Religiile vechilor mexicani (mayasilor, olmecilor, toltecilor, aztecilor si zapotecilor)
A) Istoria, prin sursele sale, arata ca în vechiul Mexic existau mai
multe populatii bastinase. În peninsula Yucatan si Guatemala în secolele
I-VIII d. Hr. traiau mayasii. Civilizatia lor dateaza înca din mileniul
al III-lea î. Hr. Mayasii se gaseau în Mexic, Yucatan, Guatemala, Belize,
Honduras si Salvador. Cultura maya a cunoscut mai multe etape:
a) epoca preclasica (1800 î. Hr. - 300 d. Hr.), când s-au ridicat primele
temple piramide, s-a creat scrierea hieroglifica si s-a format ierarhia
sacerdotala; b) epoca clasica (300 d. Hr. - 900 d. Hr.), când s-au construit
centre politice si religioase dintre care cel mai influent era Chichen Itza
(gura izvorului strainului) cu templele sale, între care Templul jaguarului
si Templul razboinicilor, dar când mayasii au fost loviti de epidemii si de
invazia unor triburi straine si c) epoca postclasica (900 d. Hr. - secolul al
IV-lea d. Hr.), când s-a petrecut instalarea toltecilor la Tula. Limba maya
fiind monoslabica, scrierea se facea mai mult pe baza sunetelor,
folosindu-se si semne ideografice. Olmecii traiau pe la 1250 î. Hr.
Construisera un mare centru religios intitulat La Venta si o piramida de
17 m. Teotihuacan (locul unde oamenii devin zei), era cel mai înfloritor
centru în secolul al III-lea î. Hr. Cultura olmeca era considerata
cultura-mama în arealul mexican. Toltecii aveau capitala la Tula, aflata
azi la 80 km nord de Ciudad de Mexico. Ei se întâlneau în secolul
al VI-lea d. Hr. si erau un popor agricol, ce se distingea prin blândete.
Toltecii l-au introdus pe popularul zeu Quetzalcoatl în religia vechilor
mexicani, dar si sacrificiile umane în practica riuala, care aveau sa fie
esentiale la azteci. Bine organizati, toltecii au fost, totusi, învinsi de azteci,
la fel ca si zapotecii, cei ce au existat pâna în secolul al XVI-lea d. Hr.
Zapotecii au înaltat un însemnat centru religios la Monte Alban. Aztecii, a
caror nume însemna "oamenii din tinutul încetosat Aztlan", un loc
legendar, considerat insula pentru ca se spunea ca au venit pe barci, sunt
cei mai cunoscuti stramosi ai mexicanilor. Ei erau mândri razboinici si de
aceea temuti, iar nu iubiti de celelalte popoare din vechiul Mexic. În
1325 d. Hr. aztecii au înaltat orasul Tenochtitlan, devenit capitala mai
târziu. Erau razboinici, dar se ocupau si cu mai multe tipuri de comert. Se
poate vorbi despre poporul mexican din secolul al V-lea î. Hr., trecând
prin secolul al XVII-lea d. Hr., odata cu cucerirea spaniolilor si pâna
astazi. Hernan Cortez, conducatorul armatelor spaniole, profitase de
faptul ca Moctezuma al II-lea, stapânul aztecilor, a crezut ca acesta era
unul cu zeul Quetzalcoatl, care urma sa vina pe ape, cam în perioada când
au sosit spaniolii. Astfel, aztecii i s-au supus lui Cortez si conchistadorilor,
dar si-au dat seama curând ca spaniolii erau oameni si nu zei, cum
crezusera si i-au macelarit în ceea ce s-a numit "la noche triste" (noaptea
trista). În 1521, la sase luni distanta, însa, spaniolii s-au reîntors si i-au
înfrânt pe azteci. Tot de atunci dateaza si primele crestinari din Mexic,
realizate prin botezuri în aer liber si ulterior prin ridicarea de biserici.
B) Izvoarele sau cartile sacre ale mayasilor erau Popol vuh
(Cartea sfatului sau a comunitatii) si Analele Cacichilor, în vreme ce
Tonalamatl (Cartea zilelor) era opera sacra a aztecilor.
C) Cosmogonia la mayasi apare în lucrarea Popol vuh
(Cartea poporului). Este vorba despre crearea universului de catre
perechea divina Tepeu si Cucumatz. Apoi universul se dezvolta dupa legi
instituite de zeii creatori si urmate strict de natura si de oameni.
Cosmogonia la azteci cunostea o diviziune pe mai multe vârste:
a) naui-ocelotl sau "cei patru jaguari", patronata de zeul Tezcatlipoca:
oamenii erau devorati de jaguari; b) naui-eecatl sau "cele patru vânturi",
patronata de Quetzalcoatl: furtuni declansate de zeu; c) naui-quiauitl sau
"cele patru ploi", patronata de zeul Tlaloc, al ploii si traznetului si d) nauiatl
sau "cele patru ape", patronata de zeita apei Chalchiuhtlicue. Lumea
Universitatea Spiru Haret
de azi este naui-ollin sau "cele patru miscari" ale lui Quetzalcoatl. În
credinta aztecilor anul avea 18 luni a câte 20 de zile fiecare. Într-o alta
varianta cosmogonica, Tonacatecuhtli a creat 600 de zei, dupa care,
împreuna cu ei, l-a zamislit pe om.
D) Doctrinele religioase la vechii mexicani se caracterizau printr-o
îmbinare între politeismul dominant si dualismul discret. Astfel, ca si la
azteci ulterior, la mayasi s-a infiltrat dualismul. La azteci, stapânul si
stapâna dualitatii erau Ometecuhtli si Omecihuatl.
E) Pantheonul zeilor la vechii mexicani era politeist. Mayasii aveau
ca zeu suprem pe Kinck-ahan, zeul soare. El purta barba. Creatorul lumii
era Hunab, divinitate invizibila si imateriala. Zeita malefica Ixchel era
reprezentata de o batrâna cu un sarpe pe cap. Ea era zeita tesatoriei si a
inundatiilor. Ixtab era o divinitate protectoare a sinucigasilor. Zeul
porumbului si al agriculturii era Yum Kax. Zeul ploii Chaak prefera
sângele copiilor. Zeul mortii era Ah Puch, iar zeul razboiului Ek Chuah
Aztecii aveau în fruntea pantheonului perechea divina Tonacatecuhtli si
Tonacacihuatl. Zeii principali erau fiii lor: Quetzalcoatl, Huitzilopochtli si
Tezcatlipoca. Nu toti zeii sunt personificari ale fenomenelor naturii. Zeii
aztecilor se împarteau în doua grupe de baza: a) zeii creatori si b) zeii
naturii. Quetzalcoatl, "sarpele cu pene" sau "reptila cu pene", era cel mai
popular dintre zeii aztecilor. Denumirea vine de la sarpe (coatl) si de la
pasarea cu penaj verde (quetzal) simbolizând sfintenie si noblete. Initial
fusese un zeu al toltecilor, dar a fost numaidecât acceptat si de cuceritorii
lor, aztecii. El era zeul civilizator prin excelenta. Era cunoscut si ca zeul
preotilor. Dintre calitatile sale se distingeau blândetea, moralitatea si
ascetismul. Nu-i erau pe plac sacrificiile. În reprezentari Quetzalcoatl
apare în doua ipostaze celebre ca destinat vietii, respectiv ca destinat
mortii. Moartea si reînvierea erau legate de el. Huitzilopochtli era
"vrajitorul pasarea musca". Apartinea numai aztecilor. El era zeul soare,
asimilat lui Inti de la incasi, dar si zeul razboiului. Era un zeu sângeros
caruia îi erau închinate jertfele omenesti. Era asimilat cu Marte de la
romani si Ares de la vechii greci. Tezcatlipoca era "oglinda fumegânda".
El era un zeu solar. Nu avea atribute razboinice ca Huitzilopochtli, ci
administrative. Era zeul dreptatii si reprezenta luceafarul de dimineata.
Era vazut si ca rival al lui Quetzalcoatl. De la spiritul vântului si al
aerului, Tezcatlipoca a devenit zeitatea suprema a aztecilor. Rivalitatea
dintre Tezcatlipoca si Quetzalcoatl ilustra rivalitatea dintre azteci si
tolteci. Alti zei ai aztecilor erau: Tlaloc - zeul ploii si al fertilitatii, caruia i
se sacrificau copii si fecioare, Mixcoatl - zeul vânatorii, Metztli - zeita
lunii, Omacatl - zeul bucuriei, Yacatecuhtli - zeul patron al comertului si
al calatoriilor, Centeotl - zeul porumbului si al agriculturii si Xilonen
zeita porumbului tânar.
F) Cultul se desfasura în temple. Mayasii îsi construiau colibe si
temple dreptunghiulare amplasate în vârful unei piramide. În afara
templelor de la Chichen Itza, impresionant este Templul soarelui de la
Palenque. Aici a fost descoperita mumia regelui Pakat care a dovedit ca
templele la vechii mexicani nu erau doar locuri de sacrificiu, ci si
monumente funerare si, ca si piramidele egiptenilor, calauze spre si
dinspre lumea de dincolo. Mayasii cunosteau rituri legate de nastere,
pubertate si casatorie. Desi nu atât de semnificative ca la azteci, totusi
sacrificiile nu lipseau. Aveau cultul soarelui, lunii si zeului apelor.
Cunosteau si practica circumciziei. Locurile de cult ale aztecilor erau
temple numite ,,casa lui Dumnezeu" (teocalli). Tempele aveau forma
piramidelor si erau cu multe etaje. Casta sacerdotala cunostea cam 5000
de preoti si un mare preot de sânge regesc. Preotii purtau îmbracaminte
neagra si parul lung. Ei erau foarte respectati. Raspundeau de educarea
tinerilor si de stiinte.
G) Ritualul sacrificiului avea o importanta majora la azteci.
Termenul "sacrificiu" deriva din expresia latineasca sacri-ficium (facerea
sacrului) si reprezinta consacrarea (sfiintirea) unei jertfe prin intermediul
careia lumea profana are acces la sacru fara sa fie distrusa de acesta.
Sensul de baza al termenului de "sacrificiu" era, desigur, religios si se
referea la un act de cult prin care anumite obiecte erau consacrate si
oferite unui zeu sau altor forte supranaturale, dupa cum se arata în The
Encyclopedia Britannica185. Initial scopul sacrificiului era contractual, asa
cum precizeaza formula do ut des (dau si dai sau a da si a primi) pentru a
deveni renuntarea la profan pentru sacru, la efemer pentru etern, la murire
pentru nemurire. Formula în limba latina do ut des trasmite si un transfer
de putere magica, eliberarea unui curent de energie, în opinia avizata a lui
Gerardus Van der Leeuw. Efectele sacrificiului nu se reduc la darurile
oferite deoarece "în cazul sacrificiului energiile religioase puse în joc sunt
The New Encyclopedia Britannica Macropedia. Knowledge in
Depth, vol. al XXV-lea, Chicago, University of Chicago Press, 1994, p. 770.
mult mai puternice, de unde si ravagiile lor"186. Cu toate ca nu poate fi
acceptat pe deplin si justificat în viziunea europeanului modern,
sacrificiul trebuie înteles ca un fapt simbolic si cultural cu totul special.
Nu este o chestiune de civilizatie, ci de cultura. În consecinta el nu trebuie
judecat cu grila civilizatiei, cu instrumentele ei de masura. Conchistadorii
spanioli crestini au transformat societatea sacrificiului într-una a
masacrului. Este o diferenta majora între uciderea rituala si crimele de
razboi ale conchistadorilor sau exterminarile cutremuratoare în numele
Crucii. Daniel Dubuisson este descalificat stiintific atunci când, în cartea
Mythologies du XX-čme sičcle (Mitologii ale secolului XX), pune semnul
egalitatii între sacrificiile aztece si crimele din lagarele de concentrare
naziste. Deosebirea dintre sacru si profan se impune în acest exemplu, ca
si aceea dintre omorâre rituala, respectiv crima abominabila. Sacrificiile
exista si astazi, în societatile moderne, dar s-a trecut de la sacrificiul
uman, animal sau de plante, de la sacrificiul ritual la sacrificiul simbolic.
Sacrificiul a coborât în interiorul omului.
La azteci erau larg raspândite sacrificiile omenesti. Sacrificatii erau
alesi dintre sclavi, prizonieri, femei, copii sau tineri. Prizonierii de razboi
constituiau jertfa cea mai de seama. Cu cât erau mai viteji si de rang mai
înalt, cu atât ofranda era mai pretuita de zei. Sclavii erau sacrificati în
ceremonii secundare. Rare erau ocaziile când se sacrificau femei si copii,
iar aceasta se petrecea în ritualurile fecunditatii, pentru a se asigura
cresterea plantelor prin puterea magiei constiente. Uneori se practica si
canibalismul ritual, în credinta ca cel ce mânca un om putea sa-i absoarba
virtutiile. Prizonierul era pregatit, îmbracat special pentru ceremonie.
Apoi victima era însfacata de preoti si întinsa pe piatra de sacrificiu.
Cosul pieptului îi era sfâsiat si i se smulgea inima, care apoi era arsa si
mâncata de preoti. Capul era dat la pastrat preotilor în casa craniilor.
Maruntaiele erau azvârlite la câini. Trupul era aruncat pe trepte la
multime si mâncat în timpul ritualului ulterior. Jertfa închinata zeului
focului era arsa pe rug, în timp ce jertfa dedicata apei era înecata. În
fiecare an în onoarea soarelui aztecii tineau cele patru zile de post dupa
modelul zeilor. Apoi jertfeau în foc oameni bolnavi de lepra, caci
semanau cu un zeu bubos. Sacrificiul la azteci nu era o abatere de la
normele juridice si morale, asadar nu era o crima, ci, dimpotriva, era o
expresie a respectarii si venerarii lor. Numai sacrificiul repetat periodic
facea cu putinta existenta zeilor, viata sociala a oamenilor si asigura
bogatia recoltei în anul viitor.
Ceremonia desfasurata în onoarea zeului Tezcatlipoca era
dramatica. Cu un an înainte de executie se alegea prizonierul de razboi cel
mai frumos si viteaz. Preotii îl învatau manierele regesti, iar, în timp ce se
plimba cântând din flaut melodii divine, primea omagiile adresate chiar
de zeul Tezcatlipoca. Cu o luna înainte de ziua sacrificiului, patru tinere
împodobite ca niste zeite, deveneau însotitoarele lui si-i îndeplineau toate
dorintele. În ziua sacrificiului, el îsi lua ramas bun de la consoarte si
pornea în fruntea procesiunii ce se forma în cinstea sa, caracterizata
printr-o atmosfera de bucurie si ospat. Apoi, îsi lua ramas bun de la
cortegiu si patrundea în templu, însotit de cei opt preoti care-l servisera
tot anul. Preotii urcau primii treptele templului, iar el îi urma rupând pe
fiecare treapta unul dintre flauturile cu care cântase. Sus pe platforma,
preotii îl asezau pe piatra sacrificiului si-i smulgeau brusc inima. Cea mai
buna hrana pentru zei, cea mai pretioasa dintre ofrande era inima omului.
Corpul lui nu era aruncat pe scarile templului, ci purtat cu cinste, iar capul
sau era înfipt, la un loc cu alte cranii, într-un gard de pari în apropierea
templului.
Varsarea propriului sânge era un alt procedeu pentru a dobândi
protectia divina. Oamenii practicau penitente cumplite. Astfel, aztecii se
automutilau sau îsi treceau prin limba un fir pe care erau insirati spini ai
plantei maguey. Cu cât era mai înalta pozitia sociala a individului si cu
cât, drept consecinta a acestui fapt, el avea cunostinte mai aprofundate
despre practicile rituale, cu atât mai riguros erau respectate posturile,
penitentele si torturile.
Piramidele de la Teotihuacan au o frumusete aparte si o importanta
majora. Este vorba despre Piramida lunii si Piramida soarelui. Lor li se
adauga un templu închinat zeului Quetzalcoatl.
H) Ritul funerar avea la baza îngroparea. Aztecii cunosteau si
incinerarea. Mayasii se temeau de moarte. Ceremonia înmormântarii se
constituia din bocetele si urletele rudelor. Gura mortului era acoperita cu
faina de porumb ca sa-i serveasca drept hrana pe lumea cealalta. Sufletul
mortului era luat de diavoli. Se practica înhumarea, dar si incinerarea în
cazul nobililor. Organizarea universului are o forma specifica si foarte
interesanta la azteci: existau cinci directii orizontale (punctele cardiale
plus centrul), 9 lumi inferioare sau 9 lumi subpamântene si 13 lumi
superioare sau 13 ceruri unde mergeau sufletele mortilor. La soare
mergeau razboinicii, prizonierii si victimele sacrificate. Rasplata si
pedeapsa dupa moarte depindeau de felul mortii, iar nu de faptele omului.
Rasaritul este casa soarelui, locul de ardere, lumea lui Quetzalcoatl;
Nordul este locul întunericului, regatul mortii; Apusul este al femeilor,
lacasul porumbului si al zeitei pamântului; Sudul este al muzicii,
dansului, focului, placerilor si jocului. Mictlan era stapân peste tarâmul
mortii, lumea subpamânteana si inima pamântului. Acolo omul era însotit
de un câine. Exista, însa, si un paradis, cu tinuturi umede si vai ale
muntilor. Acolo merg cei înecati si morti de boli. În casa soarelui din cer
se duc cei ucisi în batalie, cei jertfiti si razboinicii. Xochatlapan era
tarâmul-gradina pentru copii. Calendarul se gasea în centrul religiei
aztece. El era distribuit în doua sectiuni: o succesiune rituala a zilelor
numita tonalpohuatli si calendarul solar divizat în optsprezece luni a câte
douazeci de zile si o perioada nefasta de cinci zile. Numele lunilor era legat
de recolta si indica originea agricola sacra a acestui fel de calcul al timpului.
O combinatie a celor doua sisteme permitea numerotarea anilor. Acestia nu
se socoteau în functie de o unitate infinita, ca la noi, ci în unitati ciclice de
cincizeci si doi de ani. Marile ceremonii aztece se celebrau dupa anul solar.
Trecerea de la un ciclu la altul era interpretata ca sfârsitul unei existente si
începerea alteia noi. Teama ca natura ar putea sa-si opreasca odata cursul
existentei dadea ritului o profunda solemnitate187.
|
