Mamifere marsupiale si monotreme

26 Martie 2008

Despartite de oceane în ultima suta de milioane de ani, mamiferele cu punga (sau marsupia-lele) din Australia, Guineea si America de sud s-au dezvoltat ca o fauna separata si deosebit de bogata pentru a exploata nise ce variaza de la deserturi pâna la padurile tropicale.

Mamiferele marsupiale erau foarte raspândite când dinozaurii cutreierau Pamântul. în acea vreme nu existau continente asa cum sunt în prezent, ci o masa imensa de uscat, cunoscuta sub numele de Gondwana. Mai târziu Australia, Antartica, America de Sud, Noua Guinee si insulele din apropiere s-au desprins, când tensiunea dintre placile tectonice ale Pamântului a determinat fragmentarea Gondwanei. Cu timpul, mamiferele ancestrale din aceste teritorii au dat nastere la noi specii de marsupiale.

In alte locuri ale lumii, mamiferele noi cu placente au înlocuit speciile cu punga, care au disparut, în cele din urma, continentul Americii de Sud s-a ciocnit cu America de Nord si puntea de uscat rezultata a permis oposumilor marsupiali din America de Sud sa patrunda pe uscatul din nord, dominat de mamifere placentare.
Desi mamiferele marsupiale au evoluat separat de rudele lor placentare, ele au pornit cu o genetica identica si împarteau habitate similare. Drept rezultat, evolutia a dat nastere la numeroase specii care exista în duplicat. Exista variante marsupiale de câini, pisici, soareci, sobolani, veverite, cârtite, lupi, furnicari si bursuci. Desi multe dintre ele seamana izbitor cu corespondentii lor placentari, ele au evoluat în mod independent.

Nasterea marsupiala

Neavând o placenta dezvoltata care sa transporte substantele nutritive, în mod eficient, de la mama la embrion, mamiferele marsupiale nu îsi pot creste puii în corp prea mult timp si acestia se nasc doar partial dezvoltati. Puiul nou-nascut se catara pe burta mamei pâna la marsupiu, unde se ataseaza de unul din mameloanele sale. Tânarul marsupial nu va da drumul acestui odgon de salvare decât atunci când va fi capabil de o viata independenta. Desi, în mod miraculos majoritatea puilor îsi gasesc dmmul spre adapostul pe care îl ofera marsupiul, unii se pierd inevitabil. Pentru a compensa acest fapt, mamiferele marsupiale au dezvoltat o fascinanta strategie "de rezerva".

Femelele marsupiale au un vagin dublu si un uter dublu, în care se cuibaresc ovulele. La multe specii, masculul are penisul format din doi lobi, ceea ce permite fecundarea unui ovul în fiecare uter. Nidatia si dezvoltarea celui de-al doilea ovul fecundat poate fi întârziata cu saptamâni, sau chiar luni întregi, pâna când primul pui înceteaza sa mai suga, pregatit sa paraseasca punga marsupiala. Acest fapt permite mamei marsupiale sa continue înmultirea imediat, desi s-ar putea sa nu se gaseasca în apropiere nici uri mascul cu care sa se împerecheze. în cazul în care primul pui moare, cel de-al doilea asteapta, pregatit sa preia marsupiul. Marsupialele care duc o viata activa din punct de vedere fizic, precum cangurii, au de obicei un singur pui si un marsupiu adânc, în care îl pot tine în timpul sariturilor. Totusi, multe specii de oposumi americani si de mamifere marsupiale carnivore din Australia au opt sau mai multi pui în acelasi timp. Punga lor este doar o cuta de piele dispusa în jurul mameloanelor. Atasati de un mamelon, puii sunt purtati de mama, atârnând de abdomenul ei. în curând greutatea o va depasi pe cea a femelei, astfel ca îndata ce ei vor putea da drumul mameloanelor, ea îi va lasa într-un cuib.

Diferitele marsupiale au strategii diferite de îngrijire a puilor. Unii pui ramân în marsupiu pâna când vor putea alerga destul de repede pentru a putea tine pasul cu mama lor, altii sunt purtati pe spatele acesteia.

Canguri

Toti cangurii au aceeasi forma de baza, cu membre anterioare scurte si membre posterioare lungi si puternice, adaptate la sarit. Coada grea este folosita ca organ de echilibru, precum si ca proptea în timp ce animalul paste.
Cangurii de copac se deplaseaza la fel ca ceilalti când sunt pe pamânt, dar se pot catara apucând crengile si mergând înainte si înapoi, miscându-si independent fiecare laba posterioara. Cangurii masculi sunt mai mari decat femelele - aproape de doua ori mai mari în cazul speciilor de cangur rosu si cangur cenusiu. Acest fapt este rezultatul concurentei între masculi pentru dreptul de a se împerechea cu femelele. Numai cei mai mari si cei mai puternici pot sa se împerecheze, monopolizând toate femelele disponibile si devenind astfel tatii tuturor puilor dintr-un grup.

Obiceiuri si habitate

Unii canguri traiesc în paduri pe când altii traiesc pe câmpii interioare. Betongul este singura specie de cangur care traieste în vizuini. Cangurii de talie mare si cangurii mici de stânca prefera ridicaturile pietroase din regiuni deschise, dealurile stâncoase si râpele.
Cangurii mai mari se hranesc din zori pâna seara pe pajisti deschise, unde pot înainta liber. Ei prefera pasunile de la marginile padurilor. Cangurii rosii si cenusii manânca la fel de mult ca si oile, dar nu conteaza cu ele in mod direct pentru ca nu aleg aceleasi plante.
Cangurii sobolan sunt animale solitare, dar cangurii mai mari adesea formeaza grupuri. în regiunile deschise, cangurii cenusii din est, cangurii cenusii din vest, cangurii cu coada lunga, cangurii rosii si cangurii cu picioare galbene sunt foarte rar vazuti singuri, si uneori se gasesc în familii de pâna la zece indivizi.

Coala

La începutul acestui secol, se credea ca ursuletul cu punga, sau coala, este condamnat la disparitie. Locuitorii îi omorâsera cu milioanele pentru blana lor deasa si moale. Din fericire, interdictiile de vânatoare si eforturile de conservare au salvat specia. Ursuletii cu punga nu traiesc numai în padurile de eucalipt din estul Australiei, ci si în habitatele unde hrana se gaseste din belsug si unde populatia înfloreste.

Desi au o înfatisare simpatica, ursuletii cu punga nu sunt chiar drâgastosi. Ei au labe mari si gheare puternice si ascutite, cu primele doua degete opozabile, pentru a putea apuca. trunchiurile copacilor.
Nocturnul coala este adaptat sa traiasca exclusiv cu frunze de eucalipt. Acestea sunt fibroase si au un continut redus de proteine, astfel ca animalul matur trebuie sa consume o cantitate mare, aproximativ 500g într-o noapte. Ursuletii cu punga au dinti speciali pentru macinat ca sa poata mesteca aceasta masa, care este greu de digerat deoarece contine concentratii de fenoli si uleiuri volatile. Acesti compusi otravitori trebuie detoxifiati în ficatul animalului. în cecum, care este deosebit de mare, are loc o fermentatie cu ajutorul unor microbi.
Hrana ursuletului cu punga are un continut extrem de redus de substante nutritive, de aceea el îsi conserva energia miscându-se lent si dormind pâna la 18 ore din 24, asezat între crengile copacului preferat în care se hraneste. Faptul ca ursuletii cu punga sunt drogati de compusii de eucalipt pe care îi ingereazâ este doar un mit, desi într-adevar par a fi drogati.

Femela mai mare

Având jumatatea marimii femelei coala, masculul adult este mult mai activ în timpul primaverii, cutreierându-si teritoriul în fiecare noapte, scotând strigate salbatice, ca niste mugete, pentru a-i avertiza pe ceilalti masculi de suprematia sa sexuala. El se împerecheaza cu orice femela care îi iese în cale, deoarece teritoriul sau de pâna la trei hectare poate sa se suprapuna cu cel al mai multor femele, precum si al unor masculi înca imaturi si care nu se împerecheaza. Aceste animale sedentare pot sa se miste foarte putin, limi-tându-se la o suprafata mica, cu mult sub un hectar.
Desi masculii se împerecheaza rar înainte de vârsta de patru ani, femelele sunt apte de înmultire la vârsta de doi ani. Singurul pui nou-nascut de coala, având o greutate de sub 0,5g, se ataseaza de unul sau doua mameloane aflate în marsupiul orientat spre înapoi al femelei. La cinci luni, mama întarca puiul, hranindu-1 cu un material vegetal produs de anusul sau. Acest terci ofera puiului microbii necesari din intestine pentru digerarea frunzelor de eucalipt. La vârsta de sapte luni, puiul paraseste marsupiul pentru a se agata de spatele mamei sale, dar el nu va fi independent pâna la vârsta de aproape un an.

Vombati

Asemanatori cu niste ursi mici, vombatii, sau ursii marsupiali, au corpul îndesat, ochi mici si capul foarte turtit. Labele si ghearele lor scurte si puternice sunt folosite la sapat, deoarece nocturnul vombat traieste în vizuini.
în timp ce vombatul cu nasul paros, din sud, traieste bine în tinuturile semiaride cu aifisuri din sudul Australiei de Sud, vombatul cu nasul paros din nord este o specie periclitata. Au mai ramas probabil doar 20 de indivizi. în schimb, ursii marsupiali comuni se gasesc în numar mare pe pantele de deasupra golfurilor si canalelor din padurile de eucalipt mai umede din Queensland si estul Victoriei.
Dintii ursilor marsupiali sunt adaptati la macinarea ierburilor aspre si fibroase cu care se hranesc. Animale pasnice, ei au relatii sociale stabile pe teritoriile lor, ce pot fi de 2,5 pâna la 23 de hectare, în functie de habitat. Majoritatea sunt specii protejate, cu exceptia vombatului comun din estul Victoriei, datorita obiceiului sau de a strica gardurile impotriva iepurilor. Vulpile marsupiale, oposumii pigmei si mamiferele zburatoare traiesc în padurile de mare altitudine din nordul Queenslandului si din Pa-pua - Noua Guinee. Vulpile marsupiale constituie o familie diversa de marsupiale care se hranesc cu frunze si fructe. Oposumii pigmei se hranesc în principal cu nectar, dar si cu eucalipt si insecte, în timp ce mamiferele zburatoare se hranesc cu seva si eucalipt. Aceste animale au similaritati cu animalele arboricole precum lemurienii, maimutele si veveritele, care se gasesc pe alte continente. Speciile nezburatoare au coada special adaptata pentru apucarea crengilor si o folosesc si la transportul materialelor pentru cuib.

Marsupiale zburatoare

Exista noua specii zburatoare, cu o membrana subtire, acoperita cu blana (patagiu), care se întinde de la membrele anterioare la cele posterioare si mareste suprafata corpului, formând o parasuta dreptunghiulara. Aceasta membrana folosita la planat se îndoaie la loc când nu este folosita. Unele specii pot parcurge distante de peste 100 de metri într-o singura planare, din vârful unui copac pâna la baza altuia. Micile zburatoare se pot avânta în sus, dar pot si sa se strecoare printre copaci. Sfioase si nocturne, ele pot fi vazute foarte rar.

Marsupiale carnivore

Oare tilacinul, sau lupul marsupial, chiar este o specie disparuta? El nu a fost vazut oficial în salbaticie din anul 1933, dar s-au raportat un numar de sesizari neoficiale de atunci si pâna în prezent. In Tasmania secolul al 19-lea, el a fost etichetat drept ucigas de oi si guvernul a încurajat vânarea sa de catre fermieri, dar disparitia finala a speciei a fost provocata de o boala.
Din filmele vechi, stim ca lupul marsupial avea o coada lunga si teapana pe care putea sa se ridice ca un cangur. Se spunea ca putea sa sara la înaltimi de doi pâna la trei metri si ca alerga miscându-si alternativ membrele diagonal o-puse. Se hranea probabil cu canguri de talie mica, oposumi, iepuri marsupiali, rozatoare si pasari.

Furnicari marsupiali

Furnicarul marsupial se hraneste cu termite si nu are punga. Când puii se nasc, între ianuarie si mai, ei se prind de mameloanele mamei. Ea îi poarta pana cand povara devine prea grea, apoi ii lasa in cuib, unde ei isi continua dezvoltarea. Pe jumatate dezvoltati în octombrie, micutii furnicari marsupiali încep sa se hraneasca singuri, împrastiindu-se pentru a-si gasi teritorii proprii în timpul lunii decembrie (vara timpurie).
Furnicarii marsupiali sunt animale solitare si au teritorii mari de pâna la 150 de hectare. Asemenea echidnei, care depune oua, furnicarii marsupiali au limba lunga si îngusta, pentru a putea patrunde în galeriile de termite. Desi sunt numiti furnicari, ei manânca furnici numai din greseala, în timp ce "aspira" termitele.

Diavolii marsupiali (Tasmanieni)

Diavolul marsupial nu este un bun vânator, în ciuda reputatiei sale înfricosatoare. El depinde de cadavrele oilor, ale ursilor marsupiali si ale cangurilor Bermet, sfâsiind hoiturile pentru a sfarâma oasele cu falcile sale puternice. Diavolii marsupiali au fost vazuti folosindu-si labele anterioare pentru a-si îndesa intestine în gura, ca si cum ar mânca spaghete.

Cârtitele marsupiale

Singurul mamifer australian care traieste în mediul subteran, cârtita marsupiala, are blana de un galben palid si matasoasa. Femelele au un marsupiu care se deschide spre inapoi. Aceste cartite se gasesc numai in tinuturi de desert cu nisip, unde se hranesc cu insecte, în special cu larve din pamânt. Nisipul excavat îl împing spre înapoi cu membrele scurte si groase si labele turtite. Viziunile lor nu sunt permanente. Ele se prabusesc usor, lasând cârtita sa înoate practic prin nisipul fin. Cârtitele marsupiale au narile ca niste despicâturi, dar nu au ochi si urechi functionale.

Marsupialele americane

Aceste animale ocupa o varietate larga de habitate, printre care paduri temperate cu frunze cazatoare, paduri tropicale, pajisti, munti si asezari umane. Marimea lor poate fi de la a unui soarece pâna la a unei pisici.
în ceea ce priveste înfatisarea, nasul lor este în general ascutit si prevazut cu fire de par lungi, senzoriale. Oposumii înfuriati îsi ridica buzele, aratând 50 de dinti ascutiti. Vederea si auzul sunt bine dezvoltate si majoritatea lor sunt buni cataratori.
Aproape toate marsupialele americane au coada prehensila - special adaptata la apucat -desi nu toate au o punga marsupiala distincta.
Printre altele, ele se hranesc cu fructe, insecte, vertebrate mici, mortaciuni si deseuri menajere. In padurile tropicale din Peru, oposumii din sud se catara uneori la inaltimi de peste 25 de metri pentru a ajunge la flori si la nectar în anotimpul secetos.

Yapokul, sau vidra marsupiala, este singurul marsupial cu adevarat acvatic. El traieste pe malurile elesteielor si râurilor si se hraneste cu moluste, icre si raci de râu. Marsupiul femelei, cu deschidere spre înapoi, este rezistent la apa datorita unor secretii de grasime de pe marginea sa si a unor muschi sfincter puternici ce îl tin închis în timpul scufundarilor.

Influenta omului

Marsupialele traiesc alaturi de oameni de 100.000 de ani. Vechii vânatori foloseau focul pentru a-si prinde prada în capcana si pentru a încuraja cresterea ierbii proaspete, care atragea cangurii. E posibil ca vânatoarea sa fi dus la disparitia unor familii întregi de canguri mari care se hraneau cu plante, în timpul Pleistocenului.

sTIAŢI CA?
■ Vidra marsupiala are un marsupiu rezistent la apa, care e tinut închis pentru a preveni înecarea puiului.
■ Atunci când este atacat, oposumul din Virginia se preface ca e mort? Astfel al luat nastere populara expresie engleza "a face pe oposumul" (a face pe mortul în papusoi).
■ Cel mai mare marsupial, cangurul rosu, are o înaltime de pâna la 2 metri. Cel mai mic, marsupialul cu trompa, are o lungime de numai 9 cm.
■ Marsupiile animalelor care locuiesc în vizuini, precum ursul marsupial se deschid spre inapoi ca puiul sa nu fie mereu acoperit cu pamant.

Sosirea europenilor cu oile, vitele, iepurii, vulpile, pisicile, câinii, magarii si camilele lor a degradat habitatul natural, cauzând disparitia a noua specii de marsupiale, în timp ce numarul altora a fost cu mult redus. Totusi, înfiintarea pasunilor si a baltilor a dus la înmultirea cangurilor cenusii, a cangurilor rosii si a cangurilor cu picioare galbene în asa masura încât concureaza cu oile si vitele. Din acest motiv, fermierii îi considera daunatori si în fiecare an se impusca un anumit numar de canguri.

Monotreme

Formate cu aproximativ 200 de milioane de ani în urma, aceste mamifere mai pastreaza înca anumite trasaturi de reptile ale scheletului. în timpul Triasicului, existau multe specii diferite de monotreme pe Pamânt. Pe masura ce conditiile s-au schimbat majoritatea au disparut, în prezent supravietuiesc numai speciile extrem de specializate de ornitorinc, precum cel cu cioc de rata, si de echidna.

Ornitorincul cu cioc de rata

Ornitorincul cu cioc de rata este un animal extrem de specializat. La prima vedere, el arata ca si cum ar fi fost asamblat dintr-un amestec de bucati de animale. Un cioc ca de rata, din piele, sta pe capul îmblanit, ca o masca. Labele sunt atasate ca la reptile, pe laturile corpului, iar coada, ca si cea a unui castor, asigura propulsia. Acest animal a fost descoperit în anul 1797 pe râul Hawkesbury, lânga Sydney, iar naturalistii au fost uimiti sa descopere ca depune oua ca o pasare, dar îsi alapteaza puii ca un mamifer.
Controversele privind clasificarea ornitorin-cului au persistat ani în sir. Descoperiri recente din America de Sud ne arata ca ornitorincii ancestrali au aparut o data în toata Gondwana, înainte ca acest imens continent sa se fi despartit în continente pe care le cunoastem astazi.

Casa si habitatul

Ornitorincii se gasesc pe întinderi mari din estul Australiei din Queensland pâna în Tasmania. Ei au fost naturalizati si pe Insula Cangurului din sudul Australiei. Ei traiesc lânga mlastini si de-a lungul malurilor lacurilor si râurilor, locuind atât în pâraie reci din munti cât si în lagune tropicale.
Ei îsi construiesc vizuini în care se adapostesc în timpul zilei si îsi cresc puii. Tunelul de la  intrare este îngust, construit în asa fel încât sa stoarca apa mlastinilor sau a râurilor din blana ornitorincului, astfel. încât animalul se usuca pâna ajunge în camera cuibului.

Ornitorincul are degetele membranale si este un înotator puternic, petrecând o mare parte a noptii în apa, vânând viermi, melci, midii, crabi de râu si crabi de apa dulce pe fundul râului. El consuma si larve de insecte si uneori pesti mici.
Râurile sunt adesea noroioase, de aceea prada este localizata cu organe sensibile la vibratii, situate în pielea moale a ciocului. O cuta de piele protectoare se îndoaie peste ochi si urechi. Hrana este stocata în pungi faciale exterioare, împreuna cu nisip, care ajuta la macinat. în loc de dinti, ornitorincii maturi au placi cornoase cu ajutorul carora sparg molustele. Ornitorincii consuma cantitati imense de hrana, cel putin jumatate din propria greutate, în fiecare zi.

Glande veninoase

Ornitorincul este singuml mamifer înarmat cu otrava, în afara unei specii de chitcan. Masculul are spini ascutiti pe calcâiele labelor posterioare, prin care poate elimina un venin destul de puternic pentru a omorî un câine sau a cauza tulburari grave oamenilor.

Reproducerea

Dupa împerechere, femela ornitorincului sapa vizuina complexa de pâna la 18 metri spre mal. Camera cuibului este captusita cu frunze, iar intrarea astupata cu pamânt. De obicei ea depune doua oua moi, albicioase. Ele nu sunt mai mari decât ouale de vrabie si uneori se lipesc unul de celalalt. Femela poate sa se încolaceasca în jurul lor, sau sa se întinda pe spate si sa cloceasca ouale pe abdomen. Ornitorincii proaspat iesiti din oua au o lungime de 2,5 cm, sunt orbi si golasi. Desi mama nu are mameloane, ea poate sa secrete laptele din doua glande sudoripare modificate. Dupa patru luni, puii parasesc vizuina. Cu doua saptamâni mai târziu ei devin independenti.

Echidne

Invelisul echidnelor consta din blana, precum si din niste spini lungi. Asemenea aricilor, ele se fac ghem pentru a se apara, desi pe sol moale echidna îsi sapa repede o groapa pentru a disparea. Masculii sunt mai mari decât femelele si au un pinten cornos la gleznele membrelor posterioare. Spre deosebire de omitorinc, totusi, nu au o glanda veninoasa functionala.
Echidnele cu ciocul scurt se gasesc în Australia si Papua - Noua Guinee si pot sa traiasca în regiuni umede sau secetoase, în timp ce echidnele cu ciocul lung, care se gasesc în Papua - Noua Guinee si Insulele Salawati prefera habitatele umede cu paduri. Ele se adapostesc în vegetatia deasa, în busteni goi pe dinauntru sau sub pietre. Echidnele cu ciocul scurt pot sa reziste fara mâncare saptamâni în sir daca nu se gasesc insecte desaile. Echidnele cu ciocul lung manânca în principal râme, pe care le gasesc forând în solul umed al padurilor. Limba lor lunga si mobila patrunde în sparturi si crapaturi ale bustenilor putreziti si în copaci gaunosi, cautând insecte si larvele lor.

O data ce singurul ou a fost depus, femela echidnâ se încolaceste pentru a rostogoli oul într-un marsupiu temporar pentru clocire, situat în mijlocul abdomenului sau. Cloaca ei secreta un lichid lipicios care se scurge de pe firele de par aflate aproape de glanda mamaia. Puiul | ramâne în marsupiu timp de sase pâna la opt g saptamâni, pâna când spinii sai vor obliga mama sa îl puna în cuib.

STIATI CA?
■ atunci când a fost trimisa prima piele de ornitorinc la Muzeul Britanic, în anul 1798, oamenii de stiinta credeau ca este un fals
■ pentru a ramâne sanatos, ornitorincul trebuie sa consume o jumatate de kilogram de râme pe zi - 12.000 de râme pe luna
■ o echidna cu ciocul scurt a trait 50 de ani în captivitate
■ echidnele sunt foarte puternice? Animale captive au facut ravagii, rasturnând mobilele în timp ce încercau sa scape.
■ desi echidnele sunt o specie protejata, ele reprezinta o delicatete pentru aborigeni, coapte în argila.