ENTOMOSTRACEE

ENTOMOSTRACEE[1]

E o grupa de crustacei marunti din ape dulci ori marine, care au corpul format dintr-un numar variabil de segmente împartite deosebit în diferitele parti, ce formeaza trupul. Numarul segmentelor variaza între 10 - 50.

Copepodele. Cel mai cunoscut la noi este ciclopul (Cyclops pubens)[2] cu ochii atît de apropiati de pare a fi numai unul ca la Ciclopii mitologici, cu care s-a luptat Ulysse.

Ciclopul are o carapace transparenta, provenita din unirea mai multor inele si apoi un sir de inele distincte, tot mai înguste. Corpul se termina prin doua apendice, împodobite cu tot soiul de perisori. Antenele sînt lungi si date în laturi ca mustatile.

Fig. 401. Ciclopul (d. refacut de M.s.).

Animalul este colorat fel de fel, de la galben sters de lamîie pîna la galben roscat ori rubiniu. Femeia poarta sacii plini cu oua.

Într-un borcan cu apa din iaz prezenta ciclopilor se observa chiar fara lupa, prin chipul cum înoata, cu batai ritmice ale picioruselor, ca si vîslele de la luntrile de întrecere, conduse de mai multi vîslasi. Viata lui e atît de rezistenta, încît în stomacul pastravilor s-au gasit ciclopi înghititi de 12 ore dînd înca din picioare.

Din neamul acestor raci se poate lua exemplu cît de mult schimba felul de viata ferma trupului. Argulus foliaceus[3] numit si paduchele-crapului, fiindca e parazit de crap, are trupul latit; sta lipit de peste prin ajutorul a doua ventuze si-i suge sîngele. Cînd e sa lepede ouale, se desprinde. Înoata cu picioarele latute. La altul, Achteres , trupul s-a schimbat într-un tub, la capatul caruia se afla ventuza si organele de întepat. Ca si la panglica, dezvoltate sînt ovarele cu oua. Ca pui e liber. Ca adult, prins de branhiile pestilor n-are alta grija decît sa suga hrana de-a gata si sa se îngrijeasca de înmultirea speciei.

Ostracodele. Tovarasi în apele dulci cu ciclopul sînt racusori ce seamana cu un bob de fasole (Cilpris), caci trupul întreg este închis într-un învelis chitinos, ca într-o manta. Numai cînd îsi scoate piciorusele si antenele prin crapatura învelisului, îti dai seama ca face parte din neamul racilor. Constituie hrana marunta a pestilor si a celorlalte convietuitoare. Branhiopodele. În aceasta grupa intra cel mai neas-tîmparat racusor din borcanul cu apa de iaz. Poporul i-a zispuricele-de-balta (Daphnia). Se întîmpla ani cînd baltile sînt atît de pline de dafnii, încît apa pare laptoasa[5], iar dafniile foiesc mai des decît furnicile într-un furnicar. Sînt numeroase pentru ca se înmultesc din cale afara si se înmultesc asa ca o aparare a speciei, caci ele formeaza hrana de capetenie a pestilor. Cum e iarba pentru noi, asa sînt dafniile pentru pesti. Multe chestiuni interesante de biologie se pot observa la acest animal mic. Trupul e din o singura bucata, învelit peste tot într-o carapaca transparenta . E cam burtos, iar capul cu doi ochi mari negri, mereu în miscare, seamana cu un coif tras pe frunte. O pereche de picioare, despicate la vîrf si terminate printr-un pamatuf din cîteva, ramuri, ca penele, le tine ridicate în sus, parca ar fi o podoaba a coifului.

Fig. 401. Puricele-de-balta  (d. refacut de M.s.).

Fig. 402. Paduchele-crapului (d. H. Herlwig.)

Trupul e atît de transparent ca poti observa la microscop cum bate inima, cum se strînge intestinul, cum circula globulele de sînge.

La dafnii este dezvoltat fenomenul numit partenogeneza. Peste vara se înmultesc cu oua nefecundate. Dau deci un soi de muguri launtrici, din care se dezvolta un animal la fel cu parintii, care la rîndul lui se înmulteste si el. S-a facut socoteala ca o singura dafnie, în doua luni, ar da în acest chip o armata de 1 300 000 000 de copii, daca n-ar fi diferite împrejurari care sa le stinghereasca înmultirea. Multa vreme au fost socotite din aceasta pricina drept hermafrodite, pîna cînd O. Muller a descoperit partea barbateasca si a observat împerecherea.

Aceasta se întîmpla, de regula, catre toamna, caci drept rezultat este formarea unui ou fecundat ce rezista la ger si înlesneste continuarea speciei în primavara. Nu e vorba ca asemenea oua rezistente pot sa se nasca si în toiul verii, cînd uscaciunea ameninta ochiul de apa. În acest chip specia nu piere, dar prin astfel de oua se raspîndeste din loc în loc. Oul ,învelit cu o coaja rezistenta, e luat de vînt ori se prinde de labele pasarilor de apa si e transportat aiurea.

În afara de partenogeneza. la dafnii se mai observa si fenomenul de diformism dupa anotimp[7]. Toate animalele chiar ale aceleiasi specii nu sînt la fel întotdeauna. Cînd apele se încalzesc si hrana e mai din belsug, trupul dafniilor este mai zvelt, mai lung. Ele sînt deci sensibile la conditiunile fizice în asa masura încît s-a putut artificial fie a capata modificari de forme prin schimbarea durii, fie a luminii.

În sfîrsit, de numarul mare al dafniilor se leaga una din cele mai interesante probleme de biologie care se traduc de minune prin proverbul românesc: «Pestele mare înghite pe cel mic.

Fig. 404. Schimbarea formei dupa mediu.

Dafniile fac parte din lumea marunta a animalelor care îngrasa pe cele mari. Traind mai mult la fata apelor, unde e lumina, aer si hrana, ele alcatuiesc pînza vie a planctonului, stratul de vietuitoare de la fata lacurilor, dar mai ales a Oceanelor. Constituie în primul rînd nutrimentul pestilor. Nu numai ca unii dau iures în stratul de plancton, înghitind mii de indivizi cu o sorbitura de apa, dar cadavrele micilor animale, lasate spre fund, aduc mana cereasca monstrilor ce stau cu gura cascata, asteptînd hrana.

E una din fetele multiple ale tragediei mute din lumea vietuitoarelor. De aceea animalele asemenea dafniei trebuie sa se înmulteasca din cale afara pentru a asigura trainicia speciei. Omul adesea profita de asemenea înnodari de viata din natura. Cînd dafniile se înmultesc prea tare. el le prinde cu vin ciorpac cu pînza deasa si le da de mîncare pestilor crescuti în helestee anumite, ori le usuca, le sareaza, ca sa le aiba oricînd la îndemîna. Altii merg mai departe si fac crescatorii de dafnii în poloboace cu apa, în care pun fîn ori frunze putrezite amestecate cu baliga de vaca.

Phyllopodele cuprind numeroase specii mai ales în apele dulci statatoare; se deosebesc prin picioarele lor latite, ca niste foi, de unde si numele[8].

Raspîndit adesea si în ochiurile mici de apa formate din topirea zapezii este Branchipus stagnalis. La trup seamana ceva cu Gammarus, fiind format din multe inele si avînd trupul latut. Se deosebeste prin picioarele late, prin ochii mari în vîrful unor pedunculi. La cap are doua perechi de antene din care una, mai ales la barbat, mai lunga. La femeie o pereche de antene e ca un ou lungit. Trupul este subtiat la capat, lung si ssa de transparent de se vede intestinul.

Sînt foarte variate la înfatisare.

Asupra racusorului Artemia salina din lacurile sarate, s-au facut frumoase experiente si de P. Bujor[9], profesor la Universitatea din Iasi, asupra transformarii corpului în raport cu salinitatea apei. Daca se mareste gradul de saramura al apei, bineînteles observînd mai multe generatii, încetul cu încetul se schimba mai ales spre coada de ajunge sa fie la fel cu o alta specie (A. muhlhausenii). E una din frumoasele experiente reusite care dovedesc ca speciile se pot schimba unele în altele, dupa schimbarea factorilor din mediul în care traiesc.

Fig. 405. Branclupus. K = branhii.

O înfatisare diferita o are racusorul Triops cancriformis întîlnit atît în împrejurimile Iasilor, cît si în apele de pe lînga Comana de unde au fost descrise de regretatul zoolog de la Iasi, I. Borcea.

Fig. 406. Artemia salina. Schimbarile cozii dupa mediu.

Fig. 407. Triops cancriformis.

Are trupul dimpotriva lat la un capat, tot subtiindu-se la celalalt, unde se termina prin doua apendice subtiri, lungi. E cel mai lung (3 cm) dintre neamurile lui si e de o lacomie nemaipomenita, ajungînd chiar canibal, cei mai mari mîncînd pe cei mai marunti.

Cînd balta seaca, pier. E de-ajuns o noua ploaie repede ca sa se vada altii la loc, caci ouale lor scufundate în mîl sînt foarte rezistente.

Dimpotriva, micii racusori Leptestheria, aflati în tovarasia celorlalti, se recunosc printr-o subtire carapace formata din doua jumatati încheiate la spate, de parca ar fi valvele unui micut lameli-branhiat.

Sînt animale de altfel vechi, neamul lor tragîndu-se din acele care, prea putin schimbate, traiau si pe vremea paleozoica, cu cîteva zeci de milioane de ani în urma.

Fig. 408. Leptestheria (d. 1. Borcea).

Ciripediile. Cei care s-au jucat în valurile de pe la Mamaia ori Mangalia au putut gasi printre scoicile azvîrlite pe plaja, valve de midii pe dinafara carora stau lipite alte urme de animale. Cu atentie observate se vede ca acestea sînt formate din mai multe placi lipite cu baza lor de midie, alcatuind la un loc ca un con, ca un mugure solzos de castan, cu un spatiu gol înauntru. Este locul animalului, un racusor marunt, care sta acolo ca un copilas în albie Piciorusele marunte le scoate din învelis, cînd e în apa, si le misca într-una ca niste pene, ca sa provoace un vîrtej de apa, în care se cuprinde hrana si oxigenul.

Fig. 409. Balanus prins pe scoici de Midii (M. Neagra) (d. Bacescu si Carausii).

Fig. 410. Cum sta animalul de Balanus în casuta lui (d. refacut de M.s.).