe aceeasi ratiune 2 mari linii directoare nu pot fi paralele, compozitia devine teapana.

In compozitie exista mari linii verticale sau orizontale plasate la marginea imaginii cu scopul de a inchide compozitia, acestea nu fac parte din liniile directoare.